LUMEA LA CUMPANA DINTRE MILENII

Lumea la cumpana dintre milenii

Ne aflam la cumpana dintre mileniile II si III. Am fost, impreuna, martorii evenimentelor care s-au desfasurat in ultima parte a secolului XX. Dumneavoastra – studenti aflati pe bancile Universitatii – veti fi partasi la transformarile politice si social-economice care se vor produce la inceputul secolului XXI. De aceea, cred ca ar fi util sa vedem prin ce s-a caracterizat secolul care s-a incheiat si cum se prezinta lumea in care traim la inceputul unui nou secol.

A.      In primul rand, secolul XX a marcat o dinamica extraordinara a dezvoltarii civilizatiei. A fost secolul in care revolutia industriala a atins punctul culminant, datorita cresterii ponderii creatiei intelectuale in procesul de formare a bogatiei natiunilor. Pe fondul generalizarii accesului la educatie si democratizarii fenomenului cultural, productivitatea muncii a crescut de o maniera nemaiintalnita in trecut.

In acest secol, populatia globului a crescut de patru ori (de la 1,6 miliarde in 1900, la 6 miliarde in 1999), iar economia mondiala a crescut de 17 ori (de la 2,3 trilioane dolari, la 39 trilioane). Comertul mondial care se cifra, in1950, la 380 miliarde de dolari, ajunsese, la sfarsitul mileniului, in 1997 la 5860 miliarde. Din acest motiv se poate spune ca secolul XX a fost secolul cresterii economice.

Aceasta crestere economica s-a bazat pe progresele inregistrate in domeniul stiintei (deci al cunoasterii) si al creatiei intelectuale tehnice si tehnologice. In ambele domenii, acest secol a depasit tot ce s-a relizat in intreaga istorie anterioara a umanitatii. Potrivit unor autori, din totalul produselor utilizate azi, peste 99% au fost create in ultimul secol si jumatate.

In secolul XX au fost introduse in circuitul economic toate cele 92 elemente din Tabelul lui Mendeleev, existente in natura, fata de numai 20, in 1900.

B.      De aceea, dupa parerea multor specialisti, o alta trasatura fundamentala a secolului XX a fost accelerarea descoperirilor in domeniul stiintei si tehnologiei.

Computerul a desfiintat deosebirile dintre stiintele “pure” sau “fundamentale” si cele “aplicate”, impingand la limite nebanuite stiinta si tehnologia informatiei. Valurile inovatiilor se manifesta in miniaturizare (microelectronica, micromasini), biotehnologie (alimentatie, medicina, utilizarea microorganismelor ca “lucratori” in diverse procese biochimice) si, desigur, in tehnologia informatiei.

In aceasta situatie, conditia umana se gaseste bulversata printr-o metamorfoza care sterge rapid reperele noastre clasice.

Progresul stiintific si tehnic este, din punct de vedere etic, neutru: el poate fi in folosul binelui sau al raului. In acelasi timp, acest progres a amplificat inegalitatile dintre tari si regiuni, pentru ca iluziile din anii ’70 in legatura cu transferul tehnologiilor si dezvoltarea au esuat. S-a inteles, in sfarsit, ca buna folosire a cunostintelor de catre societate presupune: libertatea de initiativa; folosirea economiilor pentru investitii productive; calitatea mainii de lucru si pregatirea sa; etica muncii; capacitatea de organizare la nivelul intreprinderilor si statelor; flexibilitatea sociala; stabilitatea guvernelor si capacitatea lor de a asigura ordinea publica si structuri fiscale, bancare si financiare competitive; stabilitatea monetara, si altele.

C.      O alta trasatura a secolului XX o constituie adancirea prapastiei dintre cateva tari bogate si majoritatea tarilor sarace, precum si dintre bogati si saraci in interiorul tarii.

Se stie prea bine, de exemplu, ca un pumn de companii multinationale au o cifra de afaceri egala cu bugetul tuturor tarilor africane la un loc. Potrivit fostului presedinte al Bancii Mondiale, James Wolfenson, azi, 20% din populatia mondiala acapareaza 85% din bogatii. Din cele sase miliarde de locuitori ai planetei, doar un miliard traiesc in tarile dezvoltate unde se concentreaza 5/6 din bogatia lumii. Mai trebuie retinut ca 3 miliarde de persoane traiesc cu mai putin de 2 dolari/zi, iar 2 miliarde traiesc cu mai putin de un dolar/zi, adica sub pragul saraciei absolute.

Cunoscuta revista americana “Forbes” publica, in urma cu cativa ani, unele date semnificative:

cele mai bogate 225 familii din lume detin o avere mai mare decat venitul anual al celei mai sarace jumatati a populatiei globului;

averea celor mai bogate trei familii este mai mare decat venitul anual insumat al celor mai sarace 48 de tari din lume.

In acelasi timp, statisticile ONU ofera si ele date semnificative:

840 milioane oameni subnutriti;

1,6 miliarde oameni analfabeti;

1,8 miliarde oameni fara acces la apa potabila;

2 miliarde oameni fara acces la energie electrica.

La aceasta se mai adauga un element nelinistitor: populatia planetei urmeaza sa creasca, in urmatorii 25 de ani, de la 6 la 8 miliarde de oameni. Cele doua miliarde de oameni se vor concentra in tarile in curs de dezvoltare, cei mai multi dintre acestia fiind lipsiti de perspectiva unui trai decent.

D.     Secolul XX a fost cel mai violent secol din istoria umanitatii. Numai cele doua razboaie mondiale au provocat mai multe victime si mai multe distrugeri materiale decat toate razboaiele care au avut loc in istoria umanitatii.

In aceasta perioada, informatica a avut un impact nemijlocit asupra tehnicii militare si a purtarii razboaielor. Daca in razboaiele de pana acum, toate partile implicate in conflicte aveau pierderi materiale si umane considerabile, in razboaiele din Irak, Afganistan si Iugoslavia, partile invingatoare au avut pierderi cu totul nesemnificative. Asta inseamna ca este posibil, in viitor, ca o tara sau mai multe tari sa produca unui popor distrugeri imense fara a primi un raspuns imediat pe masura. Si aceasta poate avea consecinte uluitoare asupra liderilor politici din tarile bogate si puternice in ceea ce priveste nevoia de justificare a razboaielor in fata opiniei publice, asa cum s-a intamplat cu ultimul razboi din Irak.

E.      Secolul XX a fost, totodata, un secol cu o viata politica intensa, cu schimbari spectaculoase in organizarea vietii natiunilor si in evolutia vietii internationale:

s-au prabusit imperii : rus, otoman, german si austro-ungar, dupa primul razboi mondial; imperiile coloniale britanic, francez si belgian dupa al doilea razboi mondial; imperiul sovietic, in ultimul deceniu al secolulu XX;

s-a inregistrat dominatia unor regimuri totalitare (fascist in Europa – Germania, Italia, Spania, Portugalia; militarist in Japonia, stalinist in Uniunea Sovietica);

ultimii ani ai secolului XX au vazut disparitia “razboiului rece”, odata cu prabusirea regimurilor comuniste in Europa Centrala si de Est.

Sa vedem, pe scut, cum a aparut “razboiul rece”?

Dupa incheierea, in 1945, a celui de-al doilea razboi mondial, a inceput sa se dezvolte un conflict intre Est si Vest, mai precis intre marile puteri invingatoare: URSS si SUA. Folosirea de catre SUA, in 1945, a bombei atomice – la Hiroshima si Nagasaki – impotriva Japoniei a antagonizat Uniunea Sovietica pentru ca a modificat echilibrul de forte pe plan mondial. La randul sau, URSS a refuzat alegeri libere in Iugoslavia, Polonia, Cehoslovacia, Romania, Bulgaria si Ungaria, ceea ce a condus la instaurarea unor regimuri comuniste dominate de sovietici. In aceste conditii, SUA adopta cunoscuta doctrina a “indiguirii” sau “incercuirii” comunismului (containement policy).

Aceasta doctrina a fost expusa de ambasadorul SUA la Moscova, George Kennan, intr-o telegrama trimisa, in 1946, autoritatilor americane, ramasa in istorie sub denumirea de “Telegrama cea lunga”din cauza lungimii sale neobisnuite (cateva pagini). In baza acesteia, presdintele american, Harry Truman, a cerut, la 12 martie 1947, Congresului SUA noi credite pentru a sprijini economic si financiar Grecia si Turcia, amenintate cu sovietizarea. De aceea, din punct de vedere istoric, anul 1947 marcheaza inceputul acestui “razboi rece”.

In plan militar, nu s-au inregistrat conflicte intre cele doua blocuri din cauza “echilibrului terorii”, asadar nu am avut de-a face cu un “razboi cald”. Aceasta perioada a tinut izolate doua lumi: occidentala si sovietica. Perioada de destindere care a inceput in anii ’70, a contribuit la aceasta. Conferinta pentru Securitate si Cooperare in Europa si Actul final de la Helsinki au avut un rol important in dislocarea sistemului socialist si incetarea “razboiului rece”, odata cu prabusirea regimurilor comunist-totalitare in Europa Centrala si de Est. Anul 1990, cand a avut loc Summit-ul de la Paris al Conferintei pentru Securitate si Cooperare in Europa si care a adoptat documentul “Carta de la Paris pentru o noua Europa”se considera a fi sfarsitul “razboiului rece”.

Integrarea regionala europeana tinde sa transforme cel mai violent continent intr-unul pasnic si prosper prin crearea unei Europe unite, fara linii de demarcatie politica sau economica.

A.     Sfarsitul de secol XX a fost martor al afirmarii, pe plan national si international, a societatii civile – concept formulat inca de Hegel in lucrarea “Principes de la philosophie du droit” (1821) care separa “viata civila” de “viata politica” ca urmare a revolutiei industriale si prabusirii Vechiului Regim.

De aceea, afirmarea actuala a societatii civile, inclusiv prin crearea unei multitudini de ONG-uri nelucrative, este o consecinta a revolutiei in tehnologiile informatiei si prabusirii sistemului sovietic.

Potrivit acestui concept, statul nu mai detine monopolul interesului general. Acesta se poate manifesta si prin intermediul organizatiilor private, neguvernamentale a caror infiintare si functionare sa fie sprijinita de stat. Este cunoscut, in acest sens, rolul pe care-l joaca in SUA diferite asociatii si fundatii. Acestea sunt extrem de active in conditiile globalizarii. De aceea, nu sunt intamplatoare atacurile la adresa statului national, considerat de catre ONG-uri ca o piedica in calea afirmarii societatii civile.

Thiery de Montbrial, membru al Institutului Frantei si director al Institutului Francez pentru Relatii Internationale din Paris, aprecia ca, asa cum “imprimeria a fost cauza fundamentala a disparitiei sistemului medieval si aparitiei progresive a Statului National, in secolul XV”, tot asa revolutia din stiinta si tehnologia informatiei va reprezenta un pericol pentru Statul-natiune. Aceasta evolutie a condus la aparitia unui nou concept: “guvernare” in loc de “guvern”, in care societatea civila are locul sau bine stabilit.

Dar care va fi rolul Statului ?

Trei concluzii se impun:

Lucrare: Scoala geopolitica romaneasca Referat: Organizarea Tribunalul de Prima Instanta

Statul modern nu este pe cale de disparitie. El trebuie sa se concentreze, indeosebi, asupra problemelor de securitate si a interesului national in economie, cultura si in domeniul social;

Statele trebuie sa coopereze intre ele, adica sa abordeze problemele cele mai variate in functie de securitatea colectiva si de solutionarea problemelor globale;

Statul trebuie sa asocieze marii actori si societatea civila pe care sa-i considere parteneri si nu lobbysti. Statele nu vor dispare, ramanand dimpotriva in inima sistemului si aceasta in ciuda atacurilor la care a fost si este supus.

Globalizarea – un fenomen obiectiv ce caracterizeaza sfarsitul de mileniu

GLOBALIZAREA – termen folosit de anglo-saxoni este sinonim cu termenul de MONDIALIZARE folosit de francezi. Este un concept, care exprima esenta transformarilor economice si politice din lumea de azi. Asa cum am mai afirmat, in zilele noastre toate problemele au devenit globale: finantele si schimburile economice, politica, mediul inconjurator, tehnologia, comunicatiile, publicitatea si cultura. De aceea, se vorbeste de poluarea globala, de tehno-globalism, de televiziunea            globala, de globalizarea vietii politice si de guvernare globala, de societatea civila globala etc.

Unii analisti afirma ca globalizarea ar insemna occidentalizarea, uniformizarea si modernizarea lumii. Francezii spun ca globalizarea inseamna „americanizare”. In fapt, acest fenomen – legat de circulatia capitalului si a marfurilor – presupune raporturi de dominare si exploatare la scara planetara. In spatele acestui proces se afla beneficiari si victime, stapani si exploatati, fericiti si nefericiti.

Un lucru este cert: a te opune globalizarii este total contraproductiv pentru ca fenomenul este obiectiv si in plina expansiune. Globalizarea este un fapt, o realitate si nu o optiune politica pe care o poti alege sau nu. De aceea, important este sa vedem cum putem folosi globalizarea in interesul popoarelor noastre, al oamenilor. In prefata lucrarii „Le procès de la mondialisation”, aparuta in 2001 la Paris, profesorul Serge Latouche de la Universitatea Paris – Sud afirma ca pentru a actiona in acest sens trebuie sa analizam caracteristicile mondializarii si consecintele transformarii vietii intr-o marfa („marchandisation de la vie”) in conditiile pietii mondiale.

De fapt, globalizarea inseamna lupta pentru piete eliminarea barierelor din calea liberului schimb, fiind o expresie clara a neo-liberalismului in plan economic. De aceea, principalii beneficiari ai globalizarii sunt marii giganti economico-financiari, companiile transnationale, marile puteri industrializate sau structurile economico-politice regionale.

Se poate spune ca globalizarea nu mai este o simpla tendinta trecatoare sau un capriciu economic: este deja un sistem international. Este sistemul international dominant, care il inlocuieste pe cel al „razboiului rece” de dupa caderea zidului Berlinului si, precum acesta, globalizarea are propriile reguli si logica ce influenteaza, in mod direct sau indirect, viata politica, mediul inconjurator, geopolitica si economia fiecarei tari din lume. Perioada post-razboi rece este depasita. Ne aflam acum intr-un nou sistem international, cel al globalizarii.

„Dictionarul Explicativ al Limbii Romane”, editat de Academia Romana (Editia a II-a, 1996) nu cuprinde termenul de „globalizare”, ci doar pe cel de „globalitate”, care inseamna caracter global, de ansamblu.

Care este explicatia ? Termenul nu intrase inca in vocabularul curent al oamenilor si mai ales al economistilor si oamenilor politici.

Sa vedem, pe scurt, care sunt unele dintre principalele caracteristici ale globalizarii.

a) Globalizarea, adica ideea unei piete mondiale, nu este un fenomen complet nou. Liga Hanseatica, marile targuri internationale, operatiunile comerciale de la Venetia sau Constantinopole din secolele XII – XV contin in ele germenul pietii transnationale. Dar, prima globalizare propriu-zisa are loc odata cu descoperirea si cucerirea Americii, cand europenii si-au dat seama ca Pamantul este rotund. Introducerea pe continentul american al animalelor domestice – vaca, oaia, calul sau a unor cereale precum graul si lucerna, a permis ocuparea unor intinderi imense de teren. Din America au fost aduse porumbul, cartoful, maniocul, rosiile.

O alta globalizare a avut loc in perioada cuceririlor coloniale, indeosebi intre mijlocul secolului XVIII si primul razboi mondial. Anglia – stapana de atunci a marilor – a fost principalul promotor al politicii „portilor deschise” pentru comertul britanic. Evident, era vorba de partile altora si nu ale Imperiului colonial Britanic.

In acel timp, Marea Britanie era puterea globala dominanta si cel mai mare investitor pe marile piete ale lumii. Nu exista control al valutei, oamenii emigrau in voie dintr-o tara in alta, iar exceptand perioadele de razboi, voiajorii nu aveau nevoie, pana in 1914, de pasapoarte. Imigrantii din America nu aveau nevoie de vize de intrare in SUA. Toti emigrantii erau selectati, pe motive de sanatate, pe Insula Elis din New York. Tot in aceasta perioada au fost inventate vaporul cu aburi, telegraful, calea ferata si telefonul.

Era precedenta a globalizarii a fost intrerupta de primul razboi mondial, revolutia bolsevica din 1917, marea criza economica din 1929 – 1933 si, in final, de cel de-al doilea razboi mondial.

Astazi insa fenomenul globalizarii a capatat forta sa reala de manifestare.

In lucrarea „The Lexus and the olive tree”, aparuta in anul 2000 in SUA, ziaristul Thomas L. Friedman afirma ca sistemul international al „razboiului rece” bazat pe divizare care a dominat lumea dupa 1945 a fost inlocuit prin unul nou, numit globalizare. Acest nou sistem s-a nascut in 1989 odata cu caderea zidului Berlinului si prabusirea regimurilor comuniste in Europa Centrala si de Est.

b) Globalizarea precedenta a fost minuscula, in termeni absoluti, in comparatie cu cea de azi. Schimburile comerciale externe in 1900 se masurau doar in milioane de dolari/zi, in timp ce in 1998 acestea se ridicau la 1,5 trilioane dolari/zi. Dar globalizarea actuala este diferita si in privinta aspectelor tehnologice si politice

Daca pana la primul razboi mondial, globalizarea s-a construit in jurul reducerii costurilor la transportul cu trenul, vaporul si automobilul, cea actuala se bazeaza pe reducerea costurilor in telecomunicatii. In 1930, 3 minute de convorbiri telefonice intre New York si Londra costa 300 dolari, in timp ce astazi pe INTERNET este aproape gratuit.

Din punct de vedere politic, globalizarea precedenta era dominata de puterea Marii Britanii, lira engleza si forta navala britanica. Azi, globalizarea este dominata de puterea Americii, cultura americana, dolarul SUA si armata americana. SUA au insistat pentru crearea FMI, OMC si deschiderea pietelor pentru competitia libera si fara bariere protectioniste, pentru o politica liberala sui-generis.

c) Asistam la o transnationalizare accelerata a firmelor. Incepand cu anii ’70 se globalizeaza nu numai capitalul comercial si bancar care a dat nastere pietii financiare mondiale, ci si capitalul industrial. Componente pentru computerele IBM sunt produse in Indonezia, sunt montate in Franta si vandute in SUA. Firma Renault isi fabrica motoarele in Spania, le asambleaza in Romania si le vinde pe terte piete. S-a calculat ca un banal iaurt Danone parcurge de la vaca cu lapte la magazin 9115 km. Diviziunea muncii s-a internationalizat, iar procesul de fabricatie s-a segmentat. De aceea, intreprinderile s-au transnationalizat. Firma franceza care a preluat 70% din industria de ciment a Romaniei produce la noi doar clinchet, care apoi este prelucrat in ciment in uzinele din Franta.

d) Procesul de globalizare a fost facilitat de prabusirea economiilor socialiste. Diferentele existente intre tarile socialiste unde saracia, mediocritatea si un profit derizoriu contrastau cu tarile capitaliste bazate pe economia de piata in care prevalau abundenta si eficienta a creat acea fascinatie pentru modelul occidental si dorinta de a se integra pietii mondiale. Asa se explica si faptul ca Romania, alaturi de alte tari din zona, este membru al Organizatiei Mondiale a Comertului.

e) S-a instaurat o adevarata tiranie a pietelor financiare. Se spune ca soarele nu apune niciodata pe pietele financiare, prin functionarea continua a burselor de valori si a birourilor de schimb. Aparitia noilor produse financiare ca de exemplu „stock – index futures” sau „stock-index options” s.a. a facut ca schimburile zilnice sa depaseasca, in 1997, suma de 1500 miliarde dolari adica echivalentul PNB Francez. Miscarile de capital reprezentau in 1993 cca. 150.000 miliarde dolari, adica de aproape 100 de ori mai mult decat schimburile comerciale anuale. Ceea ce este grav este faptul ca economiile tarilor in curs de dezvoltare sunt la mana fluctuatiilor acestor piete financiare, bazate cel mai adesea pe un capital speculativ sau fictiv.

f) Globalizarea economiei conduce la transformarea tuturor aspectelor vietii in obsesii economice. Politica, tehnologia si cultura devin componente ale economiei. Liberalismul economic ne impinge spre o asa-zisa „lume mica” in care dominanta va fi piata. Avem de a face cu o revenire in forta a liberalismului economic in care firmele transnationale sunt „noii stapani ai lumii”. De aceea, piata mondiala si libera concurenta reprezinta pentru acestea modalitati de a-si impune legea.

Pentru neo-liberali, globalizarea va fi deplina numai prin realizarea unei «pieti integrale» cand mecanismul autoregulator va cuprinde totalitatea vietii individului, de la nastere si pana la moarte. Prin aceasta se vrea ca piata sa se substituie oricarui alt mecanism regulator: stat, familie, comunitate, norma etica, credinta religioasa sau cultura. In aceste conditii bunurile si serviciile, forta de munca si job-urile, pamantul, intra in circuitul de piata. Bancile de organe, medicina, turismul, mijloacele de informare, educatia, justitia, produsele culturale, devin transnationale pentru ca sunt considerate marfuri.

g) Potrivit unor autori, globalizarea ar ameninta cu distrugerea Statului-natiune prin faramitarea acestuia; ar diminua rolul politicului prin absorbtia de catre economie; ar ameninta mediul inconjurator prin exploatarea irationala a resurselor naturale, indeosebi a mineralelor si padurilor; ar distruge etica economica intrucat permite orice mijloc pentru a obtine bani: dumping, manipularea preturilor, spionajul industrial, stock-options, utilizarea paradisurilor fiscale. Insulele Caimans adapostesc peste 25.000 companii. Extrem de grav, in opinia acelorasi autori, este faptul ca globalizarea ameninta cultura si identitatea culturala a popoarelor prin incercarea de impunere a unei anumite culturi. Aceasta conduce fie la o explozie identitara materializata in purificari etnice si actiuni teroriste, fie la cresterea integrismului religios.

h) Globalizare inseamna libertate pentru piete de desfacere.

O serie de politologi americani, intre care Paul Kennedy si Samuel Huntington, au emis teoria ca sfarsitul razboiului rece va insemna nu numai sfarsitul Uniunii Sovietice, dar si inceputul declinului SUA. Or, aceste aprecieri nu tin seama de faptul ca declinul relativ al Americii din anii 1980 a facut parte din pregatirea SUA pentru o ajustare la noua era a globalizarii – proces prin care multe tari ale lumii trec abia acum.

Asadar, globalizarea este integrarea inexorabila a pietelor, a statelor-natiuni si a tehnologiilor intr-o masura nemaiintalnita inainte – intr-un fel care permite persoanelor, corporatiilor si statelor-natiuni sa ajunga in diferite puncte ale lumii mai departe, mai profund si mai ieftin ca niciodata inainte.

Ideea calauzitoare in spatele globalizarii este economia de piata capitalista – cu cat permiti sa actioneze mai liber fortele pietii, cu cat deschizi economia la comertul liber si competitiei, cu atat mai infloritoare si eficienta va fi economia ta. Dar globalizarea are propriul set de reguli economice – reguli care cer deschiderea, liberalizarea si privatizarea economiei pentru a o face mai competitiva si atractiva pentru investitiile straine.

In 1975, doar 8% din tari aveau regimuri liberale, cu economie de piata libera. Volumul Investitiilor Straine Directe (FDI) era de 23 miliarde dolari. In 1997, 28 % tari aveau o economie liberala, iar volumul Investitiilor Straine Directe (FDI) era de 644 miliarde dolari.

Pentru unii analisti, globalizarea reprezinta din punct de vedere cultural – americanizare (limba, film, muzica, Mc Donald’s, Internet, etc)

Intrebari diferite

In perioada razboiului rece              In perioada globalizarii

Ce produci in firma ta? Ce piata ai si ce produci?

De ce parte a Zidului esti ?       In ce masura esti conectat la lume?

Ce putere au rachetele tale ?   Cat de rapid este modemul pe care-l folosesti?

Documentul international era                        Documentul definitoriu al „Tratatul” globalizarii „The Deal”

i) Globalizarea este o lume noua, care presupune mari spatii economice: UE, NAFTA, MERCOSOUR, Asia-Pacific.

j) Globalizarea presupune oportunitati de dezvoltare, beneficii evidente, mai ales pentru tarile bogate, puternic industrializate, dar si riscuri, constrangeri pentru cei slabi; este interesant de stiut ca 80 % din posturile INTERNET – rezultat nemijlocit al globalizarii – se afla in tarile dezvoltate.

k) Globalizarea presupune reformarea structurilor politice, economice si juridice, ceea ce inseamna, de fapt, o noua ordine internationala.

l) Globalizarea inseamna o viziune globala asupra lumii si nu are caracter politic. Ea nu are la baza o decizie politica si nu implica actori politici. Ea presupune disparitia barierelor din calea comertului dintre tari, dar produce efecte inverse: cautarea propriei identitati culturale si economice. Tocmai de aceea, tarile slab dezvoltate se simt excluse de la procesul globalizarii. La fel si cei care sufera ca urmare a disparitiei locurilor de munca, a salariilor mici.

Oportunitati si riscuri ale globalizarii

Asigura cresterea economica la nivel mondial si a eficientei economice;

Poate, facilita accesul tarilor in curs de dezvoltare la piata tarilor dezvoltate pentru asigurarea cresterii lor economice;

Politica de deschidere comerciala sprijina lupta impotriva instabilitatii si a socurilor suferite de economiile mici si dominate de comertul cu produse de baza (cazul multor tari sarace).

Globalizarea poate fi un factor al bunastarii si are potentialul de a aduce bogatie celor saraci.

Dar, felul in care se desfasoara procesul globalizarii, inclusiv modul in care au fost incheiate acordurile internationale care au condus la eliminarea barierelor comerciale si politicile impuse tarilor in curs de dezvoltare nu condus la un asemenea rezultat.

Globalizarea presupune si diminuarea rolului statului in societate, in special in deciziile de natura economica si sociala. Ori, relatiile dintre stat si piata trebuie sa fie unele complementare, in asa fel incat statul si piata sa colaboreze in folosul cetateanului. Inegalitatea, somajul, poluarea, sanatatea si educatia sunt chestii in care statul trebuie sa-si asume un rol important.

In SUA se lucreaza acum la „reinventarea administratiei de stat” pentru ca administratia sa functioneze mai eficient si sa fie mai sensibila la problemele oamenilor (a se vedea modul defectuos in care administratia federala americana a lucrat in cazul uraganului Katrina).

FMI este o structura in care deciziile se iau, din pacate, in baza unui amestec de ideologie si doctrina economica. Recomandarile pe care FMI le face unor tari aflate in criza se face dupa criterii ideologice, pe care acestea trebuie sa le urmeze fara a le discuta. De aceea, politicile se ajustare structurala ale FMI au dus in multe tari la infometare si revolta, beneficiile mergand spre cei bogati.

Marile companii transnationale obliga tarile in curs de dezvoltare sa-si deschida portile pentru bunurile care provin din tarile avansate, in timp ce pietele lor sunt in continuare protejate.

Globalizarea este un fenomen obiectiv, dar trebuie actionat in asa fel incat aceasta sa tina mai mult seama de oameni. Din pacate, globalizarea nu contribuie la imbunatatirea vietii celor care au cea mai mare nevoie de beneficiile promise de acest proces.

La toate acestea se mai adauga:

Instabilitatea pietelor mondiale;

Pericolul exploatarii irationale si epuizarii resurselor cu efecte negative asupra mediului si a sanatatii oamenilor.

3. De la bipolarism la unipolarism. Pe cand o lume multipolara ?

Lumea rezultata din cel de-al doilea razboi mondial, bazata pe confruntarea dintre cele doua blocuri Est-Vest, a luat sfarsit odata cu caderea zidului Berlinului ( in noiembrie ’89), cu revolutiile democratice din anul 1989 care au dus la inlaturarea regimurilor comuniste in Europa si cu prabusirea Uniunii Sovietice, in decembrie 1991.

In paralel, a avut loc, tot in 1991, desfiintarea CAER-ului si a Tratatului de la Varsovia, ca urmare a optiunii fostelor state socialiste din Europa Centrala de a se orienta spre Vest, adica spre valorile si structurile politice, economice si de securitate occidentale. Acesti ani au marcat sfarsitul lumii bipolare dominata de doua superputeri: SUA si Uniunea Sovietica, precum si disparitia “cortinei de fier” - pentru a folosi formula fostului premier britanic Winston Churchill in reliefarea opozitiei categorice dintre cele doua sisteme social-politice mondiale, instaurate dupa razboi.

Statele Unite ale Americii au ramas singura super-putere sau cum a caracterizat-o fostul ministru francez de externe, Hubert Vedrine, singura “hyper-putere”. O lume unipolara s-a nascut in locul celei bi-polare. SUA sunt astazi, dominante in toate domeniile; economic, tehnologic, militar, monetar, lingvistic si cultural. Aceasta situatie este unica in lume, pentru ca nici un imperiu anterior nu a cucerit intreaga lume. Aceasta pozitie ii face pe unii politologi sa considere ca “globalizarea” inseamna de fapt “americanizarea” lumii. Asa cum afirma, acelasi Hubert Vedrine in cartea sa “Les cartes de la France à l’heure de la mondialisation » aparuta in 2000, la Paris, SUA continua politica « portilor deschise » promovata de Marea Britanie in secolul al XIX-lea (desigur, portile altora) si trag avantaje de pe urma fortei lor economice, comerciale si financiare. In plus, globalizarea se face in limba lor si in baza unor principii liberale; pe baza unor norme juridice, financiare sau tehnice impuse de ei; pentru ca au capacitatea sa inspire vise si modele de viata ca urmare a dominatiei pe care o exercita in cinematografie si televiziune (Hollywood, CNN), pentru ca au un nivel de trai ridicat, pentru ca studentii din toate tarile doresc sa se formeze in America. SUA au avut 17 ani de crestere economica continua.

Prabusirea sistemului mondial socialist, in 1989, s-a realizat nu pe cale armata, adica printr-un conflict militar intre SUA si URSS – protagonistele celor doua sisteme. Este adevarat ca dupa incheierea ultimului razboi mondial, SUA au cheltuit pentru punerea in practica a doctrinei sale de incercuire/indiguire a comunismului, peste 4000 de miliarde de dolari. Dar, fundamentala in prabusirea sistemului a fost competitia economica si, indeosebi, incapacitatea Uniunii Sovietice de a face fata – din punct de vedere al resurselor – unei noi si teribile curse a inarmarilor. Lovitura de gratie a fost data de anuntul presedintelui american Ronald Reagan la inceputul anilor ’80 de a pune in aplicare programul militar denumit „Razboiul stelelor”. Conducatorul sovietic de atunci, Mihail Gorbaciov si-a dat seama ca Uniunea Sovietica nu este in masura sa participe la o asemenea competitie si a trecut la reformarea sistemului, promovand politica de „perestroika” (restructurare) si „glasnosti” (transparenta). Ceea ce Gorbaciov n-a inteles a fost intre altele si faptul ca economia socialista, super-centralizata, bazata pe proprietatea colectiva si atotputernicia statului ajunsese la limitele sale din punct de vedere al performantelor. Devenise total necompetitiva.

In plus, reforma pe care o preconiza Gorbaciov nu viza economicul, ci doar politicul. De aceea, se afirma ca perestroika lui Gorbaciov semana cu o furtuna in taiga, adica multa miscare si zgomot pe sus si un imobilism total la baza, pe pamant. Poate de aceea, fostul lider chinez Deng Xiao-Ping a inceput reforma in economie, introducand conceptul „economia socialista de piata”, lasand reforma politicului pentru mai tarziu. In mai 1989, cu putin inainte de vizita lui Gorbaciov in China, fostul secretar de stat american Henry Kissinger a publicat un articol in care afirma: istoria ne va arata care dintre ei a avut dreptate, Gorbaciov sau Deng Xiao-Ping ? Se pare ca ultimul.

Un lucru este cert: majoritatea tarilor lumii, inclusiv cele aflate in tranzitia de la socialism la capitalism, au optat, in ultima perioada, pentru economia de piata. Este un proces dificil, dar necesar pentru a rezista competitivitatii pe care o impune procesul de globalizare. Doar cateva tari – Cuba, R.P.D. Coreeana, Vietnam – mai cred in valentele economiei socialiste. R.P.Chineza este un caz aparte.

Dupa prabusirea URSS si a comunismului de tip sovietic, a fost rupt echilibrul nuclear al terorii, intretinut de cele doua super-puteri. De aceea, unii analisti considera ca daca nu se vor realiza compromisurile necesare intre liderii lumii, vom asista la un lung sir de razboaie in care vor cadea mai multe victime decat in razboaiele precedente. In fond, reactiile europenilor (Franta, Germania, Rusia) si ale Chinei fata de implicarea SUA in criza Irakiana reprezinta o expresie a dorintei acestora de a construi o lume multipolara, cu mai multe centre de putere care sa limiteze puterea americana. Acceptarea de catre SUA a unei asemenea lumi ar insemna insa si o reimpartire a sferelor de influenta, respectiv a resurselor naturale si a capitalului social-uman.

Un studiu realizat de Fundatia Bertelsman si preluat de cotidianul german „Die Welt” din 4 iunie 2006 aprecia ca Statele Unite sunt pe cale sa piarda monopolul de mare putere. Chinezii, de exemplu, sunt de parere ca China va fi in curand puterea mondiala numarul unu, cu mult inaintea Statelor Unite, iar alte state sunt si ele de parere ca va exista un transfer de putere in defavoarea americanilor. Explicatia acestei evolutii l-ar contribui reducerea semnificativa a importantei indicatorului „putere militara” in defavoarea resurselor umane si cresterii economice

O lume multipolara in care se vor manifesta mai multe centre de putere va sosi cu siguranta, dar nimeni nu poate spune cand anume.

4. Omenirea la inceput de secol XXI.

A. Secolul XXI va fi un secol pus sub semnul trecerii umanitatii de la structurile economice, sociale si politice nascute si dezvoltate sub semnul revolutiei industriale, la alte structuri specifice societatii cunoasterii, bazata pe tehnologiile informationale.

B. Principala criza a sec. XXI va fi determinata de conflictul dintre civilizatie si mediul inconjurator.

Cotidianul britanic “The Times” afirma ca, urmare a incalzirii globale cauzate de umanitate, indeosebi odata cu revolutia industriala, nivelul oceanului creste de doua ori mai repede decat acum 150 de ani.

Viitoarele confruntari vor avea ca obiect esential, pe de o parte, accesul unora la resursele naturale, energetice, apa, hrana, iar, pe de alta parte, dorinta altora de a-si asigura un control absolut asupra acestor resurse.

In aceste confruntari, exista riscul ca imperativul dezvoltarii sa prevaleze asupra conservarii mediului si promovarii unei “dezvoltari durabile”.

Expresie a acestui conflict il constituie si fenomenele catastrofale – meteorologice si hidrografice – care au avut deja loc la acest inceput de secol si care se vor amlifica: calduri si perioade secetoase prelungite cu efecte asupra culturilor agricole sau incendii de paduri; amplificarea dimensiunii uraganelor; inundatii; alunecari de teren, etc.

Se considera ca incalzirea climaterica reprezinta cel mai mare risc legat de mediu. In fata cresterii nivelului apelor, a topirii ghetarilor si a cresterii temperaturii atmosferice, lumea este extrem de vilnerabila.

C. In secolul XXI vom asista, cu siguranta, la o restructurare a relatiilor politice, la nivel mondial.

Exista, la ora actuala, in lume 191 de tari – membre ale ONU. Potrivit unor autori, acestea ar putea fi grupate astfel:

Dupa SUA, despre care am vorbit, ar urma 7 tari pe care le-am putea denumi, de „influenta mondiala”: Germania, Japonia, Franta, Marea Britanie, Rusia, China si India. Dupa cum vedeti, lista acestora nu coincide cu lista „celor 8” tari puternic industrializate. Dintre acestea, care sunt tari ce dispun de o anumita putere si de capacitatea de influentare globala, Germania, Japonia si India doresc sa devina membri permanenti ai Consiliului de Securitate.

Urmeaza, apoi, un numar de 20 – 30 de „puteri”, precum: Australia, Indonezia, Brazilia, Mexic, Africa de Sud, Nigeria, Egipt, Iran, Turcia, Israel, Italia, Spania, Polonia, Canada sau unele tari membre ale Uniunii Europene (Olanda, Suedia s.a.).

O alta categorie (cea mai numeroasa, de altfel), o formeaza „tarile normale” care n-au nici putere, nici mijloacele necesare pentru a influenta situatia mondiala. Aici, as include eu si Romania.

O alta categorie ar fi „pseudo-statele”, care cuprinde acele tari incapabile sa-si exercite efectiv si formal suveranitatea, care traiesc de pe urma ajutoarelor internationale si care sunt tinta sigura, victime potentiale ale trusturilor trans-nationale.

In sfarsit „micro-statele” – cateva zeci – reprezinta, de asemenea o problema si se pune intrebarea in ce masura si cat timp vor fi acestea viabile.

Oricum, procesul formarii unor state suverane este fantastic: existau doar 8 in timpul Congresului de la Viena din 1815, 44 in anul 1946 si 191 azi.

In aceste conditii, gestionarea relatiilor internationale este mult mai dificila. In timpul „razboiului rece” existau doi gardieni - SUA si URSS – care pastrau „ordinea” in propriul sistem. Nici unul nu incerca sa treaca pragul sferei de dominatie al celuilalt fara a exista riscul unor represalii sau chiar a declansarii unul cataclism nuclear. Fara indoiala, „ordinea” respectiva se baza pe forta si pe echilibrul terorii. In plus, cele doua super-puteri intelegeau sa foloseasca intr-o anumita masura ONU ca instrument de reglementare a diferendelor internationale, de mentinere a pacii si securitatii la nivel global. Azi insa ONU se afla intr-o criza de identitate, in conditiile in care SUA nu-i mai acorda decat un rol secundar. Este nevoie de un ONU reformat, cu un Consiliu de Securitate largit care sa reflecte mutatiile din lumea de azi.

Pentru acest inceput de secol se pun cateva intrebari fundamentale:

Ce tipuri de relatii se vor stabili intre principalii poli de putere economica: SUA, Uniunea Europeana, Rusia, China, Japonia, India pentru a solutiona gravele discrepante economice existente la nivel global ?

Vor accepta SUA sa stabileasca un parteneriat real cu Uniunea Europeana, in conditiile in care suprematia americana se manifesta nu doar in domeniul militar, ci si al economiei, monedei, tehnologiei, ca si al modului de viata, limbii si produselor culturale de masa – film, muzica – care modeleaza gandirea ?

Care vor fi, in viitor, raporturile dintre Occident – ale carui valori de baza sunt democratia si economia de piata – si toti ceilalti, dar mai ales Rusia, China ?

Fara indoiala, dorinta de a vedea democratia dominand in lume, conflictele reglementate pasnic si drepturile omului respectate peste tot este laudabila si absolut fireasca. Dar sunt oare firesti amenintarile si sanctiunile tarilor bogate la adresa unor tari ? De exemplu:

Occidentul isi recunoaste un „drept de ingerinta” sau de intentie in caz de conflicte interetnice (Kosovo) sau drame umanitare, ocolind Consiliul de Securitate si proclamand caduca suveranitatea statelor:

Occidentul cere altora instaurarea imediata a democratiei, ceilalti raspund insa: „lasati-ne timp, asa cum ati avut si voi”. Si nu este pentru nimeni un secret ca tarile occidentale au avut la dispozitie 2 – 3 secole pentru a-si instaura democratia. De aceea, tarile in tranzitie sau in curs de dezvoltare cer mai multa intelegere pentru procesele innoitoare pe care le cunosc. Nu exista formule magice pentru a transforma intr-un moment uriasa China intr-o mare democratie, Rusia intr-o economie prospera, iar Afganistanul sa ajunga sa fie asemuit Elvetiei.

In sfarsit, o ultima intrebare ar fi cum trebuie actionat in conditiile globalizarii ? Este globalizarea o fatalitate sau este un proces care trebuie utilizat    in interesul popoarelor ?

D. O alta caracteristica a acestui inceput de secol este ca problemele esentiale cu care se confrunta omenirea au capatat un caracter global. Subdezvoltarea, protectia mediului inconjurator, terorismul, criminalitatea organizata nu mai constituie probleme care sa poata fi solutionate de o singura tara. Caracterul lor global necesita solutii globale.

5. Principalii factori de risc si amenintare la adresa stabilitatii si pacii.

O problema care se pune este urmatoarea: este aceasta lume, de la inceputul mileniului III mai sigura, mai stabila decat cea anterioara ?

Cred ca raspunsul este negativ.

Inceputul de secol ne-a facut sa intelegem cu totii pericolul pe care-l reprezinta azi terorismul international. Atacurile din 11 septembrie 2001 din SUA ne-au aratat ca terorismul constituie una din principalele amenintari la adresa stabilitatii mondiale. Terorismul nu are granite si nu reprezinta expresia unei „ciocniri intre civilizatii”. Radacinile sale sunt profunde si complexe, fiind posibil de combatut actionand asupra cauzelor acestui flagel si numai prin eforturile conjugate ale tuturor tarilor.

In acelasi timp, politologii au numarat nu mai putin de 40 conflicte (20 numai in Africa) care se desfasoara sub ochii nostri. In Europa avem Kosovo, Transnistria, Abhazia, Cipru, pentru a nu aminti decat pe cele semnificative.

Dar, lumea de azi este instabila si din urmatoarele motive:

Este lipsita de disciplina de fier existenta in perioada celor doua sisteme antagoniste si care – asa cum am mai spus – se descurajau reciproc. Pentru SUA, singure, nu este usor sa tina sub control intreaga planeta;

Prapastia in crestere dintre tarile bogate si cele sarace este de natura sa creeze puternice tensiuni globale. Aceasta poate deveni, in perspectiva, cea mai mare amenintate la adresa stabilitatii si securitatii mondiale;

Lipsa de progrese in solutionarea problemei hranei. Exista perspective ca, in jurul anului 2050, populatia planetei sa atinga 10 miliarde, in special pe seama cresterii in tarie sarace ( India, Nigeria, Etiopia);

Proliferarea numarului de state si a tendintei de transformare in state independente a unor regiuni autonome: Kosovo, Cecenia, Transnistria, Abhazia, Osetia de Sud;

Exacerbarea conflictelor inter-etnice mai ales in Africa si incercarea de constituire a unor entitati statale mono-etnice;

Intensificarea fenomenului migratiei dinspre tarile sarace spre tarile dezvoltate si a criminalitatii organizate in retele internationale.

In anii din urma asistam la un fenomen nou: conflictele interstatale cedeaza tot mai mult locul unor conflicte intra-statale, in interiorul statelor nationale. O asemenea evolutie este legata nemijlocit de aparitia, pe plan international, a dreptului de interventie a unor state in probleme umanitare, de nerespectare a drepturilor omului sau a minoritatilor nationale. Campioana acestei teorii a fost Franta. Interventiile externe in Burundi, Somalia sau Iugoslavia au pornit de la asemenea principii.

Evenimentele din ultimii ani au probat ca intre prosperitate – stabilitate si securitate exista o legatura nemijlocita. Saracia, subdezvoltarea sunt surse de instabilitate asa cum o demonstreaza Balcanii de Vest, zona Caucazului, America Centrala sau Africa.

Pactul de stabilitate pentru Sud-Estul Europei, convenit dupa razboiul din Iugoslavia, va avea sanse de reusita numai in masura in care componenta sa economica va avea substanta. Din pacate, acest proiect nu s-a transformat intr-un „plan Marshall” pentru regiune, asa cum s-a sperat initial. Proiectele de infrastructura demareaza greu, iar riscurile de instabilitate se mentin pe mai departe.

In aceste conditii, obiectivul tarilor central-europene, inclusiv al Romaniei, de a adera la NATO si la Uniunea Europeana este pe deplin firesc. Prin aderarea la NATO s-a urmarit obtinerea garantiilor de securitate (conform art.5 al Tratatului de la Washington), iar prin aderarea la UE se are in vedere realizarea unei dezvoltari economice accelerate in conditiile economiei de piata si, odata cu aceasta, a prosperitatii popoarelor din tarile membre.