Destinul european al lumii romanesti

DESTINUL EUROPEAN AL LUMII ROMANESTI

Ca europeni, romanii sunt plasati intr-un spatiu pe care il revendica si care a intrat in constiinta politica europeana. Apartenenta la un teritoriu este fundamentala pentru orice comunitate umana, inclusiv pentru comunitatea romaneasca, dar modul cum este perceput "spatiul vital" este diferit. Romanii considera ca teritoriul lor le-a apartinut dintotdeauna, viziune asemanatoare sau identica cu cea exprimata de majoritatea etniilor europene, chiar si de catre acelea care n-au sau au prea putine temeiuri sa o faca. Este evident ca, dincolo de argumentele stiintifice, in joc intra si o componenta politica importanta, Ne intereseaza insa latura sociala, mai exact consecintele in plan psihosocial ale unei asemenea viziuni, deoarece constientizarea vechimii si a perpetuarii locuirii unui spatiu devine, in asemenea contexte socio-politice, o autentica religie, a carei forta consta in crearea unui spirit coeziv, permanent alimentat de memoria istorica, dublat de resuscitarea continua a puterilor launtrice morale si spirituale ale romanilor. "Religia constiintei locului" devine un factor primordial al existentei etnice a blocului romanesc.

Cuceritorii straini nu dizloca din mentalul autohtonilor constiinta ancestrala "a primului descalecat", a primordialitatii popularii propriului teritoriu de catre "mosii si stramosii" lor, teritoriu care este si expresia vointei colective a comunitatilor romanesti. Forta acestei constiinte va depasi mentalitatile si comportamentele senioriale ale "marilor europeni", impunand - este adevarat tarziu - recunoasterea "dreptului istoric" al romanilor la propriul teritoriu. Era una din izbanzile memoriei colective romanesti, care impunea Europei recunoasterea spatiului carpato-danubiano-pontic ca fiind al lor si care crea mai tarziu conditiile implinirii unitatii national-teritoriale, cand constiinta istorica a intaietatii locuirii propriului pamant isi gasea o fireasca si asteptata implinire. 

 "Vecinatatile", care intotdeauna au constituit deschideri spre regional, continental si universal, pentru romani, bulgari, sarbi, albanezi etc. si-au inchis orizonturile, devenind, zone de ostilitati, cu toate ca incorporau mii si mii de conationali. Acest aspect, are o semnificatie sociala deosebita, relevata, cu forta explicativa ce-l caracteriza, de Anton Galopentia: "In relatia unei natiuni, mai intervin, pe langa vecini, si cateva natiuni care, datorita fortei lor, sunt oarecum omniprezente si in situatia de vecine ale tuturor natiunilor, chiar si a celor cu care nu se hotarnicesc. Aceste natiuni, care constituie un fel de «aristocratie in lumea statelor» (Kyellén), sunt Marile Puteri (subl. in text - n.n.). In timp de pace, diplomatia lor e efectiv prezenta pretutindeni, iar in timp de razboi, armata, flota si aviatia lor. Prin vecini si Marile Puteri, fiecare natiune e in contact cu aproape intreg restul statelor de pe glob. Caci fiecare vecin e in functie de vecinii sai, iar acestia de vecinii lor si asa pana la ultimul cerc de state. Iar fiecare Mare Putere e in functiune, cum am spus, de toate statele si cu atat mai mult de toate celelalte Mari Puteri".

Compresia teritoriala a spatiului recunoscut si acceptat ca fiind romanesc de catre comunitatea internationala a generat mutatii sociale profunde si in randul populatiei romanesti care a ramas in afara spatiului carpato-danubiano-pontic.

Anul 1918 sta sub semnul refacerii blocului romanesc in interiorul granitelor fixate de tratatele de pace postbelice. Reintregirea favorizeaza cresterile demografice, amplificand, pana la izbucnirea celei de a doua conflagratii mondiale, volumul populatiei romanesti. Repere demografice esentiale sunt urmatoarele: in 1926 - 17.153.932 de locuitori; in 1930 - 18.052.000; 1938 - 19.750.004. Sub raportul numarului de locuitori, Romania, in 1930, se plasa pe locul 8, din 35 de state europene, fiind depasita in ordine descrescatoare de U.R.S.S., Germania, Anglia, Franta, Italia, Polonia si Spania.

Cotropirile din 1940, diminueaza potentialul demografic al Romaniei. De la aproximativ 20 milioane locuitori, cat se presupune ca avea Romania in 1939, dupa septembrie 1940, in granitele de atunci ale statului roman mai ramasese o populatie care se cifra la 13.535.757 de locuitori. Acest moment reprezinta o cumpana in volumul popu-latiei romanesti cuprinsa intre hotarele fluctuate de atunci ale statului roman. O parte din populatie revine la matca in 1944 (transilvanenii cazuti sub dominatia horthysta), dar alta este pierduta in imensitatea anacronicului colos bolsevic invecinat (basarabenii, bucovinenii din nordul provinciei si locuitorii tinutului Herta). La aceste pierderi se adauga sacrificiul uman al romanilor in razboiul din rasarit, ca si in razboiul din apus (numai in vest, cca. 170.000 de morti si raniti); deportarile in Siberia atat din randul basarabenilor aflati in Romania (cca. 100.000 de persoane) cat si din randul locuitorilor de origine romana din Basarabia, Bucovina si Herta (peste 100.000 de persoane); asasinatele in masa in nordul Bucovinei si in Basarabia, dupa recuperarea lor de catre rusi; deportarile in Rusia a soldatilor si ofiterilor romani dezarmati si declarati prizonieri dupa 23 august 1944; retorsiunile comuniste, care au produs mii de victime si altele.

Dupa 1944, volumul populatiei romanesti, la nivelul granitelor stabilite prin Tratatul de Pace de la Paris din 1947, evolueaza astfel: 17.489.450 de locuitori, in 1956 (recensamantul populatiei din 21 februarie), 19.103.163 de suflete (recensamantul din 15 martie), 20 milioane, in 1969 (estimativ, cand volumul populatiei este dublul celui inregistrat in februarie 1891), 21.559.416, in 1977 (recensamantul din 5 ianuarie), 22.810.000 de locuitori in 1992 (recensamantul din 7 ianuarie), 22.656.000 (in 1996).