Fazele Aplicarii Dreptului

Fazele Aplicarii Dreptului

In cadrul procesului de aplicare a dreptului apar anumite etape sau faze care trebuie parcurse de institutia statului abilitata sa aplice legea, si anume:

Stabilirea starii de fapt - presupune cercetarea si cunoasterea de catre institutia statului abilitata a situatiei concrete, materiale, a imprejurarilor si cauzelor care au stat la baza aparitiei starii respective de fapt si care urmeaza sa capete o solutionare juridica concretizata in luarea unei decizii si elaborarea actului de aplicare.

Alegerea normei juridice - are ca scop gasirea actului normative care reglemeteaza respectivele relatii sociale, dar si verificarea autencitatii textului si a valabilitatii acestuia.

Interpretarea actului normativ- activitate la care institutia de stat abilitata sa aplice  legea recurge pentru a stabili intelesul adevarat si deplin al normei juridice.

Elaborarea actului de aplicare - (constituind faza finala a procesului de elaborare a unui act normativ) ce contine solutia juridica luata in cazul respective.

Regenta si locotenenta domneasca

Regenta se utiliza in cazul in care domnul era minor, bolnav, in imposibilitatea de a conduce tara, lipsea din tara, in caz de fuga a domnului sau de mazilire. Conform obiceiului, in lipsa domnitorilor (bolnavi sau plecati in calatorie ori la oaste), doamnele, sotiile voievozilor, exercitau conducerea treburilor publice, inlocuindu-si sotii ori tuteland pe fiii lor minori. Doamna lua hotarari si impartea dreptate, sfatuindu-se cu marii dregatori, pana la intoarcerea domnitorului. Chiar si atunci cand domnul desemnase un loctiitor (ispravnic de scaun), tot doamna era aceea care avea imputernicirea conducerii, acest vechi obicei romanesc de drept public demonstrand recunoasterea unui loc egal al femeii alaturi de barbat[2]. In cazul in care domnul era minor, de regula, regenta era atribuita mamei domnitorului, care o exercita pana la majoratul acestuia (15 ani); de multe ori, ea continua si dupa aceasta data.

Locotenenta domneasca a inlocuit regenta incepand cu a doua jumatate a sec. al XVI-lea. Ea se instituia in aceleasi cazuri ca si regenta, cele mai frecvente fiind fuga domnului sau mazilirea acestuia de catre turci. Locotenenta domneasca era alcatuita initial din ispravnicii scaunului, ulterior - din caimacani.

2. Sfatul domnesc: era alcatuit numai din marii boieri care vor deveni boieri cu dregatorii (vornic, stolnic, vistier, logofat, paharnic, spatar, ban de Severin, apoi de Oltenia, portar de Suceava). Cele mai importante atributii pe care le indeplinea: elabora, alaturi de domni, politica externa; participa la judecarea proceselor civile si penale; sfatuia domnul in probleme de stat, probleme fiscale, militare si religioase; intarea actele de transfer al proprietatii, daniile domnesti si acordarea de imunitati. Sfatul domnesc avea datoria de a-l informa pe domn asupra starii de spirit a poporului. La randul sau, domnul era obligat sa consulte sfatul domnesc in problemele judiciare, in problemele militare importante, in cele privind biserica (alegerea ierarhilor bisericii, infiintarea unei eparhii, mutarea unei mitropolii sau episcopii de la o resedinta la alta), ca si in cele de ordin fiscal (infiintarea unor dari noi). Pana in sec. al XVII-lea, domnii, impreuna cu marii boieri ce alcatuiau sfatul domnesc, vizitau targurile si curtile domnesti, solutionand chestiuni administrative si judecatoresti. Ulterior, sfatul domnesc a ajuns sa se intruneasca zilnic, uneori chiar de doua ori pe zi, dimineata si dupa-amiaza. Sfatul domnesc nu a constituit o instanta de judecata, avand doar un rol consultativ, domnul fiind cel care hotara cu 'credinta' si marturia boierilor. In cazuri exceptionale, sfatul putea judeca singur, printr-o delegatie tacita a domnului care intarea ulterior hotararea propusa de divan. Sedintele sfatului erau solemne si, in functie de problemele dezbatute, puteau fi secrete sau publice (cele care priveau probleme de stat erau secrete; cele judecatoresti erau intotdeauna publice). Pentru intocmirea documentelor privind problemele dezbatute si hotararile luate, domnii dispuneau de o cancelarie formata din gramatici, dieci sau logofeti in Tara Romaneasca, din dieci, gramatici, pisani sau uricari in Moldova, sub conducerea marelui logofat.

3. Adunarea starilor privilegiate[3] (sobor, mare sobor, sfat de obste, adunare obsteasca): era alcatuita din reprezentanti ai paturilor sociale privilegiate: nobilimea, clerul, orasenii, rareori taranii liberi. Era convocata de sfatul domnesc pentru solutionarea unor probleme foarte importante: alegerea domnului, rezolvarea unor nemultumiri ale taranimii, solutionarea unor probleme de politica externa sau a unor probleme referitoare la administrarea bisericii. Aceasta institutie a avut un rol preponderent politic, principala sa atributie fiind alegerea domnului de catre starile privilegiate, cu excluderea taranimii aservite si chiar a celei libere[4].

4. Adunarea tarii: convocata periodic in secolele XV-XVI; alege domni, aproba politica fiscala, aproba tratatele.

5. Dregatoriile centrale si locale: formau aparatul de stat al Moldovei (cristalizate incepand cu domnia lui Alexandru cel Bun) si Tarii Romanesti (incepand cu domnia lui Mircea cel Batran). Dregatorii formau doua clase distincte: dregatorii centrali, care isi indeplineau atributiile la curtea domneasca, si dregatorii de judete sau tinuturi, care isi desfasurau activitatea in orasele resedinta de judet sau de tinut. In functie de atributiile care le erau incredintate, se imparteau in: dregatori civili, militari, judiciari si financiari. Dupa insemnatatea dregatoriei pe care o exercitau, existau dregatori mici si dregatori mari, iar in functie de dreptul de a participa la sfatul restrans al domnului, erau "boieri de sfat" si boieri de divan. Dregatorii erau numiti si revocati de catre domn caruia, la numire sau confirmare, ii depuneau un juramant solemn de credinta. Pana la reforma lui Constantin Mavrocordat, dregatorii nu primeau leafa, ci erau rasplatiti din mila domneasca.

Principalii dregatori civili de sfat erau:

• logofatul, considerat cel mai inalt dregator, era seful cancelariei domnesti, purtatorul marelui sigiliu domnesc cu care pecetluia actele domnesti pe care le redacta si le semna; avea si unele atributii judiciare in unele pricini privind proprietatea asupra pamantului si hotarnicii;
• vornicul conducea intregul aparat administrativ al curtii domnesti, avand si unele atributii judecatoresti si militare;
• postelnicul raspundea de relatiile externe, introducandu-i la domn pe trimisii statelor straine si servind ca translator al domnului; avea grija de patul si de camera de culcare a domnitorului; avea dreptul de a judeca intreaga curte domneasca;
• 
  

  Actul de aplicare trebuie sa respecte anumite conditii de fond si de forma ( cum ar fi antetul institutiei care l-a emis, numarul actului si data emiterii sale, numele si functia persoanei care l-a elaborate si care semneaza, precum si stampila institutiei eminente sau o forma tipizata daca este vorba de un process-verbal de constatare a unei infractiuni).