Imperiul roman si normele de drept

Imperiul roman si normele de drept

Imperiul a cunoscut doua forme: principatul (27 i.Chr.- 285 d.Chr.) si dominatul (285-565 d.Chr.).

Principatul, caracterizat prin faptul ca imparatul guverna impreuna cu Senatul, a pastrat toate magistraturile republicane. Imparatul a concentrat intreaga putere, reprezentand autoritatea suprema in stat, consulii si-au pastrat doar competente in materie jurisdictionala, pretorii restrangandu-si mult prerogativele, cenzorii si tribunii plebei disparand, edilii curuli pastrandu-si doar atributii referitoare la politia pietelor, chestorii pastrand doar dreptul de a administra arhivele statului, iar Senatul, organ dependent de imparat, avand doar dreptul de a alege pe magistrati, de a cerceta pricinile civile si de a judeca in prima instanta procesele penale grave.

Dominatul s-a caracterizat prin inlocuirea senatului cu sfatul imperial (consistorium sacrum), format din oamenii de incredere ai imparatului, prin organizarea administratiei imperiului pe principiul strictei ierarhii, prin impartirea functionarilor imperiali in doua mari categorii, determinate de functiile detinute (dignitates; officia). Birocratia imperiala atotcuprinzatoare se afla in serviciul imparatului; tezaurul imperial (fiscus) servea telurilor imparatului, in timp ce tezaurul Romei (aerarium-ul) era la dispozitia Senatului. Principalii functionari imperiali erau cei doi prefecti ai pretoriului care judecau in numele imparatului si aveau o competenta "dincolo de o suta de mile de Roma", asupra Italiei si provinciilor. Alti functionari cu titlul de prefecti recrutati din randul cavalerilor erau insarcinati cu supravegherea ordinii de noapte, cu problemele aprovizionarii, strainilor etc. Ei dispuneau de 7 cohorte pentru paza de noapte. Provinciile supuse unui regim uniform de conducere, dar care prezentau si particularitati locale aveau in frunte pe guvernatori, numiti din randul senatorilor. Guvernatorii aveau la dispozitie un officium, alcatuit din civili si militari, dispunand de legati si questori daca conduceau o provincie senatoriala.

- cauza legitima

Obligatile partilor in contractul de vanzare-cumparare comerciala sunt:

- obligatia vanzatorului este aceea de a pune la dispozitia cumparatorului bunul cumparat, conservat si pastrat pana la momentul predarii si sa-l garanteze de evictiune si de viciile bunului pe cumparator. De asemenea vanzatorul are obligatiile de informare si de securitate. Conform principiului autonomiei de vointa, partile pot conveni si alte obligatii in sarcina vanzatorului (ex: locul predarii, termenul predarii, cheltuielile predarii).

- obligatia cumparatorului e aceea de a plati pretul.

2. Contractul de leasing

Potrivit O. G. nr. 51/1997 privind operatiunile de leasing si societatile de leasing cu completarile si modificarile ulterioare, prin termenul de leasing sunt desemnate operatiunile "prin care o parte, denumita locator/finantator, transmite pentru o perioada determinata dreptul de folosinta asupra unui bun al carui proprietar este, celeilalte parti, denumita utilizator, la solicitarea acesteia, in schimbul unei plati periodice, denumita rata de leasing, iar la sfarsitul perioadei de leasing, locatorul/finantatorul se obliga sa respecte dreptul de optiune al utilizatorului de a cumpara bunul, de a prelungi contractul de leasing ori de a inceta raporturile contractuale". Utilizatorul poate opta pentru cumpararea bunului inainte de sfarsitul perioadei de leasing, daca partile convin astfel si daca sunt achitate toate obligatiile asumate in contract.

Tipuri de contracte de leasing

A. Contract de leasing financiar

Conform Legii nr. 571/2003 - Codul Fiscal, contractul de leasing financiar este un contract de leasing care indeplineste cel putin una dintre urmatoarele conditii:

- riscurile si beneficiile dreptului de proprietate asupra bunului - obiect al contractului - sunt transferate utilizatorului la momentul la care contractul de leasing produce efecte;

- prevede expres transferul dreptului de proprietate asupra bunului, catre utilizator la momentul expirarii contractului;

- perioada de leasing depaseste 75% din durata normala de utilizare a bunului, perioada de leasing incluzand orice perioada pentru care contractul de leasing poate fi prelungit.

B. Contract de leasing operational

Contractul de leasing operational este definit ca fiind orice contract de leasing incheiat intre locator si locatar, care nu indeplineste conditiile contractului de leasing financiar.

C. Contract de leasing intern

Contractul de leasing, financiar sau operational, incheiat intre doi rezidenti.

D. Contract de leasing extern (cross-border)

Contractul de leasing, financiar sau operational, incheiat intre un locator/finantator non-rezident si un utilizator rezident.

Operatiunile de leasing au ca obiect bunuri imobile prin natura lor sau care devin imobile prin destinatie, precum si bunuri mobile, aflate in circuitul civil, cu exceptia inregistrarilor pe banda audio si video, a pieselor de teatru, a manuscriselor, a brevetelor, a drepturilor de autor si a bunurilor necorporale.

Locatorul (societatea de leasing[1]) achizitioneaza bunurile de care are nevoie utilizatorul pentru a i le transmite in locatiune. In acest sens, utilizatorul prezinta societatii de leasing o oferta ferma, lista cuprinzand bunurile care vor constitui obiectul contractului de leasing si acte care sa evidentieze situatia sa financiara.

In cadrul unei operatiuni de leasing, poate avea calitatea de locator/finantator o societate de leasing, persoana juridica romana sau straina. Orice persoana fizica sau juridica, romana sau straina, poate avea calitatea de locatar/utilizator, in conditiile legii romane.

Utilizatorul (beneficiarul leasing-ului) are facultatea de a alege furnizorul bunului/bunurilor date in leasing si societatea de asigurare, cu consimtamantul societatii de leasing.

De regula, bunul este cumparat de la un tert furnizor, cu exceptia cazului in care societatea de leasing detine si aceasta calitate. La expirarea duratei contractului, utilizatorul poate fie sa cumpere bunul, fie sa reinnoiasca inchirierea pentru o noua perioada de timp, fie sa restituie bunul catre locator (societatea de leasing).

Contractul de leasing trebuie sa cuprinda pe langa partile contractante:

- locatorul/finantatorul;

- utilizatorul;

cel putin urmatoarele elemente:

a) clauza privind definirea contractului de leasing ca leasing financiar sau operational;

b) denumirea bunului care face obiectul contractului de leasing si caracteristicile de identificare a acestuia;

c) valoarea ratelor de leasing si termenul de plata a acestora;

d) perioada de utilizare in sistem de leasing a bunului;

Forma de organizare statala, dar si normele juridice au constituit un exemplu pentru o mare parte a statelor europene.