Formarea
sistemului national de plati
Sistemul national de plati a fost
creat in anul 1995 de banca centrala si ca o componenta a acestuia s-a organizat
sistemul de compensare la nivel national. Inainte de 1995 compensarile se
faceau in sistem bilateral prin intermediul conturilor de corespondent care se
tineau la sediul central al bancilor. In functie de resursele
existente si de posibilitatile de completare a deficitelor se efectua
transmiterea platilor, unele prin intermediul sucursalelor bacii centrale iar
altele, direct, prin relatiile de corespondent dintre banci. Datorita
lipsei unor standarde de timp, decontarile intarziau destul de mult, sursele
atrase devenind pentru banci o componenta importanta a resurselor in
detrimentul pietei interbancare si a interesului
pentru atragerea de depozite. Acest sistem a creat numeroase nemultumiri
clientilor care trebuiau sa astepte perioade destul de
mari, si chiar bancilor care lucrau mai operativ dar intrau in relatii cu
aletele cu un sistem de operare mai lent.
Ca urmare, incepand cu anul 1995 s-a organizat Casa
de compensatii in cadrul bancii centrale pe doua paliere casa de compenstii
interbancara la nivel central si 41 de case de compensatii interbancare la
nivel judetean. Continandu-se reforma in sistemul bancar, casa de compensatii
s-a transformat in anul 2001 dintr-o institutie publica intr-o institutie a
sistemului bancar, denumita TransFonD (Societatea Nationala de Transfer de
Fonduri si Decontari) la care Banca Nationala a Romaniei detine 33% din capital
si restul celelalte din sistem in cote egale. TransFonD are un
esediu central in Bucuresti si 41 de sucursale in tara
(in fiecare judet cate o unitate) si functioneaza ca agent de compensare al
bancii centrale pentru operatiunile interbancare, cu exceptia transferurilor de
fonduri privind trezoreria statului, operatiunile cu numerar, piata valutara,
piata monetara si piata secundara a titlurilor de stat.
In perioada 1996–2004 prin TransFonD s-a efectuat compensarea multilaterala a platilor de mica
valoare (sub 500 mil. lei) bazate pe instrumente de plata pe suport hartie
(ordinul de plata, cecul barat, cambia si biletul la ordin). Compensarea se
desfasura in cadrul TransFonD pe doua nivele: primul la nivel judetean al
TransFonD la care participau unitatile bancilor comerciale unde in urma
compensarii se stabileau soldurile creditoare sau debitoare pentru fiacre banca
care apoi erau transmise, intr-un interval de timp fixat, la sediul central al
casei de compensare; al doilea nivel, il reprezenta compensarea de la sediul
central al TransFonD cand, pe baza soldurilor de la nivel judetean, se
stabilea soldul final pentru fiecare din bancile participante. Bancile
debitoare trebuiau sa vireze sumele datorate casei de
compensatii din disponibilitatile aflate in contul curent de la banca centrala
sau sa apeleze la piata monetara iar in ultima instanta sa obtina un imprumut
de la banca centrala in limita rezervelor constituite. Compensarea
se considera incheiata atunci cand totalul soldurilor creditoare era egal
cu totalul soldurilor debitoare. Soldurile erau transmise bancii
centrale, care in calitate de agent de decontare, facea transferurile de
fonduri in conturile bancilor participante. In acest
moment, plata se considera finala si irevocabila.
Sistemul era complex, deoarece la nivel judetean, in prima parte a sedintei de
compensare se procesau instrumentele de credit si de debit (schimbul de
instrumente de plata pe suport hartie intre unitatile bancare, verificarea
formala aacestora si confruntarea cu dispozitiile de plata/incasare
centralizatoare); in a doua parte a sedintei se introduceau eventualele
corecturi in urma refuzurilor de instrumente si se facea compensarea care se
incheia cand totalul soldurilor creditoare era egal cu totalul sumelor
debitoare; la finalul sedintei instrumentele de plata de debit erau transmise
la acceptare si se compensau a doua zi. Soldurile bancilor participante erau transmise
sucursalei bancii centrale pentru a fi operate in conturi. Pentru a se putea
realiza compensarea era necesar ca bancile ambilor parteneri sa
fie in acelasi judet, in caz contrar instrumentele erau transmise intrabancar
in judetul unde ambele banci erau reprezentate. In acest
sistem, circuitul standard al unui ordin de plata era de 2-5 zile iar al
cecului barat de 5-8 zile in functie de cum erau plasate bancile partenerilor.
