Roland - poveste

Pe aripile gindului acuma sa zburam peste orase, peste sate, peste fluvii, si sa ne pogorim in Franta, in oraselul Angoulême, din secolul al treisprezecelea.

Este duminica dupa-amiaza. Pe treptele unei fintini de piatra, la umbra unui stejar falnic, a poposit un menestrel, un poet-cintaret ratacitor.

Poarta o haina scurta, neagra, din catifea, si pe deasupra o mantie prinsa cu un lantug de git.

In mina tine o viela.

In jurul lui s-au asezat pe jilturi citiva seniori: stapinul locu­lui - un conte; un staret; patru cavaleri; apoi calugari si scutieri. Pe margine se gasesc pajii.

In urma lor s-au strins multime de meseriasi, calfe, osteni, oameni de pe mosia contelui si vinatori.

Cu invoirea contelui, stapin peste acel tinut, menestrelul a recitat pina atunci patru sau cinci poeme: „Chansons de geste”.

Nefiind un poet nobil - un poet cavaler, ca trubadurii sau truverii - neavind haine scumpe, nici slujitori, contele i-a inga­duit sa cinte aici, pe treptele fintinii, nu in castelul sau.

Poetul este insa mester. S-a straduit sa cinte astfel, incit sa placa tuturor.

Iar cei ingramaditi in urma jilturilor l-au aplaudat din toata inima, batind din palmele butucanoase:

― Bravo, iubite menestrel! Mai cinta-ne mai cinta-ne

Si contele i-a-ntins o punga cu citiva galbeni lucitori.

Aplauzele au contenit.

Pe la ferestrele inguste ale caselor din imprejurimi s-au ivit sumedenie de capete de fete si femei, purtind bonete albe peste bucle. Si ele sint numai urechi, dornice sa auda cintul si sa-l vada pe menestrel.

Si menestrelul se inclina intii spre conte si spre staret; dupa aceea spre ferestre, si face-un semn cu mina spre multime:

― Ce mai doriti sa ascultati?

― Cintati-ne despre Roland! raspunde mindru contele.

― Sa auzim cum s-a nascut, cum a trait in saracie si s-a luptat cu Olivier, pina ce s-au imprietenit, se bucura cei din popor.

― Sa ne arati cum l-a slujit pe suzeran, pe Charlemagne, cum si-a dat viata pentru el, mai glasuieste contele.

Fetele chicoteau la geamuri.

― O sa aflam si despre Oda, iubita lui o sa aflam

Si staretul face un semn:

― Sa nu uitati insa ca Roland a luptat pentru Charlemagne, sa-i nimiceasca pe pagini

Poetul se inclina iarasi:

― Am sa va cint tot ce doriti!

Citiva copii s-au ghemuit in preajma treptelor fintinii. Un scutier vrea sa-i izgoneasca. Se strimba fioros. Dar ei nu-l vad, si cata tinta cu ochii catre menestrel. Acesta glasuieste iarasi:

― Roland a fost cel mai viteaz dintre toti cavalerii Frantei. El nu s-a nascut in palate. Mama sa l-a nascut la Sutri. L-a nascut in Italia. Acolo, intr-o pestera, a vazut el lumina zilei.

― Cum s-a-ntimplat? Am vrea sa stim! striga un tinar potcovar. Mama lui nu se numea Berta?

― Se numea Berta, si era sora lui Carol cel vestit. Ati auzit de Charlemagne?

― Am auzit! Am auzit!

― Ei bine, Charlemagne vestitul avea, la vremea cind urmeaza aceste intimplari ciudate, pe care vi le povestesc, o virsta tare-naintata. Citi ani socotiti voi c-avea?

― Avea o suta! striga unul dintre ostenii contelui.

― Sau poate doua, striga altul. A fost un imparat de seama

― Avea aproape doua sute, se invoieste cintaretul. Si-avea o barba cum e neaua. Cind calarea in fruntea oastei, barba ii flu­tura pe piept, ca un troian imprastiat de vinturi, in mijlocul iernii. Calul se apleca cu pintecul pina-n pamint cind Carol se-avinta pe el.

Si menestrelul mai urmeaza, in timp ce sunetul vielei s-aude incet, incet si grav, ca viersul cintecelor vechi despre Roland si Charlemagne.

― El cucerise toata lumea, dintr-un hotar intr-alt hotar, izgonindu-i pe sarazini. Era groaza paginilor.

Staretul ride multumit: numai tinarul potcovar striga din nou:

― Sa lasam asta. Cum e cu Berta vrem sa stim

― Berta era o fata blonda, frumoasa ca atitea fete pe care le zaresc la geamuri, numai ca se indragostise de-un cavaler, pe nume Milan. Se-ndragostise pe ascuns

Staretul se cutremura; dar orasenii rid cu pofta. Ride si con­tele cu ei. Vazindu-l pe stapinul lor ca ride, rid si cavalerii, vasalii sai, rid si scutierii si cei vreo sapte sau opt paji.

Pe la ferestre rid de-asemeni femeile, dar pe ferite; iar fetele se inrosesc si-si trag inapoi capetele acoperite cu bonete.

― Dar Carol nici n-a vrut s-auda ca sora lui sa se marite cu Milan, un biet cavaler ce nu avea nici un castel, nici o feuda si nici serbi.

Milan nici nu era prea nobil, si-apoi era si prea sarac. Lui Carol nu-i placea de fel.

Dar Berta il iubea pe Milan, si fara sa mai ceara voia lui Charlemagne s-a maritat.

― Cine a maritat-o? Cine ? ride un fringhier, un tinar cu o camasa galbena.

― Cine? Un preot, se-ntelege

― Dar cum? Dar cum? El nu stia ca nu se invoieste Carol

― Stia Dar ce nu face punga? in toiul unei nopti de vara, Berta s-a strecurat din casa, si preotul a maritat-o.

Staretul il ameninta pe menestrel; dar ceilalti rid si isi fac sem­ne: „Punga, cite nu poate face punga, cind este plina ochi cu aur?”

― Si, dupa ce s-a maritat, a fugit cu frumosul Milan.

Au fugit ei, au tot fugit Si si-au cautat un adapost, unde Berta sa poata naste.

Aflind Carol aceasta fapta, s-a miniat ingrozitor.

A vrut sa-i prinda, sa-i inchida intr-o pivnita cu guzgani, sa-i lase sa moara de foame. Si, fiindca n-a putut sa-i prinda, a cerut papii de la Roma sa-i goneasca, pe Milan si sotia lui, din mij­locul crestinilor. Papa i-a excomunicat.

Si cei doi tineri rataceau din colt in colt, ca niste ciini info­metati, lipsiti de adapost si hrana.

Aurul ce-l aveau cu ei, cind au plecat, s-a risipit curind de tot.

Hainele li se ponoseau.

Totusi au mers, au mers mereu. Au ajuns in Italia.

Au intrebat de-un loc ascuns. Si astfel au ajuns la Sutri. Niste tarani le-au aratat o pestera ferita-n munte. Acolo s-au adapostit, si Berta a nascut un prunc.

Pruncul era insusi Roland.

Din mijlocul celor de rind se aud suspine. Iar la geamuri multor femei li s-au umplut ochii de lacrimi si soptesc:

― Bietul Roland, cum s-a nascut!

― Acolo, isi urmeaza viersul poetul nostru, a crescut micul Roland, in saracie, din mila unor bieti tarani, ce le dadeau cu bu­natate cite ceva din tot ce-aveau.

Viata lor era tare grea.

Barbatul Bertei nu putea sa dobindeasca mai nimic. Nici nu era deprins cu truda, ca orice nobil cavaler. Era un tinar usuratic.

Dragostea lui s-a stins curind. Au inceput lacrimi, suspine din partea Bertei si mustrari. Au inceput apoi si certuri.

Destul ca intr-o zi, satul de lipsuri, cavalerul Milan s-a hotarit sa plece-n lume.

Lasindu-i pe Berta si Roland singuri si fara nici un sprijin, Milan, cu sabia la sold, a plecat dupa aventuri. S-a dus si nu s-a mai intors.

Berta a ramas singura, inlacramata, nestiind cum ar putea sa mai traiasca

Roland avea vreo sase ani, insa crescuse zvelt, inalt. Parea ca are doisprezece, sau poate cinsprezece ani. Nimeni dintre ceilalti baieti nu se putea lupta cu el. Copiii il urmau orbeste, si-i ascultau poruncile.

Si fiind el cam dezbracat, fiii taranilor din Sutri s-au hotarit sa-l invesminte.

Doi dintre ei s-au inteles s-aduca pinza, din care Berta sa-i croiasca lui Roland o camasa lunga, si poate niste pantaloni. Dar n-au vorbit mai inainte daca s-aduca pinza alba sau colorata in vreun fel. Astfel s-a intimplat ca Roland a primit de la un copil o fisie de pinza alba, si altul i-a adus in dar o pinza cum e flacara.

Roland le-a luat pe amindoua. A multumit copiilor din Sutri si a glasuit:

― Cind voi ajunge cavaler, am sa-mi aleg culorile rosu si alb, in amintirea acestui dar facut de voi.

Asa s-a si facut pe urma.

Copiii tineau mult la Roland, fiindca avea inima buna, era-ndraznet, dar prietenos, ii impaca de se certau si era gata sa-i ajute, orice necaz ar fi avut.

Contele din acel tinut avea un fiu, pe Olivier. Si Olivier era voinic. Desi avea tot sase ani, parea de doisprezece ani, si poate chiar de cincisprezece, asa cum parea si Roland.

Intr-o zi Olivier s-a luat la cearta cu citiva copii. Ciinele lui muscase pe unul dintre ei. Copiii au lovit ciinele, si Olivier s-a in­furiat. I-a luat de-a rindul la bataie.

Tocmai venea atunci Roland. Roland a vrut sa-i apere pe prietenii sai de la Sutri. S-a repezit la Olivier.

S-au luat la lupta amindoi, si s-au batut de dimineata pina la prinz, neincetat.

Olivier l-a trintit pe Roland. Si Roland l-a trintit, de asemeni, pe fiul contelui din Sutri.

Nici unul nu s-au biruit.

Atunci copiii au strigat:

― Amindoi sinteti doi voinici! Este pacat sa va loviti. Imprieteniti-va mai bine.

Cei doi baieti s-au desclestat. S-au privit amindoi in fata. Si-ndata s-au imprietenit.

Si-au jurat sa se sprijine. Au devenit ca doi buni frati.

Dupa aceasta intimplare, n-a trecut insa multa vreme si Oli­vier cu tatal sau au plecat spre cetatea Vienei, unde unchiul lui Olivier era numit guvernator.

Roland s-a intristat atita, incit a inceput sa plinga, intiia oara-n viata lui. A plins citeva zile-n sir. Pina la urma i-a trecut, dar nu si-a uitat prietenul. Adeseori vorbea de el.

Si iar au trecut citiva ani.

Roland crestea. Se facea mare si devenea tot mai voinic.

Au mai trecut vreo sase ani.

Dar iata, intr-o buna zi s-aude-n Sutri ca soseste mult prea-viteazul Charlemagne.

Era in trecere spre Roma. Urma sa fie-ncoronat ca imparat de insusi papa.

Pina atunci nu avusese pe cap coroana imparateasca. Papa il socotea doar rege. Iar Charlemagne ii trimisese porunca sa se pre­gateasca sa-i dea coroana, ca de nu o sa-l goneasca de la Roma.

Acuma, implinindu-si gindul, se apropia cu toti vasalii de Roma cea stralucitoare

Era asa cam spre amiaza, cind ei au poposit in Sutri.

S-au intins iute corturile si mesele pentru popas. Iar Charle­magne cu toti pairii s-au asezat la un ospat.

Li s-au adus bucatele: carne, si vin, si niste fructe.

Roland, ascuns dupa un trunchi, privea cum s-aduceau buca­tele, si imparatul Charlemagne le impartea cu mina lui.

Mama sa Berta nu-i spusese ca Charlemagne e unchiul sau.

El se uita la Charlemagne, acel cu barba alba cum e floarea ciresilor in primavara; dar mai mult se uita la carnea gatita pen­tru cavaleri.

Trebuie sa va spun ca Roland si mama sa, printesa Berta, erau flaminzi de vreo trei zile. Nu mai aveau in pestera nici o farima de mincare. Fusese seceta, si era foamete la Sutri.

Si nu-l durea atit pe Roland, pentru el, ca era flamind, cit il rodea amaraciunea ca mama sa nu avea hrana.

Vazind atitea bunatati in talerele de pe mese, Roland n-a mai putut sa rabde.

S-a repezit. A smuls o tava plina ochi cu bucati de carne, si a fugit spre pestera, sa i le duca mamei sale.

Un cavaler, bagind de seama, a inceput sa strige tare:

― Sariti! Prindeti pe acel tinar. A luat o tava cu fripturi

Desi se petrecuse totul atit de repede, se spune ca Charlemagne a fost uimit si de curajul, dar si de chipul lui Roland.

― Urmariti-l pe acest baiat. Aflati indata cine este, si aduceti-mi-l aici, a dat porunca Charlemagne. La chip acest baiat ciudat arata cum eram si eu cind aveam treisprezece ani

Cavalerii s-au avintat pe urmele baiatului. Si au ajuns la pestera.

Roland, vazind ca se apropie grupul de cavaleri, a si pus mina pe-o maciuca, gata sa dea lupta cu ei.

Poate ca ar fi-nceput lupta, dar mama lui, printesa Berta, s-a grabit sa-i opreasca mina. Si a strigat spre cavaleri:

― Nu va uitati, seniorilor, ca ma gasiti astazi in zdrente. Eu sint sora lui Charlemagne. Printesa Berta ma numesc.

Cu totii au descalecat. Si au ingenunchiat in fata printesei Berta, aducindu-i omagiile cavaleresti. Apoi i-au insotit pe ea si pe-ndraznetul Roland in fata lui Carol cel Mare.

Charlemagne, care se-aratase atit de crunt odinioara, ascultind trista povestire a sorei sale parasite de usuraticul ei sot, s-a-nduiosat si a iertat-o. A poruncit sa fie dusa cu o trasura la palat, slujita de trei mari seniori. Iar pe Roland l-a incercat in luptele cavaleresti. Si-ncredintindu-se ca e viteaz, i-a pus coiful cu creasta-nalta. I-a dat in mina dreapta o lance, de care atirna un stindard. I-a pus tunica ostaseasca. Si sub tunica, o cuirasa de otel bun. L-a investit drept cavaler.

― Feuda o veti dobindi prin lupta, cavaler Roland, din tara sarazinilor, a spus la urma Charlemagne.

Roland, la rindu-i, a jurat, dupa datina cavalerilor, ca va lupta pentru acela ce-i devenise suzeran, pentru onoare, batrini, vaduve si orfani. Va tine la cuvintul dat. N-o sa se lupte niciodata in doi contra unuia singur. Si de va fi sa cada-n lupta, va fi cu fata la dusman.

Document online: Bebelusul in primele luni de viata Referat: Jocuri active

Dupa aceste juraminte, Carol i-a dat si sabia. Era o sabie vestita, cu numele de Durandal, care fusese a lui Hector, fiul lui Priam de la Troia, ucis in lupta de Atila. I-a dat si-un cal, pe Veillantif, un armasar fara pereche. Si l-a facut pair al Frantei.

Apoi, cu mare bucurie, in sunete de trimbite, oastea de cava­leri francezi s-a-ndreptat spre orasul Roma.

Charlemagne il tinea pe Roland numai alaturea de el, si-l intreba necontenit cum vietuisera de greu in pestera intunecata, el si nefericita Berta.

Tot povestindu-si, au ajuns pina linga orasul Roma, unde au fost primiti de papa.

Roland a stat de fata, intre toti ceilalti cavaleri, cind insusi papa de la Roma i-a pus lui Charlemagne coroana de imparat, si i-a dat sceptrul batut in pietre pretioase.

Au petrecut aici un timp. Dupa aceea, imparatul cu cavalerii au plecat sa lupte cu aceia care primejduiau intr-una frontierele iubitei Frante, si mai ales cu sarazinii.

Pe nimeni nu ura mai mult Carol cel Mare decit pe regii sara­zini care ocupasera pe atunci Spania si care tot puneau la cale sa intre si-n iubita-i Franta.

Aflind ca in cetatea Vienei se gasise un tradator, prieten al sarazinilor, Carol cel Mare l-a cerut. Si fiindca aceasta nu l-a dat, a pornit cu toti cavalerii sa impresoare si sa ia cetatea Vienei cu asalt.

Roland a mers cu Charlemagne pina la Viena.

Cetatea au impresurat-o, si ar fi cucerit-o sigur, de nu ar fi venit vestea ca la hotare da tircoale regele sarazin Marsiliu.

Grabit sa ispraveasca asaltul si sa se-ntoarca spre Marsiliu, Charlemagne a trimis solie conducatorului cetatii, contele Guerin de Montglave. I-a spus ca vrea sa hotarasca soarta cetatii printr-o lupta intre doi cavaleri de frunte. Unul trimis de Charlemagne, altul de Guerin de Montglave.

Guerin de Montglave s-a invoit.

Charlemagne a ales drept cavaler, care sa lupte, pe Roland, desi toti cavalerii Frantei vroiau sa aiba ei onoarea de a lupta pentru imparat.

La rindul sau, contele Montglave s-a hotarit pentru Olivier, nepotul lui cel mai iubit si cel mai indraznet ostean ce se afla-n cetatea Vienei.

Heralzii au iesit in cimp. Au vestit inceputul luptei.

Roland lupta intiia oara pentru batrinul Charlemagne. Nu cunostea blazoanele. Si nu stia cu cine lupta. Olivier nu cunostea nici el pe cel care avea sa-i stea-mpotriva.

Cei doi cavaleri viteji au imbracat armuri de fier. Si-au pus coifurile, lasindu-si peste fete vizierele ce nu aveau decit doua deschizaturi, prin care sa poata privi. Calari pe cai, avind in miini lanci ascutite, se reped unul asupra celuilalt.

Si lupta intre ei porneste.

Armurile rasuna tare, cu zanganit, de izbituri, insa nici una nu se sparge. Se reped iar, isi dau ocol. Si se infrunta ca doi lei, unul si celalalt furiosi. Cind se lovesc de asta data, la amindoi, intr-o clipita, li se fring lancile-n bucati.

Isi scot atuncea sabiile. Sabia tinarului Roland abia de-ar ridica-o cinci. Olivier are, de-asemeni, o sabie de otel, cam cit e statul unui om.

Se ciocnesc fara de crutare. Se clatina sub izbituri. Dar inca nu se dau batuti.

Sar de pe cai si se-nclesteaza, unul pe celalalt, cu minie.

Amindoi, in aceiasi clipa, isi smulg de pe cap coifurile, isi ridica pumnalele. Si sint gata sa se injunghie.

Dar deodata, si Roland, si Olivier, se recunosc. Se-mbratiseaza bucurosi. Si Roland striga:

― Sint invins!

― Eu ma predau! zice cu lacrimi si Olivier. Fratele meu, bunul meu Roland. Asadar noi ne-am intilnit, si vom ramine im­preuna, pina la moarte, amindoi.

S-au apropiat de locul luptei si Charlemagne, si contele ce cirmuia cetatea Vienei. S-au impacat. Si contele s-a inchinat lui Charlemagne. I-a-ncredintat pe tradator.

Olivier a cerut sa plece alaturi de Roland si Carol, si Mont­glave a incuviintat.

Asa s-a intarit atunci mult preavestita prietenie si insotire pin' la moarte dintre Roland si Olivier.

Cite n-au faptuit, pe urma, ei amindoi in batalii!

Trofeele dusmanilor, luate de Roland in razboi, erau atit de numeroase, incit fusesera agatate de trunchiurile de stejar ale unei intregi paduri. La fel trofeele lui Olivier.

Multimea, care il asculta pe cintaret, a amutit. Pe trepte, chiar linga copii, s-au asezat citiva osteni si potcovarul guraliv.

Viela suna-ncetisor. Si menestrelul isi deapana tot mai infla­carat povestea despre Roland si Charlemagne:

― Pe urma Roland l-a-nsotit pe Carol si in Spania, trecind de Muntii Pirinei, sa apere Franta de-amenintarea sarazinilor.

Sapte ani s-a tot luptat Carol. A luat din miinile vrajmase, sarazine, tinutul Spaniei: cetati, orase si castele.

Nu mai era necucerit decit orasul lui Marsiliu, Saragosa.

Si in orasul Saragosa, temutul rege sarazin, Marsiliu, acela care se-nchina lui Mahomed si lui Apolo, chemase pe seniorii sai, pe un peron de marmura. Peronul era strajuit de douazeci de mii de oameni.

― Seniorii mei, le-a spus Marsiliu, Carol din Franta ne in­vinge. Eu sint pe pragul prabusirii. Ce sfat imi dati? Cum ne salvam noi de la moarte si rusine?

Toti sarazinii au tacut. S-auzeau numai rasuflari grabite si infricosate. Toti sarazinii au tacut. Doar Blancandrin, mare senior, sfetnicul cel mai intelept al regelui din Saragosa, cel mai viteaz si iscusit dintre ei toti, a glasuit catre Marsiliu:

― Nu te inspaiminta, o, rege. Trimite vorba deindata lui Charlemagne, stapinul Frantei, ca doresti sa i te supui, ca-i da­ruiesti ursi, lei si ciini, si sapte sute de camile, si patru sute de catiri, purtind saci cu argint si aur, aur cu care-si va plati din plin pe toti ostenii sai. S-a razboit destul pe-aici. E timpul sa se-ntoarca acasa, la Aix, unde-i castelul sau. Sa-i spui doar ca la sarbatoarea lui Saint-Michel, patronul Frantei, o sa vii acolo-n Aix, si vei primi, in catedrala, legea crestina, parasind pe Mahomed, profetul sfint, si pe Apolo cel maret, carora noi ne inchinam. Daca va cere si ostateci, nu sovai, da-i, o, rege, da-i dintre copiii nostri. Eu trimit pe feciorul meu. Sa moara, daca e nevoie, dar sa nu pierdem noi pamintul cel cucerit in Spania si rangurile de noblete, si sa ajungem cersetori. Si eu iti jur, rege Marsiliu, pe barba mea in­caruntita, pe mina care poarta spada, ca Charlemagne o sa se-nsele. El crede in cuvintul dat. O sa-si ridice ostile, si se va-napoia in Franta, crezind ca noi ii vom fi prieteni. De sarbatoarea Saint-Michel, o sa te-astepte-n catedrala. Si, fiindca nu o sa vii, inima lui orgolioasa va clocoti ca un vulcan. Va ucide pe fiii nostri. Dar e mai bine sa-i ucida, decit sa pierdem Spania Iar intre timp ne-om intari, si n-or sa mai cuteze sa ne-nfrunte pe teritoriul stapinit de noi.

― Poate ca e mai bine astfel, au rostit sarazinii-n cor, ascultindu-l pe Blancandrin.

Marsiliu si-a sfirsit consiliul.

C-un semn din deget, a chemat zece dintre seniorii sai, avind in cap pe Blancandrin.

― Seniorii mei, le-a spus Marsiliu, duceti-va la Charlemagne, in miini cu ramuri de maslin, ca semn de pace si credinta. Incredintati-l ca-nainte de-a trece luna am sa fiu la Aix cu-o mie de supusi, ca sa primesc legea crestina, si sa devin vasalul sau. Luati cu voi zece catiri albi, trimisi de printul din Sevilla, cu friiele numai din aur si cu seile de argint. Calaretii sa aiba-n brate verzi si lungi ramuri de maslin. Stapinul Frantei o sa cada in cursa pe care i-o-ntindem

In acest timp, Charlemagne sosise intr-o cetate, la Cordova. Ii sfarimase zidurile. Si cu masini nemaivazute, ce le-adusese in razboi, masini ce azvirleau ghiulele pina la trei sute de pasi, ii doborise turnurile. Prada de aur si argint, armuri de pret si fete mindre luasera cavalerii sai. Nu ramasese in Cordova nici un picior de sarazin. Citi n-au vrut sa i se supuna au fost taiati cu sabiile.

Intr-o zi, Charlemagne sedea la poalele unui palat impunator, din marmura, intr-o livada inflorita.

In jurul lui se afla contii, baronii si toti ducii sai. Stau pe covoare de matase si joaca un joc nou, zis „table”, cu niste zaruri mici, de os. Altii se straduiesc la sah. Si cei mai tineri isi incearca indeminarea si puterea in lupta ce se cheama scrima.

Batrinul imparat se afla in umbra unui pin maret, pe-un tron facut intreg de aur. Linga el stau seniori iubiti, cum sint Ro­land si Olivier. Si-n jurul lor sint, ca un zid, francezii cincispre­zece mii.

Trimisii lui Marsiliu au sosit, s-au inchinat in fata lui.

Blancandrin ii rosteste astfel:

― Aduc salutul lui Marsiliu! El vrea sa fie, Charlemagne, vasalul vostru preasupus.

Apoi ii spuse tot ce-i poruncise regele sau, Marsiliu.

Auzind cele cuvintate de trimis, Carol si-a lasat barba-n piept si a stat astfel cugetind.

A stat un timp indelungat. Intotdeauna cugeta mult inainte de-a vorbi. Abia pe urma a grait:

― Marsiliu e dusmanul meu. S-a dovedit adeseori ca-i min­cinos. In ce masura pot sa cred cuvintele ce mi le spuneti?

― Va dam ostateci citi ne cereti. Printre ei e si fiul meu, a spus siretul Blancandrin.

Seara venise-mpurpurata. S-a ridicat un cort in care, sub paza, au fost gazduiti cei zece trimisi sarazini. Ei au stat astfel pina in zori, cind imparatul si-a chemat din nou consiliul de seniori. Au venit linga el Ogier, marele duce, si Roland, arhiepiscopul Turpin, Olivier, prieten cu Roland, si alti multi nobili, si-ntre ei se mai gasea si Ganelon, tatal vitreg al lui Roland.

Si Charlemagne a glasuit:

― Seniorilor! Ne-au venit soli din partea regelui Marsiliu. El ne trimite lei, camile si aur de Arabia. Ne cere-n schimb sa ne intoarcem, si ne promite ca va fi pe viitor un vasal supus, imbratisind credinta noastra. Ne jura ca nu va nutri vreodata ginduri dusmanoase fata de scumpa noastra Franta. Ce spuneti voi?

― Sa fim prudenti! au raspuns cei mai multi seniori.

― Nenorocire-i, daca-l credeti pe sarazinul tradator, a spus si tinarul Roland. Nu stiti c-a mai trimis odata cincisprezece pagini de-ai lui cu ramuri de maslin in miini, ca pina la sfirsit Marsiliu sa ne insele, si sa pierdem pe doi seniori, aflati la el. Sa continuam acest razboi, asa precum l-am inceput, sa asediem si Saragosa, sa-l pedepsim pe tradator. Sa nimicim puterea celui ce sta linga hota­rul Frantei, cu gindul numai de-a lovi

Carol sedea cu barba-n piept, fara sa spuna vreun cuvint. Cei­lalti francezi taceau si ei. Numai contele Ganelon s-a ridicat plin de mindrie:

― Nenorocirea se pogoara asupra imparatilor care-i asculta pe nebuni. Marsiliu vi se-ncredinteaza cu miinile incrucisate, va recunoaste suzeran si va promite sa urmeze credinta voastra. Ce mai vreti?

A spus apoi ducele Naimes:

― Daca Marsiliu ne trimite ostateci buni, putem sa-l credem. Razboiul a durat prea mult. Doar nu o sa-si ucida proprii lor fii Nu putem crede ca au sa fie-atit de cruzi.

― Seniorilor, a rostit Carol. Pe cine spuneti sa-l trimitem la Saragosa, in cetate, ducind bastonul si manusa regelui sarazin, Marsiliu, s-aleaga pacea sau razboiul?

― Ingaduiti-mi sa plec eu! a rostit ducele de Naimes.

― Nu, nu, a raspuns Charlemagne. Sinteti batrinul intelept de care am nevoie aici

― Ingaduiti-mi sa plec eu! s-a repezit tinarul Roland.

― Sinteti prea mindru si prea aspru, conte Roland, a glasuit la rindul sau si Olivier. Cred ca-i mai bine sa plec eu.

― Nici unul dintre voi nu pleaca, le-a dat raspunsul Charle­magne. Am alte planuri pentru voi. Ce alt mare senior ar fi?

― Atunci contele Ganelon este seniorul potrivit! a spus din nou tinarul Roland, crezind ca-i face o favoare aceluia pe care Berta il luase in casatorie, dupa intoarcerea in Franta.

Insa contele Ganelon s-a-nfricosat si a strigat:

― I-o nebunie ce aud! Tocmai pe mine, tata vitreg, s-a gasit Roland sa arunce solia asta la Marsiliu? Daca ma-ntorc am sa-i raspund c-un rau care-o sa-l coste scump

― Cuvintele de-amenintare nu le primesc! a rostit Roland. Va socoteam un intelept potrivit pentru asemenea solie. Si daca Charlemagne primeste, ma duc indata-n locul vostru

Si contele Roland a ris; iar Ganelon s-a simtit ars de acest ris, ca de-un cutit, mai ales pentru ca vedea pe toti ceilalti dindu-i dreptate nepotului lui Charlemagne.

― Sire! i-a spus lui Charlemagne contele Ganelon atunci. Ma duc la regele Marsiliu, dar pe Roland nu-l mai iubesc, si nu-l mai socotesc ca fiu. Ma duc, dar stiu ca nu ma-ntorc, cum nu s-au mai intors nici ceilalti seniori trimisi la Saragosa.

― Veti merge, a spus Charlemagne, fiindca asa va poruncesc.

Si i-a intins intii bastonul, apoi, din mina lui, manusa. Dar cind s-o prinda Ganelon, manusa i-a scapat in iarba.

Ganelon a incalecat pe calul sau numit Tachebrun; a luat in mina sabia ce purta numele Murgleis, si a pornit spre Saragosa. In drum l-au asteptat trimisii regelui sarazin, Marsiliu, in fruntea lor cu Blancandrin.

Blancandrin calarea acuma alaturea de Ganelon, mergind in trap spre Saragosa. Ii daruise lui Ganelon un cal de pret. Si sara­zinul glasuia cu vorbe pline de dulceata:

― Carol e mare si puternic. Si-a biruit pe toti dusmanii. A biruit si Anglia. De ce rivneste la tinutul ce este cucerit de regele Marsiliu?

― Asa este vointa sa. Nu-i om in toata lumea asta sa fie pe masura lui i-a dat raspunsul Ganelon. Si-i uraste pe sarazini. Ati navalit in Spania. Ati fi intrat poate si-n Franta, de nu se afla Charlemagne. Intoarceti-va-n tara voastra

― Francezii sint viteji si nobili, a rostit iarasi Blancandrin. Dar unii conti ii fac rau lui Charlemagne, cind ii dau sfaturi prin care-l mina la pieire

― Nu e adevarat ce spuneti despre seniori, a zis francezul, afara numai de Roland, care-ntr-o zi o sa plateasca purtarea lui nesabuita

Tot calarind, s-a aratat zidul cetatii sarazine. De pe ziduri il aclamau sotiile seniorilor, si chiar regina lui Marsiliu. Strigau in cor: „Traiasca Franta!” Vroiau sa se prefaca prieteni, si nu dus­mani de moarte ai Frantei, precum erau de fapt.

La umbra unui pin era tronul inalt, acoperit de stofe scumpe si matasuri. Pe tron sta regele Marsiliu.

In jurul lui, ca o padure, se aflau douazeci de mii de oameni, cu sulite si platose.

― Rege Marsiliu, Charlemagne cere sa va supuneti lui si sa primiti credinta noastra. Daca nu il veti asculta, o sa va lege, o sa va duca la Aix, in capitala sa, si-acolo va veti pierde viata, in chipul cel mai rusinos

Marsiliu s-a schimbat la fata si a pus mina pe o lance, gata s-o zvirle-n Ganelon. Dar contele si-a tras din teaca sabia doar putin de tot, de-un lat de palma. Si-a azvirlit din spate haina de zibelina si a spus:

― Nu mor fara sa iau cu mine pe cei mai buni seniori ai vostri! Mai bine ascultati ce spune, prin gura mea, chiar Charle­magne. Daca va veti supune-ndata, puteti pastra, dar ca vasal, jumatate din tara voastra. Cealalta parte o va lua orgoliosul conte Roland. De nu-i veti asculta porunca, va va lega pe-un cal de rind, si-o sa va duca pin' la Aix, si-acolo va va taia capul

― Te voi ucide, Ganelon, a strigat regele Marsiliu.

Dar contele, avind in mina sabia sa taioasa, Murgleis, se spri­jinise de un pin, si era gata sa dea lupta.

In vremea asta, Blancandrin i-a soptit regelui Marsiliu ce ura avea contele contra feciorului sau vitreg:

― El este gata sa tradeze! soptea in taina Blancandrin.

― El este gata sa tradeze, sopteau si ceilalti sarazini.

― Asaa? Atunci se schimba totul Seniorule, a zis Marsiliu, mie imi place sa-mi vorbesti de Charlemagne. Pe cit stiu eu, a vietuit cam doua veacuri. Pasii sai au calcat pamintul in lung si-n lat. Pavaza lui a primit in lupta sute de mii de lovituri. Toti regii de odinioara, care erau dusmanii Frantei, au ajuns niste cersetori. Cind oare se va odihni?

― Charlemagne este un viteaz. Eu nu pot inceta sa-l laud, a spus contele Ganelon. Si cit timp vor trai cei doisprezece pairi, care formeaza avangarda, cu douazeci de mii de oameni, cei mai buni cavaleri francezi, nimeni nu-i poate sta-mpotriva

― Ce-i de facut? l-a intrebat regele sarazin pe conte, stiind ca-i gata sa tradeze. Hai, vino sa ne racorim colea, la umbra pinu­lui, pe marginea unei fintini, in care apa murmura.

Si Ganelon s-a asezat pe marginea unei fintini, la umbra unui pin inalt.

Nu se priveau nici unu-n fata.

Marsiliu il vedea pe conte in luciul apei, pe furis. Ganelon il privea la fel pe regele din Saragosa.

― Ce-i de facut? a zis Marsiliu.

― Carol cel Mare e viteaz. Carol si-a regasit nepotul, pe prea-trufasul conte Roland, si vrea sa-i faca-n dar tinutul ce-i stapinit de sarazini. Si chiar orasul Saragosa ar vrea sa-l dea contelui Roland, a spus regelui Ganelon. Vrea sa-si asigure hotarele din partea sarazinilor. Cit vor trai contele Roland si Olivier, prietenul lui, Carol va fi biruitor Nimeni nu-i poate sta-mpotriva

― Seniore, a zis iar Marsiliu. Eu pot sa string cam pa­tru sute de mii de cavaleri in lupta, si sa-l lovesc pe Charle­magne.

― V-ati pierde oastea in zadar, a spus contele Ganelon, pri­vind in apa pe Marsiliu. Asta ar fi o nebunie. Nimeni nu-l poate birui. Mai bine este sa-i trimiteti lui Charlemagne comorile pe care le-ati fagaduit, sa-ndestuleze pe seniori. Trimiteti si pe fiii vostri ostateci imparatului. Si el se va intoarce-n Franta Prin grija mea, or sa ramina in ariergarda toti pairii, cu Olivier si cu Roland, si douazeci de mii de oameni, floarea ostirilor franceze, in trecatoarea Roncevaux Voi o sa-i atacati acolo cu sutele de mii de oameni, pe care stiu ca ii aveti, si o sa-i omoriti pe toti. Murind acesti seniori viteji, si partea cea mai buna a oastei, razboiul o sa inceteze.

― Puteti jura, a spus Marsiliu, ca va fi astfel precum spuneti, in trecatoarea Roncevaux?

― Ma jur pe luciul sabiei ce poarta numele Murgleis, a ros­tit tare Ganelon.

Dar cind s-a jurat Ganelon pe luciul sabiei Murgleis, din slavi s-a auzit un tunet.

Si a-nceput sa bubuie cu lovituri ca de ciocan.

Fulgere lungi au spintecat cerul de sus si pina jos. Un vifor s-a dezlantuit. Pinul sub care se aflau s-a clatinat pin' la pamint, gemind cu vorbe ca de om:

― „Un prapad groaznic va veni!”

Marsiliu si cu Ganelon s-au ridicat si au fugit.

Din fuga, regele a spus:

― Roland va fi de noi ucis!

― Sint dornic ca sa ma razbun! a suierat si Ganelon.

Pinul din marginea fintinii a fost izbit atunci de trasnet, si ars pina la radacini.

― Charlemagne va fi nimicit, a glasuit aspru Marsiliu.

― Pe Roland vreau sa ma razbun, a suierat iar Ganelon. Pe Olivier si pe pairi vreau sa ma razbun, fiindca tin la el.

Si regele a poruncit sa se deschida usile salilor pline de comori si sa se-ncarce pe catiri sute de saci umpluti cu aur, sa vie si ostatecii.

L-a sarutat pe Ganelon. I-a daruit o sabie si, i-a mai daruit un coif.

Sotia regelui Marsiliu, cu numele de Branimonda, vicleana ca si regele, i-a daruit lui Ganelon doua coliere de ametist, granate si aur curat pentru sotia contelui.

― Pentru ca sa nu fie banuieli, a mai spus contele Ganelon, fiul meu cel adevarat, ce se numeste Baudouin, se va gasi-ntre cavalerii-ariergarzii, cind vor intra in trecatoare. Doresc sa fie ocrotit. Cum o sa faceti acest lucru?

Marsiliu a luat o platosa, adusa din Arabia, si i-a dat-o lui Ganelon.

― E platosa ce-o purtam eu. Sa-o imbrace Baudouin. Toti sarazinii vor cunoaste-o. Si nimeni nu-l va mai lovi.

Catirii erau incarcati. Regele sarazinilor i-a mai grait lui Ganelon:

― Seniore Ganelon, duceti lui Charlemagne aceste daruri, si nu uitati ce mi-ati jurat pe luciul sabiei Murgleis.

Si iarasi s-au imbratisat Ganelon, regele, regina, Blancandrin si alti sarazini.

Fusese larg deschis drumul tradarii.

Si intr-o noapte, Charlemagne visa ca tinea-n mina dreapta lancea, si Ganelon s-a repezit, i-a smuls-o si i-a sfarimat-o. I-a rupt-o cu atita furie, ca aschiile au zburat pina-n inaltul cerului.

Spre dimineata, Ganelon s-a infatisat lui Charlemagne cu aurul, ostatecii si juramintul lui Marsiliu.

― Seniori, va stringeti armele, pornim spre patrie, spre Franta! a dat porunca Charlemagne. Cine va fi in ariergarda?

― Roland, frumosul meu fiu vitreg. Nu e nimeni mai brav ca el, s-a auzit glasul tradarii, glasul contelui Ganelon. Olivier, prietenul lui bun. Toti cei doisprezece pairi.

― Cine va fi in avangarda?

― Ogier din Danemarca, sire. N-aveti pe nimeni mai destoi­nic, a rostit iarasi Ganelon.

― Fiti sigur, conte Ganelon, mie nu-mi va cadea din mina arma, cum v-a cazut voua manusa, in fata imparatului a ris din nou tinarul Roland. Raminem noi in ariergarda, Olivier, eu si totii pairii.

Ganelon a scrisnit din dinti. Fata lui verde ca veninul se inverzise si mai mult.

Prin vaile din Pirinei, patru sute de mii de oameni, de sara­zini, treceau calari, cu scuturile agatate de giturile cailor, avind pe ei camasi de zale, coifuri pe cap, sabii in dreapta, lanci in stinga, si inimile-ncrincenate

E miezul noptii. Ei gonesc. Se urca-n virful muntilor. Asteapta zorii lucitori.

Prin trecatoarea Roncevaux trece acuma avangarda, cu con­tele Ogier, danezul. Trece si Charlemagne, batrinul. Ducele Naimes e linga el. Urmeaza apoi grosul oastei.

― Duce, rosteste Charlemagne, nu am gresit eu, ascultindu-l pe Ganelon, sa las in urma floarea ostirilor franceze, din douazeci de mii oameni, si toti tinerii cei mai vrednici, pairii mei cei mai destoinici, cu Roland si cu Olivier?

Ducele Naimes tace mihnit.

Charlemagne a trecut in Franta.

Ariegarda e-n Spania. Se-nsira ca un fir de ata prin treca­toarea Roncevaux, avind in frunte pe Roland.

Tobele suna pe coline. Caii alearga, tropaind. Rasuna mii de trimbite.

Tradarea isi arata glasul.

Iar ziua se infatiseaza cu fata clara, luminata, facind sa stra­luceasca, rosii, armurile francezilor

Lupta e gata sa inceapa intre francezi si sarazini.

Si ajungind cu povestirea aici, ar fi sa spunem ca, auzind cum s-a-ntimplat cu Roland si cu Olivier, si douazeci de mii de tineri, floarea ostirilor franceze, care erau in ariergarda armatelor lui Charlemagne, vinduti de contele Ganelon, multimea ce-asculta pe menestrel se framinta cu furie.

― Iata un nobil cum tradeaza, atunci cind vrea sa se raz­bune! Nu tine seama de credinta, de juraminte, prietenie Nu tine seama de nimic Vitejii isi vor pierde capul.

― Lasati Taceti! glasuiau altii. Sa-l auzim pe menestrel! Bietul Roland, ce-l mai asteapta! Spune, iubite menestrel, spune ce s-a mai petrecut!

Si menestrelul povestea cum s-au ivit in Pirinei ostile rege­lui Marsiliu.

― Zgomotul armelor de otel si nechezatul cailor se auzeau pina departe, in trecatoarea Roncevaux. Olivier, prietenul lui Roland, auzea zgomotul de arme si nechezatul cailor. El calarea pina pe-o culme. Privea in zari si ce vedea? Ostirea regelui Mar­siliu invesmintata in otel, sute de mii de sarazini, care sub raza diminetii pareau un rug aprins pe creste, un foc imens, fara hotar.

― Senior Roland, a grait el, socot ca vom avea o lupta cu sarazinii lui Marsiliu. Ne-a tradat poate Ganelon

― Taci, Olivier, a zis Roland. Ganelon imi e tata vitreg. Nu mai rosti nici un cuvint de hula impotriva lui. N-ascult cu inima usoara.

Olivier calarea-n galop, pe alta creasta, si vedea cum sarazinii-ncercuiesc, in trecatoare, pe francezi, din toate cele patru zari.

― Senior Roland! glasuia el. Sunati din cornul scump de fildes, de aur si cristal, spre Franta, ca sa auda Charlemagne si sa ne vina-n ajutor. Oriunde cercetez in munte vad numai sarazini calari, cu coifurile lucitoare, batute-n pietre pretioase, din care parca tisnesc flacari, cu scuturile agatate de giturile cailor, si-n virful lancilor avind flamuri, pe care sint brodate, cu fire scumpe, de matase, luna si soarele din cer.

Dar contele Roland zimbea spre prietenul sau Olivier, si-i raspundea neinfricat:

― Seniore, eu m-as rusina sa ma intorc in patrie, in dulcea Franta, daca astazi n-as fi in stare sa o apar si as chema in ajutor pe Charlemagne si grosul oastei.

De trei ori l-a-ndemnat prea bine contele Olivier pe Roland sa sufle-n cornul sau cel scump si sa-l cheme pe Charlemagne, ca sa le vie intr-ajutor.

Olivier era intelept.

Roland n-a vrut insa s-asculte. Din indrazneala si mindrie, Roland n-a vrut s-asculte sfatul.

― Nu, conte Olivier, zicea tinarul Roland prietenului. Nu vreau sa-mi injosesc parintii, neluptind azi cu sarazinii, oricit sint ei de numerosi. Nu vreau sa arunc dezonoarea asupra dulcei mele Frante. Sabia draga, Durandal, data mie de Charlemagne, in al carei miner de aur au fost puse cindva relicve, se va scalda curind in singe. Eu va asigur ca nici unul din sarazini nu va ramine cu viata-n batalia asta.

Contele Olivier trecea si el in rindurile oastei.

― Nu ati vrut, conte, s-ascultati pe Olivier, prietenul vostru, glasuia el catre Roland. Uriasa e armata care ne-ncercuieste in Roncevaux. Muntii sint plini de calareti: vaile si cimpiile, vilcelele, padurile, stincile si prapastiile. Iar noi avem o oaste mica, pe linga ei. Daca-l chemati pe Charlemagne, nu ne pindea azi un dezastru Acum va ascult ordinul.

― E blestemat acela care poarta in piept o inima, in care-si are cuibul teama mai rostea tinarul Roland. Si striga catre cavaleri: Seniori viteji! Stiti doar cu totii ca imparatul ne-a lasat in ariergarda, fiindca nu e nici unul printre cei din juru-mi sa nu iubeasca dulcea Franta. Loviti dusmanul fara mila! Eu voi izbi cu Durandal, sabia mea mult incercata

Si calarind pe armasarul cu foc in vine, Veillantif, Roland pornea semet in fruntea oastei, urmat de Olivier, Turpin si de ceilalti seniori francezi.

― Regele sarazinilor isi pravaleste ostile sale peste noi. Cu lovi­turi de sabie ii vom plati aceasta fapta rostea spre cavaleri Roland.

Iara din munte, ca o mare ce se revarsa peste tarmuri, navalea oastea sarazina, cu lancile, cu sabiile, cu arcurile, spre fran­cezi, avind in frunte pe Aelroth, nepotul regelui Marsiliu, ce se jurase sa-l ucida cu mina lui chiar pe Roland.

Ostile erau fata-n fata.

― Strigati, francezi! spunea Roland. Sa se auda pina-n cer strigatul vostru vitejesc

― Montjoie! strigau toti cavalerii. Intimpinind pe sa­razini.

Insa cel care calarea in fruntea sarazinilor, nepotul regelui Marsiliu, a glasuit catre Roland:

― Nebun este acela care v-a parasit in Spania. Acum Franta voastra dulce isi va pierde pe veci onoarea, si Charlemagne mina sa dreapta.

Auzind vorbele pe care nepotul regelui Marsiliu i le rostise in obraz, Roland si-a simtit inima strapunsa ca de un pumnal. Nu l-a lasat pe sarazin sa isi termine cuvintarea.

― Primeste-ti plata, i-a strigat. Franta isi va pastra onoarea. Loviti-i, cavaleri, cu sete

Si, ridicind pe Durandal, l-a izbit groaznic pe Aelroth, culcindu-l in tarina rece.

Un duce al sarazinilor, fratele regelui Marsiliu, care avea o frunte larga, cam cit latimea unui scut, si ochii departati de nas, vrea sa-l razbune pe Aelroth.

― Acum ai sa te lupti cu mine! Franta-si va pierde azi onoarea, si Charlemagne mina sa dreapta, l-a infruntat necrutator, si a-ntins lancea spre Roland.

Dar tinarul Roland a dat, cu sabia sa Durandal, in trupul sarazinului, sfarmindu-i scutul, zalele, coiful si lancea, lasindu-l fara de suflare.

Locul vuia de lovituri. Se inclestasera in lupta intiia parte a ostirii regelui sarazin, Marsiliu - in numar de-o suta de mii - si cu manunchiul de francezi.

Roland, gonind cu Veillantif, avind in miini pe Durandal, facea in jurul sau un gol.

Si cetele de sarazini se prabuseau ca firul ierbii in timpul verii, cind cosasul strabate cimpul inverzit.

Alaturea de el lupta si inteleptul Olivier. Sabia lui, zisa Hauteclaire, care fusese altadata a unui imparat roman, si-avea minerul tot de aur, captusit insa cu cristal, in care se-ascundeau relicve, ca si in Durandal, sclipea de singe sarazin.

Arhiepiscopul Turpin, in zalele de cavaler, slujind mai mult iubita Franta decit amvonul catedralei striga:

― Montjoie! seniori francezi. Onoare noua, ce luptam cu mii si mii de sarazini Loviti, ucideti pe dusmani!

De-asemenea, cei doisprezece pairi ai Frantei nu erau mult mai prejos decit Turpin sau Olivier, decit Roland, ne­biruitul.

Dintre francezi au cazut multi, ce nu aveau sa-si mai revada parintii, rudele, copiii, si nici mult indragita Franta. Dar dintr-o suta si mai bine de mii de sarazini, pe care-i adusese-aici Marsiliu, n-a mai scapat nimeni cu zile.

A incetat o clipa lupta.

Francezii isi deplingeau mortii si ii cautau neosteniti, printre mormanele uriase de sarazini, care zaceau in jurul si deasupra lor - cum se luptasera vitejii pina la ultima suflare.

In acest timp, in patrie pornise o furtuna mare. Vintul urla. Cadeau de sus fulgere verzi, nimicitoare. Traznete doborau copacii. Pamintul se cutremura. Si de la Saint Michel-Peril, pina la Reims din Besancon, pina la portul din Wissant, nu era nici o casa-ntrea- ga, nezguduita de cutremur, cu zidurile necrapate. Si cerul se innegurase, parca era spoit cu smoala.

Iara-n cumplita trecatoare, la Roncevaux, in Pirinei, Marsiliu insusi se-arata calare, urmat de trei sute de mii de oameni. Coifu­rile dusmanilor, batute in margaritare, si scuturile lor de aur, zalele scumpe de otel, si lancile, si sabiile, avind minere de argint, umpleau tot locul de luciri si scinteieri nemaivazute.

Atunci a inceput atacul arhiepiscopul Turpin. Incalecind calul pe care il dobindise intr-o lupta, cind ucisese pe un rege din Dane­marca, a strigat:

― Montjoie! Seniori si cavaleri ai dulcei Frantei, la atac!

― Montjoie! raspundeau cavalerii, citi mai puteau sa tina-n mina sabii sau lanci inca intregi.

Razboiul a pornit din nou.

Cei mai viteji erau in frunte: Roland, Olivier si Turpin, urmati de toti pairii Frantei.

Pe citi lovea contele Roland, cu Durandal, ii spinteca din cres­tet pina la mijloc, taind si caii de sub ei. Olivier reteza pe altii.

Totusi, din ce in ce mai multi cadeau din cavalerii Frantei. Dar rapuneau mai inainte zeci, sute, mii de sarazini.

Unul singur dintre francezi nu primea nici o lovitura. Era fiul lui Ganelon.

― Conte Roland, uitati-va, nu-i lovitura sa-l atinga pe Baudouin, acela care e vlastarul lui Ganelon, i-a aratat un cavaler. Un sarazin care-a fost prins marturiseste ca platosa pe care-o poarta este a regelui Marsiliu. Si tot el ne-a marturisit tradarea miseleas- ca a lui Ganelon.

Roland striga spre Baudouin:

― Platosa ta-i semnul tradarii? Raspunde, fratele meu vitreg! Rusinea ne acopera Ganelon ne-a vindut pe aur regelui sarazinilor, si te-a crutat numai pe tine. Platosa e a lui Marsiliu.

― Daca tatal meu a facut tradarea, eu ii voi scoate inima cu sabia ce-o port in mina! a spus tinarul Baudouin. Platosa mi-o azvirl indata.

Si cavalerul si-a azvirlit platosa care-l ocrotea. S-a avintat in batalie, linga Roland si Olivier.

Neocrotit de platosa, tinarul conte a simtit cum o lance il fulgera, din spate pina in grumaz.

― Vezi Roland? Nu sint tradator!

Roland s-a oprit locului:

― Montjoie! Ai sa fii razbunat. Ganelon va fi pedepsit. Tu ai cazut intre viteji

Si lupta s-a inversunat.

Singele se varsa-n siroaie, care-necasera strimtoarea si ii stro­pea pe cavaleri.

Caii calcau numai pe lesuri. Picioarele le lunecau in rosia, calda baltoaca. Si sarazinii navaleau din ce in ce mai multi, in jurul francezilor tot mai putini.

― Seniore, frate Olivier, rostea acum Roland, cum am putea sa-i dam de veste, pina-n Franta, lui Charlemagne, ca noi pierim? Spuneati cindva sa sun din corn Sa vie si sa ne razbune

Olivier s-a-ntors spre Roland, spunindu-i cu-amaraciune:

― Ar insemna, conte Roland, sa insultati parintii vostri, si sa dezonorati chiar Franta Asa ziceati mai adineauri. Si eu va spun, conte Roland, ca nu cred s-o mai revedeti pe Oda, pe surioara mea, care va e logodnica. Cit v-a iubit biata de ea! Si cit va plinge, auzind ca ati cazut la Roncevaux.

Roland, o clipa stind din lupta, a rostit:

― De ce va miniati atita? imi sinteti frate drag si prieten. Pe blinda Oda o iubesc. O sa ma doara despartirea. Dar gindul mi-e la dulcea Franta, si la poporul amenintat de sarazini. Pentru ei trebuie sa luptam.

― N-ati ascultat ce v-am rostit. Nu ati sunat la timp din corn. Bravura nu e intinata de o-nsoteste prevederea. Din vina voastra au pierit atitia nobili cavaleri. Au pierit toti pairii Frantei. Si prietenia ce ne leaga atit de mult pe amindoi se va sfirsi in asta-seara. Nici nu o sa apara luna, si-amindoi ne vom desparti de Franta si de toti cei dragi

Arhiepiscopul Turpin, prinzind o clipa de ragaz, s-a apropiat de ce doi tineri si le-a rostit:

― Nu va certati! Totul s-apropie de sfirsit. Daca sunati din corn, Roland, nu ne mai poate ajuta nici imparatul Charlemagne. Totusi, el se va reintoarce, si ne va razbuna din plin. Sunati din corn, conte Roland!

Roland si-a dus la gura cornul din aur, fildes si cristal, si a sunat atit de tare, incit timplele i-au plesnit, si singele, ca un val rosu, l-a podidit peste armura.

Charlemagne a auzit cornul.

― Stati! a zis el catre seniori. Roland ne cheama intr-ajutor.

Dar a sarit si tradatorul:

― Nu credeti asta, Charlemagne, a rostit el. Nu stiti mindria lui Roland? Mai bine ar pieri ucis, decit sa cheme intr-ajutor. Sigur, e la vreo vinatoare. Se veseleste, asa cum este tineretea. Mergeti in tihna mai departe. Si fiul meu este cu el

Roland suna in corn din nou. Trupul i-e ud, nu de sudoare, ci singele l-a potopit.

― Stati! da iar ordin Charlemagne. Sunetul cornului acum e mistuit parca-n durere. Roland e in primejdie.

― Nu va temeti, zice Ganelon. Si fiul meu este cu ei

― Ba da, spune ducele Naimes. Sint sigur ca a fost tradat. Si tradatoru-i Ganelon! Doar el a vorbit cu Marsiliu

La un semn al lui Charlemagne, Ganelon a fost prins in brate de cavaleri, legat in streanguri, agatat de un cal de rind, si fiecare l-a lovit cu latul sabiei, in spate.

Treizeci de mii de trimbitasi suna raspunsul lui Roland. Char­lemagne si-a si-nturnat calul. Cu barba alba pina-n briu, avind in mina pe Joyeuse, sabia lui fara pereche, goneste in galop, urmat de contele Ogier, ducele Naimes si alti seniori, cu toti vasalii dupa ei.

In trecatoarea Roncevaux lupta aproape s-a sfirsit. E drept ca regele Marsiliu a parasit cimpul de lupta, dupa ce contele Roland i-a retezat, cu Durandal, mina ce tinea sabia, de-a dreptul de la-ncheietura. Olivier insa a murit.

Mai inainte de-a muri, Olivier l-a rugat pe Roland:

― Singele mi s-a scurs din trup. Friul calului nu-l mai tin. Si calul ma poarta spre margini. Simte si calul c-am sa mor Dar vreau sa mor intre dusmani. Roland, seniore, prinde friul, si tra- ge-ma in iures iar

Roland a prins calul de friu. L-a tras spre iuresul dusman. Sarazinii, cit l-au vazut pe Olivier linga Roland, s-au ingrozit.

Olivier a murit in sa, cu sabia Hauteclaire in mina, intre dus­manii sarazini, ce tremurau de teama lui, ca frunza plopului in vint.

Din toti cei douazeci de mii, n-au mai ramas decit doi oameni: Turpin si contele Roland.

Acum se stinge si Turpin, arhiepiscopul de Reims, lovit de lanci si de sageti, dar tot in sa, intre dusmani.

― Montjoie! striga din nou Roland, desi e sfirtecat cu totul de taieturi de sabie. Si porneste, pe Veillantif, spre sarazini, nein­fricat. Abia se tine insa-n sa. Dar sarazinii nu-ndraznesc sa se apropie de Roland.

― Nimeni nu-i poate sta-mpotriva, glasuiau ei. Si de departe - auziti - suna in trimbite francezii! Si se intoarce Charle­magne. Hai sa fugim! Hai sa fugim!

Citi au ramas inca in viata, din marea oaste sarazina, se-ntorc si fug inspaimintati.

Roland simte ca i-a sosit sfirsitul. Vrea sa-si sfarime sabia, sa n-o gaseasca vreun dusman. De trei ori da cu sabia, da cu nadejde intr-o stinca. Sabia nici nu se stirbeste, dar stinca se despica-n doua.

Se lasa-atunci linga un pin, punind sub el, la adapost, cornul de aur si de fildes, si sabia sa, Durandal.

― O, Durandal, sopteste el, cu tine eu am biruit atiti dusmani ai dulcei Frante, cite fire de par se afla in barba - alba cum e floarea in luna lui aprilie - a celui ce mi-e suzeran Sa intri-n mina de viteaz

Si se lungeste linga pin, cu fata catre Spania, catre dusmanul care fuge, lasind in urma-i nori de praf.

― Cind Charlemagne o sa ajunga in trecatoarea Roncevaux, va sti ca am cazut cu fata tot indreptata spre dusman, ca-n lupta am fost victorios! isi spune el incetisor. Iar gindurile lui din urma i se indreapta catre tara, spre Franta sa prea mult iubita. isi lasa fruntea lin pe bratul atit de ostenit de lupta si isi da ultima suflare.

Dupa inca putina vreme, Charlemagne a sosit acolo, in tre­catoarea Roncevaux. Amurgul coborise rosu. Curind avea sa vie noaptea. Dar Charlemagne si-a indreptat ochii spre slava. S-a rugat s-adaste inca putin ziua, pina-si sfirseste razbunarea. Soarele a stat locului. Intr-un galop, ca o furtuna, Charlemagne a zburat cu oastea pe urmele acelora ce-i ucisesera vitejii.

In luptele care-au urmat, acei care fugisera din trecatoarea Roncevaux si-au platit crimele, rapusi de sabia lui Charlemagne, iar altii au pierit de teama.

Si-a fost luata Saragosa, cetatea sarazinilor.

Regele lor, crudul Marsiliu, s-a azvirlit, indurerat, pe zidurile sfarimate de ostile lui Charlemagne, si-a plins pina si-a dat sfirsitul.

Cind a ajuns in patrie, la Aix, in capitala lui, si a urcat pe treptele palatului de marmura, Charlegmane a gasit o fata gingasa, alba, tremurind. Se numea Oda, si era sora contelui Olivier, cea mai frumoasa dintre toate copilele intregii Frante.

― Unde imi e logodnicul? Unde-i Roland, ce imi jurase ca am sa fiu sotia lui? a-ntrebat ea cu glas sfios.

Lui Charlemagne i s-au umplut ochii de lacrimi si a spus:

― Roland s-a stins ca un viteaz, cazind cu fata spre dusman. Trupul lui si-al lui Olivier le-am asezat intr-un mormint de mar­mora din catedrala de la Blaye. Si inimile lor le-am pus intr-o cutie pretioasa, din aur si din pietre scumpe. Tie-ti voi da, fru­moasa Oda, pe fiul meu, pe Louis, de sot, si ai sa fii imparateasa

Fata n-a spus nici un cuvint. A suspinat, pala la fata ca frunza din octombrie, a cazut jos si a murit, in timp ce toti seniorii Frantei plingeau in hohote pe Roland, iar Charlemagne isi smulgea barba, gemea cu inima zdrobita de-o suferinta fara seaman.

Pe urma a fost judecata contelui Ganelon, acela care tradase Franta, pe Charlemagne si oastea de cavaleri, la Roncevaux.

El a fost strins legat cu lanturi de patru armasari salbatici, care l-au rupt in bucatele. Si-alaturea au fost ucisi alti treizeci de barbati din neamul contelui tradator, Ganelon. Acestia au fost spinzurati, ca sa se tina minte bine ca nu e vina mai grozava decit aceea de-a trada patria si pe cei viteji.

Iara multimea, ascultindu-l pe menestrel, plingea si ea soarta cea trista a lui Roland, viteazul de la Roncevaux, cazut cu fata la dusman. Si aplauda insufletita, cind auzea ca Ganelon a fost, in fine, pedepsit.

Si multa, multa vreme, oamenii, care cunosteau cintul stra­vechi despre Roland, s-au dus in oraselul Blaye, sa puna flori pe trei morminte de marmura alba ca neaua, care, precum zice legen­da, apartin lui Roland, Olivier si Odei.

Asa-l slaveau ei pe Roland Asa-i slaveau pe cei viteji!