Home - qdidactic.com
Didactica si proiecte didactice Bani si dezvoltarea carierei Stiinta  si proiecte tehnice Istorie si biografii Sanatate si medicina Dezvoltare personala
referate didactica Scoala trebuie adaptata la copii ... nu copiii la scoala





Biologie Botanica Chimie Didactica Fizica Geografie
Gradinita Literatura Matematica

Ecologie


Qdidactic » didactica & scoala » geografie » ecologie
Conferinta de la Rio de Janeiro si rezultatele sale



Conferinta de la Rio de Janeiro si rezultatele sale


Conferinta de la Rio de Janeiro si rezultatele sale

In ciuda acestor rezultate inregistrate in planul colaborarii internationale, mediul planetei a continuat sa se deterioreze intr-o maniera generala. In aceasta situatie s-a cautat o noua abordare, mai eficienta, care avea sa se reflecte intr-o conceptie diferita asupra problematicii generale a protectiei si conservarii factorilor naturali. Aceasta si-a gasit expresia in doua documente publicate si examinate in anul 1987 de catre Adunarea Generala a ONU, respectiv studiul PNUM „Perspective in materia mediului pana in anul 2000 si in continuare“ si raportul Comisiei Mondiale pentru Mediu si Dezvoltare (CMED), asa-numitul „Raport Brundtland“, intitulat „Viitorul nostru comun“.

Astfel, dupa ce denunta eroarea de a concepe mediul si dezvoltarea ca doua obiective distincte si adverse, documentul CMED promoveaza pentru politicile si proiectele de dezvoltare o abordare integrata, potrivit careia, daca acestea sunt rationale din punct de vedere ecologic, trebuie sa determine o dezvoltare durabila atat in tarile in curs de dezvoltare, cat si in cele dezvoltate. In aceasta viziune, rolul prioritar revine masurilor preventive si anticipative, fara a neglija insa masurile corective imediate. Potrivit termenilor proprii raportului CMED, dezvoltarea durabila este aceea care „raspunde nevoilor actuale, fara a compromite capacitatea generatiilor viitoare de a raspunde nevoilor proprii“.

Raportul recomanda, de asemenea, realizarea de reuniuni regionale si mondiale pentru a promova integrarea mediului si a dezvoltarii economice. Pe linia unor ase­menea evolutii generale, la 22 decembrie 1989, Adunarea Generala a ONU a adoptat Rezolutia nr. 44/228, prin care s-a convocat o reuniune mondiala pe tema dezvoltarii si mediului. Potrivit documentului, conferinta urma sa elaboreze strategii si masuri destinate sa opreasca si sa inlature consecintele deteriorarii mediului, in contextul unor mari eforturi nationale si internationale pentru a promova in toate statele o dezvoltare sustinuta si sanatoasa din punct de vedere ecologic.

In intentia organizatorilor, Conferinta de la Rio trebuia sa realizeze un nou consens international asupra unor teme de transcendenta mondiala, pre­cum: protectia atmosferei (folosirea energiei, schimbarile climatice, diminuarea stratului de ozon, contaminarea atmosferica transfrontaliera), protectia resurselor terestre, conservarea diversitatii biologice, protectia resurselor de apa dulce, protectia oceanelor, marilor si zonelor de coasta, gestiunea rationala, din punct de vedere ecologic, a biotehno­logiilor, deseurilor de produse si deseurilor toxice, cresterea calitatii vietii si a sanatatii umane, ameliorarea conditiilor de viata si munca ale saracilor, eradicarea saraciei si oprirea degradarii mediului.

Pentru pregatirea acestei ambitioase agende si a celorlalte aspecte nece­sare desfasurarii conferintei s-a creat un comitet pregatitor format din repre­zentanti ai statelor si organizatiilor internationale. Dupa o reuniune organiza­torica preparatorie desfasurata la New York, in martie 1990, au urmat cele de la Geneva, din martie-aprilie si august-sep­tembrie 1991, si New York, din martie-aprilie l992, in cadrul carora, in trei grupe de lucru si in plenara, s‑au analizat problemele si s-au propus masurile de adoptat in vederea solutionarii lor. Desfasurata intre 3 si 14 iunie 1992, Conferinta Natiunilor Unite privind Mediul si Dezvoltarea a reunit 145 de presedinti, prim-ministri si vicepre­sedinti, fiind socotita cea mai ampla reuniune la nivel inalt din secolul al XX-lea. Referitor la rezultatele concrete ale reuniunii, acestea s-au exprimat in adoptarea unor documente precum: Declaratia de la Rio asupra mediului si dezvoltarii, supranumita Carta Terrei, Agenda 21Conventia asupra biodi­ver­sitatii, Conventia-cadru privind schimbarile climatice, Declaratia privind padurile si Declaratia privind desertificarea.

1. Declaratia de la Rio privind mediul si dezvoltarea

Desi, in mod evident, nu are forta juridica obligatorie, ea reprezinta re­zultatul unei solutii de compromis intre tarile industrializate si Grupul celor 77 (care cuprinde astazi 128 de membri) de tari in curs de dezvoltare. Sub raportul structurii si obiectivelor sale, Declaratia de la Rio de Janeiro este, in mare parte, asemanatoare cu cea de la Stockholm, consacrand drepturile si respon­sabilitatile ce revin statelor in raport cu protectia mediului. Ea reflecta si preocuparile aparute in cei 20 de ani care desparteau in timp cele doua reuniuni tutelate de ONU: deteriorarea mediului si a capacitatii sale de a sustine viata, si constientizarea mai profunda a faptului ca progresul economic pe termen lung si protectia ecologica sunt fenomene interdependente. Cea mai importanta inovatie a documentului consta in conjugarea celor doi termeni, de acum inainte protectia mediului si dezvoltarea fiind strans legate. Asa cum remarca Al. Kiss, textul reflecta o puternica influenta tiermondista in problematica conservarii mediului. Astfel, una dintre tezele care se degaja este aceea ca nu vom putea proteja mediul planetei contra ori chiar fara marea majoritate a populatiei mondiale care, in stare de saracie fiind, detine o importanta proportie a unor resurse naturale.

Dupa un preambul mult mai redus decat cel al documentului din 1972, prin care se stabileste ca obiectiv instituirea unei aliante mondiale „noi si echitabile, prin crearea de noi niveluri de cooperare intre state, sectoarele-cheie ale societatii si persoane“, se proclama 27 de principii (fata de 26, cat cuprin­dea Declaratia de la Stockholm).

Stabilind ca fiintele umane constituie centrul preocuparilor privind dez­voltarea durabila, documentul proclama dreptul fundamental al omului la o viata sanatoasa si productiva in armonie cu natura (principiul 1). Este o for­mulare mult mai perfectionata si mai exacta a noului drept uman fundamental, care isi dobandeste tot mai evident un statut propriu in randul drepturilor omului. In completarea semnificatiilor sale, principiul 3 imprima o relevanta dimensiune dreptului la dezvol­tare, care trebuie sa se exercite intr-o maniera care sa raspunda in mod echitabil nevoilor de dezvoltare si celor ecologice ale generatiilor prezente si viitoare.

Preluand principiul 21 al Declaratiei de la Stockholm, principiul 2 al documentului de la Rio recunoaste statelor „dreptul suveran de a-si exploata resursele potrivit propriilor lor politici din domeniul mediului si de dezvoltare si responsabilitatea de a se asigura ca activitatile exercitate in limitele jurisdictiei lor nu provoaca daune mediului in alte state sau in regiuni care sunt in afara limitelor jurisdictiei nationale“.

Consacrat deja ca regula de drept international cutumiar, principiul (aplicat cu precadere in domeniul poluarilor trans­frontiere) cuprinde doua elemente constructive. In primul rand, este reafirmat dreptul suveran asupra resurselor naturale (recunoscut prin numeroase declaratii ale Adunarii Generale a ONU, incepand cu Rezolutia nr. 1803- XVII din 14 decembrie 1962 pana la altele recente, precum si de instrumentele internationale privind drep­turile omului), iar precizarea exercitarii sale conform „politicilor din domeniul me­diului si de dezvoltare“ (Declaratia de la Stockholm prevedea numai confor­marea cu prima categorie de politici) face sa i se confere semnificatii mai precise si o legatura mai directa intre mediu si dezvoltare.

In al doilea rand, este reafirmata datoria statelor de a asigura ca activitatile desfasurate sub jurisdictia lor nu cauzeaza daune mediului altor state sau regiunilor aflate in afara jurisdictiilor nationale ale statelor. In acest sens, se impun cateva precizari. Mai intai, ca statele sunt responsabile nu numai pentru propriile activitati, dar si pentru cele aflate sub autoritatea lor, indiferent ca sunt publice sau private. Asa cum se aprecia in sentinta din afacerea Trail, statele au o obligatie de diligenta in acest sens. Ca o consecinta, ele trebuie sa instituie un fel de regim de supraveghere permanenta a activitatilor care pot prejudicia mediul situat in afara jurisdictiei nationale a statelor. In sfarsit, statul trebuie sa aplice aceasta regula nu numai asupra elementelor supuse jurisdictiei nationale (sol, aer, mare teritoriala, platou continental, zona economica exclusiva), ci si asupra celor fata de care exercita un control, ca de exemplu nave, avioane, obiecte cosmice etc.

7.1.1. Comparatie intre Declaratia de la Stockholm (1972)

si Declaratia de la Rio de Janeiro (1992)

Desi intre cele doua documente exista o distanta in timp de doua decenii, prin tematica si experientele pe care le consacra, ele se sprijina si se comple­teaza reciproc.

Intr-adevar, prima constatare este aceea ca declaratiile se completeaza in anumite privinte. Faptul se explica mai ales prin aceea ca tematica fundamen­tala a celor doua conferinte care le-au adoptat a fost diferita. Astfel, la Stockholm, in 1972, pentru prima data in lume, a fost abordata intr-un ase­menea context problematica mediului uman. Douazeci de ani mai tarziu, in 1992, Conferinta de la Rio de Janeiro se axa pe studiul raportului dintre mediu si dezvoltare din perspectiva „dezvoltarii durabile“. Daca in urma Conferintei de la Stockholm se presupunea ca mediul nu poate fi conceput fara dezvoltare, la Rio s-­a ajuns la concluzia ca dezvoltarea durabila nu poate fi conceputa fara un mediu de calitate. Datorita acestui lucru, Declaratia de la Rio face loc mai putin naturii; nu intalnim decat o referinta generala la biosfera si nu sunt prevazute principii consacrate poluarii marilor si oceanelor ori conservarii naturii, chiar in legatura cu dezvoltarea, cum afirma art. 4 al Declaratiei de la Stockholm: „Conservarea naturii si in special a florei si faunei salbatice trebuie astfel sa ocupe un loc important in planificarea pentru dezvoltarea economica.“

Redactorii Declaratiei de la Rio au decis sa nu reia textele vechi, ci sa faca referiri la principiile de la Stockholm, care sunt citate in bloc in primul articol al scurtului preambul al textului. Ca atare „dezvoltarea durabila“ ocupa in documentul de la Rio un loc privilegiat, fiindu-i consacrate nu mai putin de sapte articole. Compararea celor doua texte, de la Stockholm si de la Rio, releva aparitia anumitor nuante ori schimbari de limbaj, datorate in principal celor 20 de ani care s-au scurs intre cele doua reuniuni mondiale.

Se poate remarca, de exemplu, ca, dupa catastrofe ecologice (precum cele de la Bhopal ori Cernobil), riscurile majore si responsabilitatea statelor unul fata de altul in caz de accident nu ar putea sa nu aiba un loc mai important decat cel avut in urma cu doua decenii.

Notam, de asemenea, ca, dupa numerosi ani de discutii asupra gazelor cu efect de sera ori stratului de ozon, referirea la starea stiintei si aportului acesteia, marjele sale de incertitudine sunt luate in calcul prin recunoasterea „principiului precautiei“ (principiul 15). Putem constata, totodata, ca la Rio se consacra un principiu care la Stockholm era in curs de formulare in cadrul OCDE: „poluatorul plateste“.

O alta diferenta notabila: referirea la planificare. Prezenta la Stockholm, ea este absenta la Rio, unde ii este preferata referirea la integrarea politicilor, care ia mai bine in calcul, fara indoiala, diferitii actori ai societatii civile.

Ca alte diferente intre cele doua declaratii pot fi mentionate:


1        referirea la situatia tarilor in curs de dezvoltare si la prioritatile acestora este mult mai explicita in documentul de la Stockholm, datorita, mai ales, accentului pus cu precadere pe dezvoltare decat pe mediu;

2        atentia acordata tarilor in curs de dezvoltare se caracterizeaza prin locul pe care il consacra declaratia si Agenda 21 vectorilor foarte importanti pentru acestea, in frunte cu transferul de tehnologie;

3        referirea la resurse, la Stockholm, a permis deja a ralia mediul la dezvoltare. De altfel, sa nu uitam ca toate principiile de la prima Conferinta ONU privind Mediul au fost reluate in Declaratia de la Rio;

4        un singur principiu se regaseste neschimbat la Rio si la Stockholm, cel al suveranitatii asupra resurselor.

In sfarsit, ca o noutate importanta, declaratia din iunie 1992 acorda o importanta deosebita participarii „grupurilor majore“ din cadrul societatilor civile – femeile, tinerii, persoanele indigene – ori rolului cetatenilor in general.

7.2. Agenda 21

Unul dintre documentele majore adoptate in cadrul reuniunii de la Rio de Janeiro este planul de actiune intitulat „Agenda 21“ format din 40 de capitole, care acopera diverse probleme si menit sa duca la aplicarea principiilor „Cartei Pamantului“, pe o perioada care se intinde dincolo de anul 2000. Calificat drept documentul „cel mai politic si cel mai complex din punct de vedere tehnic realizat vreodata de ONU in domeniul ecologic“ (Boutros Ghali), planul stabileste perioa­dele, obiectivele, costurile estimative, modalitatile de actiune si responsabilitatile ce revin statelor si organismelor internationale in aceasta privinta.

Totodata, Planul de actiune aduce ca inovatie instituirea unei responsa­bilitati globale pentru ONU si organismele din sistemul sau fata de abordarea si solutionarea problemelor mediului. Aceasta se exprima mai ales in sensul ca, daca pana atunci fiecare structura sau conferinta a ONU aborda sectoare specifice – protectia apei, problemele populatiei, habitatului, stiintei si tehno­logiei etc. –, in viitor, institutiile Natiunilor Unite sunt plasate in fata unei respon­sabilitati globale. O asemenea situatie necesita fara indoiala mecanisme noi de functionare si perfectionarea celor existente.

El consacra o noua conceptie asupra aplicarii unei dezvoltari compatibile cu prezervarea mediului ambiant si recunoaste mai explicit decat planul de actiune de la Stockholm interdependenta dintre problemele mediului, dezvoltarii si saraciei.

Referitor la continut, prevederile documentului sunt cuprinse in 115 programe specifice, grupate in jurul a patru axe tematice:

5        dimensiunea social-economica;

6        conservarea si managementul resurselor umane (habitat, sanatate, de­mo­grafie, consum, productie etc.) si naturale (atmosfera, paduri, apa, sol etc.);

7        rolul organizatiilor neguvernamentale si grupurilor so­ciale;

8        mijloacele de implementare a masurilor stabilite (finan­tare, institutii etc.).

Planul promoveaza conceptia unei dezvoltari durabile, adica cea care semnifica maximul si cea mai buna valorificare a biosferei de catre actualele generatii, care sa ofere cele mai mari beneficii, in conditiile prezervarii potentialului sau, pentru a oferi aceleasi beneficii generatiilor viitoare.

Din punct de vedere juridic, unul dintre capitolele cele mai importante ramane cel referitor la aranjamentele institutionale (nr. 33). Astfel, prevederile sale stabilesc ca procesul interguver­namental de urmat dupa conferinta se va inscrie in cadrul rolului jucat de catre organismele ONU, mergand in sensul restructurarii si revitalizarii activitatii organizatiei mondiale. Altfel spus, nu s-a preconizat crearea unei autoritati mondiale exterioare Natiunilor Unite. Acesteia din urma i-ar fi revenit sarcina de a gasi structurile cele mai adecvate, probabil cele de sub autoritatea Consiliului Economic si Social, putandu-se inspira din situatia existenta in materia drepturilor omului.

7.3. Conventiile-cadru

Doua importante conventii internationale au fost semnate la forumul ecologic de la Rio: Conventia-cadru asupra schimbarilor cli­matice si Conventia privind diver­sitatea biologica.

7.3.1. Conventia-cadru asupra schimbarilor climatice

Inca din anul 1988, prin Rezolutia nr. 43/53, Adunarea Generala a ONU a recunoscut faptul ca schimbarile climatice constituie o preocupare comuna a intregii umanitati, si pornind de aici, in decembrie 1990 s-a constituit un comitet interguver­namental pentru elaborarea unei conventii generale asupra schimbarilor climatice. Adoptat in iunie 1992, documentul are ca obiectiv stabilizarea concentratiilor de gaze termoactive din atmosfera la un nivel care sa impiedice interferenta antropogena periculoasa pentru clima, intr-o perioada suficienta pentru ca ecosistemele sa se poata adapta in mod natural la aceste schimbari, astfel incat sa nu fie amenintata productia de alimente, iar activitatile economice sa se deruleze intr-o maniera durabila si curata din punct de vedere ecologic. Recunoscandu-se dreptul suveran al fiecarui stat de a-si exploata propriile resurse potrivit politicilor sale ecologice, se prevede obligatia ca aceasta folosire sa se realizeze in consens cu cerintele unei dezvol­tari durabile si fara a se aduce atingeri mediului altor tari. Angajamentele statelor privesc in mod esential adoptarea unor masuri in limitele competentei lor teritoriale.

Conceptiile fundamentale ale Conventiei sunt putin obisnuite in raport cu Dreptul international traditional. Astfel, in primul rand, proclamand respon­sabilitatea comuna, dar diferentiata a partilor contractante, textul documentului contravine exigentelor principiilor egalitatii si reciprocitatii intre state. Tarile dezvoltate enumerate intr-o anexa (practic, cele 24 de state membre ale OCDE) va trebui in realitate sa-si asume toate cheltuielile ocazionate de aplicarea conventiei si sa inceapa sa depuna eforturi de reducere a emisiilor nocive. Tarile in tranzitie, printre care si Romania, desemnate in anexa I ca fiind „in tranzitie catre o economie de piata“, au o anumita latitudine in aplicarea anga­jamentelor lor. Concret, aceasta inseamna ca masurile decise in comun vor putea fi adaptate la situatiile lor particulare si ca acestea nu sunt obligate sa contribuie la finantarea actiunii in tarile sarace.

Se instituie, de asemenea, obligatia statelor de a conserva si de a reduce toate emisiile sau concentratiile de gaze care produc efectul de sera si in special emanatiile de anhidrid carbonic, de a diminua si de a inlatura cauzele si efectele schimbarilor climatice, precum si o serie de drepturi si responsabilitati specifice pentru tarile in curs de dezvoltare si cele industrializate.

Din punct de vedere institutional, periodic se va reuni o conferinta a partilor pentru a examina aplicarea si completarea conventiei, precum si un comitet consultativ care, la anumite intervale, va analiza datele tehnico-stiintifice ale evolutiilor climatice si va avansa propuneri corespunzatoare.

Conferintei ii este conferit un rol important nu numai in aplicarea ei si in dezvoltarea regulilor internationale decurgand din principiile conventiei, aceasta putand lua decizii si adopta instrumente juridice conexe. In afara functiilor obisnuite de ges­tiune a conventiei si de supraveghere a aplicarii ei – in special prin examenul, adoptarea si publicarea de rapoarte periodice –, ea trebuie sa se preocupe si de mobilizarea resurselor financiare necesare, creand un mecanism special in acest sens.

Aplicarea conventiei trebuie asigurata, de asemenea, prin alte mijloace, in special printr-un sistem de rapoarte, a carui functionare este stabilita cu precizie de document (art. 12).

Conventia a intrat in vigoare la 22 martie 1994, numeroase tari mari producatoare de gaze cu efect de sera fiind primele care au ratificat-o. Prima conferinta a partilor a avut loc in aprilie 1995 la Berlin, stabilind importante si ambitioase obiective pe termen lung.

O a doua conferinta a partilor s-a desfasurat la Kyoto (Japonia) intre 1 si 13 decembrie 1997. Cu aceasta ocazie, reprezentantii a 161 de state semnatare ale conventiei au reusit sa ajunga la un acord privind etapele de diminuare a emisiilor de gaze cu efect de sera, astfel incat echilibrul dinamic sa nu fie perturbat in mod semni­ficativ intr-o perspectiva pe termen mediu si cu aplicarea principiului „discriminarii pozitive“. Rezultatele conferintei au fost exprimate in Protocolul de la Kyoto, ce preconizeaza ca, pana in anul 2012, volumul mediu de gaze cu efect de sera (in principal CO2) sa fie redus cu 5,2 la suta in raport cu nivelul din 1990. Ca expresie a unui compromis intre, pe de o parte, tarile dezvoltate (din Nord) si tarile in curs de dezvoltare (apartinand Sudului) si, pe de alta parte, SUA si aliatii sai traditionali si Uniunea Europeana, in frunte cu Germania si Franta, documentul a prevazut grade diferentiate pentru diminuarea emisiilor poluante, in functie si de angajamentele asumate unilateral: 8 la suta pentru tarile Europei Occidentale (nivel asumat si pentru Romania), 5 la suta pentru SUA, Australia etc., 0 la suta pentru Federatia Rusa sau Ucraina.

Printre exigentele fixate de document se numara:

1        industria sa devina mult mai eficienta din punctul de vedere al con­sumului de energie si va trebui sa treaca de la utilizarea combusti­bililor fosili bogati in carbon (carbune, petrol) la combustibili saraci in carbon (gaze naturale) sau la combustibili alternativi;

2        conducatorii auto sa opteze pentru modele mult mai eficiente, cu emisii reduse de C02, care sa functioneze, macar partial, pe baterii sau alte surse nepoluante de energie;

3        proprietarii de locuinte sa foloseasca surse nepoluante de energie (tigle cu baterii solare incorporate, pentru acoperisul caselor, de exemplu);

4        aparatele electrice va trebui sa se bazeze din ce in ce mai mult pe surse de energie regenerabile, precum cele eoliene, solare, hidroelectrice etc.;

5        consumatorii sa inceapa sa cumpere produse care consuma mai putina energie, precum: becurile fluores­cente compacte, aparatura casnica reproiectata pentru a folosi minimum de electricitate.

La nivelul tarilor ce vor ratifica tratatul, se cere:

6        tarile dezvoltate sa-si reduca emisiile de CO2 si alte gaze generatoare ale efectului de sera, in medie cu 5,2 la suta pana in anul 2012;

7        tarilor in curs de dezvoltare li se recomanda sa adopte reduceri asemanatoare, daca acestea nu vor fi propria lor optiune;

8        „schimburile de emisii“ vor permite tarilor cu reduceri substantiale de CO­2 sa-si „vanda“ surplusul de reducere celor cu rezultate mai slabe.

Refuzul SUA (martie 2001) de a ratifica protocolul a pus sub semnul intrebarii sansele aplicarii importantelor masuri preconizate.

7.3.2. Conventia privind diversitatea biologica (biodiversitatea)

Ideea elaborarii unui instrument international vizand conservarea si utilizarea rationala a diversitatii biologice a fost lansata in anul 1987 in cadrul PNUE. Pe baza hotararii acestui organism a fost elaborat un text, adoptat de catre Conferinta de la Rio de Janeiro. Este vorba despre un document care a generat unele controverse, mai ales in ce priveste conditiile in care tarile industrializate vor avea acces la materialele genetice si alte resurse biologice existente in padurile tropicale si in statele in curs de dezvoltare ori cele in care acestea din urma vor accede la tehnologia „curata“ din punct de vedere ecologic sau la biotehnologie. Asa se face ca, desi anumite state au aderat la conventie, SUA nu au semnat-o, pe motiv ca prevederile sale ar afecta negativ industria biotehnologiilor si ca bugetul financiar al acesteia ar fi nerealist.

Documentul semnat la Rio nu a reusit sa realizeze totusi progrese deosebite, generand unele deceptii. Prima ar fi aceea a neinsistentei deosebite asupra suveranitatii statelor detinatoare de specii amenintate cu disparitia, fixandu-se totodata ca obiectiv utilizarea durabila a elementelor diversitatii biologice si partajarea echitabila a avan­tajelor care decurg din exploatarea resurselor genetice (art. 1). Echilibrul dintre acesti doi poli este stabilit in art. 15 si 16 ale conventiei. Astfel, statele detinatoare de resurse biologice au, in virtutea dreptului lor la suveranitate, puterea de a determina accesul la resursele genetice care se gasesc in limitele competentei lor teritoriale. Totusi, ele trebuie sa se straduiasca sa creeze conditii proprii de a facilita accesul la resursele genetice in scopul utilizarii lor rationale din punct de vedere ecologic de catre alte state semnatare (art. 15, alin. 2).

In urma acordarii, accesul este guvernat de conditiile convenite de comun acord. Desigur, contrapartidele pot fi inainte de toate financiare, dar docu­mentul consacra o insemnata parte accesului la tehnologie si transferului acesteia (art. 16, alin. 3).

Obligatiile principale ale statelor-parti se refera la: cooperare (art. 5), identificarea si supravegherea diversitatii biologice (art. 7), elaborarea de strategii de conservare (art. 6), de preferinta in situ, in special prin stabilirea de zone protejate (art. 8), dar, de asemenea, si conservarea ex situ cu titlu complementar (art. 9), integrarea considerente­lor privind biodiversitatea prin utilizarea durabila a resurselor vii (art. 10) si pregatirea de studii de impact (art. 14). Tarile industrializate va trebui sa furnizeze resurse financiare noi si suplimentare pentru a permite statelor in curs de dezvoltare sa faca fata tuturor surplusurilor impuse de aplicarea unor atare masuri. In acelasi timp, tarilor aflate „intr-o faza de tranzitie la economia de piata“ nu li se cer decat contributii voluntare. Elaborarea listei tarilor repartizate in cele doua categorii (identica cu cea aflata in anexa Conventiei-cadru privind schimbarile climatice) a cazut in sarcina primei conferinte a partilor, desfasurata in noiembrie 1994.

O prevedere importanta este cea care subordoneaza indeplinirea obliga­tiilor ce le revin tarilor in curs de dezvoltare de ajutorul pe care-l primesc. Asa cum remarca Al. Kiss, aceasta poate fi considerata expresia intregii filozofii a Conferintei de la Rio.

Ca de altfel aproape toate tratatele recente in materie de mediu, si acesta stabileste o conferinta a partilor, careia ii confera functiile obisnuite pentru acest tip de organisme. In acest sens, ei ii revin sarcinile de a elabora strategia si prioritatile programului de conservare a biodiversitatii (art. 22), de a fixa sumele necesare pentru executarea conventiei, de a repartiza contributiile diferitelor state, precum si de a defini conditiile de atribuire si de utilizare a resurselor financiare astfel acumulate (art. 21, alin. 1 si 2). Periodic, conferinta partilor va primi de la statele semnatare rapoarte asupra masurilor adoptate pentru aplicarea conventiei. Totodata, se prevede ca se pot elabora protocoale aditionale.

Conventia a intrat oficial in vigoare la 30 decembrie 1993 (fiind ratificata de Romania prin Legea nr. 58 din 13 iulie 1994).

7.4. Declaratia de principii asupra padurilor

Acest document nu a putut sa se transforme intr-un document cu caracter juridic (obligatoriu) din cauza divergentelor aparute intre Nord si Sud, constand, in special, in aceea ca tarile dezvoltate au propus un acord referitor la padurile tropicale, in timp ce statele in curs de dezvoltare au cerut ca documentul sa se refere si la padurile din regiunile temperate si boreale.

Comitetul pregatitor a elaborat textul unei declaratii care cuprindea 17 principii privind toate tipurile de paduri, ce va constitui totusi o etapa semnificativa a procesului de realizare a unui acord international adecvat in materie.

Textul insista asupra suveranitati statelor, temperata totusi prin principii de gestiune, acestea fiind enuntate mai ales sub forma de recomandari. Nu lipseste apelul la o cooperare internationala crescanda, principiul 7 prevazand ca resurse financiare speciale va trebui sa fie furnizate tarilor in curs de dezvoltare detinatoare ale unor importante suprafete forestiere, care stabilesc programe de conservare a padurilor naturale. Aceste resurse va trebui sa stimuleze activitatile economice si sociale de substitutie. Se acorda un rol si un loc deosebit populatiilor autohtone. Dupa Rio, problematica acestui document a fost preluata de catre Comisia Dezvoltarii Durabile, dar fara a se ajunge pana in prezent la adoptarea unui document angajant in materie.

7.5. Declaratia asupra desertificarii

In faza pregatitoare a Conferintei de la Rio, actiunea mondiala asupra desertificarii nu a fost avuta initial in vedere. Decizia finala a reuniunii in aceasta privinta a fost inclusa in capitolul l2 al „Agendei 21“‚ intitulat „Gestiunea ecosistemelor fragile; lupta contra desertificarii si a secetei“. Textul prevedea necesitatea intensificarii cooperarii internationale impotriva deser­tificarii si insarcina Adunarea Generala a ONU sa creeze un comitet inter­guvernamental care sa elaboreze proiectul unei conventii in materie. Ca urmare, in cea de-a 37-a sesiune a sa (1992), adunarea a decis declansarea unui proces in acest sens, astfel ca, la 17 iunie l994, 110 state au semnat, la Paris, Conventia Natiunilor Unite pentru combaterea desertificarii in tarile afectate grav de seceta si/sau desertificate, in special din Africa (deschisa spre semnare la 14 octombrie 1994 si la care Romania a aderat prin Legea nr. 111/1998).

Este prima conventie mondiala incheiata dupa Rio si, din acest punct de vedere, are valoarea unui test, mai ales in privinta capacitatii cooperarii interna­tionale de a da un continut concret notiunii de dezvoltare durabila. Originalitatea conventiei se manifesta sub un dublu aspect. In primul rand, ea afirma o prioritate africana, zona unde se gaseste majoritatea statelor amenintate de fenomenul desertificarii, dar si a altor regiuni precum Asia, America Latina, Caraibe si Europa. In al doilea rand, structura sa cuprinde aspecte novatoare, articulandu-se in jurul programelor de actiune desfasurate la nivel national, regional si subregional, a caror aplicare conditioneaza executarea obligatiilor partilor.

Sub raport institutional s-a prevazut o conferinta a partilor ca „organ suprem al conventiei“, care adopta deciziile necesare pentru aplicarea eficienta a documentului. Prima conferinta a partilor (COP) a avut loc la sediul FAO din Roma, intre 29 septembrie si 10 octombrie 1997. Cu aceasta ocazie, sediul secretariatului permanent al conventiei s-a stabilit la Bonn, iar FIDA a fost desemnata sa adaposteasca mecanismul mondial destinat sa mobilizeze finantele necesare pentru lupta contra desertificarii. De asemenea, au fost adoptate: primul buget, componenta secretariatului permanent si lista expertilor care sa participe la lucrarile Comitetului pentru stiinta si tehnologie.

Problema cea mai importanta a acestor documente o va constitui, in urmatorii ani, cea a finantarii masurilor de aplicare. Asa de exemplu, s-­a calculat ca numai costul Planului de actiune „Agenda 21“ se va ridica la 600  miliarde de dolari anual, din care 125 de miliarde ar trebui sa fie considerate ca un aport suplimentar la ajutorul pentru dezvoltare pe care tarile dezvoltate il acorda in prezent.

Din pacate insa, asa cum a rezultat din dezbaterile care au avut loc in marea metropola braziliana, in ciuda cererilor tarilor din partea defavorizata a lumii, putine state industrializate sunt dispuse sa faca acest lucru.



Contact |- ia legatura cu noi -|
Adauga document |- pune-ti documente online -|
Termeni & conditii de utilizare |- politica de cookies si de confidentialitate -|
Copyright © |- 2019 - Toate drepturile rezervate -|

Ecologie



Alpinism
Astronomie
Demografie
Ecologie
Geodezie
Geologie
Hidrologie
Meteorologie

Referate pe aceeasi tema


Conferinta de la Rio de Janeiro si rezultatele sale
Tehnologia si controlul calitatii drajeurilor: Prepararea nucleelor, pregatirea nucleelor pentru drajare
Raspunderea pentru vatamarile aduse mediului
Limitarea poluarii termice a apei - poluarea apelor
Tehnici de protectie a mediului - interdictii
Aspecte generale privind brichetele si peletii
Principalele substante cu actiune nociva asupra aerului
Principalele tipuri de dezastre si caracteristicile acestora - cutremur, inundatii, seceta, poluarea mediului
Dezvoltarea transporturilor - impactul asupra mediului - impactul transporturilor asupra atmosferei
Poluarea - compusi organici biodegradabili



Ramai informat
Informatia de care ai nevoie
Acces nelimitat la mii de documente, referate, lucrari. Online e mai simplu.

Contribuie si tu!
Adauga online proiectul sau referatul tau.