Comparabilitatea ordinilor juridice ale popoarelor indo-germanice. Comparabilitatea ordinilor juridice de natura etnologica si istorica

Comparabilitatea ordinilor juridice ale popoarelor indo-germanice. Comparabilitatea ordinilor juridice de natura etnologica si istorica

Comparabilitatea ordinilor juridice ale popoarelor indo-germanice a aparut ca o consecinta a dorintei anumitor ideologi germani, de a reitera dreptul poporului primitiv indo-germanic, bazandu-se in mare parte, pe existenta favorabila a unui curent lingvistic comparat.

Acest fundament ideologic era structurat strict pe o analiza comparativa institutionala, plecand de la tentativa lingvistica originara^ filologilor germani, bazata pe compararea limbilor indo-germanice. in acceptiunea acestora, asa-numita: comparabilitate a ordinilor juridice rezulta din insasi identitatea comuna a popoarelor, considerand ca fac parte din acelasi complex lingvistic dar mai ales rasial.

Prin analogie, adeptii acestui cult indo-germanic au apreciat, in virtutea trasaturilor comune individualizate, referitoare la originea rasiala dar mai ales lingvistica, ca si compararea ordinilor juridice este similara, neexistand, in acceptiunea acestora, suficiente argumente de ordin stiintific, menite a combate aceasta teorie.

Reprezentant al acestui curent exclusivist, Leist, a incercat chiar sa reconstituie asa-numitul drept comun: Stammrecht, reunind in aceeasi comunitate populara dar mai ales juridica, popoarele grec si italic, plecand de la ipoteza conform careia, inrudirea acestora originara era o cauza suficienta pentru mentinerea comunitatii de rasa, unitate a formelor sociale si de ce nu, a particulelor juridice ele­mentare. Adept al teoriei ariene, desi in intreaga sa activitate comparativa a avut suficiente elemente care sa-i infirme teoria subiectiva, Leist a refuzat sistematic tratarea acestora.

In ceea ce priveste incapacitatea interzisilor de a incheia acte juridice civile trebuie sa avem in vedere ca de la data ramanerii irevocabile a hotararii judecatoresti, bolnavul psihic pus sub interdictie este lipsit de capacitatea de exercitiu si este prezumat a nu avea discernamant, cu caracter de continuitate.

6.4. Capacitatea de a incheia acte juridice civile si discernamantul

In timp ce capacitatea de a face acte juridice civile este o stare de drept (de jure) a carei fizionomie juridica este stabilita de lege, discernamantul este o stare de fapt (de facto) care se apreciaza de la persoana la persoana (in concreto), in functie de aptitudinea si puterea sa psiho-intelectiva de a aprecia si deosebi intre bine si rau, licit si ilicit, moral si imoral etc., instanta fiind suverana in a aprecia daca intr-o situatie anume o persoana a avut discernamant.

Existenta ori inexistenta discernamantului sunt luate in seama de legiuitor atunci cand reglementeaza capacitatea de exercitiu a persoanei, capacitate care intereseaza in materia incheierii de acte juridice. Se prezuma relativ ca o persoana care are capacitate de exercitiu are si discernamant. Legea admite insa ca o persoana ce are capacitate de exercitiu se poate afla intr-o situatie in care, pasager, nu are discernamat, situatie care trebuie dovedita de cel care o invoca. Pe de alta parte, nu este exclus ca o persoana lipsita de capacitate de exercitiu sa actioneze in anumite imprejurari cu discernamant.

1. Sunt condiții esențiale pentru validitatea unei convenții:

a)

Utilitatea comparabilitatilor ordinilor juridice din perspectiva istorica este foarte greu de realizat in acceptiunea teoreticienilor dreptului comparat, intrucat asupra acesteia planeaza o serie de incer­titudini, cauzate in principal de necesitatea de delimitare din punct de vedere etnologic a sistemelor de drept ale lumii de cele istorice, iar in subsidiar, de a reglementa intinderea studiului etnologic - in sensul limitarii acestuia la anumite manifestari de ordin sociojuridic sau dupa caz, de extindere a ariei de analiza - tuturor aspectelor ce contin o ordine juridica. Adeptii acestor ipoteze comparative au fost in principal: Adolf Bastian, Post, Kohler, Levy-Bruhl, care au incercat sub o forma sau alta, separarea popoarelor din perspectiva evolutiei acestora, in popoare: cu ordini de drept primitive si popoare istorice, fara insa a retine realitatile juridice rezultate in urma analizei comparative.