Amelie – comentariu

Amelie – comentariu

De la primele cadre filmul incepe cu o fina ironie, lucru care se va simti pe intreaga pelicula. Amanuntele nasterii personajului principal, Amelie Poulain, sunt prezentate cu precizie de ceasornicar elvetian: incepand cu data, ora, minutul, secunda conceptiei ei, cu specia si caracteristicile biologice ale musculitei care zbura in acel moment pe strada Saint-Vincent din Montmartre, cu vantul care umfla fata de masa de pe o terasa, cu coincidenta plecarii din viata a unui varstnic continuand cu imaginea microscopica a fecundarii, cu gestatia mamei si terminand cu intrarea in viata a personajului. Aici sunt puse ca intr-un fel de echilibru universal moartea cu nasterea. In prima secventa un rol in reliefarea acestui echilibru il are si imaginea care in primul cadru pare de desen animat iar in ultimul (nasterea) este cat se poate de reala.

Pe generic sunt prezentate momente din copilaria lui Amelie. Par imagini atemporale si aspatiale, fara decor care sa iasa in evidenta, bazandu-se pe personaj. Nu este inconjurata de papusi, de jucarii sofisticate sau de prieteni de joaca. Tot ceea ce face este simplu, izvorat dintr-o imaginatie bogata si naiva, transformandu-si mainile, fata, obiecte simple (monezi, panglici de hartie, fructe) in tovarasi virtuali.

Parintii lui Amelie sunt ridicoli si induiosatori in acelasi timp. Tatal este medic, rigid, inspaimantat de ridicol, dar ridicol chiar prin acest lucru si de o meticulozitate bolnavicioasa la fel ca mama fetitei (curatarea si aranjarea trusei de unelte sau a posetei). Primim informatii despre fizionomia parintilor ca in revistele cu benzi desenate (buzele subtiri ale tatalui denota lipsa de inima, iar ticul nervos al mamei ne-o dezvaluie ca pe o persoana nevrotica). La fel de rigida si pretioasa pare si mama. Pentru a nu incapea nici un dubiu despre insusirile parintilor operatorii au ilustrat fiecare idee enuntata de povestitor cu imaginea strict potrivita.

Atunci cand are impresia ca domnita Ruxandra vrea sa se amestece in treburile tarii isi stapaneste impulsul violent: „mana lui, prin deprindere, se rezema pe junghiul din cingatoarea sa” si, cu umor negru, ii promite „un leac de frica”. El este fie brutal de sincer, fie ca nu-si deconspira intentiile din dorinta de a savura surpriza.

Descrierea vestimentatiei de sarbatoare a domnitorului subliniaza amanuntita premeditare a macelului, caci prin imbracamintea pompoasa („purta coroana Paleologilor si peste dulama poloneza de catifea rosie, avea cabanita turceasca”) vrea sa impuna respect boierilor. Smerenia lui ascunde de fapt o cursa infernala.

Desi nu dezvaluie intentia voievodului de a-i ucide pe boieri, prozatorul anticipa sangeroasa scena, sugerand gandurile criminale ale voievodului prin amanunte sugestive: se ingalbeneste, sarutand moastele Sfantului Ioan cel Nou, iar racla tresare. Naratorul eticheteaza subiectiv cuvantarea din biserica, numind-o „desantata”.

Caracterizarea realizata de alte personaje este succinta: „Crud si cumplit este omul acesta” (mitropolitul Teofan), „sangele cel pangarit al unui tiran ca tine” (Spanc

Parintii nu se dezmint nici atunci cand hotarasc ca Amelie sa nu mearga la scoala. Domnul Poulain nu cere a doua opinie medicala si pune fiicei un diagnostic eronat de boala cardiaca, iar mama pare a se stradui sa o educe acasa intr-un mod lipsit de blandete. Totul fara afectiune, fara dragoste, intr-o existenta anosta in care maximum de tandrete parinteasca il reprezinta examenul medical lunar.

Ei reusesc sa o indeparteze de lume, de copii si sa o inchida in propria ei imaginatie. Copilul crede ca discurile de vinil se fabrica precum clatitele si ca vecina cazuta in coma doarme acum pentru anii ce vor urma. Animalele de plus prind viata si interactioneaza cu fetita cu ajutorul unui efect de animatie.

Atmosfera din casa este incarcata de sumbru si nevrotic. Pana si pestisorul din acvariu are tendinte sinucigase si produce in familie o intreaga isterie. Mama tipa si plange, tatal e derutat pana ce se ia decizia finala de “eliberare” a pestelui exotic intr-un iaz. Pare ca si norii plang de tristetea fetitei aflata la prima pierdere din viata: singurul ei prieten, Casalot.

Personajele filmului sunt in general fragile, nevinovate, majoritatea lipsite de agresivitate, fiecare reprezentand cate o trasatura umana. Mi se pare o comedie amara in care se impletesc duiosia cu ironia, rasul cu plansul, tineretea cu batranetea.