Momentul Alexei Nikolaevici Leontiev

Momentul Alexei Nikolaevici Leontiev

Prin L.S. Vagotski si S.L. Rubinstein, psihologia sovietica s-a intors spre filosofie. A.N. Leontiev a facut-o in felul lui, adica prin revenirea la conceptia lui L.S. Vagotski. (A.N. Leontiev, Despre abordarea istorica a psihicului uman, in "Stiinta psihologiei in URSS', Moskva., p.5.).

Teza de pornire este ca influenta conditiilor social-istorice sta la baza comportarii si constiintei omului. Faptul acesta este recunoscut, in diverse variante, de diferite curente psihologice. A.N. Leontiev vorbeste de evolutionismul pozitivist al lui H. Spencer ("Principii fundamentale', Moscova, 1867, si "Elemente de psihologie', 1898). Spencer a vorbit de un mediu "supraorganic', adica social, de care omul este influentat si la care se adapteaza. Orientarea sociologista apartine lui E. Durkheim, M. Halbwachs etc., la care se adauga clasicii marxism_leninismului, care formuleaza deplin ideea naturii istorico-sociale a insusirilor si aptitudinilor psihice ale omului.

Pe linia combativ agresiva a lui L.S. Rubinstein, A.N. Leontiev formuleaza concluzia: "Nici materialismul mecanicist, nici idealismul nu sunt in stare sa orienteze investigatia psihologica in asa fel incat sa poata fi creata o stiinta unica despre viata psihica a omului. Aceasta sarcina poate fi rezolvata numai pe baza unei conceptii filosofice asupra lumii, care extinde explicatia stiintifica materialista atat la fenomenele naturii, cat si la fenomenele sociale. Iar singura conceptie despre lume de acest fel este materialismul dialectic.'(p.9). Si mai departe: "Din primele zile ale existentei sale, psihologia sovietica si-a asumat sarcina de a dezvolta psihologia pe baza materialismului dialectic, pe baza marxismului' (p.9). Aici A.N. Leontiev il citeaza pe A.A. Smirnov, care face o istorie a dezvoltarii psihologiei sovietice in ultimii 40 de ani, publicata in 1957.

Primele lucrari care incearca o psihologie marxista s-au marginit, in mod firesc, sa afirme cele mai generale "principii din cadrul conceptiei materialiste a psihicului si sa critice idealismul militant in psihologie.' (p.9). Este ceea ce face P.P. Blonski in 'Schite de psihologie stiintifica' in 1921 si K.N. Kornilov in "Psihologia contemporana si marxismul'. L.S. Vagotski este primul, arata A.N. Leontiev, care a deschis "o noua etapa' in problema determinarii social-istorice a psihicului uman in psihologia sovietica, iar acesata teza trebuie sa devina "principiul conducator in construirea psihologiei' (p. 9). Faptul se petrecea in 1927 si trimiterea se face la lucrarea lui L.S. Vagotski si a lui A.R. Luria "Studii asupra istoriei comportamentului' (1930).

L.S. Vagotski, in interpretarea lui A.N. Leontiev, a emis doua ipoteze fundamentale: ipoteza caracterului mediat al functiilor psihice umane si ipoteza provenientei proceselor intelectuale interioare din activitati initial exterioare.

Acum, in anii '30, apare tendinta de a analiza pe baza pavlovismului procesele psihice inferioare si pe baza marxismului pe cele superioare. Se reia, oarecum caricatural, dupa o jumatate de secol, "problema lui Wundt', experimentalistul si culturologul.

A.N. Leontiev va aduce in psihologie un mod de gandire, mai exact va da relevanta unui mod de gandire cunoscut astfel: organismele dispun de comportamente ereditare, innascute (reflex neconditionat, instinct) si de comportamente dobanite (reflexele conditionate si dezvoltarile permise de acestea). Apoi, face deosebire intre comportamentul de specie si cel diferential, in cadrul speciei intre indivizi care ii apartin. Relatia innascut _ dobandit devine centrala in psihologie. Pavlov dorise o lista a comportamentelor innascute la care sa se adauge cele dobandite. Caile preformate, care asigurau functionarea reflexelor neconditionate, a instinctelor, apartineau subcortexului, cortexul ramanand, in mod esential, o zona libera pentru formarea unor legaturi conditionate noi, determinate de conditiile exterioare in care isi ducea animalul viata. La om, aceasta zona are o dezvoltare deosebita si o calitate superioara celei animale. Ea poate realiza reflexe conditionate, ca forme de invatare ontogenica, dar si structuri psihice superioare, in functie de conditiile de invatare solicitate de mediu.

De aici si pana la "teoria obiectivelor' din curriculum-ul modern nu era decat un pas, iar al doilea ar fi fost chiar curriculum-ul sau intelectul specific fiecarui domeniu de instruire. Acesti pasi puteau fi facuti in anii `30 sau '40, dar nu au fost facuti nici in anii `80. Iar cand au fost facuti, cauza nu a fost dezvoltarea proprie, ci importul de idei din civilizatia occidentala, care se dovedise mai eficienta si in sfera instruirii practice.

Intoarcerea spre trecut nu este insa inutila. Dimpotriva, abia intelesul si geneza functiilor psihice superioare permite intelegerea deplina a teoriei obiectivelor. Caci aceste functii superioare, aceste structuri sunt cu adevarat culturale si istorice. Si aceasta pentru simplul motiv ca fiecare cultura si epoca istorica asigura continutul a ceea ce urmeaza a se insusi (mereu altul, in functie de evolutia fiecarei societati si a fiecarei stiinte). Din perspectiva psihologica, acest continut este si o "psihologie obiectivata', pe care o preia, prin efort propriu, fiecare individ. Teoria "organelor functionale' ramane marea contributie a lui A.N. Leontiev la psihologie, in general, si la cea pedagogica, in special. Ea este valabila si azi, deosebit de productiva in contextul oricarui sistem curricular de modernizare a invatamantului.

Concluzie: Relatia dintre pedagogia psihologica si psihologia pedagogica. Pedagogia psihologica reprezinta o extindere a cercetarilor psihologice dinspre pedagogie, in scopul cresterii eficientei procesului de invatamant. Psihologia pedagogica este o extindere dinspre psihologie spre procesul de invatamant, din aceleasi motive.

Psihologie curriculara. Denumirea posibila a unei discipline capabile sa sintetizeze ambele contributii (eventual si altele).

L.S. Vagotski vede intr-un anumit fel relatia dintre pedagogia psihologica si psihologia pedagogica. El considera nefericita transpunerea in psihologia pedagogica a unor capitole de psihologie generala, gata elaborate. Psihologia pedagogica trebuie sa fie o ramura stiintifica de sine statatoare. Acelasi autor vorbeste despre nevoia de a studia gandirea in procesul de invatamant, despre nevoia "formarii sistemului de notiuni', despre faptul ca insusirea culturii structureaza procesele psihice ale copilului.

In sfarsit, ramane si azi valabila constatarea lui Vagotski ca psihologia pedagogica are inca prea putin de oferit scolii.

Organe functionale. Concept psihofiziologic desemnand structuri functionale dobandite. A.N. Leontiev face din acest concept centrul teoriei sale psihologice si al oricarei psihologii pedagogice interesate de modernizarea invatamantului. Iata cum le defineste el: "Sunt acele organe care functioneaza ca si obisnuitele organe morfologice stabile; insa se deosebesc de acestea prin aceea ca reprezinta neoformatiuni ce apar in procesul dezvoltarii ontogenetice'. Ele sunt substratul material al insusirii culturii, geneza lor este socio-culturala si explica toate functiile psihice superioare (P.Popescu-Neveanu, op.cit., p. 501).