INTELIGENTA

Inteligenta este latura rezolutiv-productiva a personalitatii.

Termenul de inteligenta provine din latinescul intelligere, care inseamna a relationa, a organiza sau de la termenul de interlegere care presupune stabilirea de relatii intre relatii.

Filosoful francez Descartes definea inteligenta ca fiind "mijlocul de a achizitiona o stiinta perfecta privitoare la o infinitate de lucruri". Din aceasta definitie putem desprinde cele doua pozitii actuale ale notiunii de inteligenta:

ca sistem complex de operatii: stiinta nu este posibila fara punerea in functiune a unor operatii intelectuale;

ca aptitudine generala: infinitatea lucrurilor nu poate fi cunoscuta fara a dispune de o capacitate generala.

Cand vorbim de inteligenta ca sistem complex de operatii avem in vedere operatii si abilitati cum ar fi: adaptarea la situatii noi, generalizarea si deductia, corelarea si integrarea intr-un tot unitar a partilor relativ disparate, anticiparea deznodamantului si consecintelor, compararea rapida a variantelor actionale si retinerea celei optime, rezolvarea corecta si usoara a unor probleme cu grade crescande de dificultate.

Aceste operatii si abilitati scot in evidenta trei caracteristici fundamentale ale inteligentei:

1. capacitatea ei de a solutiona situatiile noi, cele vechi, familiare, fiind solutionate cu ajutorul deprinderilor obisnuintelor;
2. rapiditatea, mobilitatea, supletea, flexibilitatea;
3. adaptabilitatea adecvata si eficienta la imprejurari.

Astfel, inteligenta apare ca o calitate a intregii activitati mentale, ca expresie a organizarii superioare a tuturor proceselor psihice.

Cand vorbim de inteligenta ca aptitudine generala, avem in vedere implicarea ei cu succes in extrem de numeroase si variate activitati. Este vizata indeosebi finalitatea ei.

Trebuie remarcat faptul ca pe langa inteligenta generala, cu ajutorul careia rezolvam cu succes o multitudine de activitati, mai exista si forme specializate de inteligenta (teoretica, practica, sociala, tehnica, stiintifica) ce permite finalizarea cu succes doar a unui singur tip de activitati.

Considerand cele doua acceptiuni (ca sistem complex de operatii si ca aptitudine generala) strans legate intre ele, s-a recurs la o definitie compozita: "Inteligenta este capacitatea globala de cunoastere a lumii, gandire rationala, capacitatea de a invinge provocarile vietii" (Wechesler, 1975).

Cei mai multi cercetatori inclina sa considere inteligenta capacitatea generala de achizitie a cunostintelor, de ratiune si rezolvare de probleme, dar sunt si altii, mai putini la numar, care considera ca inteligenta implica diferite tipuri de abilitati. Astfel, Howard Gardner, in 1983, introduce conceptul de inteligenta multipla. El stabileste sapte tipuri de inteligenta: lingvistica, logico-matematica, spatiala, muzicala, kinestezica, interpersonala, intrapersonala. Aceste forme de inteligenta variaza de la individ la individ, dar si de la cultura le cultura.

Lui Gardner i de reproseaza ca in conceptia sa nu se refera la inteligenta, ci la talent, la creativitate sau la "virtuti".

Teoria factoriala sustine, de asemenea, caracterul complex, multidimensional al inteligentei. Astfel, pe baza compararii si corelarii rezultatelor la diferite teste, s-au identificat trei categorii de factori:

un factor general (G), descoperit pentru prima data de c. Spearman, care intervine in rezolvarea oricarui gen de sarcini (probe);

mai multi factori de grup (6-7), care intervin in rezolvarea unei anumite clase de sarcini (probe), ca de pilda, un factor numeric (N), implicat in sarcinile de calcul, un factor verbal (V), implicat in rezolvarea sarcinilor verbale (ordonarea cuvintelor, intelegerea propozitiilor etc.), un factor imaginativ (I), solicitat in rezolvarea sarcinilor de transformare si combinare, un factor mecanic (W), implicat in dezvaluirea si intelegerea raporturilor functionale dintre elementele unui "agregat";

un numar mai mare de factori specifici (SI), care intervin in rezolvarea unor sarcini individuale din cadrul unei clase. Acesti din urma factori coreleaza mai puternic cu diferitele aptitudini speciale si, ca atare, se exclud din structura inteligentei inteleasa ca aptitudine generala.

Modele explicativ-interpretative ale inteligentei

S-au conturat de-a lungul timpului diferite viziuni si perspective specifice de concepere a inteligentei, atat sub raport teoretic, cat si practic. Aceste perspective s-au comasat in modele explicativ-interpretative ale inteligentei.

Modelul psihometric

La baza acestui model stau cercetarile psihologului francez Alfred Binet facute asupra intelectului copiilor. El a elaborat un instrument pe baza caruia sa poata depista copiii cu intelect normal pentru a fi incadrati in invatamantul de masa. Impreuna cu Th. Simon stabilesc o suita de probe care aproximeaza compozitia operatorie a intelectului (spirit de observatie, memorie, rationament, vocabular, cunostinte) si care sunt cuprinse intr-un instrument de masura numit Scara metrica Binet-Simon (1905).

Analiza: Divortul si protectia sociala a familiilor aflate in divort Referat: Cauzele conflictelor etnice din spatiul postsovietic. cazul republicii moldova.

Mai tarziu, Lewin Terman revizuieste scara lui Binet si o introduce in America sub numele de Stanford-Binet Scale (1916). Terman arata ca varsta mentala este distanta parcursa intre varsta noului-nascut si inteligenta adulta, iar  Q.I-ul este raportul dintre distanta parcursa si timpul necesar parcurgerii ei, cu alte cuvinte raportul dintre varsta mentala si varsta cronologica.

Q.I. = Vm/Vc x 100 (ambele varste fiind exprimate in luni)

Mai tarziu, prin anii '30, psihologul David Wechesler imagineaza o scara a inteligentei pentru adulti (Wechesler Adult Intteligence Scale - WAIS), iar descendentii lui ii vor revizui mai tarziu scala  (WAIS-R) si vor produce o versiune pentru copii (Wechesler Intteligence Scale for Children, Revised, - WISC-R

Din perspectiva modelului psihometric, inteligenta apare ca o colectie de abilitati, cercetatorii fiind interesati mai mult de construirea instrumentului de diagnoza decat de definirea si conceptualizarea obiectului investigat.

Modelul factorial

Acest model continua si adanceste modelul psihometric, psihologii incepand sa fie interesati de modul de prelucrare a rezultatelor obtinute in urma aplicarii testelor de inteligenta. Una dintre modalitatile propuse a fost cea a analizei factoriale, de catre Spearman (1904).

In interiorul acestui model pot fi desprinse cateva tendinte semnificative:

tendinta unitara - Spearman (1904, 1927) evidentiaza faptul ca activitatile intelectuale contin un factor comun, iar in functie de varietatea activitatilor in care inteligenta opereaza intervine si un factor special, diferit de la o sarcina la alta. Primul a fost numit factorul g, celalalt, factorul s. Dupa opinia lui Spearman, inteligenta ar fi o combinatie liniara a celor doi factori.

tendinta pluralista recurge la multiplicarea numarului de factori. Thurston (1938, 19479, dezvoltand diferite procedee de analiza factoriala, a gasit alti opt factori comuni in spatele factorului g. Acesti factori au fost numiti abilitati mentale primare.

tendinta ierarhica este preocupata atat de inmultirea cantitativa a factorilor, cat si de ierarhizarea lor. Burt si Vernon au mai adaugat pe langa factorii g si s ai lui Spearman o a treia categorie de factori, numiti factori de grup, pe care i-au amplasat intre ceilalti. Astfel, factorii nu sunt dispusi linear, ci sunt ordonati si dispusi piramidal.

Modelele factoriale ale inteligentei, aduc, pe langa rigurozitatea prelucrarilor matematice, o noua viziune asupra inteligentei si anume interpretarea ei dintr-o perspectiva structurala.

Modelul genetic

Cel care ilustreaza cel mai bine acest model este Jean Piaget. El porneste in lucrarea sa Psihologia inteligentei (1974) de la premisa ca inteligenta este o relatie adaptativa intre organism si lucruri.

Adaptarea reprezinta, dupa Piaget, echilibrarea intre asimilare (incadrarea noilor informatii in cele vechi) si acomodare (restructurarea impusa de noile informatii care nu se potrivesc cu vechile sisteme). Echilibrarea este identificata cu inteligenta.

Conduita inteligenta care se elaboreaza treptat, in stadii, se produce prin acomodare, adica prin restructurare si reorganizare mintala. Cand asimilarea este superficiala, iar acomodarea se produce greoi, atunci si echilibrarea inteligenta va fi insuficienta.

Modelul psihocognitivist

Acest model isi propune sa raspunda la intrebarea "de ce?"functioneaza inteligenta intr-un fel sau altul? Inteligenta are functii de culegere de informatii, de prelucrare a lor si de decizie, de aceea, ea poate fi tratata in termenii procesarii informatiilor. Specificul noului model al inteligentei consta in a descrie pasii sau procesele mentale care dau nastere oricarei instante a comportamentului inteligent.

Cercetatorii au incercat sa determine componentele cognitive ale inteligentei. Astfel, Sternberg a gasit trei mari categorii componentiale ale acesteia: metacomponentele (procese de mare complexitate care intervin in planificarea, conducerea si luarea deciziei); componentele performantei (ca mijloc sau proceduri subordonate strategiilor de solutionare); componentele achizitiei informatiilor (cele care intervin in colectarea, incadrarea selectiva a informatiilor).

Modelul neuropsihologic

Acest model descrie inteligenta in termenii ariilor fizice ale creierului. Luria (1966, 1979) si Milner (1974), studiind abilitatile cognitive ale pacientilor care aveau operatii ale creierului ca tratament pentru epilepsie, au descoperit ca afectarea emisferei drepte se asocia cu deficiente de recunoastere, de reamintire, in timp ce afectarea emisferei stangi, cu deficiente de gandire, intelegere si limbaj. Rezultatele acestor cercetari vin in sprijinul ipotezei "creierului divizat" sau a specializarii functionale a emisferelor cerebrale.

Modelul ecologic

Presupune studiul inteligentei in contextul ei ambiental de operare. Pentru aceasta activitate sunt utilizate doua strategii de lucru:

observarea modului cum gandesc diferite categorii socio-profesionale (muncitori, marinari, chelneri etc.) in contextele firesti de viata;

studiul transcultural, pentru a se determina in ce masura variaza comportamentul inteligent in functie de cultura.

Modelul triarhic

Reprezinta o incercare de unificare prin sinteza a modelelor anterioare. Sternberg arata ca teoria inteligentei cuprinde trei subteorii:

1. subteoria contextuala - examineaza relatiile inteligentei cu mediul exterior;
2. subteoria componentiala - se detaliaza relatia dintre inteligenta si diferite alte componente interne ale personalitatii
3. subteoria celor doua fatete - este centrata pe relatiile inteligentei atat cu contextul exterior, cat si cu componentele ei interne, accentul cazand pe achizitiile din psihologia invatarii, deoarece invatarea este veriga de legatura dintre mediul extern si cel intern.

Relatia dintre inteligenta si personalitate

Inteligenta, desi este o latura a personalitatii, ea intra in interactiune nu doar cu celelalte laturi ale personalitatii, ci si cu intregul, adica cu personalitatea. Inteligenta este motorul evolutiei, generale si individuale, care apare in situatiile vitale ce presupun subordonarea ei unei duble necesitati: de a evita ce este vatamator si de a retine ceea ce este bun, util. Raspunsul venit din interior la prescriptiile exterioare nu este altceva decat raspunsul inteligentei care este accelerat sau obstructionat de o multime de factori de personalitate: dorinte, temeri, satisfactii, nemultumiri, entuziasm, descurajare etc.

Relatiile semnificative dintre inteligenta si personalitate:

precizia indeplinirii unei activitati depinde de inteligenta, in timp ce calitatea rezultatului, de personalitate;

rapiditatea depinde de inteligenta, efortul depinde de personalitate;

asocierea imaginilor sau ideilor depinde de inteligenta, supletea sau rigurozitatea asocierilor depinde de personalitate;

nivelul de dezvoltare al inteligentei este o trasatura intrinseca inteligentei, modul de utilizare al lui este influentat de personalitate;

tulburarile personalitatii au ecouri asupra inteligentei;

dezechilibrarile dintre inteligenta si personalitate duc la regresiunea ambelor.