IOAN DAN

Capitolul 1

Cam la jumatatea drumului dintre Campina si Banesti, linia dealurilor subcarpatice se indoaie de mijloc pe neasteptate. Campia porneste chiar de la picioarele lor si se tot duce, rar valurita, pana la Dunare. Scapate de chingile aspre ale stancilor, apele Prahovei nu mai salta jucause in cantec de copila zglobie, ci se domolesc spre maturitate si schimba verighete de cununie cu sesul. Copilaria Prahovei moare acolo, langa arcul de cerc al inaltimilor, iar drumul ei, parca mai intelept, mai bland, se continua molcom odata cu demnitatea varstei.

Pe ultima curmatura a dealurilor era candva un castel frumos. Zidurile lui roscate, acoperite la vreme de vara cu iedera multa ca intr‑o imbratisare, faceau trup comun cu malul drept al Prahovei. Din turnurile ascutite asemenea turlelor de biserici, strajile vedeau in zilele senine pana dincolo de cocheta asezare a Targsorului.

Campia blajina, acoperita ici‑colo cu palcuri de padure, dar si cu holde mari, aducea castelanilor bucate peste masura hambarelor. Caii, pe jumatate salbatici, haladuiau prin paduri pana aproape de Codrul Vlasiei, aflat hat departe, pe la Snagov. Nimeni nu le stia numarul, chiar daca unii erau insemnati cu fierul rosu. Turme de oi urcau catre munti in sunet placut de talangi, inconjurate de caini ciobanesti cat viteii. Pe marginile Prahovei, la deal, peste Campina si Telega, prunii, merii, gutuii, perii si nucii se intreceau in roade, fara sa tina seama de puterile crengilor, astfel ca oamenii faceau adesea proptele in jurul nechibzuitilor pomi. Prisacile, asezate in livezi, mirozna de fan sau de otava, florile de pe coaste ori din vai, bazaitul calm al albinelor, aminteau despre bogata binecuvantare a lui Dumnezeu.

Pe dealurile din stanga, ce se calatoreau fara intrerupere pana dincolo de Valea Calugareasca si chiar mai departe, viile cu fustele lor mari, infoiate, lungi pana la pamant, se alintau desfranate in bataia vantului de toamna, aratandu‑si sanii verzui‑aurii.

Oamenii satelor de pe inaltimi sau din campie mai purtau si alte nume, dupa locul in care isi aveau asezarea. Binecuvantat intre ei era neamul Brezenilor, ciobani din tata in fiu, mari la trup, cu fetele rosii pline de sanatate. Banestii si Florestii, fii ai campiei, nu aratau cine stie ce voinici. Aveau obrajii inchisi la culoare, batuti de soarele mult. Acestora le mersese vestea despre agerimea in lupte. Pe dealuri, acolo unde hotarele dintre vii si paduri, dintre livezi si fanete erau greu de impartit cu dreptate, traiau Cepturenii. Oamenii umblati prin lume spuneau ca fetele Cepturenilor nu au egal in frumusete. Adesea zaboveau pe acolo tineri calatori, crai inraiti in dulce si crestineasca aplecare spre dragoste, barbati copti la minte si la trup, cu ganduri de pocainta pentru pacate vechi, unchesi rosi de tariile timpului, ca incaltarile purtate peste masura. Putini dintre ei paraseau zona aceea a dealurilor. Dupa o vreme, de obicei scurta, craii se cuminteau pe la case noi, pocaitii incasau scatoalce de cate ori calcau pe de laturi, iar unchesii nauci de atata frumusete isi lepadau varstele. Nuntile rar tineau mai putin de o saptamana. Butoaiele mari cu vin sau cu tuica se goleau prin harnicia galetilor. Nimeni nu umbla dupa masuri mici. Cantece vesele coborau pana la campie.

Stapan peste aceste locuri era comitele Staicu, un tanar scolit pe la universitatile de la Florenta, Genova si Venetia, fratele mai mic al mariei‑sale Mircea, domnul Tarii Romanesti. Castelanul implinise douazeci si sase de ani si parea sorocit a fi un cavaler cu care prahovenii sa‑si afle multe prilejuri de mandrie. Inalt ca si cei din neamul Brezenilor, se deosebea de acestia prin zveltetea trupului. Fata sa prelunga, cu linii aspre, ochii cenusii, scanteietori si parul carliontat ca o cununa, ii dadeau un aer placut. Margareta, sotia tanarului castelan, era fiica lui Petru Musat, domnul Moldovei. Pe langa frumusete si gratie, Margareta mostenise de la acesta parul blond, prins in coc greu, si fata alb‑roza ca petala marului inflorit proaspat. Nunta lor se petrecuse cu doi ani inainte, dar nu era o casatorie din dragoste, ci una la indemnul noului domn al Tarii Romanesti. Cei doi soti se vedeau rar. Staicu lipsea cu lunile de la castel si nimeni nu stia pe unde hoinareste. Zvonurile despre nefericita casatorie circulau in soapta, iar gurile rele dadeau stiri sigure ca tanarul se incurcase cu o muiere de prin alte parti. Cat despre Margareta, multi ar fi fost in stare sa jure ca are o dragoste tainuita.

Intr‑o seara din mai a anului 1388, un palc de calareti trecu in goana prin satul Ciulinita, strabatu campia de‑a latul si se afunda in Codrul Vlasiei. Conducatorul palcului cunostea bine locurile, fiindca isi purta oamenii fara sminteala pe carari intunecoase, unde lumina lunii rar izbutea sa patrunda. O jumatate de ceas mai tarziu, in fata calaretilor aparu un lac frumos, ale carui ape straluceau ca arama lustruita. De‑a lungul malului inalt, acoperit cu vegetatie bogata, un drum larg, bine intretinut, ducea catre vechile ziduri ale manastirii Snagovului. Mandra asezare bisericeasca avea pe vremea aceea doua parti separate intre ele. Una pe mal, inconjurata de ziduri puternice, la adapostul carora se aflau chiliile calugarilor, o capela din lemn de stejar, magazii, hambare, pivnite, cladirea in care locuia egumenul Lazar, sali de scrima si doua curti mari, indulcite cu puzderie de flori. A doua asezare, legata de prima doar prin barcile ascunse langa zidul ce cobora in apa limpede, adanca, era ceva mai departe, pe o insula din mijlocul imensului lac. Multi localnici si straini treceau cu barcile catre insula spre a‑si afla popas de meditatie sau rugaciuni. Bogatia odoarelor manastirii ar fi putut atrage lacomia unora. Dar pasnicii calugari, multi la numar, ii priveau pe credinciosi cu blandete, cu zambete ingaduitoare, chiar daca uneori mainile lor aspre umblau pe furis sub rasele lungi pana la pamant, ce ascundeau arme nu tocmai de lepadat.

Calaretul din fruntea palcului descaleca langa poarta ferecata la vreme de noapte. Undeva, prin imprejurimi, rasunau placute si linistite batai de toaca. Pentru un nestiutor, semnalele ar fi insemnat prilej de rugaciune. Putini stiau ca ceva pandari aflati in foisoare bine ascunse de ochiul trecatorului observau din vreme apropierea unor straini.

Pe muchia zidului se ivi un barbat cu rasa calugareasca si coif de ostean. In mainile lui grasute aparuse nu o cruce ori niste matanii, asa cum s‑ar fi cuvenit, ci un arc incordat gata sa sloboada sageata.

„Drace! socoti oaspetele. Aici in loc de sfanta binecuvantare poti sa te alegi cu o sageata care sa te schilodeasca sau chiar mai rau. Cuviosul de colo te trimite in lumea dreptilor cat bati din palme si nu stiu daca mai ai vreme sa te lepezi de greutatea pacatelor. Bataile de toaca au inceput de cum am intrat in Codrul Vlasiei. Apoi, ele s‑au repetat de‑a lungul drumului. De fiecare data, douazeci si doua de batai. Adica atatia cati suntem. Asta inseamna ca de peste o jumatate de ceas au aflat calugarii despre intrarea noastra in padure si ne cunosc numarul. Multe s‑au schimbat pe aici!”

— Ce doresti, fiule? intreba cel de pe zid cu asprime.

— Sa‑l vad pe sfintia‑sa, egumenul Lazar.

— La asemenea ceas? Saguiesti pesemne. Inteleptul Solomon astfel graieste in a sasea epistola catre burgunzi: „Ho, fratilor, ca doar nu dau turcii!”

— O fi, raspunse drumetul. Din pacate vremea nu ne ingaduie. Venim de departe.

— Hm! O sa ma aleg cu ceva mustrari. Pe cine sa anunt egumenului?

— Pe cavalerul Negrea. Sfintia‑ta nu esti parintele Sima?

— Asa se pare.

— Pai, ar trebui sa ma recunosti.

— Nu, fiule. La vreme de noapte nu‑l recunosc nici pe tata. Am vederea proasta, iar auzul ma ajuta slab. Cat despre memorie, sa nu mai vorbim. Asteapta sa trimit vorba! Insa pana atunci, adunati armele voastre gramada si departati‑va de ele! Ca tot inteleptul Solomon zice in a opta epistola catre tatari

Se opri o clipa sa scorneasca ceva frumos, fiindca n‑avea habar de invataturile sfinte. Ba mai mult: adormea pios la fiecare slujba, iar stiinta cititului ii lipsea cu totul, chiar daca egumenul facuse mari sfortari in aceasta privinta. Apoi se lumina cu un zambet si zise din varful buzelor tuguiate:

— Ca tot inteleptul Solomon spune clar in a paispea epistola catre tatari: „De veniti cumva cu ganduri rele, ati incurcat‑o cum va vad si ma vedeti”.

Trecu un sfert de ceas. Portile mari scartaira usor. Calaretii intrara intr‑o curte larga, strajuita de pomi. O seama de calugari cu spade grele in maini sau cu arcuri incordate ii inconjura grabnic. Lumina lunii, puternica, se lipea ca o mangaiere pe ziduri, pe boschete si prin cele mai tainice unghere. Aleea pietruita care ducea catre frumoasa locuinta a egumenului parea poleita cu un strat de aur. In aer staruia adanca tihna a unei nopti calme, usor asprite de raceala din apropierea apei. Calugarul Sima, un barbat scurt, plinut, ager in miscari, veni langa Negrea si grai cu blandete:

— Pace tie, fiule! A trecut un an de la ultima noastra intalnire. Atunci ai fost pe aici impreuna cu Sofronie, staretul de la Cozia. Daca nu te recunosteam, dormeai in padure pana la ziua. Vremurile sunt aspre, iar cine nu ia seama in jurul sau cade uneori in primejdie, vorba proorocului Pilat din Pont. Cine dintre voi doreste sa mearga la egumen?

— Noi patru.

Sima isi roti privirile catre cei aratati de mana lui Negrea. Primul era inalt, cu palaria trasa mult pe frunte, infasurat intr‑o pelerina ce‑i ascundea fata. Al doilea arata mult mai scund, chiar firav, cu chipul dulce, tineresc. Al treilea, imbracat in straie cam ponosite, nu prea mare la trup, moale in miscari, parea sa fie un slujitor de rand. Sprancenele lui groase, parul negru despartit in carare si un mic semn de taietura pe obraz retinura o clipa atentia lui Sima.

Ingandurat, conduse oaspetii pe alee, prin coridoarele slab luminate, spre odaia de primire unde Lazar, abia sculat din dulceata primului somn, astepta mirat de o astfel de vizita nocturna. Tanar, poate sub treizeci de ani, egumenul manastirii Snagovului se numara printre marii prelati ai Tarii Romanesti. In rang bisericesc il intreceau vreo cativa, dar puterea lui era insemnata. Mitropolitul Antim de la Arges tinea sfat cu el in toate problemele mai deosebite.

La aparitia celor patru oaspeti, egumenul, imbracat simplu, intr‑o rasa fara podoabe, le iesi inainte si ii pofti sa se aseze dupa voie. Doi calugari tineri, sfiosi, umblau iute de‑a lungul unei mese si asezau gustari. Cand totul fu ispravit dupa randuiala, egumenul le facu un semn si ei iesira cu plecaciuni adanci. Doar Sima ramase nehotarat in prag.

— Pofteste, sfintia‑ta! il indemna Lazar. Iar domniile‑voastre, cata catre oaspeti, sa nu va sfiiti a vorbi de fata cu el. Manastirea Snagovului nu are taine pentru Sima. Cine sunteti?

Cavalerul cel inalt isi lepada palaria si pelerina. Lazar tresari. Sima, om stapanit in alte imprejurari, scapa o exclamatie de adanca mirare.

— Fir‑as al nai

Dar incruntarea egumenului il facu sa se corecteze la timp.

— Fir‑as al sfintilor parinti! Maria‑sa Ivanco Ivanco regele Dobrogii si al Varnei, fiul marelui Dobrotici

— Nu, sfintia‑ta! il intrerupse musafirul cu asprime. Ivanco imi zic prietenii mei bulgarii. Numele meu este Ioan, fiul seniorului de fericita memorie Dobrota. Dupa mostenirea ramasa de la tatal meu sunt despot. Numai bizantinii si genovezii ma numesc rege in actele lor.

— E o mare cinste pentru noi, interveni Lazar. Iar surpriza a fost adanca, fiindca legaturile noastre s‑au pierdut odata cu trecerea anilor. Stau retras si stiu putine din cate se petrec dincolo de portile manastirii. Dar si turcii va numesc rege.

— Da, si ei, chiar acum cand vin peste noi. Dupa lupta de la Polènik, unde nu le‑am dat ajutorul cerut de sultanul Murad, turcii ma socot, intr‑o scrisoare catre genovezi, ca fost rege. Adica: „Ioan, qui Varnae cum regione finitima Dobritze vocata regulus erat”. Acum ei vin sa‑si indeplineasca proorocirea facuta anul trecut, dar nu numai asta ii mana, ci si bogatiile Dobrogii.

Glasul despotului avea in el nuante de asprime ce se potriveau cu intreaga lui infatisare. Egumenul slujise la curtea lui Dobrota cu multi ani in urma. Atunci petrecuse ceasuri incantatoare alaturi de printul Ioan. Haladuisera amandoi prin padurile Dobrogii in goana dupa vanat sau in plimbari lungi, pline de farmecul locurilor. Pe vremea aceea, chipul viitorului despot stralucea de gingasa tinerete. Acum, barba lui scurta, tepoasa, cu varfurile intoarse, lipite de un obraz rece, uscat, batut de timp si de briza marii, fruntea mai boltita decat pe vremuri si doua cute adanci in colturile gurii ii dadeau alt aer.

„Putin i‑a ramas din vechea infatisare, gandi Lazar. Asprimea vietii, care a devenit atat de nesigura la marginea Balcanilor, i‑a alungat tineretea.”

Tacerea se prelungise peste cat se cuvenea. Egumenul ridica bratul si facu un semn de binecuvantare asupra inaltului oaspete. Ioan dori sa‑i raspunda printr‑un zambet cald, prietenos, dar numai buzele il ascultara.

— Poate ar fi bine sa va odihniti, maria‑ta, propuse Lazar, in a carui voce razbi o nuanta mai inalta, oarecum nefireasca.

Regele prinsese nuanta ca pe un strigat indepartat al vechii lor prietenii. Abia in clipa aceea ochii lui se tulburara usor, iar asprimea privirilor se sterse si lasa loc unui licar ce porni catre inima egumenului ca o solie. Atat fusese de ajuns intre ei pentru a‑si regasi, peste ani, vechile simtaminte.

— Suntem grabiti, isi reveni regele. Nu avem timp de odihna. Pe ea o recunosti?

Zicand acestea, intinse bratul spre cavalerul cel tanar, cu trupul firav si fata dulce ca de prunc.

— Nu, nu o cunosc, maria‑ta. Cu toate ca dupa frumosul par auriu Sa fie oare printesa Irina, sora voastra?

— Da, nu te‑ai inselat. Cand ai parasit cetatea Caliacra, Irina avea patru‑cinci ani. Acum are aproape saisprezece.

— E o mare cinste pentru noi, repeta egumenul.

— Ah, nu! il intrerupse oaspetele. N‑am venit in semn de prietenie, desi am fi dorit‑o. Acum trei saptamani am aflat ca sultanul Murad isi trimite ostile asupra Dobrogii. In fruntea lor se afla marele vizir Ali‑pasa, fiul lui Hairedim.

— Poate ca sunt zvonuri. Nu cred ca turcii se incumeta azi atat de sus. Numai dupa cucerirea Balcanilor ar putea sa o faca. Iar asta cere timp. Cine v‑a dat stirea?

— Nufarul Alb.

Egumenul isi retinu o tresarire.

— Il cunoasteti?

— Nu. Cred ca nimeni nu‑l cunoaste, zambi Ioan. Vestile lui cad parca din cer. In urma cu trei saptamani calatoream de la Varna spre Caliacra. Intr‑o padure intinsa pe dealuri si prin rape, o sageata a cazut inaintea calului meu. Prinsa de sageata era o scrisoare adresata noua. Prin ea ne vestea ca vom fi atacati de turci in cel mult o luna. Ca vor lovi intai Varna, apoi Dobrogea. Zadarnic au rascolit oamenii mei padurea in cautarea arcasului.

— Sa fie o gluma?

— Nufarul Alb nu glumeste. Anul trecut, cand turcii se indreptau spre sarbi si bosnieci, Nufarul ne‑a trimis stiri despre numarul calaretilor lui Murad. Prin el am aflat cata oaste au turcii la Nis, la Sofia si la Adrianopole. Cred ca are legaturi mari printre oamenii lui Murad. Numai astfel poate sa cunoasca atatea lucruri.

— Nufarul Alb, murmura egumenul. El i‑a anuntat pe Lazar al Serbiei si pe Tvartko al Bosniei ca vin turcii peste ei. Datorita Nufarului, sarbii si bosniecii au avut vreme sa se pregateasca si sa castige lupta de la Polènik.

— Vara trecuta, interveni cavalerul Negrea, o mica oaste de achingii s‑a incumetat pana in regiunea Oreahova‑Vrata cu scopuri de prada. Nufarul l‑a instiintat din timp pe tarul Stratimir de la Vidin si astfel peste o mie de robi crestini au scapat din mainile turcilor.

— Asa este, aproba Ioan al Dobrogii. Numele Nufarului Alb este cinstit in Balcani si chiar mai departe, la genovezi, la venetieni, la unguri si la poloni. Dar si la turci. Sultanul Murad a pus pret pe viata lui trei mii de ducati de aur. De doua ori a fost ucis Nufarul anul trecut. De doua ori s‑au platit cei trei mii de ducati, si totusi Nufarul Alb traieste. Cine stie ce nenorociti au cazut sub securea calaului de la Adrianopole. Totdeauna se gasesc ticalosi gata sa vanda pe careva pentru un pumn de aur. Dar nu despre asta am venit sa discutam. Iscoadele mele au adeverit stirile date de Nufar. Treizeci si cinci de mii de achingii, adica numai calareti, urca prin trecatorile Muntilor Balcani. In drumul lor ard satele cu valvatai pana la cer. O seama de bulgari si‑au parasit vetrele lor cu ce‑au putut lua si fug spre cetatea Vidinului. Insa acolo e o foamete mare si aud ca bantuie ciuma. De teama ciumii, turcii nu vor ataca cetatea lui Stratimir, ci orasul nostru Varna, apoi Dobrogea. Dupa cum se misca, in zece zile ne vom ciocni cu ei. In caz ca vom pierde, e bine sa ne luam unele masuri. Am adus cu noi zestrea Irinei care se ridica la optzeci de mii de ducati. De fapt, in afara de pamant, mori, cateva corabii si doua mine de cupru, aceasta e intreaga noastra avere.

— Poate ca era bine sa aduceti si tezaurul Dobrogii.

— Nu, sfintia‑ta! Tezaurul nu poate parasi pamantul tarii sale. Ar insemna sa nu credem in viitorul ei. E o datina veche pastrata de noi si de parintii parintilor nostri. Am avut grija sa‑l ingropam. Doar doi oameni cunosc locul nou al tezaurului: eu si vechiul nostru slujitor, cavalerul Toma.

Egumenul cata spre cel imbracat in haine ponosite, mirandu‑se de tinuta acestuia. Apoi isi aminti ca‑l vazuse adesea la curtea lui Dobrota si totdeauna lipsit de eleganta cuvenita slujbei sale.

— De va fi sa pier, continua Ioan, sora noastra va veni aici, pentru a nu cadea in robia turcilor. Zestrea ei ramane la voi. Cred ca nicaieri nu va fi in mai mare siguranta decat la Snagov. Noi ne vom intoarce, dar nu inainte de a‑i face o vizita comitelui Staicu, pe care il vom ruga sa‑i fie Irinei frate si parinte.

— Mi‑e teama ca faceti un drum in zadar, grai Lazar. Din cate stiu, comitele Staicu lipseste de la castel. El s‑a aplecat spre cele sfinte si cauta impacare cu Dumnezeu pe la schiturile din munti, iar uneori, chiar pe la Cozia. Adica ma insel. Doamna Margareta, sotia lui, va va primi cu placere. Printesa Irina ar putea sa ramana de pe acum la castel.

— Ah, nu! vorbi pentru prima oara in noaptea aceea sora lui Ioan. Locul meu e pe pamantul Dobrogii, alaturi de fratele nostru. Drumul acesta l‑am facut numai la porunca sa. Oare mi se cuvine mie mai mult decat altor fete? Nu‑i firesc oare sa infruntam primejdia impreuna?

Din cauza maniei sau a emotiei o roseata puternica ii cuprinsese umerii obrajilor, iar ochii sai aruncau vapai ca diamantul slefuit cu migala.

„Frumoasa si mandra la fire”, gandi egumenul.

Ioan al Dobrogii nu lua in seama cuvintele ei si continua calm:

— Ne pare rau ca nu‑l intalnim pe comite. Purtam cu el o bogata corespondenta. Anul trecut ne‑a promis un ajutor de doua sute de calareti prahoveni in cazul unui atac turcesc.

— Dar Maria‑sa Mircea?

— O mie de calareti au plecat ieri de la Arges spre Caliacra.

— Deci v‑ati intalnit cu domnul Tarii Romanesti?

— Nu.

— Atunci, poate ca i‑ati trimis o solie.

— Solie i‑am trimis prin cavalerii Toma si Negrea. Dar cand au ajuns ei, cei o mie de calareti tocmai ieseau prin poarta de miazazi a cetatii Argesului.

— Curios, murmura egumenul. Inseamna ca cineva a tratat pentru voi, maria‑ta.

— Asa este. Domnul Tarii Romanesti a primit o scrisoare de la Nufarul Alb.

— Iar Nufarul?

— Da, zambi Ioan. Se pare ca Nufarul e prezent peste tot si‑i ajuta pe crestini in dauna turcilor.

Un ceas mai tarziu, cand zestrea Irinei fu asezata in tainite sigure, inaltul oaspete isi lua ramas bun de la vechiul sau prieten.

— Sa va paziti viata, maria‑ta! grai Lazar.

— Viata mea nu are insemnatate, ci numai libertatea Dobrogii, care trebuie sa fie vesnica.

— Ii puteti oare bate pe turci?

— Sper. Am zece mii de osteni. Alaturi de ei vor lupta cei o mie de calareti ai Tarii Romanesti si patru sute de lancieri genovezi. Insa turcii sunt puternici. La ei arta militara se invata in scoli, iar osteanul stie ce are de facut pe campul de lupta. Candva, stramosii nostri, romanii, au supus toate popoarele dimprejur. Puterea lor sedea in invatarea artei militare, in disciplina de fier si in faptul ca dupa razboi osteanul nu parasea armata, ci ramanea in continuare sub arme pentru a‑si desavarsi maiestria. Ei bine, un astfel de ostean calit greu poate fi invins pe campul de lupta. Asta fac turcii azi si sunt singurii care o inteleg. Ba, mai mult: ei isi completeaza ostile cu cei mai voinici fii de crestini. Dupa ce ii trec la religia lui Allah, ii formeaza de mici ca buni osteni. Popoarele Europei vor simti curand puterea turcilor. Poate ca mai tarziu turcii se vor imbuiba si vor slabi disciplina de fier sau invatatura in arta militara, fiindca orice lucru are un inceput si un sfarsit. Dar asemenea timpuri nu vom apuca noi.

— Poate, incuviinta Lazar. Nu ma pricep la astfel de lucruri. Tarii bulgarilor Sisman si Stratimir va dau ajutoare?

— Stratimir a trimis doua mii de arcasi la Varna.

— Domnul cu voi, maria‑ta!

Douazeci si doi de calareti taiara Codrul Vlasiei catre nord. Cand lasara in urma asezarea Targsorului, zorile se inganau cu intunericul. Intai timide, apoi in cumpana, iar ceva mai tarziu triumfatoare si limpezi. Cerul sticlos, curat, usor aprins catre rasarit, prevestea o zi frumoasa. Departe, pe Prahova, la deal, muntii dormeau vatuiti in ceata.

La castelul comitelui Staicu se schimbau strajile. Din raul racoros, chiar dupa aparitia soarelui, se ridicau aburi care invaluiau malurile. Cei douazeci si doi de calareti trecura cu zgomot pe podul de lemn bine rostuit peste apele Prahovei. Strajile din turnuri dadura semnal de trambita, astfel ca vreo treizeci‑patruzeci de arcasi iesira langa portile mari. Cunoscut la castel, Negrea descaleca primul, schimba cateva cuvinte cu un Brezean voinic, iar la un semnal al acestuia o seama de slujitori se grabira sa prinda caii oaspetilor. Dincolo de poarta se intindea un parc imens cu frumoase brazde de flori, cu boschete si copaci batrani. O alee larga, ingrijit pietruita, impodobita ici‑colo cu banci risipite la umbra sau in plin soare, ducea pana aproape de un peron acoperit cu bolta. Construita in forma de evantai, cu un corp central retras si doua aripi laterale usor aduse inainte, mandra cladire semana cu o pasare uriasa, gata sa‑si ia zborul. Terasele mari, bogat ornamentate, arcadele fara cusur, pozitia zecilor de ferestre care primeau in plin lumina soarelui, frumoasele scari interioare aratau priceperea si rafinamentul mesterilor locali.

Spre surprinderea inaltilor oaspeti, comitele Staicu dimpreuna cu doamna Margareta le iesira in intampinare, urmati de o mica suita. Un sfert de ceas mai tarziu, Ioan al Dobrogii, Irina, Toma si Negrea sedeau in taina cu gazdele.

— Dupa spusele egumenului de la Snagov, nu credeam sa va intalnim, grai Ioan.

— Cu o zi inainte, asa s‑ar fi intamplat, zambi Staicu.

— Inseamna ca ne surade norocul. Unele amenintari grave ne fac sa venim aici cu cereri. Turcii se misca prin pasurile Balcanilor asupra noastra.

— Turcii? murmura comitele uimit. Daca nu mi‑ar spune‑o despotul Dobrogii, mi‑ar fi greu sa cred. Din cate stim, sultanul Murad are unele necazuri cu rascoalele din Asia Mica. Anatolia a fost cuprinsa de razmerita. Asa stand lucrurile, e de mirare. Cine v‑a dat asemenea stiri?

— Nufarul Alb.

Staicu facu un gest de lehamite, apoi spuse oarecum inveselit:

— Sunt aproape doi ani de cand aud mereu despre Nufarul Alb. Orice fapta mareata intamplata in Balcani sau aiurea e pusa in seama lui. Nu vi se pare, maria‑ta, ca totul cam suna a legenda? Putem pune temei pe spusele misterioase ale unei fantome? Sau pe spusele unui ins caruia nimeni nu i‑a vazut fata? Eu cred ca Nufarul Alb exista numai in inchipuirea oamenilor. Poate ca uneori se gasesc voinici ce‑si iau acest nume, insa ei sfarsesc prost, fie sub securea calaului, fie intr‑o lupta oarecare. Ca am dreptate in aceasta privinta, nu mai incape indoiala. Amintiti‑va de cele doua executii petrecute acum un an la Adrianopole. De doua ori a fost ucis Nufarul alb. Iar daca azi apare un altul, asta vine tocmai in sprijinul celor spuse de noi.

— Poate sa fie asa, incuviinta Ioan al Dobrogii ingandurat, insa un lucru e sigur: iscoadele mele au intarit vestea data de Nufar.

— Atunci se schimba multe, grai Staicu, vadit ingrijorat.

— Intocmai. De va cadea Dobrogea, nici voua nu va va fi usor. Turcii nazuiesc mai mult sus de Dunare.

— Stiu, maria‑ta, riposta comitele cu raceala. Dar aceste vorbe se cuvine sa i le spuneti domnului Tarii Romanesti.

Oaspetele zambi, iar fata lui capata pentru o clipa un aer tineresc.

— I le‑am spus prin solii nostri. De la Arges am primit o mie de calareti.

— Strasnic! se lumina Staicu. De la noi vor veni doua sute. Sunt osteni aflati in slujba si leafa noastra, deci nu veti avea cheltuieli. Vor fi gata de drum in doua zile.

— M‑ar fi bucurat sa plec odata cu ei. Adica azi.

— Si pe noi, dar ne impiedica doua lucruri: intai, ostenii acestia, chiar daca lucreaza in slujba noastra, nu pot iesi dintre hotare fara incuviintarea domnului Tarii romanesti. Fiindca si noi si ei suntem slujitori ai tarii si ai mariei‑sale Mircea. Cativa calareti vor porni indata spre Arges pentru a capata invoirea fratelui nostru. La noapte vor fi indarat. A doua pricina de intarziere sta in faptul ca avem nevoie de un comandant al arcasilor. Cavalerul Bogdan, aflat in slujba noastra, lipseste de la castel. E plecat la Brasov si nu cred sa soseasca inainte de maine in zori.

— Credeam ca veti veni voi in fruntea arcasilor.

— Noi? se mira Staicu. Nu, maria‑ta. E multa vreme de cand am schimbat spada cu aplecarea spre cele cucernice.

La ultimele cuvinte ale comitelui, ochii doamnei Margareta se aprinsesera intr‑un fulger scurt de manie. Dar el se stinse la fel de iute si neobservat. Apoi, cuvintele ei blajine, aproape sfioasa, il lamurira pe Ioan al Dobrogii, care nu remarca nici o nota de manie. Doar Staicu intelese unde bate ea si se prefacu a primi totul ca pe o adanca grija a sotiei sale.

— Maria‑ta, spuse Margareta, invaluindu‑si sotul intr‑o privire calda, ce ar fi convins pe oricine de dragostea frumoasa dintre ei. Stapanul si sotul nostru nu‑i facut pentru meseria armelor. In schimb, are alte haruri. Se spune ca ar fi unul dintre cei mai invatati oameni ai neamului. Stie sa graiasca in limba italienilor, in cea a sarbilor si bulgarilor, in turca, greaca si latineasca. Acum invata limba ungurilor. Numai marea sa modestie l‑a oprit sa va spuna ca scrie despre tot ce se petrece azi in lume. Oamenii au nevoie nu numai de luptatori, ci si de invatati. Apoi, starea sanatatii sale ne ingrijoreaza. In urma cu doi ani, cand s‑a facut nunta noastra, comitele, desi nu iubeste arta calariei, a incalecat pe un armasar prea focos, iar cazatura din sa i‑a facut mult rau.

Staicu incuviinta cele spuse de sotie printr‑un gest hazliu, chiar daca mania ii colora obrajii usor. Simtise in vorbele mestesugit alese intregul ei dispret.

— Maria‑ta! reusi el sa zambeasca. As crede ca doamna Margareta exagereaza putin, din marea ei grija pentru noi.

— Sunteti un sot fericit, murmura inaltul oaspete, convins de afirmatia sa.

Multumita ca lovise bine, fara ca cei prezenti sa banuiasca ceva, Margareta se apleca vesela in fata lui Ioan. Apoi, insotita de Irina, porni spre interiorul castelului. Strabatura coridoare largi, in care soarele abia de mai zambea cu blandete, printre draperiile grele, si intrara curand intr‑o camera micuta, cocheta, ce parea ca un prunc in imensa cladire. Ochiul ager al Irinei cuprinse intreaga odaie dintr‑o privire scurta, dar suficienta.

— Si noi avem bogatii, se entuziasmeaza ea, insa o camera numai in albastru inca nu am vazut. Covorul frumos, in tonuri vii, draperiile, zugraveala peretilor, asternutul si chiar imbracamintea voastra, totul in albastru. Zau, e uimitor de placut!

— Ne atrage aceasta culoare, zambi gazda. Cati ani aveti?

— Aproape saisprezece.

— Cu trei ani mai mica decat mine.

Se cercetara fara sfiala, bucuroase ca au inainte cateva ceasuri de taina, fara prezenta apasatoare a barbatilor.

— De va fi rau in Dobrogea, va vom primi aici, ca pe o sora dulce. De fapt, suntem neamuri. Regretatul Dan, fratele mai mare al sotului nostru si al mariei‑sale Mircea, v‑a fost nas.

— Asa este, aproba Irina.

Tanara gazda deschise fereastra. Surasul Prahovei patrunse in camera ca o melodie domoala, calma. La fel de inalte si la fel de blonde, se rezemara pe pervaz si privira cursul cumpanit, maiestuos, al raului.

— O, cat sunteti de fericita! spuse Irina.

— Fericita? tresari gazda.

— Fara tagada, doamna. Traiti intr‑un tinut in care linistea va inconjoara cu toata blandetea ei. Sunteti frumoasa si aveti un sot iubitor si chipes ca un arhanghel, iar grijile ca veti pierde aceasta liniste nu va impresoara.

Margareta isi ascunse tulburarea sub un hohot de ras. Un ras cristalin, curat ca al pruncului fara necazuri.

Capitolul 2

Cumatrul Cotae a fost unul dintre stralucitii conchistadori care au descalecat in Campia Barsei, pe la sfarsitul veacului al paisprezecelea. Descalecat e un fel de a spune, fiindca venise acolo nu pe un roib frumos, ci apostoleste. Dar, spre deosebire de ilustrii sai inaintasi in arta pedestra, sosise intr‑o goana strasnica, manat din spate de cativa calareti ce‑i catau urmele nu dintr‑o pornire de dragoste. Explicatia acelei cavalcade sta in faptul ca jupanul Cotae avea multa aplecare spre simtirea gingasa. Il impresiona profund un carait de gaina la miez de noapte sau dulcele viers inaripat al godacului trezit din somn. Inmarmurit de admiratie, zabovea adesea langa cine stie ce cotet strain si dirija concertul cu pricepere de fin cunoscator. Incantarea lui era atat de adanca, incat rar se multumea numai cu inaltatoarele reprezentatii lirice. De obicei lua si interpretii cu el, astfel ca ajungea uneori in situatii grele, din care iesea multumitor doar prin agerimea picioarelor sale neasemuit de lungi. Gospodarii pagubiti si autoritatile timpului nu intelegeau firea unui estet. Ba, mai mult: il hartuiau, pe cat le sta in putinta, iar Cotae, vesnic grabit, pribegea mereu prin tinuturi noi si chiar prin tari megiese. Asa stand lucrurile, n‑ar fi de mirare daca sprintenul calator s‑a numarat cumva printre cei care au pus bazele turismului international. Din vechile hrisoave rezulta ca era inalt, desirat, cu fata lunga de un cot, cu ochii neastamparati si vicleni, posesor al unor urechi falnice, dar nu suficient de lungi pentru o frumoasa asemanare cu un anumit trapas mult laudat in Biblie si in alte carti sfinte.

In prima sambata din mai a anului 1388, Cotae implini douazeci si opt de primaveri fara sa stie sau sa‑l preocupe astfel de eveniment ce trebuia cinstit dupa datina. Gandurile lui pareau cu totul altele. Nu era flamand. In fond, mancase chiar binisor cu vreo doua‑trei zile inainte. Iar chelalaiturile stomacului sau cam lacom il plictiseau peste masura si il lipseau de placerile unei dimineti pline de poezie.

Cu o asemenea stare sufleteasca parasi culcusul vremelnic de frunze de pe Dealul Tampei si porni sa coboare printre copaci catre zidurile cetatii Brasovului. Dupa cativa pasi, se opri brusc.

— Pe cele sapte vaci slabe! exclama el. Parca staruie in aer un miros de placinte osandite in unsoare multa, rumenite si fragede, tocmai bune sa‑l puna la caznele iadului pe un barbat cuprins de cusururile cumpatarii. Stomacul meu le‑a dibacit inaintea nasului, dovedindu‑se cu haruri mai alese. Daca nu‑l umflu azi cat un cimpoi inseamna ca sunt ultimul natarau din neamul Cotae. E drept ca n‑am „sunatori”, ca ma inham la o treaba grea

Nu‑si duse discursul pana la capat, fiindca dintre copaci aparu un barbat vrednic a fi privit cu tot interesul. Un ins marunt, adus de spate, cu umerii prea largi pentru statura sa, cu ochii albiciosi, spalaciti, si bratele groase cat niste coapse de asin. Zambetul omului poate ca era un semn de bunavointa sau doar o strambatura provenita de la ceva dureri de dinti. Maruntelul nu dadu cuvenita binete, asa cum se obisnuieste de veacuri, ci intreba din pura curiozitate:

— Cumetre, n‑ai cumva o coaja de paine?

La aceste cuvinte, Cotae ridica o spranceana si chibzui indelung. Dupa intrebare, era limpede ca omul se tragea dintr‑o vita instarita ca si a sa.

— N‑am, raspunse maret, cu obisnuitele ifose ale stirpei sale. Sa mor daca am! In neamul Cotae chestiile astea

— Cotae ai zis? il intrerupse maruntelul. Frumos nume! E drept ca Gogoasa suna mai dulce, fiindca asa ma cheama, dar asta nu‑i pricina de suparare.

Tacura si se pretuira din priviri fara sfiala. Straiele lor din panura groasa lucrata la piua, croite de mesteri care dorisera poate a depasi moda timpului, i‑ar fi dat de gandit chiar trecatorului cu ochiul mai putin ager. Pe Cotae aratau neingaduit de scurte, in vreme ce ale maruntelului se dovedeau cam prea pe corp si plesnite pe la incheieturi. Doar la cizme asemanarea dintre ei era fara sminteala. Talpile respingeau caputele cu sila vadita – sau invers. Fiecare dintre ele isi dorea pesemne libertate in miscari. Alta explicatie ar fi fost greu de gasit. Numai cateva sfori de canepa faceau legatura vremelnica intre partile impricinate. Totusi, catre varf, incaltarile isi dezvelisera cuiele de lemn ca niste dinti mari, iar cascaturile parca aduceau prilej de veselie.

— Cotae ai zis? relua discutia cumatrul Gogoasa. Stii ca s‑ar putea sa avem unele vechi legaturi de prietenie? Tata a pomenit candva despre un Cotae Chioru. Cred ca o fi un stramos de‑al tau.

— Si ce‑i cu asta? se incrunta lunganul, socotind ca maruntelul il cam ia peste picior.

— Nimic. Doar atat ca jupanul Cotae Chioru era bun prieten cu Gogoasa cel Flamand, cunoscut judecator la drumul mare.

— Zau?

— Sa dea boala‑n mine daca te mint! Asta fara sa mai pomenesc despre Cotae cel Bubos si Gogoasa Paduchiosu, care au murit in doi pari alaturati.

— O!

— Te miri degeaba, fiindca nu e totul.

— Nu e totul?

— Nu, cumetre. Cotae cel Pricajit l‑a privegheat pe strabunul nostru Gogoasa cel Flamand si a avut bunatatea sa‑i unga franghia cu grasime, fiindca nu se gasea sa

— Magnific! striga Cotae entuziasmat de‑a binelea.

— Chiar asa! aproba Gogoasa. N‑am inteles cuvantu’, ceea ce dovedeste ca esti un om umblat prin lume si cu mare stiinta.

— Ce‑i drept e drept, recunoscu lunganul placut impresionat. Nici eu nu‑i dibacesc rosturile, insa l‑am auzit la cavalerii subtiri cand dau ochii peste cap si se minuneaza, asa ca o avea talcu’ sau.

Coborara impreuna, fiecare cu gandurile lui. Gogoasa o cam luase „pe aratura” in privinta vechilor Cotae. Totdeauna facea asa cand dorea sa lege o prietenie. Nu auzise despre stramosii lunganului. Ba mai mult: nici nu‑i trecuse prin minte ca ar exista un nume atat de aiurit. Stia in schimb ca orice crestin se simte onorat daca ii lauzi neamurile.

Ziua abia incepuse si era cald. Primavara se pornise nerusinata si dulce, cu soare mult care parca striga printre copaci, cu iarba crescuta peste limita hotarata de buna randuiala. Pe culmile muntilor, ceata cu fustele‑n cap gonea inspaimantata de zimtii soarelui. Peste campie se ridica o spuzeala subtire ca in toiul verii.

Intre zidurile Brasovului si mica asezare a Darstelor, o mare de oameni se foia fara odihna, printre care si vite, printre tarabe si marfuri de‑a valma, cu larma si racnete mari, ca la un asediu. Era zi de targ.

Cei doi cumetri intrara acolo fara graba. Trecura pe langa tarabe cu piei de miel, cu lana, opinci, panura, hamuri, sape sau maciuci frumos ghintuite. Nu ramasera pironiti nici langa negustorii de maruntisuri ci, atrasi de mirosul placut, poposira langa placintarul ocazional, care abia prididea sa‑si multumeasca onorata clientela. Mai sprinten, Cotae se infipse ca un burghiu printre numerosii musterii, intinse mana cat o lopata alaturi de alte douazeci si striga aspru:

— Hei, jupane, da‑mi odata placinta aia si restu’!

Luat prin surprindere, dar nu destul de natarau, vanzatorul cam nesigur de afirmatia acestuia marai ca dulaul pe lant.

— Restu’? Care rest? Ia‑ti placinta si intinde‑o? Am mai vazut eu d‑astia ca tine.

Intelept, stiind ca ata nu tine cand o intinzi prea tare, Cotae nu starui. Iesi din multime folosind coatele ca niste pumnale ascutite, reveni langa ortacul sau, rupse jumatate din placinta, iar peste o clipa falcile lor puternice clampanira scurt, o singura data.

Neobisnuit sa cumpere fara bani, Gogoasa il privi cu admiratie pe Cotae, apoi scotoci prin buzunarele mari ale sumanului si scoase o punga prapadita de vreme, soioasa, gata a‑si da duhul la prima intrebuintare. Cu ea in palma, calca maret catre taraba unuia cu paine proaspata.

— Cumetre! ii zise vanzatorului. Imi dai o paine pentru punga asta frumoasa?

— Nu.

Dar Gogoasa, originar de prin partile Ampoiului, unde se zicea ca oamenii sunt renumiti in sfanta lor incapatanare, starui, ca si cand i‑ar fi facut un mare hatar.

— Ai zis nu? Saguiesti, pesemne, sau iti lipseste harul cugetului adanc. Asta e din piele de sobol. Sobolu’ totdeauna aduce noroc. Nu‑i place sa stea goala. Cum o pui la brau, te pricopsesti din senin.

— Te cred, zise ironic vanzatorul. D‑aia o vinzi, sa‑i fericesti si pe altii. Pastreaza‑ti punga, ba neica! E pacat sa dai asa noroc, mai ales ca dupa infatisare ai mare nevoie de el. Hai, ia o bucata de paine si zi sa fie pomana!

Ceva mai incolo, o precupeata mustacioasa, cu sanii bogati ca niste lubenite, cam prea parguita pentru privirile ei focoase, il indemna pe Cotae.

— Ia un curcan gata ciupelit, slabanogule!

— L‑as lua bucuros dimpreuna cu stapana, rase lunganul.

— Pai ce sa fac eu cu tine, mai asta? De munca nu esti bun. Arati ca gaina prinsa intre lemne si uitata acolo o luna.

— Fiindca ma trag din vita subtire, mustaci Cotae.

— Se vede dupa toale, hohoti precupeata. Si dupa fata. Ar fi acolo un semn care ma pune pe ganduri. Cand ai mancat ultima oara?

— Ei, sa nu o luam chiar asa! De mancat mananc aproape zilnic. De saturat ma satur mai rar.

— Vezi ca am dreptate? Dintr‑o ochire te‑am cumparat. Pe mine nu ma pacaleste nimeni. Cum pun ochii pe unul, stiu cate parale ii face pielea. Nu esti de pe aici?

— Nu. D‑aia te‑as ruga sa‑mi spui: cum ii zice muntelui din spatele matale? As vrea sa merg in partea aia.

Indatoritoare, precupeata se intoarse unduindu‑si soldurile mari ca doua ugere alaturate, dar cand vru sa‑i dea explicatiile de cuviinta, casca gura a strasnica mirare.

— Sfanta Fecioara! exclama ingrijorata. Parca a intrat in pamant. Curcanii sunt toti. Gaini aveam opt. Acum sunt doar sapte hei, oameni buni pungasu’ pramatia!

Toate ar fi mers bine daca cei doi nu s‑ar fi oprit la fantana din marginea targului. O femeie si cativa barbati venira indata dupa ei, dornici de apa proaspata.

— Parca l‑am mai vazut pe lunganu’ de colo, ii sopti femeia unuia de alaturi. Ei, dracie! Sa ma bata sfantu’ de n‑o fi ala care i‑a luat gaina matusii Anica! O tine sub aripa sumanului.

Omul, cam molesit de caldura, cu gandurile aiurea la cumparaturile facute, intreba distrat:

— Pe tusa Anica?

Apoi intelese, iar cateva clipe mai tarziu, Cotae sedea cuminte cu fruntea in tarana, sub genunchiul barbatilor. Atrasi de larma, ceva osteni din garzile Brasovului sosira in goana. In astfel de prilejuri, destul de dese prin targuri si iarmaroace, judecata era simpla si se facea pe loc.

— Treizeci de lovituri de bici pe spinarea goala! porunci conducatorul ostenilor. Sa vada oamenii ca pastram buna randuiala. Iar de va iesi cu bine de sub asprimea pedepsei, il ducem la inchisoarea cetatii.

Cotae isi lepada sumanul si camasa, le paturi frumos, il privi lung pe Gogoasa, apoi se intinse pe iarba marunta, strivita de incaltarile trecatorilor. Insa – mirare! La prima lovitura de bici, care lasa dunga rosie, adanca, osanditul in loc sa urle de durere, incepu sa stihuiasca.

Urca un crai semet catre Posada,

Cu mii de cavaleri alaturi,

Dar cati iesira dintre stanci,

Calari sau pe branci?

La cea de‑a sasea lovitura, cand primii stropi de sange aparura ici colo, Gogoasa sari ca ars.

— Luminate garzi ale Brasovului! striga. Eu am luat gaina, nu el.

Ostenii rasera ca la o gluma reusita. Cotae ridica fruntea mirat, cata spre grasun cu un licar de veselie, dupa care grai aspru:

— Dati‑i inainte! Omu’ asta vorbeste in dodii.

Se gasi insa cineva in multime cu totul de alta parere.

— Era cu lunganul. Zau! Sa ma trasneasca daca nu era cu el!

Zadarnic interveni precupeata miloasa. Mustaciosul comandant al garzilor nu sezu la tocmeala, ci hotari scurt:

— Astuia, cincisprezece lovituri!

Cum Gogoasa nu se grabea sa‑si lepede sumanul si camasa, ostenii prinsera sa‑l dezbrace cu sarg.

— Asa, asa, fratilor! bombani grasunul, inciudat de rezultatul marturisirii facute. Ajutati‑ma sa nu duc singur nerozia pana la capat. Cunosc unul mai natarau ca mine, dar ala n‑are nici o vina, fiindca asa s‑a nascut. Eu sunt destept foc. Daca m‑ar vedea ampoienii cat sunt de destept, s‑ar ingalbeni de mandrie si m‑ar pocni in moalele capului a binecuvantare.

Targovetii nu‑l luara in seama pe Gogoasa. Facusera cerc mare in jurul lunganului, minunandu‑se de darzenia sa. O buna parte dintre ei stiau ca putini raman teferi dincolo de douazeci de bice. Oare va rezista el pana la capat? Adesea, biciuitii cu inima slaba piereau cam dupa a douazecea lovitura. Putini dintre ei indurau osanda fara strigate de durere. Astfel de barbati erau priviti intotdeauna cu simpatie, indiferent de invinuirea ce li se aducea. Oamenii stiau sa pretuiasca darzenia. Dar unul pus pe stihuiri sub asemenea urgie nu se mai vazuse prin acele parti.

Alaturi de privitori zabovi un calaret cu fata nici de tanc gata sa strige: „mama!”, nici de barbat in puterea firii, chiar daca statura lui aducea a zdrahon bine legat. Sa fi avut, poate, cel mult douazeci de ani. Chipul sau prelung, sprancenele frumos arcuite ca la femei, nasul usor coroiat, umerii obrajilor colturosi, parul blond cum e colilia batuta de soarele mult si ochii cand albastri, cand verzui, formau laolalta un tot plin de farmec. Straiele de pe el, din postav fin de Colonia sau de Ypres, cunoscusera candva o stare mai buna. Cizmele scurte, cam roase, ca si palaria decolorata, nu‑i aduceau o nota de eleganta. Pana si armele lui, adica arcul, tolba cu sageti, cutitul de la brau si spada, aratau folosinta indelungata.

Auzind stihuirile lui Cotae, cavalerul isi indemna calul, sparse cercul privitorilor si striga:

— Opriti! Cine‑i conducatorul garzilor?

— Eu, se incumeta mustaciosul. Ce doresti?

— Vreau sa‑l rascumpar pe cel osandit. Legile pamantului imi dau acest drept.

— Adevarat! recunoscu omul. Banii aduc mai mult folos cetatii decat loviturile de bici. Pe care dintre cei doi doriti sa‑l rascumparati?

— Pe cel cu stihuirile.

— Aha, lunganul! Cat oferiti?

— Doi ducati.

— De aur sau de argint?

— De aur.

— In cazul acesta, omul e al vostru.

Cotae se ridica pentru a doua oara si‑l cerceta atent pe tanar, iar cuvintele sale starnira uimire.

— Am ajuns oare atat de rau incat sa intru rob? Sa fiu robul unui tanc? Dati‑i inainte, domnilor!

Departe de a pune la inima cele auzite, calaretul i se adresa fara urma de repros:

— N‑am spus ca te vreau rob. Mi‑a placut cum stihuiesti. Asta e. Platesc si esti liber.

— Asa mai merge, aproba osanditul. Cat despre aur, sa‑ti iei nadejdea ca ti‑l intorc, fiindca n‑am de unde sa‑l iau.

Dupa acele cuvinte, in care nu aparuse nici un semn de multumire sau de recunostinta, porni sa se ridice, dar ziua nu parea prea norocoasa pentru el. Alaturi de tanar se ivi un al doilea calaret, gros la trup ca trunchiul copacului batran, roscat la chip, cu barba scurta, tepoasa. Aerul sau mandru, calul de rasa buna, armele scumpe si imbracamintea frumos croita ii dadeau o infatisare falnica.

— Domnule! i se adresa mustaciosului. Tanarul acesta a oferit doi ducati de aur pentru libertatea voinicului de colo?

— Intocmai, raspunse osteanul mirat.

— Mda! Eu adaug inca trei pe deasupra daca veti continua loviturile.

Fu un moment de stupoare generala. Targovetii porniti la inceput impotriva lui Cotae erau acum de partea lui, datorita barbatiei cu care suportase primele sase lovituri. Roscovanul observa nemultumirea de pe fetele celor din jur si isi retinu un zambet.

— Mi‑au placut stihuirile ca si tanarului milostiv, continua el. Dar omul ma atrage mai mult. Pana azi n‑am vazut un osandit care stihuieste sub asprimea loviturilor de bici. De o va tine tot asa pana la capat, inseamna ca e dat naibii, iar eu ma oblig sa‑i daruiesc cinci ducati peste ce vi se cuvine voua.

— Fir‑ar sa fie! rase mustaciosul. Nici ca se poate mai bine. Chiar ma intrebam cat il vor tine curelele pe trasnitul de colo. Fiindca, la drept vorbind, pana acum se pare ca si‑a castigat ceva admiratie prin multime. Iar asta e mare lucru, daca ne gandim ca gainarii sunt priviti si tratati dupa cum merita.

— Asa este. Totusi pedeapsa mi se pare prea aspra.

— Numai la prima vedere, domnule. Daca apuca sa infulece gaina, se alegea doar cu cincisprezece bice. Restul pana la treizeci sunt pentru prostie.

— Hm! zambi roscovanul. Dupa mutra lui ipocrita, n‑as zice ca face casa buna cu prostia. Cred ca a avut ghinion.

— Poate, domnule, insa prin partile astea si ghinionul se pedepseste la fel. Al doilea osandit nu va intereseaza?

— Ba ma intereseaza chiar mai mult decat lunganul.

— Ah, ah, nu va inteleg. Stihuitorul macar e darz. Grasunul s‑a bagat in bucluc asa, din senin. D‑aia cred ca e prost facut gramada. Faptul ca incaseaza cincisprezece bice ii ajuta celuilalt ca ciomagul in mana mortului.

— Nu sunt de aceeasi parere. Ajutorul are insemnatate mai mica. Gestul de prietenie precumpaneste.

— Da, nu ma gandisem la asta, murmura osteanul. Deci intelegerea noastra ramane in picioare?

— Absolut.

— Prea bine, cavalere! Hei, baieti, dati‑i inainte.

— O clipa, domnilor! interveni tanarul blond. Mi se pare ca am incheiat un targ.

— Fara tagada, il intrerupse osteanul. Asa ar fi fost de nu s‑ar fi licitat peste voi. Poate mai dati ceva?

— Nu, cei doi ducati reprezinta cam tot ce am.

— Pacat! rase osteanul. Ne pierdem vremea. Hei, baieti!

— Stai, omule, nu te pripi! grai tanarul fara urma de manie in glas. Banii n‑au avut chiar totdeauna ultimul cuvant. Ar mai fi o cale. Daca domnul acesta binevoieste sa incruciseze spada cu mine, m‑as simti onorat.

In ochii cavalerului roscovan aparu o sclipire sagalnica.

— Poate ti s‑a urat cu viata, observa osteanul mirat de cele auzite. Nu esti de pe aici, tinere?

— Nu.

— D‑aia te‑ai pripit sa‑l provoci pe cavalerul acesta. Mai e inca timp sa bati in retragere. Ai vazut ca poarta un semn pe maneca?

— Am vazut.

— Si stii ce inseamna?

— Habar n‑am.

— Te cred, fiindca altfel nu te‑ai fi incumetat la asemenea propunere. O frunza de stejar frumos lucrata cu fir verde si galben inseamna ca purtatorul ei este cavaler al Ordinului Basarab. Ordinul a fost infiintat acum doi ani de catre maria‑sa Mircea, domnul Tarii Romanesti. El poate fi acordat numai unor luptatori cu mare faima. Purtatorii frunzei de stejar sunt putini. Socot ca ii numeri pe degete.

— Ei, la naiba! zambi roscovanul. Tanarul acesta mi‑a facut o propunere care ma cinsteste. A ma impotrivi inseamna sa‑i aduc un afront. Primesc provocarea, iar cine va castiga capata drepturi asupra osanditilor.

Hotarat lucru, ziua promitea sa fie plina de surprize. Multi targoveti isi lasara treburile balta, dornici sa asiste la o intrecere cavalereasca despre ale carei urmari se cuvenea sa discute mai tarziu, in fata unor ulcele cu vin. Cercul privitorilor capata o arie mult peste ce era nevoie. Oamenii stiau ca in astfel de dispute e bine sa nu stai prea aproape, fiindca in focul asalturilor multe lovituri de spada cad pe de laturi.

Cei doi cavaleri descalecara. Insotitorii roscovanului, vreo zece la numar, isi gasira loc in primele randuri si il privira pe tanarul blond cu adanca mirare. Curajul sau, nebunia hotararii de a se bate cu un purtator al Ordinului Basarab meritau admiratie, insa numai atat. Statura lui impunatoare nu putea dovedi nimic in privinta maiestriei, fiindca fata copilareasca ii arata varsta frageda. Or, la asemenea varsta arta scrimei greu ajunge cunoscuta in toate tainele ei. Blondul veni la mijlocul cercului gata de lupta. O seama de targoveti pornira sa faca pariuri, dar putini mizau pe mana lui.

— Numele meu e Bogdan, grai roscovanul.

— De prin partile Moldovei?

— Numai dupa tata. Mama e din judetul Jales.

— Sunteti oare vestitul Bogdan, cel care a castigat turnirul de la Cracovia?

— Vestit nu stiu, domnule, raspunse roscovanul cu modestie. Intrecerea de anul trecut a fost mai slaba decat altele. Putini lancieri cu renume au venit la Cracovia. Asa stand lucrurile, meritul meu nu ar fi prea mare. Erati acolo?

— Nu, despre stralucitele voastre ispravi am aflat prin alte parti.

— In cazul acesta, faptul ca mi‑ati retinut numele e o mare cinste pentru mine.

— L‑au retinut multi, cavalere. Vorbele bune, ca si cele rele, ajung adesea pana departe.

— Asa este! Cum va numiti?

— Arad.

— Frumos, dar acesta nu pare sa fie un nume!

— Ii gasiti vreun cusur? se incrunta blondul.

— O, nu ma gandeam la calitatea lui! rase Bogdan. Cum as indrazni una ca asta? Aradul mi se pare ca e un sat sau o cetate la marginea campiei Zarandului. Va multumesc, domnule, ca mi‑ati dat prilejul sa va cunosc. Purtati cumva o camasa de zale?

— Nu.

— Atunci se cuvine sa o scot pe a mea, altfel ati fi dezavantajat. De cate ori plec la drum folosesc aceasta aparatoare sigura.

Targovetii catara cu simpatie spre Bogdan. Dupa felul in care isi cinstea adversarul, se vedea limpede ca are un suflet ales, plin de noblete. Un altul ar fi pastrat camasa fara sa‑si faca probleme de constiinta.

Ajutat de unul dintre oamenii sai, roscovanul incepu sa se dezbrace. Bicepsii lui mari, croiti parca din radacini noduroase, iesira la iveala si smulsera exclamatii admirative printre spectatorii ocazionali.

— Aveti o spada buna, observa Arad. Prin lucratura manerului ii recunosc pe mesterii care au faurit‑o. Mi se pare ca vad pe ea micuta gravura a fratilor Livori din Venetia.

— Ati ghicit, domnule, facu roscovanul placut surprins. Ochiul vostru e ager, iar priceperea mai presus de frageda varsta.

— Nu‑i mare lucru. Am trecut de cateva ori prin atelierele fratilor Livori.

— Da? Ati fost la Venetia?

— Numai in trecere, dar mi‑am petrecut doi ani la universitatea din Bologna.

— Ce vorbiti! se entuziasma Bogdan. L‑ati cunoscut cumva pe batranul maestru Fabricius?

— Mi‑a fost dascal.

— Drace! Lumea nu‑i prea mare. Si mie mi‑a fost dascal. Totusi nu v‑am intalnit acolo. Cati ani aveti?

— Aproape douazeci.

— Ia te uita! Chiar daca sunteti voinic, dupa fata va dadeam mai putin. Scutierul meu imi spune adesea: „Cei cu chip de prunc au si inima la fel”. Cata dreptate e in vorbele lui, cine stie? Veniti cumva de la Bologna?

— Nu, nu de acolo. Din alta parte.

„Hm! gandi roscovanul. Ca nu se lasa tras de limba nu‑i un cusur, ci o calitate. Ca isi ascunde numele adevarat– nu e nici primul, nici ultimul. Ca nu si‑a retras provocarea cand a aflat cate ceva despre mine dovedeste un suflet de viteaz. Imi place tanarul acesta.”

Apoi continua:

— Eu am implinit douazeci si sapte de ani. Adica sunt din alta generatie de invatacei. Asa se face ca nu ne‑am intalnit la Bologna. Ah, la naiba! Mi se pare ca armele noastre ne asteapta. De nu voi fi atins prea adanc, sper sa mai stam de vorba.

Blondul fu adanc impresionat de aceasta modestie. Chiar si targovetii gustara cum se cuvine ultimele cuvinte rostite de el.

Spadele salutara frumos, cu sclipiri in bataia soarelui. Mai inalt si suplu, Arad arata fragil langa voinicul sau adversar. Totusi, de la primele schimburi de lovituri targovetii si ostenii intelesera ca va fi o lupta cum rar s‑a vazut. Arad lucra metodic, fara pripeala, cu un inceput de zambet in colturile buzelor, parca incantat de disputa. Bogdan impletea maiestria cu forta. Lupta curat, in linie, poate cu o usoara preferinta pentru laterale sau pentru loviturile de sus in jos, carora le imprima o tarie neobisnuita. Cand cobora in contra, spada lui ar fi putut reteza un trunchi de copac tanar.

Cei doi cavaleri se oprira o clipa, iar targovetii intuira ca sosise momentul hotarator. Va birui oare forta lui Bogdan sau finetea tanarului? Spadele pornira lateral cam la inaltimea soldurilor. Apoi urcara treptat catre piept, iar suierul subtire, prevestitor de mari primejdii, pierea in zanganitul aspru al otelului. De doua ori lovi roscovanul piezis. De doua ori sari Arad intr‑o parte, uimindu‑i pe targoveti cu sprinteneala sa. Daca una din aceste lovituri si‑ar fi atins tinta, blondul si‑ar fi putut lua ramas bun de la privitorii ocazionali. Fata de primele asalturi, acum lamele parca se imbratisau sau curgeau una pe langa alta cu precizie de milimetru. Stiindu‑si puterea, roscovanul prinse un moment in care armele venira incrucisate maner langa maner si incerca sa‑si impinga adversarul, dar, mirare, nu reusi sa‑l clinteasca.

— Ei, dracie! spuse uimit. Nu credeam ca esti atat de puternic. Parca ai prins radacini in locul acesta. Cat despre

Nu‑si ispravise fraza, fiindca se auzi un racnet manios, urmat de hohotele targovetilor. Atrasi de frumusetea luptei, ostenii ii uitasera pe Cotae si Gogoasa. Sub privirile ingaduitoare ale catorva oameni, cei doi profitasera din plin. Zadarnic alergasera garzile in dreapta si in stanga. Fostii osanditi parca intrasera in pamant.

— Domnule, rase Bogdan, mi se pare ca ne batem pentru pielea ursului din padure.

— Asa cred si eu, zambi Arad si isi sprijini spada cu varful in iarba. De fapt, poate ca e mai bine asa. Numai lipsa unui slujitor bun m‑a indreptat la o lupta cu domnia‑voastra. E drept ca cei doi au mainile cam lungi.

— Ei, domnul meu, il intrerupse Bogdan, cu o unda sagalnica in glas, nu cred ca asta e chiar cel mai mare pacat al oamenilor. Apoi, pramatiile acelea aveau si unele calitati. Altfel nu mi‑as fi oprit privirile asupra lor. Dar, de vreme ce au luat‑o la sanatoasa, nu mai are rost sa vorbim. Ati avea timp sa ciocnim cateva ulcele cu vin?

— Din pacate, nu. Unele treburi grabnice ma opresc de la aceasta placere. Sunt in drum spre Tara Romaneasca.

— Si noi. Am facut unele cumparaturi la Brasov si tocmai ne intoarcem catre casa. Dar nimic nu ne impiedica sa calatorim impreuna. Mergeti cumva mai jos de Campina?

— Da, la manastirea Snagovului.

— Nu e prea departe. Noi ne vom opri la castelul comitelui Staicu, unde am cinstea sa fiu comandant al arcasilor. De la castel va puteti taia drum prin campie pana la Codrul Vlasiei. Cunoasteti locurile?

— Nu.

— Atunci va fi mai greu si cred ca‑i mai nimerit sa treceti prin Targsor.

Bogdan isi indemna oamenii la drum, iar calul sau veni aproape de cel al blondului. Mergeau in trap intins, dornici sa intre in munti, unde caldura nu staruia cu puterile din campie. La putina vreme dupa ce atinsera valea Timisului, racoarea ii cuprinse lin pe calatori. Poteca nu prea larga, strajuita pe dreapta si pe stanga de arbori falnici, rar primea cate o pata de soare. Cerul, vazut printre crengi, parca devenise mai inalt. Aerul bland al campiei ramasese undeva in urma. Cel dintre munti, mai aspru, cu mirozna amaruie de brad, staruia puternic, plin de vigoare. Tropotul cailor se furisa prin inima padurilor si uneori se repeta in placute ecouri, care, in loc sa tulbure linistea de acolo, parca o intarea.

Cei doi tineri trecura in fruntea micului convoi si discutau ca niste cunostinte vechi. Urcusul catre inaltimile aspre ale Predealului mai taie ceva din elanul cailor. O parte dintre ei purtau poveri, astfel ca oamenii fura nevoiti sa faca unele popasuri. La unul dintre aceste prilejuri de odihna, auzira un zgomot in urma lor. Cum locurile erau bantuite de lotri, insotitorii roscovanului pregatira arcurile.

Arad puse urechea la pamant si ramase o vreme nemiscat.

Eseu: Nuvela „Moara cu noroc” de Ioan Slavici - caracterizarea lui Ghita, caracterizarea lui Ion Document online: Opera celebra a lui J. Locke

— Sunt doi calareti, zambi el. Indata vor iesi la vedere.

— Doi, aproba Bogdan privindu‑l surprins, stiind ca putini sunt cei ce ghicesc in padure numarul cailor doar dupa zgomot de copite.

Asa cum prevazuse blondul, curand isi facura aparitia pe drumul ingust doi calareti care din obisnuinta sau cine stie din ce cauza nu saltau in sei, cum era firesc, ci calareau pe deselate. Cel din fata arata marunt, usor adus de spate si lat in umeri. Al doilea, slabanog, uscat, cu urechile mari ciulite iepureste si cu picioarele nefiresc de lungi.

— Sfanta Filofteie! exclama un arcas. Astia sunt ai doi osanditi. Pe ei, fratilor!

— Lasati‑i! porunci roscovanul, nu mai putin uimit.

Cateva clipe mai tarziu Cotae si Gogoasa descalecara sprinteni, intoarsera caii, ii atinsera cu ceva nuiele, iar animalele pornira la vale in goana, parca fericite ca au scapat de astfel de calareti.

— Gloabe nu luam niciodata, spuse lunganul in loc de salut. Astea au fost doar asa, cu imprumut, altfel nu reuseam sa va ajungem. Se descurca ei. Calul, daca nu‑i chiar o martoaga lipsita de harurile intelepciunii, totdeauna stie sa mearga acasa.

— Si de ce ati venit dupa noi? se interesa Bogdan, fara a‑si ascunde surprinderea.

Cotae, fiindca spre el privea acesta, isi potrivi cea mai mirata figura din cate vazuse roscovanul si vorbi cu multa seninatate in glas:

— Vai, domnule! Daca ati luat‑o asa, inseamna ca nu ne‑ati asteptat sa lamuriti cu noi unele lucruri. Tanarul cavaler care va insoteste imi datoreaza un ducat de aur.

— Adevarat? se intoarse Bogdan catre Arad.

— Stiu eu? rase blondul nu mai putin uimit. Sa vedem pe ce se intemeiaza spusele lui.

— Pe dreptate, domnule, grai Cotae.

Aflat alaturi, Gogoasa intari cele spuse prin frumoase aplecari ale capatanii.

— Cand ma aflam sub loviturile de bici, continua lunganul, ati promis doi ducati de aur pentru eliberarea mea. La drept vorbind, mi s‑a parut ca platiti cam peste masura. Ticalosul de comandant al garzilor ar fi putut sa va faca o reducere, avand in vedere ca eu incasasem intre timp sase lovituri de bici. Atunci mi‑am pus in gand sa o iau din loc si sa scad pretul rascumpararii pana la jumatate.

— Nu inteleg.

— Indata, domnule. Indata ajung la cele de cuviinta. Vazandu‑va cat sunteti de milos, nu m‑a rabdat inima sa va las pagubit si am intins‑o dimpreuna cu ortacul meu. Deci sunt liber cu pretul numai a unui ducat, care, daca nu va luati cuvantul indarat, mi se cuvine.

Auzind asemenea vorbe nastrusnice, Bogdan simti dintr‑o data ca nu mai are aer, apoi slobozi un hohot mare de ras. „Drace, sunt nebuni! gandi el. Nebuni de‑a binelea. Adica nu! Lunganul are tupeu. In viata mea nu am vazut unul cu un tupeu ca al astuia! Si nu‑i prost! Ba din contra: ii umbla mintea ca o morisca”.

— Nu, nu‑mi iau cuvantul indarat, raspunse blondul, privindu‑l pe Cotae cu mult interes. Ar fi vorba despre cuvantul dat comandantului garzilor din Brasov.

— Parca eu zic altfel? aproba Cotae.

— Atunci e bine. Insa cererea ta are o hiba. Ai uitat, pesemne, ca am incrucisat spada cu acest nobil cavaler si ca neatentia ostenilor s‑a datorat schimbului de lovituri. Fara acea intrecere de scrima, oricat ti‑ai fi pus in gand sa o stergi, n‑ai fi avut nici o sansa. Asa ca fuga voastra nu‑i una pe propriile puteri. Mai degraba cred

— Vai, domnule cavaler! il intrerupse Gogoasa, dupa ce toscai de cateva ori din buzele mari a crancena mahnire. Daca o luati asa, mi‑e teama ca ne departam de adevarul cel limpede ca lumina zilei. E adevarat ca am luat‑o din loc?

— Fara tagada.

— Buun! E adevarat ca suntem liberi, asa cum a fost voia domniei‑voastre?

— Nu mai incape indoiala.

— Pai asta e! Ce rost mai are felul in care s‑a petrecut fuga noastra? Ea e implinita si va costa doar pe jumatate din cat i‑ati promis osteanului.

„Fir‑ar sa fie! gandi Bogdan. Imi plac tupeul si istetimea astor doi pungasi. Ii iau in slujba mea. De oameni isteti totdeauna avem mare nevoie”.

Apoi grai:

— Cererea voastra e dreapta. Nu te incrunta, cavalere, fiindca eu platesc.

Spunand acestea, scoase din punga doldora o moneda de aur, o arunca in sus, iar lunganul o prinse cu indemanare si o strecura in buzunarul sumanului cu un gest voit neglijent, sub privirile aprobatoare ale lui Gogoasa.

— Si acum ce ganduri aveti? se interesa Bogdan.

— Mari, domnule, raspunse Cotae fara sa chibzuiasca prea mult. Dincolo de munti vom cauta un han linistit si vom inchina cateva ulcele cu vin in sanatatea voastra.

— Ce‑ar fi sa intrati in slujba mea? E drept ca aveti apucaturi proaste care va stau impotriva, dar e tot atat de drept ca vom face incercari, fara sa neglijam asprimea. Apoi se stie de cand lumea ca munca il indeparteaza pe om de greseli si‑i aduce foloase.

— De! raspunse lunganul scarpinandu‑se in crestet. Mi‑e teama ca

Gogoasa, intuind mania ce‑l cuprindea pe roscovan, isi intrerupse ortacul si se vaicari:

— Domnule cavaler, ne‑am gandit la asta de cum v‑am vazut. Chiar m‑am sfatuit cu prietenul meu in aceasta privinta. Iar daca am alergat dupa domniile‑voastre, nu amaratul de ducat a fost pricina cea mare. Din pacate, suntem ologi amandoi. Ne incearca reuma. Dimineata avem nevoie de cateva ceasuri pana ce apucam sa ne punem pe picioare. Acuma suntem in drum catre un vraci intelept care aud ca ar fi facut minuni cu altii. Dupa aceea daca ne mai primiti

„Hm! socoti roscovanul. Nu prea aratati voi a ologi”.

Apoi isi lua seama si spuse:

— Cand va insanatositi, cautati‑ma la castelul comitelui Staicu.

Fostii osanditi aprobara cu gesturi mari si se fofilara grabnic printre copaci.

— Mi se pare ca ati pierdut un ducat, rase blondul.

— Pe toti dracii, asa e! L‑am oferit cu gandul de a‑i atrage in slujba noastra

Celelalte cuvinte nu le mai rosti, fiindca privirile lui incremenira o clipa sub camasa descheiata a blondului. La gatul acestuia atarna un lantisor de argint cu un frumos medalion din acelasi metal. Pana aici nimic nu ar fi fost neobisnuit, insa medalionul acela era unic in felul sau, fiindca prezenta o lipitura vizibila in partea lui de mijloc.

„Ceva asemanator purta candva cavalerul Dumitru, prietenul comitelui Staicu, socoti roscovanul. A trecut multa vreme de cand nu l‑am mai vazut pe Dumitru. Dar ma tulbura nu asta, ci faptul ca greu ar putea sa existe doua medalioane lipite la fel.”

— E al vostru? intreba aratand cu mana spre gatul blondului.

— De vreme ce‑l port, asa se pare, grai Arad nemultumit.

Zicand acestea, isi incheie haina cu un gest scurt, aspru, care lasa a se intelege ca nu dorea o prelungire a discutiei pe seama bijuteriei.

Ajunsera in curand pe inaltimi. La picioarele lor, padurile dormeau in tihna. O adiere de vant ca un suspin se vanzolea fara noima si fara putere asupra copacilor. Doar frunzele de pe margini de padure, cu palmele intoarse catre soare, se miscau lenese, parca nehotarate.

„As pune mana in foc, sau as putea sa jur ca medalionul acela e al cavalerului Dumitru, chibzui Bogdan. Prin ce imprejurare o fi ajuns la alt stapan? Fiindca blondul nu arata a lotru! Imi spune inima ca e un tanar cinstit. Sunt oameni care la prima intalnire iti devin simpatici sau nu. Ori sunt oameni a caror infatisare nu‑ti spune nimic. Inima rar greseste. Pe blond l‑am indragit din prima clipa. Si cu toate astea, ne putem lua oare numai dupa prima impresie? Cred ca ar fi o grava lipsa de intelepciune. Asa stand lucrurile, voi cauta sa lamuresc misterul medalionului”.

Dupa un popas destul de scurt, oamenii si animalele se indemnara la drum. Cei doi tineri cavaleri ramasera in urma convoiului.

— Veti zabovi mult la Snagov? intreba roscovanul.

— Inca nu stiu.

Cand soarele cazu spre asfintit, ascunzandu‑se in spatele muntilor, cand numai paloarea cerului mai aminti de existenta sa, calaretii iesira din ulucul vaii Prahovei si se aflara alaturi de castelul comitelui Staicu.

— Ramaneti la noi peste noapte, propuse Bogdan. Sau macar pentru un ceas de odihna. Cel putin calul vostru are nevoie de ea.

— Invitatia ma onoreaza, domnule, raspunse Arad. Pacat ca nu o pot primi. Sunt grabit. Ba, mai mult: n‑as vrea sa ma prinda intunericul pe drum necunoscut, rau pentru un tanar lipsit de experienta rosturilor lumesti.

„Asta sa i‑o spui lui mutu! cugeta Bogdan, in vreme ce zambea cu vadita aprobare. Pana una alta, vad ca ai ocolit cu dibacie toate intrebarile mele. Oare ce ascunzi tu, vulpoiule, sub infatisarea asta naiva?”

Apoi grai:

— Domnule, sper sa ne mai intalnim.

— Placerea ar fi si de partea noastra in egala masura.

Dupa acele vorbe, Arad saluta elegant cu palaria si isi struni calul pe drumul ce ducea catre asezarea Targsorului. Roscovanul cata ganditor in urma lui, dar nu multa vreme. Cativa arcasi din strajile castelului ii iesira in intampinare. Bogdan ii porunci unuia sa‑i aduca un cal inseuat, iar peste un sfert de ceas taie drumul prin campie, prin paduri, catre manastirea Snagovului. Calul, odihnit, galopa dupa voia calaretului.

„Ei bine, vulpoiule, rase Bogdan, voi fi la Snagov cu mult inaintea ta.”

Capitolul 3

Innoptase. Peste Campia Baraganului se lasa linistea adanca a unei nopti calme. Doar catre nord, undeva prin munti, fulgere mari brazdau cerul. La manastirea Snagovului, luminile adormeau pe rand. Egumenul Lazar sedea la cina. Bucatele din fata sa nu erau o gustare de om tanar, ci de unchias al carui stomac in papainoage te indeamna spre lucruri usoare: doua aripi de pasare si un ceai.

„Hm! gandi Sima, aflat la celalalt capat al mesei. Egumenul ori face pe nebunul si infuleca apoi pe furis, ori e sortit pieirii. Dupa cat e de voinic, dupa gatul puternic si fata rosie, plina de sanatate, cred ca umbla adesea prin pivnitele mari sau prin camarile pline cu bunatati. Numai ceaiurile astea l‑ar galbeji in mai putin de o luna. In sala de scrima doar eu ii fac fata, insa cu mare greutate. Ca sa nu mai vorbim despre faptul ca incaleca pe cei mai ai dracului armasari, Doamne iarta‑ma! Pe urma, cu muierile e clar. Un tanar care nu cunoaste mangaierea iubitei se ofileste ca floarea fara apa. Numai asa inteleg de ce pleaca adesea cine stie pe unde si totdeauna singur”.

— Crezi ca va ploua? intreba Lazar.

— As! grai Sima, in vreme ce musca lacom dintr‑un picior de pui. Vantul adie usor catre miazanoapte si, in loc sa aduca norii, ii indeparteaza.

Egumenul tacu. Cunostea priceperea grasunului in astfel de lucruri. Dupa o vreme, iritat de trosnetul oaselor pe care Sima le mesteca de‑a valma cu carnea, vorbi iar.

— Cine sa fie oare Nufarul Alb?

Sima se opri o clipa din placuta indeletnicire si privi lumanarile multe, asezate frumos pe mijlocul mesei.

„M‑as mira sa nu fii chiar tu, fiindca eu nu sunt, iar altii sa ne intreaca in viclenie sau iscusinta n‑am intalnit”.

— De! raspunse cu chibzuiala, indepartand gandurile de adineauri. S‑ar putea sa‑l cunoastem. Uneori, vitejii sunt printre noi. Daca deschidem bine ochii ca si sfantul evanghelist Istrate graieste clar in a cinspea epistola catre bulgari

— Sima! il intrerupse egumenul cu blandete, stapanindu‑si rasul sub o voita incruntare. De cativa ani ne caznim a te lamuri asupra invataturilor sfinte, dar se prinde de tine ca apa de osanza. Mereu o iei razna si socot ca te paste osanda vesnica. De unde l‑ai mai scos si pe sfantul evanghelist Istrate? O iei adesea prin invataturile sfinte ca pe miriste.

Lazar nu‑si ispravi severa predica, fiindca un calugar ii anunta vizita cavalerului Bogdan.

Cateva minute mai tarziu, roscovanul se aseza langa cei doi. Cu toate ca umblase toata ziua calare, fata lui proaspata arata ca dupa un somn bun. Un calugar aduse vin intr‑o oala pantecoasa, spre desfatarea lui Sima, care isi luase gandul de la o astfel de petrecere binecuvantata.

— Ne bucura si ne mira vizita voastra, grai Lazar.

— Nici eu n‑am prevazut‑o cu cateva ceasuri inainte.

Apoi incepu sa povesteasca despre tanarul blond si despre medalionul acestuia. Cand ispravi, egumenul chibzui o vreme la cele auzite.

— De ce nu i‑ati cerut lamuriri in privinta medalionului?

— Pricini ar fi vreo doua, sfintia‑ta. Intai, l‑am indragit, lucru rar la un om cam acru, asa cum ma stiu. Apoi, de‑a lungul drumului, ii pusesem prea multe intrebari, ce nu se cuvin din partea unui cavaler. Aflasem de la el ca va veni aici, deci puteam amana cu cateva ceasuri lamurirea de cuviinta.

— Si daca v‑a mintit? Daca nu va trece pe la Snagov?

— M‑ar mahni, insa mi‑am luat unele masuri. Sase dintre calaretii mei cei mai buni sunt pe urmele lui. La ziua, ar fi o joaca sa‑l prindem.

In vreme ce gazde si musafir discutau astfel, un calaret isi indemna calul obosit prin Codrul Vlasiei.

„Sper sa nu ne ratacim, chibzui nocturnul calator. In aer staruie ceva umezeala rece. Ea vine din stanga noastra. Asta inseamna ca lacul Snagov e pe aproape. Dar ce ma mira ar fi bataile de toaca la ceas nepotrivit, fiindca vremea vecerniei a trecut de mult. Iar sunetul batailor are ceva aparte. Cateva rare si una mai scurta, puternica. Rostul lor cred ca e limpede. Se anunta la manastire sau aiurea sosirea noastra. Pandari ascunsi prin Codrul Vlasiei ne‑au simtit. Bataia scurta de toaca s‑ar parea ca da numarul”.

Un sfert de ceas mai tarziu cavalerul blond ajunsese la poarta manastirii si – mirare: aceasta se deschise grabnic.

„Sunt asteptat”, gandi tanarul in timp ce lasa calul in seama catorva calugari.

Unul dintre acestia ii facu semn sa‑l urmeze. Dupa cativa pasi, Arad intreba cu aerul cel mai firesc:

— Bogdan a venit de mult?

— Acum un ceas si ceva.

Cand intra in incapere, egumenul si Sima se ridicara sa‑l intampine. Blondul saluta adanc, dupa moda apusului, iar privirile i se oprira ca din intamplare pe masa.

„Trei cani din care s‑a baut, chibzui el. M‑as mira ca doi oameni sa bea din trei cani”.

— Fiti binevenit, cavalere! zambi Lazar cu vadita bunatate. Noaptea rar primim oaspeti, insa pe cei singuratici totdeauna.

— Asta ma cinsteste mult, raspunse blondul. Pe la alte manastiri nici nu‑ti deschide nimeni portile pana la ziua. Aici vad ca e altfel. De fapt, continua sagalnic, as crede ca de o jumatate de ceas stiti despre drumul meu catre manastirea Snagovului.

— Domnule! rase grasunul. Tainele cartilor se dezvaluie asupra noastra cu haruri mari. Invatam, ce‑i drept, multe, dar ghicitori nu suntem.

— Asa cred si eu. Numai ca bataile de toaca tarziu dupa vecernie isi au rostul lor.

— Ah, asta era? se lumina grasunul cu prefacuta mirare. Pai, domnule, la noi sunt alte obiceiuri. Noi ne rugam toata noaptea si batem toaca de cate ori ne vine pe chelie.

Dupa care gandi:

„Tanar, tanar, insa copt la minte ca unul trecut de miezul vietii.”

— Ati venit cu scop, sau numai pentru a va odihni la vreme de noapte? se interesa egumenul.

— Cu scop, sfintia‑voastra. Prilej de odihna as fi gasit si aiurea.

— Va ascult, cavalere.

— De fata cu acest calugar?

— Noi nu avem taine pe care sa nu le poata cunoaste fratele Sima. El este comandantul garzilor Snagovului.

— Atunci nu‑mi mai ramane decat sa vorbesc.

Spunand acestea, scoase medalionul de la gat si il aseza in fata egumenului.

— Il recunoasteti?

— As crede ca da. Unul la fel sau poate chiar pe acesta l‑am vazut adesea la cavalerul Dumitru, vechi cunoscut al nostru.

— Asa este. Lui ii apartine.

— Si cum de a ajuns la voi?

In vorbele egumenului staruia o anumita blandete, un anumit calm placut ca susurul ploilor subtiri de toamna. Doar privirile sale rascolira o clipa intreaga fiinta a oaspetelui.

— Pe cavalerul Dumitru l‑am intalnit acum patru saptamani. Locuiam la Buda, in acelasi han de pe malul Dunarii. Aflase de la mine ca sunt roman. In schimb, eu stiam din spusele sale ca e ungur, ca se numeste Lorant si este negustor de vinuri de prin partile comitatului Zala. Uneori cinsteam impreuna cate o cana cu vin, fie in odaia lui, fie intr‑a mea. Ne intelegeam bine si ne intalneam cu placere. Intr‑o noapte am auzit un zgomot mare in odaia sa. Am sarit din pat, am luat spada si m‑am napustit asupra incaperii. Dar am ajuns tarziu. L‑am gasit cu unele rani grele care m‑au pus pe ganduri.

— Si lotrii?

— Nu i‑am vazut. Fereastra era deschisa. Cred ca pe acolo au plecat. Insa am convingerea ca nu pe acelasi drum au intrat. Usa era descuiata.

— Inainte de moarte ati aflat ceva de la el?

— Dar cine va spune ca a murit? zambi blondul. I‑am legat ranile cu fesi, l‑am scos prin fereastra si m‑am indreptat spre grajduri. Afara mijeau zorile. Am inseuat calul meu si pe al lui, le‑am daruit grajdarilor trei ducati de aur, iar un sfert de ceas mai tarziu galopam prin pusta.

— Bine lucrat! aproba Lazar. Insa ar fi totusi doua intrebari.

— Le astept.

— Cum de ati putut parasi cetatea Buda cu un om ranit si mai ales inainte de ivirea zorilor cand portile sunt incuiate? Strajile nu v‑au pus intrebari?

— Nu. Hanul se afla dincolo de zidurile cetatii.

— Am priceput, dar ar mai fi ceva. In astfel de situatie se cuvenea sa cautati un felcer, nu sa porniti la drum.

— Asa ma gandisem si eu, numai ca Dumitru a fost de alta parere. Adica mi‑a spus: „Domnule, scoate‑ma de aici cat poti de repede!” Am inteles ca avea motivele lui si bine am facut. Nu trecuse o jumatate de ceas de la plecarea noastra, cand am vazut ca suntem urmariti de sase calareti. O padure se zarea nu tocmai departe. Din pacate, goana noastra nu era chiar pe puterile cailor, tocmai datorita ranitului.

— Cum ati ghicit ca cei din spate sunt nu niste calatori, ci dusmani?

— Ah, sfintia‑voastra! rase Arad. Cine nu ia seama in jurul sau plateste adesea cu pretul vietii. Mai ales intr‑o calatorie se cere multa pricepere. Cand observi calareti in spatele tau, e mai bine sa‑i socotesti dusmani, chiar daca mai tarziu se dovedeste altfel. E destul sa te prefaci ati schimba drumul spre dreapta sau spre stanga pentru a le afla intentiile. Daca si ei manevreaza la fel, e limpede. Dar sa revenim la ale noastre. Cum va spuneam, urmaritorii goneau strasnic. Nu aveam nici o sansa pentru a ajunge la adapostul padurii, asa ca m‑am pregatit de lupta.

— Ati fi putut sa fugiti, observa Lazar.

— Numai lasii se gandesc la propria piele, raspunse Arad cu asprime. M‑am pregatit de lupta. In spatele urmaritorilor goneau alti cinci calareti. Intai am crezut ca sunt din ceata dusmanilor. Apoi, spre mirarea mea, doua sageti doborara doi dintre urmaritori. Atunci mi‑am incordat arcul, iar cel din fruntea dusmanilor cred ca a primit sageata din pin. Prinsi la mijloc, ultimii trei s‑au descumpanit doar cateva clipe. Timp destul pentru sagetile mele si ale prietenilor neasteptati. Cand totul s‑a ispravit dupa buna randuiala, am dorit sa le multumesc celor care ne‑au scos din mare incurcatura, insa din nou mirare. Calaretii si‑au intors caii si au luat‑o din loc la fel de iute cum venisera. Armasarul cavalerului Dumitru primise o sageata intre coaste. L‑am ucis cu spada, fiindca nimeni nu poate indura agonia unui cal. Am prins apoi o iapa cu picioarele lungi, nervoase, ramasa de pe urma celor morti si ne‑am continuat drumul cu dese opriri. Intr‑o padure ne‑a ajuns din urma un calaret. Omul s‑a apropiat de mine si mi‑a zis: „Domnule, vad ca ortacul vostru e ranit. Intamplarea face sa fiu felcer.” Dupa spada sa cat toate zilele, dupa infatisarea mandra si dupa un semn de taietura in mijlocul fruntii aducea mai degraba a cavaler decat a felcer. Apoi, un felcer nu intalnesti chiar la tot pasul. Prea picase la timp. M‑am ferit sa‑i arat banuielile mele si am aprobat sa se ocupe de ranile lui Dumitru, insa ii pandeam toate miscarile. Dusman sau prieten? Aceasta era intrebarea. Ne‑am continuat drumul cu spor destul de slab. A doua zi, dupa multe popasuri, am ajuns intr‑o margine de padure. Nu prea departe de noi suna un parau. Dincolo de parau am zarit o casa pitita in umbra copacilor mari. O asezare frumos rostuita si greu de dibuit de catre cei care folosesc drumurile obisnuite. Pe garduri, o seama de piei puse la uscat ne‑au lamurit ca am dat peste niste vanatori. Vazandu‑ne cu un ranit, stapanii casei nu s‑au aratat prea bucurosi de oaspeti, dar cinci ducati de aur, cat le‑am oferit eu, pot muia inima cea mai aspra. Dupa o noapte de odihna, ranitul si‑a revenit, pentru putina vreme, ce‑i drept, insa destul ca sa‑mi adreseze rugamintea de a aduce in mare graba acest medalion la manastirea Snagovului. Mi‑am intiparit bine in minte locul acela, apoi am pornit la drum, dupa ce le‑am promis gazdelor inca zece ducati, iar felcerului douazeci.

— Iata o fapta care va face cinste, grai egumenul. Asa cum v‑am mai spus, Dumitru este un bun si vechi cunoscut al nostru. Ne vom ingriji in privinta lui. Ati fi in stare maine in zori sa porniti indarat cu cativa oameni de ai nostri?

— Mi‑e teama ca nu. Unele treburi ma opresc de la aceasta placere. Apoi, prezenta mea nu‑i necesara. Dupa indrumarile mele, calaretii vostri vor nimeri acolo fara greseala. Dincoace de Tisa am vazut cateva sate. Unul dintre ele se numeste Cera. Doua mile mai jos de Cera, Tisa face un cot mare. Dincolo de apele Tisei incepe o padure. Cine taie padurea de la cot drept spre apus nimereste intre doua dealuri nu prea inalte. Pe varful celui din stanga staruie niste ruine, iar la poalele lui se afla casa vanatorilor.

— Inteleg. Drumul descris de voi e cum nu se poate mai limpede. Poate ca e timpul sa va odihniti. Sima se va ingriji de o cina dupa buna randuiala a ospetiei. Ne‑ati indatorat mult, domnule. De va fi sa ne parasiti la ziua, spre marea noastra parere de rau, veti gasi la saua calului o punga cu cinzeci de ducati.

Arad porni spre usa in urma grasunului Sima, dar in apropierea pragului sovai o clipa.

— Ar mai fi un amanunt, spuse sagalnic. Nobilul cavaler Bogdan se pare ca‑mi poarta de grija. Numai asa imi explic oboseala drumului sau pana aici. Socot ca s‑ar cuveni sa‑i multumesc pentru atata cinste.

Auzind asemenea vorbe, egumenul isi ascunse uimirea sub un zambet. In schimb, ochii lui Sima se rotunjira binisor, semn pentru Lazar care il cunostea ca pe o brezaie, ca maruntelul calugar chibzuieste un raspuns in doi peri.

— Domnule! grai Sima in vreme ce‑si mangaia barbuta rara asa cum vazuse la cei scoliti si plini de ifose. Am citit in cartile sfinte ca prin posturi lungi, impanate cu rugaciuni si matanii, oamenii isi pot implini unele dorinte daca nu pier intre timp din cauza slabiciunii. Chiar evanghelistu’ Paraipan spune in a treia epistola catre

— Ispraveste, Sima! slobozi egumenul un hohot mare de ras. Daca am lasa inchipuirea ta bogata sa zburde, mi‑e teama ca ar iesi o noua religie, dar nu una aplecata spre pocainta. Cat despre cavalerul acesta, as crede ca‑i greu sa‑l imbrobodesti cu snoavele tale.

Dupa aceste vorbe se ridica sprinten, cam prea vioi pentru o fata bisericeasca, si deschise una dintre usile laterale. In pragul ei aparu Bogdan. Pe fata roscovanului staruia indoiala intre veselie si jena.

— Ati auzit discutia purtata aici? il intreba Lazar.

— Pana la ultimul cuvant.

— Atunci e bine, fiindca am pierde vremea cu unele lamuriri.

— As zice ca vad altfel lucrurile, sfintia‑ta, se inclina roscovanul. Eu am nevoie de lamuriri. Pe ce temei a stat credinta voastra ca sunt aici? cata el spre Arad.

— Pe logica, domnule. De cand ati vazut medalionul, mi‑a fost clar ca aveti unele banuieli impotriva mea. Insa numai niste simple banuieli va opreau de la o cercetare mai amanuntita, fiindca nu doreati sa‑mi aduceti un afront. Stiati incotro ma indrept, deci era usor sa mi‑o luati inainte calarind un cal odihnit.

— Dar puteati sa va schimbati gandurile si sa ocoliti manastirea Snagovului.

— Adevarat! aproba cavalerul blond. Din aceasta cauza ati pus pe urmele mele sase calareti.

Cu toata stapanirea de sine, Sima scapa un fluierat admirativ. Mai calm, egumenul continua sa zambeasca, iar Bogdan gandi uluit:

„Acum cateva ceasuri blondul se plangea ca e un tanar lipsit de experienta vietii. Drace! Sa ma ia naiba daca nu e mai siret ca un vulpoi batran! Privindu‑l, gandurile mele se indreapta fara sa vreau spre Nufarul Alb. Pe seama Nufarului s‑au scornit o seama de haruri mari. Totusi, mi‑e greu sa cred una ca asta. Daca Nufarul exista cu adevarat, el nu poate fi atat de tanar. De vreo doi ani incoace, in fiecare cavaler mai acatarii vad un Nufar. Candva l‑am banuit pe comitele Staicu. Apoi, pe egumenul Lazar. Mai tarziu, chiar pe cavalerul Toma, sfetnicul de incredere al regelui Dobrogii. Uneori gandurile mele au mers catre cavalerul Cirstev, mandria bulgarilor, sau spre Ruk Spear, falnicul spadasin al sarbilor. Adevarul e ca nu stiu nimic. Adica ceva stiu: eu nu sunt Nufarul.”

— Sper sa nu‑mi purtati pica pentru banuielile mele, i se adresa blondului.

— O! rase acesta. Nici vorba. Si eu as fi procedat la fel.

Mai sezura o vreme de taina. Cand discutia incepu sa lancezeasca, Arad gasi de cuviinta sa paraseasca incaperea dimpreuna cu Sima.

— Ce parere aveti despre tanarul blond? intreba egumenul.

— Stiu eu? murmura Bogdan. Varsta lui frageda ma pune pe ganduri. Dupa siretenie, dupa inteligenta sclipitoare si dupa misterul care‑l inconjura, as zice ca e Nufarul Alb.

Lazar zambi din nou. Roscovanul nu izbuti sa inteleaga daca e vorba despre un zambet obisnuit sau unul ironic, ori pur si simplu de aprobare.

— E vremea sa‑mi fac rugaciunile de noapte, spuse egumenul. Pana atunci, cred ca in odaia de alaturi ati gusta mai pe indelete o cana cu vin.

„Ma expediaza elegant, chibzui roscovanul. Tare nu‑mi vine a crede ca rugaciunile il indeamna sa ramana singur. Astea le poate face oricand.”

Dupa ce usa se inchise in urma oaspetelui, Lazar prinse medalionul in palma si apasa pe un mic resort. Miscarile sigure ale mainilor sale dovedeau ca umblase si altadata cu acea bijuterie. Capacele medalionului se desfacura, iar dintre ele cazu pe masa o bucata de hartie. Egumenul apropie una dintre lumanari, citi cele scrise acolo si scoase un fluierat usor de satisfactie sau poate de uimire. Putin mai tarziu, deschise usa.

— Poftiti, cavalere! spuse cu aceeasi voce blajina, atat de cunoscuta la Snagov si aiurea. Ramaneti peste noapte la noi?

— Ah, nu, sfintia‑ta! Ma intorc la castel.

„E tocmai ce‑mi doream”, socoti Lazar.

— Ne pare rau, continua el. Ne‑am fi bucurat de prezenta voastra. Insa – datoria inainte de toate. Daca tot plecati, v‑am ruga sa‑i duceti o scrisoare comitelui Staicu.

— Dar lipseste de la castel.

— Nu va faceti griji. S‑a intors.

Egumenul lua o bucata de hartie pe care scrise: „Va asteptam la sfanta spovedanie”.

Bogdan lua scrisoarea, care nu era sigilata, asa cum s‑ar fi cuvenit. Curand, tropotul calului sau se auzi puternic dincolo de porti. Apoi zgomotul isi pierdu taria, odata cu indepartarea. Vantul se intetise. Uneori rafalele parca sfasiau cerul si rupeau panza norilor in zdrente uriase. Campia pitita in fata furtunii isi infoia vegetatia ca niste tepi de arici. Doar Codrul Vlasiei, vanjos, dormea in tihna, chiar daca varfurile copacilor cantau o melodie aspra, ca marea pe timp de neliniste.

Asa cum prevazuse calugarul Sima, ploaia cazuse prin alte parti. In zori, vantul isi mai dadea aere, dar cu slabe puteri. Dupa plecarea lui Bogdan, doi calareti iesisera din Snagov in goana mare a cailor. Ei duceau stiri pentru domnul Tarii Romanesti. Medalionul cavalerului Dumitru pusese in miscare o seama de oameni. Unul dintre acestia era comitele Staicu. Imbracat simplu, fara podoabe si fara arme, castelanul ajunse la castel mult inainte de deschiderea portilor. Calugarii de straja, prea hartuiti peste noapte, obisnuiti a picoti pana in zori, il primira cu zambete si plecaciuni, ascunzandu‑si nemultumirea. Cand acesta intra in locuinta egumenului, unul dintre cuviosii strajeri grai cu naduf:

— Grea noapte, fratilor. Nu‑i a buna atata vanzoleala pe aici.

— De, raspunse altul. Dupa cate am tras eu cu urechea pe langa cei care vin sau pleaca, mi se pare ca miroase a razboi.

— Asta nu‑i de mirare, interveni al treilea. Luati aminte la semnele Bibliei. Ele arata ca sfarsitul lumii e pe aproape. Va amintiti, fratilor, ca anul trecut s‑a intunecat soarele in plina zi? S‑a facut amurg in amiaza. In aer staruia o liniste ca dinaintea furtunii. Caii tremurau. Cainii pornisera sa urle a paguba. Iata primul semn.

In timp ce strajerii cautau sa‑si aminteasca alte semne privitoare la apropiatul sfarsit al lumii, egumenul il primi pe comitele Staicu. Fratele mai mic al domnului Tarii Romanesti intra in sufragerie si isi alese un scaun cu gesturi de obisnuit al casei.

— Ati venit mai iute decat va asteptam, se mira Lazar.

— Nu cine stie ce iute. Adevarul e ca m‑am sculat ca de obicei tocmai cand mijea de ziua. Cavalerul Bogdan cred ca astepta la usa odaii mele. Apoi, asemenea invitatie la spovedanie m‑a facut sa pornesc fara zabava spre Snagov.

Rasera amandoi ca la o gluma buna. Dupa ce se mai linistira, egumenul scoase dintr‑un sertar medalionul si mica scrisoare a lui Dumitru. Staicu le trase la indemana.

— Vesti? intreba el.

— Asa se pare.

— Dumitru, pesemne, se odihneste.

— Si eu cred ca se odihneste, dar nu la Snagov.

— Sa inteleg prin asta ca a venit si a plecat?

— Ah, nu!

Egumenul porni sa‑i povesteasca tot ce aflase de la tanarul Arad. Comitele asculta atent, fara ca buna dispozitie de pe chipul sau sa se schimbe o clipa.

— Curios, murmura oaspetele. Dupa descrierea blondului, felcerul nu poate fi decat cavalerul Ionut. Ma mira ca un barbat cu experienta lui a putut sa faca o greseala atat de mare. Firesc ar fi fost sa porneasca el la drum cu medalionul lui Dumitru, nu sa‑l incredinteze unui tanar necunoscut. Oare ce s‑a intamplat acolo, la Buda? Cavalerul Dumitru si oamenii lui aveau misiunea de a afla care sunt iscoadele trimise la Arges de regele Sigismund al Ungariei.

— As crede ca Ionut nu a gresit de vreme ce medalionul a ajuns in mainile noastre.

— Sa zicem ca nu a gresit, dar a riscat, si nu‑i bine.

— Totusi, avem aici numele iscoadelor lui Sigismund. Insa ce ma pune pe ganduri e peticul de hartie ascuns in medalion. Oare nu era mai simplu, mai sigur, ca Dumitru sa‑si intipareasca in minte numele lor?

— Dumitru a avut un motiv si se pare ca‑l inteleg, spuse Staicu, privind ganditor spre bucata de hartie. Intai, scrisul acesta e in ungureste si nu seamana cu cel al cavalerului. Apoi, se vede bine ca a fost taiat dintr‑un document mai mare.

— Asta am banuit si eu, chiar daca n‑am priceput scopul.

— Nu‑i prea greu de ghicit. Dumitru se pare ca si‑a facut unele calcule. Candva, bucata aceasta de document ne‑ar putea folosi. Inca nu vad cum, dar sper ca vom afla.

— Poate, aproba egumenul. Raman insa cateva lucruri nelamurite in spusele blondului. Daca Dumitru a fost atacat, inseamna ca cei care au facut‑o urmareau un scop.

— Fireste.

— Atunci de ce nu i‑au luat medalionul?

— Fiindca nu stiau ca in el e ascuns documentul.

— Fie! Dar de ce nu l‑au cautat?

— As crede ca a fost un singur om. Interventia blondului l‑a pus pe fuga.

— Ei, sari Lazar, iata ca am ajuns unde doream. Sa presupunem ca asa a fost. Ganditi‑va ca cel care a hotarat atacul nocturn era la el acasa. Nu ar fi fost mai simplu sa trimita garzile si sa‑l aresteze pe Dumitru? De ce in mare taina? Fiindca e limpede ca o autoritate ungureasca a poruncit atacul.

— Tocmai ca nu e limpede, zambi Staicu. Ba as zice ca ungurii n‑au aflat despre rosturile lui Dumitru la curtea lui Sigismund si cu atat mai putin despre sustragerea unei parti de document. Incercarea de asasinat si nu interventia garzilor, cum ar fi fost firesc, ma face sa banui cu totul altceva. Cel ce l‑a atacat pe cavalerul nostru nu era ungur. Ba mai mult: nu lucra in slujba regelui Sigismund.

— M‑am gandit la asta in timpul noptii.

Staicu privi o clipa voios in ochii inteligenti ai egumenului, dupa care continua:

— Faptul ca neasteptatul prieten blond a fost urmarit doar de sase calareti, ca alti cinci i‑au doborat pe acestia si s‑au intors din drum, tocmai spre Buda, unde firesc si‑ar fi riscat viata, ma face sa banui ca romanii nu cu ungurii au avut de furca.

— Atunci cu cine si de ce s‑au intors la Buda, in loc sa alerge langa Dumitru.

— Nu stiu. Si pe mine ma pune pe ganduri manevra lor.

Tacura. In curte umbra de pe ziduri scadea treptat, micsorata de razele soarelui. Pe marginea acoperisului vecin se sfadea un stol de vrabii gurese. Sima, asurzit pesemne de atata galagie, apuca un pietroi si‑l arunca intr‑acolo, graind pasnic:

— Pace voua, fetelor.

Lazar si Staicu, martori la scena de afara, se pornira pe ras.

— Curioasa binecuvantare! zise Staicu.

— Vai, domnule! murmura Lazar. Cu Sima te poti astepta la orice. Niciodata nu poti pricepe ce e in mintea lui nastrusnica. Catre invataturile sfinte se simte atras ca asinul spre bata. Da iama prin ele, fara teama de pacat. Apoi, vorbeste cu atata siguranta, incat ai crede ca e toba de carte. De fapt, el e sarea si piperul Snagovului. El aduce putina veselie aici.

— Numai pentru astfel de haruri, putini l‑ar tine in slujba.

— Adevarat! Uitam adesea sa‑i pomenim frumoasele insusiri de ostean.

— Mi se pare ca nu multi ii fac fata in lupta cu spada.

— Fara indoiala. E drept ca stie multe taine ale scrimei, ca are putere in brate, dar in astfel de intrecere la el nu aceste haruri precumpanesc, ci cu totul altele. In lupta cu spada el se abate de la regulile atat de cunoscute, asa cum face cand o ia pe miriste in cele sfinte. Niciodata nu‑i poti ghici urmatoarea lovitura. Din aceasta cauza cunosc vreo cativa spadasini care au pierdut in fata lui.

— In privinta documentului, ati luat vreo masura? se intreba comitele, schimband subiectul discutiei.

— Mai incape vorba? O copie dupa el am trimis‑o la Arges. Oamenii mei au plecat indata dupa miezul noptii. Cred ca spre pranz vor fi indarat. Cu putin inaintea sosirii voastre, opt calugari imbracati in straie de negustori au pornit pe urmele cavalerului Dumitru.

— Strasnic! rase comitele. Nici un comandant de osti nu ar fi lucrat mai bine. Zau, imi vine a crede ca Snagovul nu e un lacas inchinat numai celor sfinte, ci

— Vai, domnule, cum puteti grai astfel? il dojeni Lazar cu o nuanta sagalnica in glas.

— In fond, cati calugari aveti aici? intreba Staicu, fara sa mai ia in seama spusele acestuia.

— Doua sute optzeci.

— Drace! O mica oaste. Si cati dintre ei sunt calugari cu adevarat?

— Numai Dumnezeu stie, rase egumenul. Noi am crede ca cei in varsta, in orice caz.

— Da, da, inteleg. Cel putin doua sute de osteni inarmati pana in dinti. Apoi vreo cinci‑sase sute de cai, locuri unde se fac frumoase exercitii de tras cu arcul si cine mai stie ce ascunde Snagovul, atat de pasnic la prima vedere?

— Facem si noi ce putem pentru apararea sfantului lacas de pe insula, vorbi Lazar cu modestie, chiar daca ochii sai razatori dezminteau vorbele.

Intrarea lui Sima in odaie intrerupse discutia ce pornise pe o panta ironica. Grasunul arata bine dispus. Si avea motive temeinice, fiindca fiecare oaspete ii prilejuia o noua cercetare pe la nenumaratele butoaie cu vin.

— Ce face blondul? se interesa Lazar.

— E gata de drum, sfintia‑voastra. Adineauri cucernicii randasi i‑au scos calul din grajd. Frumos armasar! Sa dea boala‑n mi

— Sima!

— Sa dea binecuvantarea peste mine daca am vazut altul mai frumos.

— Ah, draga Sima! starui egumenul. Nu‑l putem lasa pe cavaler fara o gustare. Pofteste‑l sa se ospateze cu noi!

Comitele il privi atent pe Arad.

„Inalt si suplu, chibzui el. Mersul mladios ca al jderului. Ochii inteligenti, parca aplecati catre sclipiri sagalnice. Asta arata o fire deschisa.”

— Ati fi plecat fara a va lua ramas bun? intreba egumenul.

— Ah, nu, sfintia‑voastra! Tocmai sedeam la indoiala daca e bine sa va tulbur acum. E vremea rugaciunilor. Bataile de toaca o anunta.

— Luati loc, domnule! Fratele Sima va ingriji de cele cuvenite unei gustari invioratoare. Domnia‑sa e comitele Staicu.

Cei doi tineri se salutara adanc, dupa moda cavalereasca, iar cuvintele obisnuite in astfel de prilejuri nu lipsira.

— Dupa tot ce am auzit despre voi, ma asteptam sa fiti mult mai varstnic, spuse cavalerul blond.

— Intamplarea face sa am aceleasi cuvinte privitoare la tineretea voastra, inclina Staicu. Da, da, mult prea tanar pentru niste haruri atat de mari. Bogdan mi‑a spus multe lucruri de mirare in ce va priveste.

— Mi‑e teama ca nobilul vostru slujitor a exagerat in privinta unor calitati pe care inca nu mi le‑am insusit.

— Slujitor? se mira comitele. Bogdan nu‑i slujitorul meu. Un cavaler al Ordinului Basarab nu are stapan decat in domnul tarii. E drept ca lucreaza la castelul nostru, ca il platim regeste, dar lui nu‑i poruncim. Il rugam.

— Asta ma bucura mult. Si zau ca‑mi doresc o noua intalnire cu tanarul Bogdan.

— Cam greu. Acum e in drum spre Caliacra, in fruntea a doua sute de arcasi.

— Nici ca se poate mai bine, zambi Arad. Caliacra e tocmai tinta calatoriei mele.

— Il cautati cumva pe Ioan, despotul Dobrogii?

— Am unele treburi acolo, ocoli Arad un raspuns direct.

Afara, cativa calugari maturau curtea. Altii incheiau delicatul stropit al florilor. Dinspre sala de scrima razbea zanganitul aspru al otelului. Indata dupa gustare, comitele Staicu porni spre casa. Cavalerul blond parasi Snagovul cu putin in urma acestuia, dar ii fu dat sa mai zaboveasca langa portile mari. Nu departe de el, doi barbati imbracati ca niste sperietori sedeau de taina cu cativa calugari. Cel mai inalt grai cu frumoasa chibzuiala:

— Sfintiile‑voastre, pe noi ne‑a adus aici nu gandul catre un adapost vremelnic. Si nici o gustare ce se cuvine unor drumeti flamanzi

— Numai gandul la pocainta si la cele sfinte, il intrerupse maruntelul sau tovaras. E drept ca ceva de‑ale gurii intareste intotdeauna sufletul catre puterea credintei

„Pe cei o mie de tartori ai iadului! isi spuse blondul. Cei doi de colo sunt fostii osanditi.”

Cu aceasta constatare, lasa calul in voia soartei si se indrepta catre micul grup. Cotae il zari primul, iar pe fata lui suie nu s‑ar fi putut citi ca‑l incearca o surpriza placuta. Ba din contra. Daca tanarul cavaler pomenea despre isprava lor din campia Brasovului, speranta unui ospat in lege incepea sa se clatine. Gandul acesta il facu sa porneasca un atac verbal de invaluire.

— Domnule cavaler! exclama, afisand o mare bucurie. Ne luasem nadejdea sa va mai gasim. Taman ma sfatuiam cu alde Gogoasa

— M‑ati cautat? il intrerupse blondul.

— Vai, inaltimea‑voastra! Ca pe sfintele moaste.

— De unde ati aflat ca sunt aici?

Luat prin surprindere, Cotae isi impreuna mainile lungi intr‑un gest graitor de crancena mirare, apoi facu un efort si dadu ochii peste cap, cu gandul sa castige timp.

— Din vis, stralucirea‑voastra, interveni Gogoasa, intuind jocul lui Cotae. Mi s‑a aratat in vis calul vostru, insa voi apareati ca in ceata. Numai manastirea Snagovului se vedea clar.

— Minune! striga unul dintre calugari.

Dar Gogoasa nu‑l lua in seama, fiind preocupat de propriile scorneli.

— Pe urma se facea ca se facea ca vine o muiere frumoasa, cu soldurile mari cat un ciubar adica nu. O sfanta, numai piele si os carele ne‑a gatit. De fapt, nu ea. Era acolo si un arhanghel

— Ce tot indrugi, nataraule? se zborsi Arad.

— Fiule! il intrerupse cu asprime un calugar. Nu huli. Peste omul acesta a picat harul ceresc.

— Mda! Si de ce m‑ati cautat?

— Sa intram in slujba voastra, minti Cotae cu seninatate.

La indemnul cavalerului, calugarii ii condusera pe cei doi spre o curte dosnica, unde bucataria cu plite incinse raspandea miresme imbietoare. In drum intalnira cateva cotete si sumedenie de gaini care ciuguleau cu mult sarg imprejur. Vazandu‑le, fata lui Cotae se lumina brusc. O seama de ganduri bune il cuprinsera, gingase.

„Gainile, saracele! socoti el. Ele totdeauna au dus greul. De fapt incap mai usor sub aripa sumanului. Curcanul o fi mai bun, insa e prea mare pentru o ascunzatoare sigura”.

Cam dupa un ceas, cavalerul blond, urmat de noii sai slujitori, parasi Snagovul. Caii celor doi galopau frumos in urma stapanului. Cand iesira din umbra deasa a Codrului Vlasiei, ziua era in cumpana amiezii. Calaretii facura primul popas langa un parau. Acolo isi potolira setea animale si oameni.

— Sa nu va fie cu suparare, incotro mergem? intreba Cotae.

— La Arges.

— Parca auzisem ca la Caliacra.

— Ti s‑a nazarit.

— Asa cred si eu, murmura lunganul cu intelepciune. Oare nu s‑ar cuveni sa pranzim aici? Facem un foc bun si perpelim gaina pe jaratic. Mi‑e teama sa nu se strice de caldura.

— Ce?

— Gaina, domnule.

— Care gaina?

— Pai asta, grai Cotae, scotand‑o din fundul unui sac.

— Drace! De unde ai luat‑o?

— De la manastire, inaltimea‑voastra. I‑am rasucit gatul nitel, fiindca orice gaina bag de seama ca e din neamu’ muieresc, iar muierile au o gura

— Chestia asta nu‑mi place.

— Vai, domnule, sa nu spuneti asta! Acolo sunt asa de multe, asa de inghesuite, incat a le rari inseamna adevarata binefacere pentru neamu’ gainilor.

Mai chibzuit, Gogoasa adunase intre timp unele vreascuri si aprinsese focul. Cotae curata gaina cu multa pricepere, totusi lipsa unui oparit dupa datina pagubi oratania de trei sferturi din piele. Caii folosira prilejul si se ospatara cu iarba proaspata, plina de fragezime in apropierea apei. Satui si odihniti, calaretii pornira la drum in galop. Blondul trecu in frunte, bucurandu‑se de harurile armasarului sau sprinten. Trecu o buna bucata de vreme. Tocmai ocoleau o padure nu prea intinsa, cand auzul bun al cavalerului nu mai prinse zgomot de copite in urma sa. Parca sagetat de o idee, Arad intoarse capul chiar la vreme pentru a‑i observa pe cei doi slujitori cum dispar printre niste rape mari.

— Pe caznele iadului! racni tanarul. Pramatiile au luat‑o din loc.

Isi indemna calul pe urmele lor. Cu toate ca cei doi observara curand manevra stapanului, cu toate ca‑si imboldeau animalele cu mult sarg, distanta dintre ei scadea vizibil. Blondul potrivi o sageata in arc, astepta un moment prielnic si trase. Micuta scula primejdioasa trecu suierand la cateva degete de capatana lui Gogoasa.

— Cumetre! striga acesta infiorat. Cred ca‑i mai bine sa oprim. A doua sageata ma pune pe ganduri. Se pare ca pramatia de stapan stie sa ocheasca frumos.

Cum Cotae nu era narod din fire, pretui spusele ortacului sau si isi potoli calul.

— Incotro, ticalosilor? zbiera cavalerul.

Cei doi cumetri nu fura impresionati de vocea naprasnica, ci numai de spada pe care acesta le‑o vantura pe aproape.

— Stralucirea‑voastra! raspunse Cotae calm. Taman dadeam o raita prin imprejurimi socotind ca am putea fi urmariti.

— De cine?

— Parca poti sa stii?

— Aha! Da‑mi punga!

Lunganul scoase punga din sac, insa cam fara chef. Daca ar fi avut si el arme, altfel ar fi stat lucrurile.

— Cand mi‑ai luat‑o?

— Pai, domnule cavaler, cand ati baut apa, ziceam c‑ar fi pacat sa o pierdeti. Statea prost la braul vostru. Asta v‑o spun cu mana pe inima.

Un gand aparut pe neasteptate il facu pe cavaler sa nu ia punga.

— Pastreaz‑o! spuse cu un aer bland, spre totala uluire a celor doi cumetri. La Arges vom avea mare nevoie de ea. O sa va cumpar niste straie mai acatarii si ceva arme. Stii sa faci socoteli?

— Nu ma intrece nimeni, stralucitorule! se lumina lunganul.

— Atunci e bine. Am avut doi ducati. Egumenul Lazar mi‑a daruit cincizeci, din care i‑am dat sase ducati lui Sima pentru caii si seile voastre. Restul e acolo. Vezi sa nu pierzi punga.

— Eu, biruitorule? Din mana mea nici diavolu’ n‑o mai scoate.

— Asa te vreau, fiindca s‑ar putea sa mai capatam o punga la Arges.

Ochii celor doi crescura brusc si stralucira ca zapada in fata soarelui. Pornira din nou la drum, iar cavalerul nu mai gasi de cuviinta sa priveasca indarat.

Capitolul 4

La castelul comitelui Staicu masa de pranz fu servita pe o minunata terasa. Privelistea incantatoare, bucatele alese si ziua insorita nu reusira a incalzi atmosfera aparent placuta dintre cei doi soti. E drept ca discutia se purta sprintena, uneori presarata de glumele tanarului, la care Margareta raspundea fie printr‑un zambet, fie prin rasul ei cu limpezimi de cristal. Dar printre fraze adesea razbateau unele intepaturi delicate pe care doamna avea grija sa le improspateze de cate ori se ivea prilejul.

— Am pentru voi o mare si sper placuta surpriza, grai comitele.

— Inca una? Ma coplesiti, domnule.

— Nu inteleg. Din cate imi amintesc, azi mi‑a lipsit alt prilej.

— Nicidecum, rase Margareta. Cea mai frumoasa surpriza sta in prezenta voastra. In zori, cand am aflat ca ati parasit castelul, am crezut ca unele treburi va reclama, ca de obicei, prin alte parti. Intoarcerea atat de neasteptata se datoreaza oare dragostei pe care ne‑o purtati?

— Ati fost instiintata gresit, rase el, prefacandu‑se a nu‑i intelege impunsatura. Iesisem doar la o scurta plimbare.

— O! aproba Margareta cu aer naiv. Sa te mai iei dupa aparente! Va cer iertare, domnule, si astept cu nerabdare surpriza. Sa fie cumva un nou dar din partea voastra?

— Nu. Acum un ceas o stafeta de la Arges ne‑a adus invitatia mariei‑sale, domnul tarii. Suntem poftiti la turnirul de dimineata si la balul ce va incepe odata cu lasarea noptii.

— Pacat! zambi ea cu prefacuta tristete. Aplecarea voastra spre rosturile stiintei si ale celor sfinte ne va opri sa dam curs invitatiei. Fiindca o sotie buna, iubitoare, totdeauna trebuie sa tina seama de dorintele stapanului sau.

— Ei, ei! raspunse comitele, amenintand‑o sagalnic. Ne mandrim cu grija voastra pentru noi, dar invitatia mariei‑sale e o porunca. Asa stand lucrurile, am hotarat sa se faca pregatirile de drum.

— Nu mai ramane decat sa ma supun, zambi ea, de data aceasta cu adevarat bucuroasa.

O plimbare la Arges, un bal, erau motive de placuta surpriza pentru monotonia atator luni de singuratate, care de fapt tot singuratate se chema, chiar cand Staicu revenea la castel, fiindca raceala dintre ei ramasese aceeasi. Margareta nu putea accepta un sot lipsit de harurile indraznelii cavaleresti, iar comitele astepta cu rabdare o schimbare in bine. Poate ca varsta frageda a doamnei o impiedica sa inteleaga unele lucruri. Rosturile lumii nu stateau doar in lovituri de spada, in cavalcade si lupte cavaleresti. O privire mai atenta a Margaretei ar fi fost destul pentru a o lamuri ca sotul ei se ingrijeste frumos de gospodarirea tinutului, ca inteligenta lui scanteietoare lucreaza adesea in folosul tarii. Din pacate, sperantele castelanului intalneau bariere mult mai mari. Tanara doamna crescuse la curtea Moldovei, adica intr‑un loc unde fiii boierilor se intreceau in a deveni cavaleri. Moda cavalereasca a Apusului cucerise tineretul roman de mai bine de o suta de ani si va dainui in tarile romane pana aproape de secolul al saisprezecelea, cand expansiunea spre nord a turcilor si grecilor va cunoaste o perioada de varf. Obisnuita deci a trai intr‑un loc unde a nu fi cavaler insemna o rusine sau presupunea defecte fizice, frumoasa Musatina nu concepea un sot cu altfel de preocupari. Apoi, casatoria lor fusese nu una din dragoste, ci impusa. Margareta se simtea umilita prin scoaterea ei la mezat. Fiindca numai ratiuni politice unisera aceasta familie. Fire romantica, visatoare, asteptase cu totul altceva de la viata. La cateva luni dupa cununie, ea mai sperase inca intr‑o initiativa a comitelui. I‑ar fi fost recunoscatoare daca el ar fi avut curajul sa desfaca unirea lor si sa o trimita acasa la ai sai. Insa numai un cavaler desavarsit si‑ar fi atras asupra sa mania domnilor Moldovei si Tarii Romanesti. Or, comitele Staicu parea lipsit de asemenea indrazneala. Sau poate ca o iubea, spre totala lui nefericire. Explicatii nu fusesera intre ei, ci doar o izbucnire petrecuta cu multa vreme in urma. Nemultumit de raceala pe care i‑o arata, Staicu ii spusese cam aspru:

„Doamna, pe oameni trebuie sa‑i luam asa cum sunt, nu cum ni‑i dorim in visarile noastre. Pe noi ne‑a unit hotararea mai‑marilor. E o casatorie impusa. Dar daca lucrurile stau asa, oare nu avem datoria de a ne cunoaste mai bine? De a ne intelege unul pe altul? De a incerca o apropiere intre noi? Cred ca fericirea intre soti sta si in puterea renuntarii. A nu darui nimic in casnicie inseamna a nu astepta sa primesti.”

„Dar, domnule, graise ea patimas, a nu crede in visarile noastre, a nu infaptui macar o parte din ele, inseamna moartea sufletului. Iata de ce nu sunt de acord cu spusele voastre. A lua de la viata putin inseamna a ne multumi cu orice. Numai neajutoratii se multumesc chiar cu orice. Nu as dori sa ma intelegeti gresit. Sunteti un om invatat si valoros in felul vostru, insa nu ce am visat eu. V‑am fost vanduta, domnule. Imi sunteti stapan si inteleg sa‑mi port jugul, dar nu‑mi cereti mai mult decat prezenta mea aici. Despre a darui sau a renunta nici nu merita sa vorbim. De veti dori sa ma umiliti, e dreptul vostru. Veti obtine trupul meu prin forta, dar sufletul niciodata. El nu cu forta se capata.”

Vorbele acelea fusesera spuse cu aproape doi ani inainte. Odata cu trecerea timpului, Margareta prinsese a privi lucrurile cu mai putina inversunare. E drept ca nu o incerca o explozie de fericire atunci cand comitele revenea la castel dupa lungi absente, insa e tot atat de drept ca prezenta lui era o placuta surpriza, aducand calm si liniste. Dupa vechea discutie dintre ei, Staicu venea rar pe acasa. Iar la astfel de prilejuri, in discutiile lor obisnuita raceala se schimbase in ironie.

La un ceas dupa pranz, o frumoasa trasura iesi din castel si trecu podul de peste Prahova. Douazeci de calareti, arcasi dupa arme, ii insoteau pe Staicu si Margareta. Imbracata in straie barbatesti stranse pe corp, cu parul adunat in coc greu, cu cizme pana aproape de genunchi, tanara doamna arata ca un scutier nevarstnic. Pusese multa cochetarie in alegerea culorilor, ce precumpaneau catre visina trecuta din copt. Renuntase la obisnuitul albastru dintr‑o toana sau pur si simplu la gandul de a surprinde ochiul privitorului cu noua ei tinuta. Trupul ei, bine conturat sub hainele stramte, cu rotunjimi indulcite spre liniile lungi, delicate, merita sa fie privit chiar de cusurgiii inraiti. Obrajii usor aprinsi, imbujorati poate de emotia drumului, sau numai de soarele puternic, stralucirea ochilor, zambetul copilaros ii mareau farmecul. Asezat alaturi, Staicu ii privea adesea profilul fin, fara a indrazni sa o tulbure. Doar la hopuri, trupurile lor se atingeau cu totul intamplator, iar la astfel de prilejuri, Staicu ii simtea aroma parului ce aducea a floare de camp. O clipa, fu ispitit sa o cuprinda in brate. Era atat de aproape, incat ii simtea respiratia usoara ca de prunc. Amintirea vorbelor ei de odinioara il opri la timp. Departe de a presupune ce se petrece cu el, Margareta banui, cu acel instinct atat de puternic al femeilor, ca in aer staruie o chemare tainica. Ochii ei stralucitori se inchisera pe jumatate, fata ii pali, buzele ii tremurara usor ca o parere, insa totul dura atat de putin, incat crezu ca visase. O incruntare abia vizibila, urmata de o retragere a ei spre marginea scaunului readuse totul la normal. Clipa aceea de asteptare, de neliniste, socoti ca nu‑i fusese adresata lui Staicu, ci unui ins foarte neclar in mintea ei. In ultima vreme, cand era plecat, se gandea adesea la el. Nu cu simtaminte de dor, nu cu grija unei iubite, ci mirata ca in cei doi ani el nu incercase un singur gest care sa‑i arate ce‑i in inima lui.

„Ma iubeste oare? se intreba ea. Nu, nici vorba. Cine stie peste ce dragoste a fost nevoit sa calce la incheierea casatoriei noastre. Totusi, uneori, il simt ca ma cheama, chiar daca nu rosteste o vorba. Sa fie oare doar o chemare de prietenie? Nu. Femeile nu simt decat chemarile dragostei, cele ale prieteniei sunt haruri ale barbatilor.”

Seara trecuta sezusera de taina pana tarziu. Cand se despartisera in fata apartamentului ei, pe Margareta o incercase o ezitare. El ii facuse urari vesele. Ea, pline de ironie. Dar intepaturile nu mai aveau ascutimea de altadata, fiindca gandurile ei erau altele. Poate ca nu l‑ar fi respins daca el ar fi incercat sa intre. De fapt, si el ezitase.

O noua hurducatura, mai aspra, o smulse din gandurile acelea. Apoi, mersul domol, uniform, lasa loc intrebarilor, presupunerilor. Privirile ii zabovira o clipa asupra sotului. Tanarul parea ca atipise. O suvita de par ii cazuse pe frunte si ii aducea un aer copilaros.

„Cred ca sunt nedreapta, chibzui in continuare. In fond, si el e la fel de oropsit. Nici el nu a dorit aceasta casatorie. Ma mir ca nu s‑a saturat de impunsaturile mele. Totdeauna le primeste cu aer vesel. Dar ce o fi in inima lui, nimeni nu stie. Rar se supara. Totdeauna stiu cand il cuprinde mania. Atunci, ochii i se subtiaza ca in fata soarelui mult, iar umerii obrajilor se coloreaza usor.”

Chibzui poate pentru a suta oara asupra unor lucruri neclare. In preajma Craciunului, Staicu venise acasa ranit. Avea in umar o taietura proaspata de cutit sau de spada. S‑au intalnit in sala cea mare. El vesel ca de obicei, ea la fel de ironica. Nimic nu lasase a se observa ca e ranit. Abia a doua zi aflase de la cavalerul Bogdan. Ingrijorata, a intrat in odaia lui tocmai cand felcerul ii spala rana. Buna cunoscatoare, fiindca intalnise adesea astfel de prilejuri la curtea Moldovei, observase de indata ca nu‑i o simpla zgarietura. Felcerul curata fara mila, asa cum ii cerea meseria, iar tanarul ii adresa Margaretei cuvinte cu haz. Nici un strigat, nici un geamat nu scapase de pe buzele lui, desi era clar ca durerile sunt cumplite. Dar ce o mirase in egala masura erau muschii lui mari, pietrosi, ce nu se potriveau unuia lipsit de exercitii fizice. Cand l‑a intrebat de rostul impunsaturii, comitele a ras si a pomenit ceva despre niste lotri.

Alta data, pe la mijlocul toamnei trecute, Staicu iesise pe Dealul Campiei cu cativa slujitori. I se nazarise lui ca ar fi acolo un teren bun pentru o livada. Margareta venise dupa ei calare si cauta un loc de urcus. Din apropiere sarise un iepure, iar calul speriat o aruncase din sa. Staicu era undeva deasupra, pe marginea unei rape. In cadere l‑a observat cum se arunca de la o astfel de inaltime ametitoare. Ea nu patise nimic rau, dar uitase sa faca vreo miscare, uimita si ingrozita. Apoi, Staicu s‑a aplecat si a ridicat‑o ca pe un fulg. In clipa aceea ochii lui nu aratau numai teama, ci si un licar ciudat, pe care nu‑l mai vazuse. Parca era un strigat slab, ca o chemare din departari.

— Cum ati putut sari tocmai de acolo? il intrebase cu mustrare in glas.

— Vai, doamna! pornise el a rade. In cadere cred ca nu ati vazut prea bine. Nu am sarit, doamna, ci am alunecat pur si simplu. Chiar ma intrebam in timpul zborului: „Cat va ramane intreg din mine, pentru a va acorda sprijinul de cuviinta?”

Trasura poposi aproape de vadul unei ape. Calaretii din suita descalecara bucurosi de odihna. Soarele cazuse mult spre apus. Pe la coturi, apa raului isi lovea soldurile cu lenevie de malurile inalte.

In ultimele zile, hanurile din imprejurimile cetatii Argesului devenisera neincapatoare. O seama de drumeti prevazatori se ingrijisera din timp de un adapost bun. Doar oaspetilor domnului tarii nu le pasa de nimic in aceasta privinta. La palatul domnesc, dichisitul odailor se incheiase. Calatorii din apus ramaneau adesea nedumeriti, observand ca hanurile nu au protectia cetatilor. Putini stiau ca in nordul si in sudul Dunarii era o veche lege a pamantului. O lege nescrisa, dar respectata, care ferea bisericile si hanurile de calcari cu osti. Chiar turcii, harnici daramatori de biserici crestine, rar loveau hanurile, fiindca stiau si ei ca acolo gaseste odihna drumetul de orice neam sau religie. In jurul cetatii erau la vremea aceea unsprezece hanuri raspandite pe sub poale de codru. Cocheta asezare a Argesului inconjurata de ziduri, cuprindea la randul ei inca pe atatea. Cam prea multe, socoteau unii. Doar calatorii obisnuiti se aratau de alta parere. Nu rareori lipsa unei odai libere ii facea sa innopteze sub cerul liber.

Poate nu cel mai vechi, dar cu siguranta cel mai frumos era hanul „Doi cocosi”. Asezat sub o curmatura de deal, inconjurat de brazi falnici, rostuit din piatra si lemn, cu zeci de odai, cu grajduri mari, hanul nu cunostea lipsa clientilor. Sub el, sapata in stanca, o pivnita in care ar fi incaput alte hanuri mai mici adapostea nenumarate butoaie cu vin si cu tuica. In camari, suncile afumate, mari cat niste coapse de vadana, slanina frageda ca bobul de zmeura, carnatii cat odgoanele nu aratau nici pe departe bogatia merindelor. Undeva in spatele cladirii o crescatorie de porci si una de oratanii primeneau cu prospatura ospetele. Drumetului ostenit si flamand nu i se cereau lamuriri despre rosturile sale, ci doar sa aiba bani. Hangiul Stoleru, un moldovean pripasit pe la Arges cu vreo douazeci de ani in urma, era o matahala de om cat usa, dar nu aplecat spre suferinta grasimii. Pana si slujitorii sai fusesera alesi pe spranceana, dupa voinicie. Socoteala inteleapta, fiindca incaierarile rar lipseau, iar legea dreptatii trebuia facuta pe loc.

Odata cu lasarea umbrelor serii, cavalerul blond poposi la „Doi cocosi”. In marea sufragerie de la parter o seama de lumanari aprinse, zgomot de voci si tacamuri, cantece vesele sau triste, tipete si porunci, trosnet de buseala, injuraturi piparate aratau ca binecuvantata cina se desfasoara crestineste. Urmat de Cotae, Arad prinse a urca cele cateva trepte, cand usa se deschise brusc. Doi slujitori ai hanului aruncara ceva ce semana a ghiulea, dupa care usa reveni pe rosturile ei. Ghiuleaua cu pricina nimeri in bratele blondului cu toata viteza ce se cuvenea unei astfel de scule.

— Drace! striga el incantat. Bine ca nu capatana astuia m‑a lovit in plin, ci o parte mai moale.

Zicand acestea, ridica proiectilul pe picioarele lui, ce‑i drept cam nesigure, insa destul de bune pentru a se sustine singur. In lumina slaba, mogaldeata prinse contururi. Era un barbat nu prea mare la trup, dar atat de paros, incat greu s‑ar fi putut stabili unde ar fi hotarul dintre plete si barba, sau dintre barba si straie.

— Domnule, iertati‑mi graba! grai el cu o unda sagalnica in glas.

— Cu graba nu am nimic, raspunse blondul. Socot insa ca intalnirea noastra a scos ceva scantei, ce‑i drept nu prea dorite.

— Ah, domnule, dorintele oamenilor nu prea se aseamana intre ele. Eu ma socot fericit de ocazie. Daca in locul vostru intalneam bradul de colo, n‑as mai fi avut placerea sa va prezint omagiile mele.

— Care a fot cauza plecarii atat de hm atat de neasteptate din han?

— Una marunta. Lipsa de sunatori. Totdeauna am crezut ca un cavaler, fiindca asta sunt, poate sa bea pe datorie pana ce prinde zile mai bune.

— Sunt de aceeasi parere, aproba tanarul. Poate e bine sa va intoarceti la masa.

— O, nu! se impotrivi acesta. „Doi cocosi” a fost pana adineauri singurul han din care nu fusesem arun

— Poftit sa plecati, il intrerupse Arad.

— Chiar asa, domnule. Si‑i pacat. Vinul de aici e bun. Am baut un tamaios de Buzau care ti se strecoara in trup ca apa vie.

— Atunci s‑ar cuveni sa intram.

— Numai sa nu iasa cu o incaierare ce v‑ar pagubi sanatatea.

Blondul deschise usa. Un slujitor il vazu pe barbos alaturi si facu o incercare sa‑l ia de guler. Pumnul tanarului il trimise cat colo. Alti slujitori venira in graba. Cuprins de cucernice furnicaturi, Cotae apuca un scaun si‑l ridica deasupra capului. Aflat prin apropiere, Stoleru il cantari pe blond din priviri doar o clipa. Destul pentru a‑si da seama ca are in fata un oaspete de soi. Tinuta mandra si mai ales straiele lui, care, chiar daca trecusera prin multe, aratau a fi lucrate din cunoscutul postav de Colonia, i‑ar fi impus respect pana si unui hangiu mai putin priceput.

— Poftiti, inaltimea‑voastra! spuse aplecandu‑se atat cat era de cuviinta. Cu ce va pot fi de folos?

— Intai cu adapostul cailor. Unul dintre slujitorii mei asteapta afara. M‑am mirat ca randasii nu ne‑au iesit in intampinare asa cum se obisnuieste pe la alte hanuri.

— Si la noi se pastreaza cu sfintenie acest frumos obicei. Din pacate, odaile sunt pline cu oaspeti. Maine va fi un turnir aici.

— Mda! Vom cauta in alta parte. Cat iti datoreaza acest nobil cavaler?

— Mai nimic. Doua oale cu vin si o pulpa afumata valoreaza atat de putin, incat nu merita a vorbi despre ele.

Blondul privi spre Cotae. Acesta intelese intr‑o clipa si scoase un ducat de aur.

— Ia‑l, jupane! spuse lunganul maret. Nu, nu! Pastreaza restu’!

— Domnule cavaler! sari hangiul insufletit dintr‑o data. De la prima ochire mi‑am dat seama adica nu va cer iertare! Ar mai fi doua odai. Una pentru voi, alta pe potriva slujitorilor. Cat despre cai, voi da poruncile de trebuinta.

La un semn al hangiului, cativa slujitori curatara o masa cu musterii cu tot, in vreme ce altii asezau masarita curata. Cotae si Gogoasa fura indemnati spre un colt unde isi ciocneau ulcelele cei de mana a doua. Proaspetii slujitori observara ca a gasi un loc printre mesenii de acolo rivaliza cu frumoasele minuni biblice. Pornira totusi hotarati, insfacara cate un guler de care atarna ceva greu, smucira cu sarg, isi desfacura palmele dupa un chibzuit avant, iar cei luati de pe locurile lor in chip atat de crestinesc poposira cam fara voie pe dusumea. Cum acestia nu protestara, fie din pricina bauturii peste masura, fie din alta pricina, cum cei de la masa nu pareau a se sinchisi, Cotae si Gogoasa se asezara in voie.

Arad ciocni un rand cu parosul. Inviorat de placuta intorsatura a lucrurilor, omul inchina solemn si grai plin de multumire:

— Domnule, numele meu e Grama.

Discutara multa vreme cand mai tare, cand in soapta. Uneori se aplecau iute, ferindu‑se din calea unor proiectile in forma de cani, de scaune sau cine stie ce alte corpuri care circulau la rastimpuri pe deasupra meselor, din diferite parti, dupa cum izbucneau incaierarile. Numai novicii, numai cei ce paseau pentru prima oara intr‑un han faceau caz cand primeau in brate un trup aruncat din greseala. Daca incaierarile promiteau a fi frumoase, multi musterii se aratau dispusi a intra in hora, iar in astfel de ocazii doar hangiii luau parte fara entuziasm. Putini se sinchiseau de o vanataie, de un cucui, de lipsa unei bucati din piele sau de pierderea catorva dinti.

Cu putin inainte de miezul noptii, cand cavalerul Grama cam intrecuse masura ulcelelor, cand picioarele lui ar fi putut capata o mie de intrebuintari in afara de aceea a sustinerii trupului, Cotae si Gogoasa il luara taras, fiecare de cate o aripa, si‑l carara in odaia blondului.

La ziua, Arad il intreba pe barbos:

— Ai un cal?

— Am avut o iapa de rasa, domnule, raspunse acesta cam acru.

— Aha! Dar arme?

— Si arme am avut. Daca ati fi vazut spada mea de Sibiu fiindca Sibiul rivalizeaza cu Toledo in faurirea acestui fel de scule.

— Ei, nici chiar asa sa nu o luam. O fi Sibiul, insa Toledo

— Da, da, eram sigur ca nu recunoasteti, zambi barbosul. Totdeauna suntem gata sa credem ca numai strainii pot da lucruri bune. Si eu am crezut asa pana acum cativa ani, cand am dat in Sibiu peste unul, Axinte. Mi se rupsese spada sus, langa maner. Cineva m‑a indrumat spre Axinte. L‑am cautat, socotind ca mi‑o va carpaci pana se va ivi prilejul pentru una noua. Axinte e mai marunt decat mine, care nu fac parte din tagma uriasilor, si are o fata lunga, uscata, ca de tarcovnic. Omul s‑a uitat la spada si mi‑a zis: „Domnule, otelul nu se poate carpaci, dar as putea sa va vand o spada faurita de mine.” Zic: „Ma nene, asta‑i de Toledo. Un cavaler care a purtat la sold un Toledo nu se poate multumi cu o custura oarecare.” „Adevarat! a ras el. Am aici trei spade. Una dintre ele e de Toledo. Voi acoperi manerele si gravurile, iar domnia‑voastra incercati a vedea care e mai buna.” Cu tot invelisul facut de Axinte, pe cea straina am recunoscut‑o indata dupa infloriturile de pe ea. Zic: „O iau pe asta.” Zice: „Asta e Toledo. Ma asteptam sa o recunoasteti. Totusi o incercare merita. Eu am sa iau una faurita de mine, iar voi incercati sa mi‑o rupeti sau sa mi‑o stirbiti. In caz de reusita, veti primi Toledo in dar.” Un ceas intreg m‑am caznit, cu toata priceperea, insa fara folos. Pana la urma, am cumparat o spada de Sibiu la pretul uneia de Toledo.

— Hm! Parca am auzit ceva despre Axinte.

— Si veti mai auzi, domnule.

— Poate. Deci n‑aveti nici arme?

— Am avut. Din pacate am pierdut totul la un joc de zaruri. Totusi, sunt in castig. Dupa acel dezastru m‑am jurat sa nu mai pun mana pe zaruri. Dar ce folos, daca judecata buna vine la urma?

— Sper sa fie un necaz trecator.

— Ma indoiesc, rase barbosul, fiindca nu mai am nici un fel de avere. Daca as avea o spada, s‑ar schimba lucrurile. Azi va fi un turnir. Cei ce castiga un turnir sunt rasplatiti regeste aici, la Arges.

— Stii sa folosesti bine o spada?

— Ah, domnule, as zice ca lucrez destul de frumos! Parintele meu, seniorul Grama, Dumnezeu sa‑l tina inca vreo zece‑douazeci de toamne, mi‑a dat lectii admirabile. E drept ca asta s‑a petrecut acum patru ani. De atunci ne‑a lipsit prilejul sa incrucisam spadele, din cauza ca nu l‑am gasit niciodata treaz. Dupa ce si‑a pierdut averea – tot la jocul de zaruri – a dat in darul bauturii. Pacat! Avea o finete in loviturile de spada

— Totusi, dupa o noapte atat de grea hm aveti putine sanse intr‑un turnir, il intrerupse Arad.

— Va faceti griji degeaba. Sunt doua luni de cand ma odihnesc.

— Atunci, propun sa intram in frumoasa asezare a Argesului. Iar daca doriti sa luati parte la turnirul de spada, nimic nu va poate opri.

— Pai tocmai spada n‑am si nici straie pe masura unui cavaler.

— Toate la vremea lor, zambi blondul. Intamplarea face sa dispun de niste ducati.

— Ma indatorati, domnule.

— Nu prea. Aurul acesta a venit pe neasteptate.

Maria‑sa Mircea, domnul Tarii Romanesti, parasise palatul ca de obicei, cu putin inainte de revarsatul zorilor. Imbracat simplu, intr‑o camasa descheiata la gat, cu pantaloni stransi pe picior, lucrati din cunoscutul postav de Ypres, pe care o mana dibace brodase la genunchi cate un vultur cu aripile intinse, purtand la brau o sabie scurta legata de o cingatoare incheiata in paftale de aur, domnul tarii iesise in parc pentru plimbarea de dimineata. Vreo cativa arcasi pornira grabnic sa‑l insoteasca, asa cum incercau adesea, dar un semn al mariei‑sale ii opri. Aerul aspru al parcului aducea a zi rece de octombrie. Mircea zabovi langa vatra unui izvor ce navalea voiniceste de sub o stanca. Acolo ii placea sa‑si scufunde fata in unda rece, care infiora trupul ca taietura de brici. Dupa ce simti din plin binecuvantarea apei, porni agale pe sub copacii mari, ai caror coroane uriase parca se imbratisau unele cu altele, fara a mai lasa loc pentru razele soarelui, ivite undeva pe o culme ca un zambet de prunc. Primul barbat al tarii purta plete lungi si o barba rotunda, aspra. Inalt ca si Staicu, se deosebea de acesta prin trasaturile prelungi. Ochii lui mici, adanci, de culoarea aurului ca si parul bogat, nasul drept, buza de sus voluntara fara a strica simetriei, lipsa obisnuitelor cute din coltul gurii alcatuiau chipul unui barbat atragator chiar daca implinise treizeci si sase de ani. Nici trupul nu cunoscuse apasarile varstei. Firestile rotunjimi ale pantecului, ce apar la barbati la varsta aceasta, nu‑l incercasera. Al sau era plat, suplu, ca al tinerilor. Dar nu numai natura il ferise de asemenea cusur, ci si plimbarile lungi, matinale, exercitiile zilnice de scrima, baile reci, calaria si vanatoarea cu arcul.

„Am o zi grea, gandi el. Azi voi primi o seama de oaspeti. Pe la zece va incepe turnirul. Uneori intrecerile cu lancea, cu spada si cu arcul se prelungesc pana dupa pranz. Catre seara, alaturi de doamna noastra Mara, vom deschide balul, iar la miezul noptii ma voi intalni cu Nufarul Alb.”

Pe strazile Argesului, multimea trecatorilor era mult mai mare decat in alte zile. Negustorii de maruntisuri profitau din plin, oferind spre vanzare lucruri mai acatarii sau indoielnice in ce priveste calitatile. Unii venisera in carute, altii doar cu ce purtau in spinare. Nici localnicii nu sezusera cu mainile in san la o astfel de concurenta si iesisera cu marfurile tocmai in marginea campului rezervat intrecerilor. Pana si hanurile, atat de somnoroase dimineata, isi primeau musteriii ocazionali, ce intrau acolo sa‑si petreaca vremea pana la inceperea turnirului. Multi clatinau din cap si socoteau in sinea lor ca nu‑i a buna cu noul voda, care in preajma razboiului se tine de petreceri. Altele trebuiau acum spre apararea tarii, fiindca nimeni nu stia pana unde vor lovi ostile lui Ali‑pasa. De la urcarea lui voda in scaunul tarii, intamplata la 23 septembrie 1386, trecusera doi ani. Doi ani de liniste, ce‑i drept, dar ce ganduri avea el putini stiau. Va fi un demn urmas al parintelui sau Radu? Greu de presupus.

Portile cetatii, deschise odata cu lumina zilei, lasau a se revarsa calatori din imprejurimi, ori din indepartate judete. Unii intrau calari pe cai greu de strunit, altii apostoleste. Multi in trasuri purtate de telegari sprinteni sau in carute mari, inghesuiti, transpirati, galagiosi si veseli. Inca din zori, imprejurimile campului de intrecere fusesera ocupate. Spectatorii chibzuiti nu lipseau. Primele randuri se formasera trainic, iar batalia pentru o pozitie mai buna era fara sorti de izbanda. Doar cei din casele marginase pareau favorizati cu adevarat. Terasele, ferestrele si acoperisurile gemeau de privitori. Jos, randurile se leganau ca niste valuri uriase sub asaltul celor intarziati.

Sunet de trambite vesti sosirea lui voda. O seama de calareti deschisera drum prin multime. La spatele lor, pe cai neastamparati ce jucau in loc, isi facura aparitia boierii Roman Herescu si Manea, amandoi cavaleri ai Ordinului Basarab. Platosele sclipeau in bataia soarelui ca niste oglinzi. Putin mai in urma, o parte dintre spectatori zarira coroana de aur in cinci colturi a domnului tarii. Alaturi de voda, tanara doamna Mara, inalta, supla, in rochie alba tivita cu fir de aur, iar in stanga lor, Staicu si Margareta. La spate, sumedenie de curteni calcau domol, condusi de comitele Dragomir, castelanul de Dambovita. Nici oaspetii nu lipseau. Venisera acolo vornicul Dragoi, Burla si Stanciu, toti trei consilieri supremi ai domnului Moldovei, Pietro Embrone, consul genovez la Chilia, trimisi din Transilvania, Serbia, Vidin, Tirnovo, Croatia si cavaleri ai regelui Poloniei, Vladislav Iagello.

Intreaga miscare incremeni cand crainicul anunta cu voce puternica:

— Maria‑sa Mircea, mare voievod si domn singur stapanitor a toata Tara Romaneasca.

Aflat nu departe de voda, consulul Pietro Embrone ii sopti secretarului sau:

— Mircea e vesel. Rade si discuta fara griji.

— Ca la orice turnir, incuviinta secretarul.

— Santa Madona! exclama Pietro. Razboiul bate la usa. Sa fie oare domnul Tarii Romanesti un naiv?

— Ma indoiesc, sopti secretarul. Cred mai degraba ca acest turnir ascunde o frumoasa manevra. Iata un prilej de a aduna o groaza de oameni fara a bate la ochi. Tare imi vine a crede ca trimisii polonilor au venit nu de dragul intrecerilor, ci ca soli. Cred ca ar fi interesant sa luam seama la intalnirile de azi ale valahului. Niste soli poloni la curtea din Arges nu ar fi pe placul regelui Ungariei. Dar un turnir poate fi un bun paravan, fiindca la astfel de prilejuri vin adesea multi cavaleri. Apoi, iscoadele turcilor il vor vesti pe sultan ca aici nimeni nu se gandeste la razboi.

— In ce scop?

— Nu stiu. Am aflat insa ca Mircea si‑a intarit cetatile de la Dunare. Zidurile s‑au dublat, iar garnizoanele sunt mai mari ca de obicei. Numai cetatea Turnu are acum peste doua mii de arcasi.

— Deci, pregatiri in taina?

— Asa se pare.

La un semn al lui voda, crainicul ii chema pe cavalerii intrecerilor de spada. Erau patru. Trei voinici si unul maruntel, pricajit, prea firav pentru o disputa atat de grea.

Turnirurile nu‑l atrageau pe mitropolitul Antim. El socotea ca o fata bisericeasca nu are ce cauta la asemenea usuratice varsari de sange. In schimb, egumenul Lazar era nelipsit. Si nu o data tinea pariuri cu voda.

— Maria‑ta! grai Lazar. Nu credeti ca maruntelul isi cauta moartea?

— Sa vedem, rase domnul tarii. Numai el stie pe ce se bizuie.

— Mi‑e teama ca mana lui slabanoaga nici nu va putea ridica spada.

— Vreti sa pariati impotriva lui?

— Ah, nu! Mie imi place sa risc. Tin zece perperi pe mana cavalerului Grama. Asa mi se pare ca‑l cheama.

— Fie! aproba voda. Sper sa nu ma pagubiti ca altadata.

Primii intrara in lupta un tanar oaches din Judetul de Balta si un barbat mai varstnic, necunoscut la curtea Argesului. Dupa unele schimburi de lovituri, spectatorii observasera ca oachesul e mai ager, iar varstnicul e mai chibzuit in miscari. Dar totul dura atat de putin, incat spectatorii mai sedeau inca incremeniti. Spada varstnicului intrase adanc in umarul celuilalt. Grijuliu, necunoscutul se apleca deasupra oachesului cazut parca fara suflare. O singura privire agera ii fu suficienta pentru a sti ca rana e putin primejdioasa. Multumit, saluta adanc spre locul in care sedea voda.

— Prea scurta intrecere, murmura Lazar.

— Dar frumoasa, grai comitele Staicu. Cavalerul varstnic e un mare spadasin.

— Sau, poate, norocos.

In vreme ce Lazar savura spectacolul din plin, fiindca locul sau langa voda era dintre cele mai bune, calugarul Sima, imbracat in rasa lunga, transpirat, rosu la fata, inainta cu cizmele lui mari prin multime. Dupa strigate, intelese ca privirile sale nu avusesera parte de prima intrecere. Manat de talazurile celor ce se inghesuiau fara noima, ajunse la loc liber, sub un prun. Ochii sai cucernici catara in sus, printre crengi. Pe craca cea mai de nadejde, un tanar, nu chiar flacau dupa semnele chipului, sedea imparateste.

„Daca ma sui langa el, pica prunul cu noi, chibzui grasunul. E prea fraged ca sa tina doi oameni. Apoi, fara ajutor, mi‑e teama ca nu pot urca pana acolo.”

— Hei, fiule! racni Sima.

— Ce e, bre? intreba flacaul.

— Da‑te jos, spurcatule! Picioarele tale netrebnice au pangarit crengile pomului.

— Da de unde? rase baiatul. Doar m‑am mai urcat si alta data si nimeni nu mi‑a zis ca‑i pacat.

— Parca eu zic altfel? o lua Sima grijuliu. Cand prunele sunt coapte avem datoria sa ne saltam printre sfintele crengi, insa acum e pacat greu. Pomul abia e pe rod.

Descumpanit, baiatul grai totusi cu judecata:

— Pai aia de colo de ce stau in pruni?

— Lasa ca ajung eu si la ei. De ce crezi ca sunt pus aici?

— As zice ca nu‑i pacat.

— Ce? Pesemne ca Lucifer iti tulbura mintea. Cati ani ai?

— Aproape saptesprezece.

— La biserica mergi?

— In fiecare duminica, sfintia‑ta.

— Si nu ti‑au spus acolo despre pacatul urcatului in prun?

— Nici o vorba, sfintia‑ta.

— Mare mirare! Pe mine m‑ai vazut in prun? racni manios.

— Nu.

— Atunci da‑te jos inainte de a chema strajile! Sfantu’ apostol Chihaia zice limpede in a saptea epistola catre argeseni: „Luati aminte si nu va urcati in prunul fara prune coapte fiindca spurcaciunile si buboaiele la sezut bubele dulci raia strajile” Da‑te jos!

Nemultumit, dar destul de speriat, baiatul isi dadu drumul din pom si porni sa o ia din loc, insa un gest al calugarului il opri.

— Usor, fiule! Ajuta‑ma sa ma urc!

— Parca ziceai ca

— Sigur ca ziceam. Trebuie sa binecuvantez cu mataniile fiecare crenguta, altfel se usuca prunu’.

Grea treaba. Sima isi saltase poalele rasei cam fara folos. Fundul sau cat o varnita atarna ca plumbul, chiar daca bratele puternice pornisera a face minuni pe tulpina la deal. Baiatul nu era slabanog. Dupa o vreme reusi sa puna umarul sub cucernicul fund si, prin frumoasa truda, Sima ajunse pe craca atat de ravnita, unde se aseza comod, fericit de o vizibilitate strasnica.

— Hei, sfintia‑ta!

— Ce vrei?

— Nu cobori?

— De ce sa cobor?

— Fiindca pacatu’ si buboaiele

— Pacatu’? Ai te cara d‑acilea! Intai trebuie sa ma rog si sa meditez doua ceasuri incheiate. Pe urma sa vii sa ma ajuti la coborat.

Cum nu era natang, baiatul o lua din loc injurand printre dinti.

Adversarul micutului Grama se nimerise un zdrahon cunoscut ca o brezaie pe la turniruri. Uneori lovea cu spada atat de puternic, incat multi il credeau egal in voinicie cu mandrul cavaler Bogdan. Altfel, era un soi de malai‑mare, petrecaret, darnic pana la risipa, vesnic fara un chior in punga si gata a se lipi acolo unde intrezarea ceva castig. Meseria armelor nu‑l atragea, cu toate ca unele insusiri alese in manuirea lor i‑ar fi adus o situatie mai buna. Iesise victorios in cateva turniruri, dar gloria, numele bun nu‑i faceau cine stie ce placere, ci numai obisnuita punga cu sunatori cuvenita invingatorului. Cum era lefter de vreo cateva saptamani, venise la intrecere cu gandul la un chef mare. Vazandu‑l pe Grama atat de neajutorat fizic, dupa primul moment ce‑i starni mirarea cugeta adanc:

„Sa fiu al dracului daca nu‑i o gluma! Fiindca, de nu‑i asa, a ma bate cu asta, a‑l despica in doua, ma duce la un pacat atat de rau, incat ar trebui sa‑mi schimb numele pentru a nu fi certat candva in cer. Adica n‑au gasit ei unul pe masura mea?”

— Piei, drace! murmura printre dinti.

— Ati spus ceva, domnule? se interesa maruntelul.

— Ah, nu, cavalere! Ziceam o rugaciune. Totdeauna inaintea intrecerii imi fac rugaciunile, minti el. Poate e cazul sa vi le faceti si voi, fiindca nu se stie daca mai e timp la urma. Ma numesc Anton.

— Incantat, cavalere! Numele meu e Grama. Sper sa facem o partida frumoasa.

Ultimele cuvinte ale adversarului il naucira cu totul pe Anton. Apoi isi lua seama si grai, sperand sa nu‑i aduca acestuia vreo jignire, dar sa‑l faca a intelege ca ar mai fi timp sa o ia la sanatoasa.

— Domnule, oare o dragoste nefericita va aduce la moar adica vreau sa zic aici? Daca aveti ceva neamuri dragi

— Ei, ei, domnul meu! isi iesi din pepeni maruntelul.

„Sa ma ia naiba! chibzui Anton. Cred ca i‑am zis ceva ce nu se cade.”

— Cavalere! incerca el sa repare. N‑am vrut sa va aduc un afront, insa cu cei ce raman pe urma

— In garda, domnule!

„Fie! gandi Anton. Tu ai vrut‑o.”

In jurul arenei se lasase o liniste adanca. Pentru oricine era limpede ca la prima lovitura de spada maruntelul va fi despicat. De undeva, dintr‑un balcon, cineva striga manios:

— Nu‑i drept!

Insa nimeni nu‑l lua in seama. Cei doi spadasini tocmai incheiasera saluturile de cuviinta. Anton foarte nemultumit, fiindca niciodata nu luptase cu neajutorati, lovi de cateva ori spada maruntelului, hotarat sa i‑o smulga din mana. Dar, spre mirarea sa, nu reusi. Grama primea fiecare lovitura nu in contra, ci piezis, astfel ca lamele in loc a se ciocni puternic alunecau una pe langa alta parca imbratisate. Apoi o fandare lunga se opri in coapsa lui Anton.

— Sfanta fecioara! murmura zdrahonul. Barbosul asta vede o meserie

— Sper ca nu v‑am atins prea adanc, spuse Grama.

— Ei, la naiba! D‑astea am primit eu destule. Insa acum e randul meu. Sa te feresti, domnule, fiindca voi lovi naprasnic.

Dupa ultimele vorbe, spada sa se abatu asupra micutului cavaler ca o vijelie, gata a dobori totul in calea ei. Si totusi – mirare! Grama dansa in jurul zdrahonului asemenea unui titirez. Dinspre balcon razbatu aceeasi voce, in care rasuna de data aceasta o adanca uimire. Iar in clipele ce urmara, tacerea fu intrerupta de doua zgomote mari. Primul e clar. Cazuse Anton peste spada ce se fransese. Dar pentru al doilea, voda il intreba pe crainic:

— Ce a fost asta?

— Nimic, maria‑ta. Unul prea inflacarat a picat din balcon.

Nu mult dupa pranz, cavalerul blond dimpreuna cu Grama si cei doi slujitori poposira printre tarabele cu marfuri.

— Am crezut ca vei pierde intrecerea, grai Arad.

— Zau? Eu am fost sigur de castig dupa primele schimburi de lovituri. Stii care e necazul in lupta dintre un zdrahon si unul pirpiriu?

— Nu.

— Cei mari la trup cred prea mult in voinicia lor si devin generosi. Iar daca le lipseste generozitatea, rar ne baga in seama. Noi, astia neajutoratii, nu cunoastem mila in fata uriasilor, ci lovim din toate puterile. Apoi, cu toate ca domnul Anton stapaneste bine arta scrimei, as zice ca nu‑i daruit cu haruri aparte. Ii lipseste finetea. Or, intr‑o lupta cu spada primeaza nu voinicia, nu cunoasterea corecta a loviturilor, ci finetea executiilor.

— Asa e. Cati bani ai primit din mana lui voda?

— O punga cu cinzeci de perperi. Adica peste noua sute de ducati de argint.

— Nu‑i rau. Cu astfel de suma te pui pe picioare.

— Aiurea! Douazeci si cinci de perperi i‑am imprumutat cavalerului Anton.

— Cum asta?

— Pai, din cele ce a avut bunavointa sa‑mi spuna dupa lupta, mi‑am dat seama ca e lefter.

Arad il privi cu placere, dar Grama nu observa, fiind preocupat de unele socoteli banesti.

— Deci, continua el, daca iti platesc datoria, daca imi cumpar un cal bun, raman vreo cincisprezece perperi. De fapt, nici atat. La Deva am doua surori care au ramas in crunta saracie si asteapta ajutorul meu. Cat despre seniorul Grama, el se descurca totdeauna in hoinarelile lui. Cine stie pe unde il poarta pasii.

— Inteleg, spuse blondul nu prea bucuros. Cand vei porni spre Deva?

— Maine in zori.

— Prea bine, domnule! Datoria mi‑o platesti alta data, iar un cal bun iti voi imprumuta eu.

Arad cumpara unele straie frumoase, pe masura cumetrilor Cotae si Gogoasa. Fetele celor doi slujitori straluceau de mandrie. Numai la alegerea armelor stapanul intampina unele greutati. Cotae era bucuros de arcul sau nou. Gogoasa, in schimb, arata mare dispret pentru astfel de scula.

— Domnule! grai el imbufnat. Cu arcul nu ma pricep sa trag.

— Inveti.

— A, nu, e prea tarziu! Doar daca aveti bunavointa sa‑mi luati un topor. La noi, pe valea Ampoiului, sunt o multime de taietori si cioplitori de lemne. Pana si copiii se pricep. Iar joaca noastra era aproape totdeauna cu toporul.

— Meseria armelor nu‑i o joaca.

— Stiu, domnule, si d‑aia ma incumet a va arata ce pot.

— Cu sageata il iei pe dusman de la distanta.

— Si cu toporul.

— Mare minune! Uite ca asa ceva nu am vazut pana acum. Si de unde sa‑ti iau asemenea arma?

— Am intalnit un negustor cu topoare bune.

La putina vreme, Gogoasa reveni incantat de frumoasa achizitie. Dincolo de campul intrecerilor incepea codrul. Intai o seama de tufe si copaci singuratici, apoi liziera deasa. Manat de curiozitate, Arad se opri cam la douazeci de pasi in fata unui trunchi ce intrecea grosimea unui om. Dupa ce‑l privi o vreme ganditor, il intreba pe Gogoasa:

— Ai putea sa‑l nimeresti de aici?

— Fara sminteala. E drept ca de multa vreme n‑am mai incercat, dar nadajduiesc sa nu‑mi fi pierdut indemanarea.

Apoi, parca in joaca, slobozi toporul din mana sa vanjoasa.

— Drace, strasnica lovitura! striga blondul entuziasmat. Vad ca taisul a intrat in tulpina de vreo doua degete.

— Vai mie, domnule! se caina grasunul. Altadata il infigeam mai adanc, dar nu asta‑i supararea mea. Toporul a lovit cam la o palma de crapatura aceea pe care am ochit‑o. Va trebui sa lucrez mult pana ce imi va reveni indemanarea.

— Tu cum stai cu arcul? se intoarse blondul catre Cotae.

— Ca magarul la muls oile. Imi place, insa n‑am tras niciodata.

— Ai vrea sa incerci?

— Daca nu va e cu suparare.

Arad ii arata un copac aflat cam la vreo treizeci de pasi. Cotae incorda arcul, inchise ochii si trase.

— Pe sfintele moaste! rase cavalerul. Bine ca n‑a fost nimeni prin apropiere. Puteai sa‑l lasi olog. Cand tragi cu arcul si nu esti in sa, picioarele nu stau unul langa altul, ci dreptul dus mai in spate. Apoi, daca inchizi ochii, nu faci nimic. Nici pozitia umarului nu‑mi place. Ia da‑mi arcul si sa fii atent la tot ce fac! In fata noastra sunt trei copaci aproape lipiti unul de altul. Voi trage in cel din mijloc.

— Prea departe, interveni Grama. Pana acolo cred ca sunt peste optzeci de pasi.

— Asa cred si eu, zambi Arad. Copacul din mijloc are un ciot. Voi incerca sa trimit sageata in el.

— Ar fi strasnic, se auzi o voce din spate si nu mica fu surpriza cavalerului blond cand ii vazu pe Staicu, pe egumenul Lazar si pe Sima.

— Ce placere! se inclina Arad.

— Ce mirare! observa comitele. Dupa spusele voastre va stiam in drum spre Caliacra.

— Si nu va inselati. Am facut doar un ocol pe la Arges.

— Inseamna ca stati putin aici.

— Pana maine in zori.

— Pesemne ca aveti o invitatie la balul de la palatul domnesc.

— Ce va face sa credeti?

— Sa cred? Nu, domnule, ci numai sa sper. Mi‑ar placea sa petrecem cateva ceasuri impreuna.

— Si mie, insa nu am o astfel de invitatie. Cine s‑ar fi gandit la unul ca mine? Cine ma cunoaste?

— Noi. Aveti ceva impotriva daca va poftim?

— Nu m‑am gandit la o cinste atat de mare.

— Atunci, va las o invitatie la ostenii din paza portii.

— Domnule! rase Arad. Socot ca, de vreme ce am obtinut aceasta favoare, imi pot ingadui sa va mai cer una pentru prietenul meu, cavalerul Grama.

— A, tanarul care a castigat intrecerea de spada? se intoarse comitele spre micutul cavaler. Nici ca se poate mai bine. Frumoasa lovitura ati dat, domnule! Dar parca va pregateati sa trageti cu arcul, privi din nou catre blond. Va stinghereste oare prezenta noastra?

— Nicidecum. Doresc sa‑i dau slujitorului meu prima lectie.

— La o distanta atat de mare? Poate nu stiti ca azi intrecerea cu arcul s‑a disputat doar la saizeci de pasi. Invingatorul e un tanar din judetul Olt. Un flacau de mare nadejde. In fata lui au pierdut cativa cavaleri dintre cei mai iscusiti. Zau, turnirul de la Arges a adus multe surprize.

Arad potrivi sageata, incorda arcul, ochi scurt si trase. Dupa cateva clipe se auzira exclamatii de uimire.

— Cavalere! striga egumenul cu entuziasm. Sageata voastra s‑a infipt la cateva degete de ciot. Poate ca ma insel, fiindca distanta e mare. Voi da o fuga pana acolo.

Apoi spre hazul celor de fata, isi salta poalele rasei si porni in goana. Cand reveni, ochii sai straluceau ciudat.

— Minunat, cavalere! zambi el. Doar la trei degete de ciot. Sunteti un tintas cum rar mi‑a fost dat sa vad. Sau, mai degraba, inca n‑am vazut. Si ma mir: de ce nu ati luat parte la intrecerea cu arcul? Ati fi castigat usor. Surprizele se tin astazi lant.

Blondul ridica din umeri, vizibil nemultumit.

— Arcul acesta nu are o bataie prea buna, sfintia‑ta. N‑as zice ca‑i rau, insa nu‑i centrat cum se cuvine. Lemnul sau are un capat ceva mai subtire. Cotae, da‑mi arcul meu!

Si spre mirarea celorlalti ochi din nou, chiar mai scurt decat prima oara, iar sageata nimeri in mijlocul ciotului.

— Iata ce inseamna sa‑ti cunosti arma, zise Arad multumit de reusita.

— Domnule! facu Staicu privindu‑l sagalnic. Am intalnit multi arcasi buni, dar cunosc un singur om in stare sa va egaleze la o distanta asa de mare.

— Voi?

— O, nu! E vorba despre sfintia‑sa Lazar.

Arad si insotitorii sai il privira zambind. Cuvintele comitelui aduceau a gluma. Nu puteau crede asa ceva, fiindca nu auzisera ca vreo fata bisericeasca sa aiba mari daruri in manuirea armelor. Staicu parca le ghici gandurile. Usor nemultumit, il ruga pe Lazar sa incerce. Bucuros, cavalerul blond ii oferi acestuia arcul sau. Dupa felul cum il prinse, cu mainile mari, nervoase, dupa dibacia dovedita in manuirea lui, se vazu clar ca Lazar umblase des cu scule de soiul acela. Egumenul ochi la fel de scurt si de energic. Sageata bazai prin aer ca un bondar urias si se infipse in ciot.

— Sper sa ne vedem la bal, rase comitele.

Mai la o parte, in vreme ce egumenul si Staicu se departau la brat, grasunul Sima ii zise lui Cotae:

— Fiule, sub indrumarea vrednicului tau stapan, vei ajunge chiar scutier. Daca nu poti acum, imi vei plati atunci.

„Saracul, chibzui lunganul. Cred ca de la caldura i se trage. Dupa vorbele fara capatai ai zice ca l‑a lovit cineva cu leuca in cap.”

Apoi raspunse milos:

— Nu inteleg. Despre ce plata e vorba?

— A orataniei.

— Care oratanie?

— Ba asta! isi iesi Sima din pepeni. Dupa plecarea voastra din Snagov, cucernicul ce se ocupa de oratanii mi‑a zis ca‑i lipseste una. Ca te‑a vazut pe langa cotete. Ce‑i drept, numai o aripata dovedeste ca esti lipsit de pacatu’ lacomiei, insa nu si al sterpelitului.

„Din vorbele lui se vede ca nu‑i prea sigur”, chibzui lunganul, dumirindu‑se incotro vasleste grasunul. Cum nu era prima oara cazut sub asemenea invinuire, isi lua o figura din cele mai ofensate si raspunse cu maretie:

— Sfintia‑ta, nu prea stiu despre ce ai grait. Daca vrei sa stii, pana azi gainile au fost cercetate de catre oameni destul de putin. Fiindca nu‑i destul sa te pricepi la un ciupelit frumos, ori la rontait un copan. Sufletu’, sfintia‑ta. Sufletu’ trebuie cautat la gaina. Orataniile pricep omul cu inima buna si se iau dupa el ca mielu’ dupa oaie. D‑aia zic: poate ca o oratanie sa se fi luat dupa noi insa, dom’le, eram calare si n‑am bagatara de seama.

Se apropia miezul noptii. Balul era in toi doar pentru cei tineri. Varstnicii, retrasi prin ungherele salii, gustau cate o cana cu vin sau depanau amintiri. Cavalerii straini, inconjurati cu atentia curtenilor, mai discutau inca aprins despre turnir. Jupanesele tinere isi indemnau sotii la dans. Cele rascoapte puneau la cale cumetrii si ospete. Parca nimeni nu avea gandul indreptat spre razboiul ce era gata sa inceapa la sud de Dunare. Lipsea totusi veselia de altadata, fiindca primejdia unui razboi totdeauna apasa inimile oamenilor cu greutatea ei. Numai tinerii, lipsiti de experienta batranilor, gustau clipa cum se cuvine. Prin locurile tainice ale teraselor, flacaii si fetele schimbau sarutari pe furis. Nelipsitii crai se poticneau adesea cu prefacuta mahnire si prindeau in brate cate o codana, iar scuzele durau uneori atat de mult, incat victimele, nu prea suparate, incepeau sa‑si depene visuri de maritis. Usile larg deschise ofereau prilej de dans chiar si in curtea plina cu pomi. Unii dansatori indrazneti manasera sarbele catre liziera parcului maret, acolo unde lumanarile pacatoase lipseau si imbratisarile ramaneau ascunse in umbra copacilor.

Domnul tarii se intretinea cu oaspetii poloni. Maria‑sa, Mara, tanara Margareta si cateva jupanese gasisera loc placut pe una din numeroasele terase. Aerul noptii de mai, incarcat de mireasma florilor, capatase oarecare asprime in apropierea miezului noptii, insa nu destula putere pentru a le alunga. Mitropolitul Antim ii adunase in jurul sau pe Atanasie al Severinului, pe Sofronie de la Cozia, pe Lazar al Snagovului si pe tanarul Dragomir, comitele de Dambovita. Staicu discuta in soapta cu istetul conte genovez Pietro Embrone.

— Domnule! zise acesta. Razboiul bate la usa

— Dar nu la a noastra, il intrerupse Staicu.

— Adevarat, insa maine poate fi altfel. Ma mir ca maria‑sa Mircea nu aduna oastea tarii.

— Asta inseamna ca stie mai multe decat noi.

„Si tu, talharule! gandi consulul de la Chilia, ascunzandu‑si supararea sub un zambet nepasator. M‑as mira ca fratele lui voda sa nu stie. Taceti ca pestii, iar eu tremur de ingrijorare. Turcii tintesc nu numai Tara Romaneasca, ci si Chilia. Negustorii care vin la noi din sud vorbesc multe. Ei totdeauna sunt bine informati. Ostile lui Ali‑pasa trec totul prin foc de‑a latul Balcanilor. Sa fie oare acest voda un papa‑lapte, un becisnic? Secretarul meu ma asigura ca‑i un om chibzuit, dar tare nu‑mi vine a crede. In locul turnirului, al balului, m‑as fi bucurat sa‑l vad cu ostile la Dunare. Sau poate ca isi da seama de zadarnicie. Cine cuteaza azi a sta in fata achingiilor lui Ali‑pasa? Treizeci de mii de achingii vor lovi peste cateva zile Dobrogea si Varna. Insa negustorii genovezi veniti de la Adrianopole spun ca sultanul Murad a trimis inca douazeci de mii de achingii catre pasurile Balcanilor. Incotro tintesc, nu stie nimeni. Ioan al Dobrogii va pierde razboiul. E adevarat ca‑i un tanar viteaz. Din pacate, ii lipseste intelepciunea parintelui sau, Dobrota. Mircea i‑a trimis ajutor o mie de calareti. De ce oare numai atat?”

Cavalerul blond si Grama ocupasera o masa intr‑un colt al salii. Sima, Cotae si Gogoasa, o alta undeva prin ungherele mai indepartate ale curtii, fiindca erau doar insotitori, fapt ce nu le ingaduia sa se amestece cu invitatii. De fapt, nici nu doreau asta. Lumina lunii ii ajuta destul de bine sa‑si gaseasca ulcelele cu vin.

Cand miezul noptii paru foarte aproape, voda socoti ca e vreme sa‑l intalneasca pe Nufarul Alb.

— Domnilor! rase el catre cavalerii poloni. V‑am retinut de la placerile balului. Sunteti tineri si se cuvine sa petreceti.

Oaspetii pricepura ca discutia s‑a incheiat, astfel ca il parasira, cu unele plecaciuni adanci. Cavalerii unguri aflati prin apropiere ar fi dat mult sa stie ce discutase Mircea cu oamenii regelui Poloniei. Sa fi fost doar niste obisnuite amabilitati?

Domnul tarii iesi agale din sala tocmai cand mitropolitul Antim le vorbea celor din jur despre planurile de a cladi o frumoasa biserica la Targoviste. Al doilea mitropolit, Atanasie al Severinului, avea alta parere in privinta locului ales. Intre ei porni o disputa ce ameninta sa dureze mult. Egumenul Lazar profita din plin si se fofila pe langa coloanele mari acoperite cu marmura, apoi pe langa perete pana la una dintre numeroasele iesiri. Miezul noptii era aproape de cumpana.

Pe fata comitelui Staicu aparu brusc un semn limpede de suferinta. Buzele lui scapara un oftat jalnic, spre totala uimire a consulului genovez.

— Va e rau? il intreba acesta.

— A, mai nimic. O indispozitie trecatoare. Insa vina e numai a mea. Am mancat o pulpa de berbec prea impanata cu grasime pentru stomacul meu gingas. Sau poate ca e de la vinul negru, cu care nu sunt obisnuit. Sper sa mai stam de vorba in noaptea asta. Ma atrag inteligentele voastre pareri in privinta masurilor de aparare a Tarii Romanesti.

Consulul aproba cu un gest graitor. Comitele porni spre usa. Pasii sai domoli, umerii adusi usor inainte dovedeau suferinta de care fusese cuprins atat de neasteptat.

Cavalerul blond zambea la rastimpuri cam fara rost, uimindu‑l pe tanarul Grama. Discutia dintre ei lancezea, in loc sa prinda aripi dupa numeroasele cani cu vin bun.

„O fi nitel facut? gandi micutul barbos. Parca n‑as crede. Aseara am baut impreuna de doua ori pe atat si nu eu am fost cel mai treaz. Drace, te pomenesti ca‑i indragostit! Numai indragostitii raspund aiurea cand ii intrebi ceva. Iar in privinta zambetului fara noima – sa nu mai vorbim.”

Arad il smulse din gandurile acelea.

— Hai, batrane, sa mai ciocnim o ulcica. Sa bem pentru femeile frumoase.

— Dar pentru cele urate? mustaci Grama.

— Urate? Nu exista femei urate. Cel putin asa mi‑a spus unul mai varstnic. Cica totul e sa stii a le descoperi ce au frumos.

— Dupa vorbele tale, sa cred ca esti indragostit?

— Sa crezi, batrane, rase blondul. Si zau ca nu‑i nimic rau in asta. Toti cadem pana la urma in cofa. Insa ceva fulgerator se intampla rar. Poate ca sunt cam baut si am uitat sa‑ti spun ca in seara asta o nobila doamna a avut gingasia sa‑si opreasca privirile asupra mea.

— Intr‑adevar, ti‑a scapat. Numai ochiul meu inca ager dupa atatea cani m‑a lamurit, vazandu‑te cum zambesti aiurea.

— Atunci, nu ne mai ramane decat sa bem impreuna inca un rand, fiindca va trebui sa plec. Adica sa alerg. La naiba, sa zbor! Legea cavalereasca ne cere a fi la intalnire cu putin inainte de sosirea iubitei. Pana ma intorc, sa bei, batrane, pentru dragoste si pentru norocul meu, fiindca, pe toti tartorii iadului, am nevoie de noroc!

Cam teapan, blondul porni spre usa. Grama zambi ingaduitor. Lumanarile pe ispravite palpaiau cu ultimele puteri. Cele proaspat aprinse parca sfidau imprejurimile. Privindu‑le, micutul cavaler murmura pierdut in ganduri:

— Ca viata. Tineretea, cu harurile ei. Batranetea, cu ultimele puteri. Toti ardem. La dracu! De ce sa ardem?

Tariile vinului il oprira sa cugete mai acatarii. Manios, asa din senin, bau cateva cani cu vin spre a se limpezi. Iar cand privi lumanarile din nou, constata ca acestea o luasera intre timp din loc si pusesera distanta mare intre ele si masa la care sedea. Insa nu asta il mira, ci numai faptul ca lumanarile, prinse una de alta in hora, dansau ca niste apucate.

— Asta‑i inceputul dezmatului, striga scarbit de necuviinta lumanarilor, apoi isi lasa capatana obosita pe masa.

Domnul Tarii Romanesti intra in cabinetul sau urmat de capitanul Gherghina, despre care se soptea adesea ca‑i prea tanar pentru un comandant al garzilor de la Arges, chiar daca ii recunosteau calitatile de cavaler al Ordinului Basarab. Gherghina isi castigase increderea lui voda in misiuni grele, nestiute de nimeni. Tacut din fire, rar intra intr‑o discutie. Pe curteni ii trata politicos si rece, fara a lua seama la unele clevetiri. De fapt, nu cei douazeci si doi de ani ai tanarului iscau neincrederea unor curteni, ci originea lui obscura. Era fiul unui potcovar din mica si cocheta asezare a Bucurestilor. Bun spadasin, castigase doua turniruri. Nimeni nu stia unde invatase el arta scrimei. Poate ca egumenul Lazar ar fi fost in drept sa vorbeasca, dar cui i‑ar fi trecut prin minte sa‑l intrebe? Cu toata inaltimea lui remarcabila, Gherghina nu era voinic. Ba s‑ar fi putut spune ca‑i prea subtirel pentru un spadasin cu faima.

— Avem vesti, domnule? il intreba voda.

— Putine, maria‑ta. In faptul serii au sosit calareti de la cetatile Turnu, Capataneni, Braila, Giurgiu si Craciuna. Ei ne‑au vestit ca s‑au incheiat lucrarile de intarire. Ostile din padurile Argesului au primit inca o mie trei sute de camasi de zale, iar cele de langa Giurgiu, opt sute. Negustorii brasoveni au sosit ieri cu sapte sute de scuturi din piele, dar pretul lor mi se pare piperat.

— Sa nu va tocmiti! Avem cu ce plati. Sunt bune?

— Cred ca cele mai bune din ultimii ani.

— Mda! Cu otrava pentru sageti cum stam?

— A fost impartita dupa porunca mariei‑tale.

Mircea il privi cu placere. Gherghina vorbea totdeauna scurt si limpede. Nici un cuvant in plus nu se strecura in frazele lui.

— Voi primi un oaspete, continua voda. Sa nu‑l lasi sa astepte.

Gherghina saluta si parasi incaperea. Mircea scoase scrisoarea lui Lazar dintr‑un sertar al biroului. Din curte si din sala balului razbatea zgomot de veselie.

„Oamenii petrec, chibzui el. Poate ca nu‑i rau. Pentru prilej de suparari va fi timp destul. Adica, ma insel. Oamenii simt primejdia ce ne asteapta prin miscarea turcilor catre Dunare, insa in noaptea asta vor sa nu‑si aminteasca de ea. Dar despre mine ce cred? Am observat aluziile unora la faptul ca ar trebui sa ridicam oastea cea mare a tarii. Nerozii! Multi ma socot slab si nehotarat, fiindca se asteptau ca la ora asta sa fiu cu ostile de‑a lungul Dunarii. As vrea sa ma creada in continuare slab si sa fie liniste. Sunt doi ani de cand m‑am ridicat singur in scaunul de domnie pe care l‑am tinut o vreme alaturi de fratele Dan. Doi ani de pace si belsug, insa nu usori. Regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, ne‑a pandit adesea in acesti doi ani, gata sa vina peste noi. El intelege pericolul turcesc si crede ca prin ocuparea Tarii Romanesti, a Serbiei, a Bosniei, a Moldovei si a Taratului de la Tirnovo ar pune stavila impotriva lor. Din pacate, nu pricepe ca asta inseamna razboi si slabirea tarilor crestine.”

Capitanul Gherghina deschise usa. Un barbat inalt, cu umerii largi si solduri inguste trecu pe langa el. Omul era Nufarul Alb.

— Maria‑ta! saluta oaspetele.

— Ia loc, domnule! Tocmai cercetam din nou lista iscoadelor lui Sigismund.

Cabinetul de lucru al mariei‑sale dovedea bogatie si gust. Peretii acoperiti cu lemn de culoarea maslinei, bogatele ornamente ale tavanului, mobilierul de stejar lucrat in maiestrite incrustatii, draperiile mari de catifea, covoarele moi, in tonuri calme, minunatele panoplii incarcate cu spade si cu sabii de Toledo, de Genova, de Sibiu si de Brasov, cu arcuri aurite la capete, cu camasi de zale din argint, multimea bibelourilor dovedeau bunastare. Manerele ferestrelor, ale usilor si multe alte obiecte erau din aur masiv. De fapt, intregul palat domnesc avea stralucirea bogatiilor. Multi negustori straini sau bastinasi poposeau la Arges cu postavuri alese de Colonia, de Ypres, de Louvain, de Boemia si chiar din indepartata Anglie. Tot ei aduceau vestitele covoare ale Asiei, piper, capatani de zahar, scortisoara, lemn‑dulce si sapunuri parfumate. Rar se intampla ca voda si curtenii sa nu fie cumparatori pe masura ofertei.

— Ce ati hotarat in privinta iscoadelor lui Sigismund? se interesa oaspetele.

— A‑i trece prin incercarea caznelor nu‑i nimerit, fiindca n‑au ce ne spune mai mult decat stim. A‑i da pe mana calaului ar insemna sa tragem putine foloase, cata vreme ii cunoastem, fara ca ei sa aiba habar. Socot ca ne putem folosi de ei.

— Asa cred si eu, maria‑ta. De vom lucra chibzuit, arma lui Sigismund se va intoarce impotriva lui.

— Cum?

— Intai, Sigismund va afla numai ce dorim noi sa stie. Apoi, e vremea sa‑l facem a juca dupa lauta noastra. Filos, primul gramatic al curtii de la Arges, e capetenia iscoadelor lui Sigismund. Incepand de azi, pe la el nu vor mai trece decat scrisorile si actele hotarate de noi. Iar inceputul va fi cu o scrisoare a voastra catre domnul Moldovei, Petru Musat.

— Ce va cuprinde aceasta scrisoare? zambi voda incantat de marea inteligenta a Nufarului Alb.

— M‑am gandit mult la ea si cred ca ar suna astfel:

„Maria‑ta,

Eu, cel intru Hristos Dumnezeu binecredincios si binecinstitor si de Hristos iubitor si autocrat, Io Mircea mare voievod si domn, din mila lui Dumnezeu si in darul lui Dumnezeu, stapanind si domnind peste toata Tara Romaneasca, va dam stiri mari.

Soli ai sultanului Murad au venit la noi cu daruri alese si sunt gata a face cu noi tratat de alianta. Murad ne cere sa‑l parasim pe maritul rege al Ungariei, Dumnezeu sa‑l tina in slava, si sa ne unim cu turcii. Daca ne invoim, sultanul va supune Dobrogea, cetatea Silistra si cetatea Chilia, pe care ni le va da noua. I‑am primit bine pe solii turcilor, dar nu ne‑am invoi a‑l parasi pe slavitul nostru prieten Sigismund de Luxemburg. E drept ca regele Ungariei nu s‑a aratat totdeauna deschis la suflet fata de noi, ca a gandit sa ne incerce cu osti, totusi socotim ca Dumnezeu ii va lumina gandurile si va intelege dragostea noastra catre el. Daca am trece de partea sultanului Murad, regatul Ungariei ar intra in mare primejdie. Insa noi suntem crestini si chiar daca Sigismund nu ne‑a iubit totdeauna cum se cuvine, ii vom fi prieteni de nadejde.

Maria‑ta, prin respingerea propunerilor turcesti, ne‑am atras mania lui Murad. De vor fi lupte, si ele vor fi cu siguranta chiar anul viitor, vom cere sprijin de osti atat slavitului Sigismund, cat si voua.”

— Frumos ticluita! rase Mircea. Dar ce va crede domnul Moldovei cand va primi o astfel de scrisoare?

— Consilierii supremi ai lui Petru Musat sunt inca aici. Din cate stiu, vor pleca maine. Ei bine, la ziua va trebui sa stati de vorba cu vornicul Dragoi. El il va lamuri pe domnul Moldovei ca totul e o plasmuire. De azi in trei zile ar fi bine sa‑i dictati aceasta scrisoare gramaticului Filos. El o va trimite in Moldova, iar o copie a ei lui Sigismund de Luxemburg. Filos isi va pune iscoadele sa goneasca zi si noapte spre Buda.

— Nici ca se poate mai bine. De fapt, ceva adevar exista in aceasta scrisoare. Daca am trece de partea turcilor sau daca turcii ne‑ar supune, regatul Ungariei ar fi atacat in mai putin de un an. Si e la fel de adevarat ca alianta cu paganii in dauna crestinilor nu vom incheia niciodata. Acum ramane sa vedem ce va crede si va face Sigismund dupa o veste ca asta, care aduce a lovitura de trasnet.

— Ce ar face oricine, maria‑ta, daca ar primi o astfel de scrisoare.

— Crezi in puterile ei?

— Absolut.

— Si eu sper ca regele Ungariei va uita gandurile de calcare cu osti in Tara Romaneasca si ne va sprijini de‑i vom cere ajutor. Va intelege ca o lupta intre ostile noastre si ale sale nu aduce folos decat sultanului Murad. Asta inseamna ca vom avea liniste din partea lui Sigismund si timp de pregatiri. Fiindca turcii nu vor trece Dunarea anul acesta. Murad e intelept. El face pasi mici, dar siguri. Va cuceri, in cel mult o luna, Dobrogea. Deci, in cel mult o luna ajungem vecini cu Imperiul turcesc.

— I‑ati dat putini calareti despotului Ioan.

Mircea il privi cu admiratie pe Nufarul Alb. Putini ar fi indraznit sa i‑o spuna in fata.

— Mult mai putini decat altii, zambi el. De am intra azi in lupta alaturi de Ioan, soarta Dobrogii ar fi aceeasi. Inca nu suntem destul de puternici. Abia in primavara incheiem pregatirile ostilor noastre. Si poate nici atunci, fiindca in fata turcilor va trebui sa ne intarim continuu. Nu‑i destul numai numarul ostenilor, daca ei nu stiu a folosi armele cu inalta pricepere. Dupa cum stii, trei mii de arcasi se pregatesc in padurile dinspre Giurgiu de aproape doi ani. La inceput, multi dintre ei nici nu stiau sa tina arcul in maini. Azi am fi putut aduce cativa la turnirul de la Arges. Aproape toti ochesc bine, chiar si din goana cailor. Alti opt sute de arcasi, trei sute de lancieri si doua mii de luptatori cu spada se pregatesc in padurile Argesului. Numai cu oastea cea mare a tarii nu le putem face fata turcilor. Asta e surpriza pe care i‑o pregatesc lui Murad. Suntem insa putini. Abia cand numarul arcasilor, al lancierilor imbracati in zale si armuri, al luptatorilor cu spada si al celor cu arme de foc se va dubla, putem privi mai linistiti o infruntare cu turcii. Trebuie sa intelegem ca numai cu osti organizate temeinic ii putem bate. Iata de ce nu ne‑am alaturat lui Ioan al Dobrogii. De fapt, si alte cauze ne‑au oprit. Noi i‑am propus adesea regelui Ioan sa unim Dobrogea cu Tara Romaneasca. O parte dintre curtenii lui s‑au aratat bucurosi, fiindca‑i firesc. Din pacate, Ioan vede ingust. Nu intelege. Am fi putut sa‑l supunem, insa o lupta intre frati de acelasi sange nu o dorim. Altfel vor sta lucrurile in primavara viitoare. Atunci ne vom bate nu cu romanii, ci cu garnizoanele turcesti. Prin unirea cu Dobrogea vom deveni mai puternici. Pana si comertul nostru va castiga inzecit. A stapani cetatile de pe malul Marii Negre inseamna mult. Si le vom stapani.

— Dar daca Ioan ii bate pe turci?

— Ar fi una dintre marile minuni ale lumii. E prea singur. Are osti putine. Doar noi si Stratimir de la Vidin i‑am acordat sprijin.

— Si genovezii.

— Ah, iata o gluma buna! Patru sute de luptatori? Genova nu pricepe ca Murad le va taia comertul din Marea Neagra. Nici venetienii nu inteleg. Sau te pomenesti ca spera a obtine prin tratative favorurile sultanului. Sigismund al Ungariei i‑a fagaduit mult lui Ioan si nu i‑a dat nimic. La fel a facut si regele Poloniei. Imperiul bizantin nu‑i poate da nimic, fiindca are el nevoie de ajutor. Insa cel mai mult va pagubi Iagello. Comertul polonez va ajunge la bunul plac al sultanului.

— Dar Moldova?

— Petru Musat e vasalul lui Iagello. Deci sa nu mai vorbim. Cand te intorci la Adrianopole?

— Cred ca maine seara voi fi pe drum.

— Mda! Ai facut buna treaba acolo.

— M‑au ajutat legaturile mari pe care le am printre oamenii sultanului. Darurile totdeauna iti aduc prietenii. Daca nu sincere, cel putin folositoare.

— Si nu te stramtorezi in privinta banilor?

— Nu. Un negustor de bijuterii, arme, covoare si mirodenii castiga mult. Zau, imi vine sa cred ca in acesti doi ani am devenit un bun negustor.

— Cum le explici slujitorilor cand lipsesti din Adrianopole?

— Ah, maria‑ta! Un bun negustor e un obisnuit al drumurilor.

— Te‑a banuit cineva in ultima vreme acolo?

— M‑a banuit. E vorba despre regretatul meu prieten Ismail. Un barbat gros cat un butoi si istet cum putini am intalnit. Ismail doarme acum somnul de veci in apele fluviului Marita.

— Ce ganduri ai?

— Va trebui sa fac mai mare vrajba printre oamenii lui Murad. Si mai ales sa seman neincredere intre ei. Apoi, am nevoie de multe stiri. Uneori, stirile pretuiesc cat o victorie pe campul de lupta.

— Ai fost la Constantinopole?

— De cateva ori. Am acolo frumoase legaturi de negustorie.

— Cum stau lucrurile in imperiu? Eu am adunat unele stiri prin iscoadele noastre, dar nu toate mi se par limpezi.

Nufarul Alb zambi, fiindca intelegea bine cat e de greu a te descurca intr‑un labirint de intrigi ca cel din Constantinopole.

— Cred ca Imperiul bizantin va mai rezista o vreme. E drept ca turcii i‑au prins intr‑un cleste de fier, insa e sigur ca inteleptul Murad asteapta cu rabdare momentul prielnic. Imparatul de la Constantinopole, constient de pericol, incearca aliante prin tarile crestine, insa pana acum nu a capatat decat promisiuni in doi peri. Vistieria lui e goala. Totusi ar fi greu sa credem ca in capitala vechiului imperiu e saracie. S‑au ridicat o seama de dregatori atat de bogati, incat bazileul e un biet sarman pe langa ei. Cei bogati isi trimit averile la Genova, la Florenta si la Venetia. Nimeni nu mai crede in viitorul imperiului. Poate nici bazileul. Ostile slujesc de multa vreme fara plata. De va fi o rascoala a lor, Murad va sti ca a sosit momentul prielnic pentru asediu. Turcii au multe iscoade acolo.

— Dar despre fiii fratelui Dan ai aflat ceva?

— Mai nimic, doamne. Vlad Dan e undeva in Imperiul turcesc. Cel putin asa au ajuns la mine unele zvonuri. Pacat ca nu e aici, alaturi de noi. Ba mi‑e teama ca lucreaza acolo impotriva noastra. Altfel, nu vad de ce ar sta la turci. Despre al doilea Dan nu stim nimic. Ioan Dan, dupa cum stiti, s‑a nascut dintr‑o dragoste tainuita. Mama sa, Dumitra, de teama doamnei Maria, sotia legitima a voievodului Dan, s‑a refugiat la Raguza cand micutul Ioan avea doar cateva luni. De atunci i s‑a pierdut urma.

— Mda! murmura Mircea ingandurat. I‑as fi dorit pe acesti nepoti langa noi. Poate ca, sfatuiti rau, se tem de mine si pribegesc in saracie. Lucru ce nu se cuvine unor fii de domn.

— Cel putin despre Ioan Dan stim ca nu a dus‑o prea bine cat a stat la Raguza, grai Nufarul Alb ingandurat. La Raguza sunt multi romani, iar pe aproape cateva sate romanesti. Anul trecut am fost acolo. Tot intreband, am dat de un fir. Un fost slujitor al frumoasei Dumitra mi‑a marturisit ca, in urma cu multi ani, ceva trimisi ai doamnei Maria au rascolit Raguza in cautarea ei si a micutului Ioan. Dumitra a prins de veste si a parasit orasul in mare taina.

— Mare pacat! spuse voda, cu adanca mahnire. Nepotii mei ocolesc singura usa la care ar trebui sa bata. Daca traieste, cred ca Ioan e acum un flacau in toata puterea.

— Maria‑ta! zambi Nufarul Alb. Poate ca intr‑o zi vor gasi usa.

Capitolul 5

In vreme ce Nufarul Alb sedea de vorba cu domnul tarii, un barbat inalt, la fel de lat in umeri ca si faimosul erou al Balcanilor, calca grabit pe una din strazile Argesului, destul de populate la miezul noptii. Populate, fiindca petrecerea de la palatul domnesc daduse prilej altei petreceri a localnicilor. Pe la multe case, in spatele perdelelor, lumanarile vegheau ca in toiul serii. Oamenii doreau sa profite. In zori, sau in cateva zile, voda avea sa ridice oastea cea mare a tarii, iar in astfel de situatii nimeni nu se mai gandeste la petreceri. Barbatul inalt privea casele nu cu ochiul distrat al localnicului, ci cu acela al unuia de prin alte parti. Tot cercetand, zabovi dupa o vreme in fata unei porti de fier. Inconjurata cu un zid inalt, o casa frumoasa, mult prea mare pentru un om de rand, pe jumatate ascunsa de boschete si brazi, se vedea totusi clar in bataia lunii. Cativa slujitori tineri, dimpreuna cu ceva insotitoare pe masura lor, incetara o clipa harjoana, asteptand ca tanarul cavaler, caci asta era necunoscutul dupa straie, sa treaca mai departe. Cum strainul nu arata graba si spre mirarea lor puse mana pe clanta portii de fier, unul dintre slujitori indrazni sa‑i spuna:

— Inaltimea‑voastra sa nu‑mi luati in nume de rau, cred ca veniti de la bal si numai asta va face sa gresiti poarta. Omul cand gusta o ulcica

— Nu sta aici boierul Voicu? il intrerupse cavalerul.

— Aici sta, domnule, insa cred ca ceasul nu‑i potrivit pentru o vizita.

— Dar lumanarile din casa inca mai ard!

— Asa este, inaltimea‑voastra. Boierul sufera de guta si doarme putin.

— Trebuie sa‑i vorbesc.

— Pana la ziua nu va putem lasa. Ne alegem cu pedepse aspre.

Necunoscutul scoase doi perperi si‑i strecura in palma slujitorului. Apoi trase de pe deget un inel, dupa care grai prietenos:

— Arata‑i acest inel stapanului tau!

Incurajat de cele doua monede, slujitorul intra in casa. Pentru o suma ca aceea putea sa riste a‑l mania pe boier. Totusi, spre uimirea celorlalti slujitori, acesta reveni curand.

— Poftiti, inaltimea‑voastra!

La aparitia cavalerului, batranul Voicu sari din pat, destul de sprinten pentru guta care il supara de vreo cateva zile, si ridica un sfesnic. Luminata din plin, fata tanarului oaspete putu fi cercetata pana la amanunt.

— Maria‑ta! baigui Voicu.

— A, nu! rase musafirul. Titlul nu mi se potriveste.

— Ah, asa e! Puterile mi‑au slabit din cauza gutei, insa ochii au ramas buni. Au trecut opt ani de cand v‑am vazut ultima oara. Ati crescut, domnule. Adica vorbesc anapoda. Sunteti un cavaler chipes cum rar intalnesti.

Dupa primele clipe de bucurie, fata lui Voicu dadu semne de ingrijorare.

— Cu ce ganduri ati venit la Arges, domnule? il intreba, privindu‑l insistent pe tanar.

— Cu ganduri bune.

— Bune? Iertati‑ma, dar n‑am priceput! Bune in ce fel?

— Am venit sa te vad.

— Numai atat?

— Nu chiar. Mai am si alte scopuri.

— Pai, tocmai asta ma nelinisteste. Poate mi‑ati putea da unele lamuriri. Fiindca, zau, am nevoie de ele.

— Am venit sa‑l slujesc pe voda.

— Minunat, minunat! se induiosa batranul. Mi‑ati luat o piatra de pe inima. Acum nu‑i timp de razmerita. Ne ameninta turcii. Daca dorinta voastra e sa intrati in slujba mariei‑sale, chiar maine vom merge la palatul domnesc, incheie boierul cu entuziasm.

— Asta nu, dragul meu! se impotrivi musafirul zambind. Il voi sluji pe voda fara sa stie cine sunt.

— Nu inteleg, il privi Voicu banuitor.

— Vei intelege mai la urma.

— Asa e! se lumina batranul. Avem timp pentru asta. Doamna Dumitra unde e? Traieste?

— Mama e bine.

— Atunci ma pot ruga lui Dumnezeu pentru sanatatea nepoatei noastre.

— Iti multumesc, domnule! spuse tanarul cu vadita emotie. Sa stii ca banii domniei‑tale i‑am cheltuit cu folos. Am invatat in scoli bune, iar mai tarziu, o seama de cavaleri m‑au initiat in tainele armelor. Lucrez destul de bine cu lancea, cu spada, cu arcul si chiar cu armele de foc. Vorbesc binisor in cateva limbi si sunt sanatos. Mama locuieste intr‑o casuta modesta in Sibiu. Ea mi‑a povestit atatea despre oamenii de aici, despre frumoasele locuri ale Tarii Romanesti, incat am simtit ca trebuie sa ma intorc acasa. Mama imi spunea ca, oricat de bine ti‑ar fi printre straini, ca acasa nu‑i nicaieri. Oricat te‑ar iubi strainii, ei nu te vor socoti niciodata ca pe unul de‑ai lor. In privinta unchiului Mircea, am meditat mult. Acum nu e vremea sa ma arat.

— Dar te va primi cu bucurie, striga Voicu.

— Ramane de vazut. Eu nu stiu ce gandeste voda. Nu stiu in ce fel i‑ar fi bucuria. De ma va primi ca pe un pretendent la scaunul domnesc, ma asteapta calaul.

— Vai, vai! se tangui batranul. E de mirare ca poti crede una ca asta! Intre raposatul voievod Dan, tatal domniei‑voastre si maria‑sa Mircea nu a fost numai dragoste de frati buni, ci si o mare prietenie. Doar au domnit o vreme impreuna. Cand parintele vostru a fost ucis de tarul Sisman cu pumnal viclean, maria‑sa Mircea a tinut post negru o saptamana incheiata. Comitele Staicu are aceleasi drepturi la domnie si nu‑l prigoneste nimeni. Ba as zice ca voda il iubeste mult. Voi nu aveti avere, fiindca intreaga mostenire a raposatului Dan‑voievod a fost lasata fratilor vostri. Acum cativa ani, nimeni nu mai stia ca traiti. Voda va va inzestra cu un castel, fiindca asa e firesc. Daca Staicu ar gandi ca voi

— Staicu este frate, iar eu doar nepot. E o mica deosebire. Il voi sluji pe voda pana cand va veni timpul sa afle. Poate ca intr‑o zi imi veti fi martor in fata mariei‑sale.

— Pana atunci s‑ar putea sa mor, protesta Voicu.

— M‑ar mahni mult, dar mai am un martor. De fapt, e bine sa stii ca lucrez in folosul Tarii Romanesti de aproape doi ani.

Curand, cel mai mic dintre fiii fostului domn, Dan‑voda, parasi casa. Pasii tanarului Ioan rasunara o vreme de‑a lungul strazii, apoi zgomotul se pierdu in noapte.

„Poate ca e mai bine asa, gandi Voicu. Ioan e un cavaler plin de intelepciune, fiindca are taria sa astepte.”

Trecuse de miezul noptii. Balul parca se mai domolise. O seama de curteni plecasera pe la casele lor. Numai tineretul nu lua seama la goana timpului. Parintele Sima, asezat intre Cotae si Gogoasa, facuse la inceput unele mofturi. Rangul sau de comandant al Snagovului nu era destul de mare pentru a se numara printre invitatii mariei‑sale, dar nici atat de mic incat sa stea alaturi de slujitorii cavalerului blond. Insa, cum nimeni nu‑l lua in seama, cum altii egali cu el nu intalnise, mai suspinand, mai cu unele jalnice toscaituri ale buzelor sale mari, acceptase invitatia celor doi cumetri. Masa lor, ascunsa jumatate intr‑un boschet, jumatate sub coroana inflorita a unui pom, era destul de retrasa astfel ca cel putin in privinta linistii aveau temeiuri de satisfactie. Destul de rar perechile de indragostiti nimereau peste ei din greseala, insa totdeauna cu exclamatii de mirare. Dupa primele cani de vin, Sima incepu sa vada lucrurile in alt chip, iar cand se chercheli de‑a binelea, nu mai gasi nici o deosebire de rang intre el si cei doi cumetri. Ba s‑ar fi putut spune ca era chiar incantat. In alta companie, greu i‑ar fi dat cineva atata cinstire. Onorati de tovarasia grasunului, Cotae si Gogoasa se intrecura intr‑o mie de mici atentii. Lui ii umpleau intai cana, lui ii ofereau cea mai buna bucatica din mielul copt in spuza. Pentru el inchinau la fiecare cana, iar acesta raspundea maret:

— Hm!

Abia dincolo de cea de‑a patra grai cu mai putina acreala:

— Beti, pacatosilor, sub privirile noastre ingaduitoare! Ca si inteleptul Solomon s‑a coborat uneori in multime.

La a cincea murmura bland:

— Nimicnicii toate sunt nimicnicii.

Dincolo de a sasea, nu mai catadicsi a rupe din carnea frageda, multumindu‑se doar a deschide gura, fiindca atat Cotae cat si Gogoasa, fericiti de asa companie insfacau bucatile cele mai bune si‑l indopau pe intrecute. Nu se stie din ce pricina, Sima i se adresa numai lui Cotae, caruia ii multumea la fiecare bucata de carne:

— Domnule

La inceput, auzind cuvantul „domnule”, Cotae privise peste umar pentru a se incredinta ca nu altuia ii fusese adresat. Apoi se obisnuise destul de repede, semn ca‑i placea cuvantul acela.

Zorile nu erau departe. Comitele Staicu, egumenul Lazar si cavalerul blond sedeau de taina undeva la marginea parcului. Mandrele trasuri ieseau una dupa alta prin portile cele mari ale palatului domnesc. In sala balului slujitorii strangeau vesela. Aplecat peste masa, Cotae ii vorbea grasunului Sima la ureche.

— Poate o sa va mire faptu ca nu mi‑am cunoscut parintii. De aia cred ca am fost lepadat la nastere. Dupa ce m‑am facut mare, mi‑am cautat parintii, insa fara folos. Era greu, fiindca nu purtam la gat o frumoasa bijuterie de aur cu pietre lucitoare, in a carei deschizatura sa se afle taina legaturilor mele de rudenie. Iti inchipui, sfintia‑ta, ce eleganta ar fi capatat povestirea asta daca un print sau chiar regele Ungariei ar fi strigat cu lacrimi in ochi: „Iata fiul nostru, iata bijuteria prin care il recunoastem”. D‑aia sunt de parere ca la nastere toti pruncii ar trebui sa poarte cate o frumoasa bijuterie. Am implinit douazeci de ani intr‑o primavara. Si taman in ziua aia boieru’ din satu’ vecin striga in gura mare ca fata lui ii va da mana aluia care ii ara pamantu’. Fata sedea alaturi de boier. M‑am infatisat dinaintea lor si m‑am prins sa ispravesc eu aratura. Eram vesel, chibzuind ca si Fat‑Frumos a pornit‑o de jos, de la greu. Can’ s‑a implinit sorocu’, toata campia era arata. M‑am dus la boier sa‑i cer plata. „Ehe! a grait el. Ai implinit una din alea trei poveri. Acum te asteapta semanatura, abia la toamna, dupa cules, e bine sa vii.” Ostenisem greu de atata munca, da’ nu‑mi parea rau. Daca primeam mana fetei, si campia trecea in stapanirea mea. Asa ca m‑am dus iar dinaintea lor. Amandoi zambeau frumos si cu bunatate. Zice boieru’:

„Gata, voinice?”

„Gata.”

„Ai carat bucatele in hambare?”

„Le‑am carat, doamne.”

Atunci s‑a inturnat catre fata si i‑a zis:

„Da‑i mana voinicului!”

Fata a scoborat cateva trepte, a intins mana, a strans‑o pe a mea si mi‑a grait dulce:

„Drum bun, flacaule!”

Zic:

„Domnita, nu asa ne‑a fost intelegerea din primavara.”

„Da cum?” se mira ea.

„Sa‑mi dai mana cu trup cu tot.”

„Am pomenit noi ceva despre trup?”

Zic:

„N‑ai pomenit, domnita, da’ se intelege, ca si Fat Frumos”

Zice:

„Nu stiu ce‑ai inteles domnia‑ta. Eu ti‑am dat mana si m‑am tinut de cuvant.”

Am plecat de acolo in mare castig. Invatasem ca vremea povestilor a trecut, iar oamenii traiesc dupa alte randuieli mai adanci. De atunci nu‑mi mai plac povestile. Tot in anu’ ala s‑a intamplat sa‑mi aflu familia. Zau, sfintia‑ta! Regele de la Buda si‑a adus aminte de mine si m‑a chemat la oaste. Eu crezusem ca habar n‑are ca traiesc. Intr‑o zi a venit sa ne vada. Toti ostenii eram imbracati frumos si la fel. Da’ regele si sfetnicii lui aratau ca niste sori in auraraia multa a toalelor. Regele s‑a oprit aproape de noi si a pornit sa graiasca:

„Dragii mei copii!”

M‑am uitat in jur cu mare surprindere. Dupa vorbele regelui, insemna ca toti suntem frati. Cam multi, ce‑i drept, dar nu vedeam nimic rau in asta.

„Dragii mei copii”, a zis regele din nou.

„Tata! am racnit din toate puterile. Tata, de douazeci de ani te caut.”

Regele s‑a oprit cu o spranceana ridicata.

„Care e magaru’?” a intrebat unul dintre sfetnici.

Dupa ce m‑au burdusit bine, i‑am zis comandantului:

„Frate, se cuvine oare ca pruncii aceluiasi parinte sa se prigoneasca intre ei?”

Auzind astfel de vorbe, comandantul s‑a luminat la chip si a poruncit:

„Sloboziti‑l din oaste!”

Am plecat fara pareri de rau. Invatasem ca regele are placerea sa ne numeasca fiii sai, da’ nu sufera sa i‑o amintesti.

Dupa mai putin de trei ceasuri de somn, Cotae si Gogoasa pornira sa se imbrace bombanind. Arad ii astepta in curtea hanului. Amandoi cugetara la partile bune si rele pe care le aducea o slujba ca a lor. Despre stapan stiau putine. Era darnic, fara indoiala, insa un tanar vesnic pe drumuri nu implinea chiar toate conditiile visate de ei. Si lor le placeau drumetia si schimbarea de decor, dar o facusera pana atunci numai dupa pofta inimii, nu la porunca. Apoi, bagajele crescusera mult. Purtau cu ei, pe langa ce capatasera, si lucrurile stapanului, ceea ce nu le convenea, fiindca in toate calatoriile de pana atunci nu avusesera de a face cu poverile atat de neplacute la drum. Cavalerul hotarase a porni spre Caliacra. Insa acolo mirosea a razboi. Se cuvenea oare sa ramana mai departe in slujba tanarului blond? Cu astfel de ganduri coborara in curtea hanului si poate ca Arad ar fi fluierat a paguba dupa ei daca nu ar fi intervenit o noua punga burdusita cu ducati de aur.

— Pastreaz‑o, Cotae! spuse blondul si i‑o arunca de la distanta.

Lunganul facu ochii mari, o prinse din zbor si murmura cam aiurit:

— Sfinti parinti! N‑a glumit cand a zis ca mai capatam una la Arges. De fapt l‑am crezut, altfel nu mai dadea el cu ochii de noi.

Punga aceea doldora ii facu pe cumetri sa lase pentru mai tarziu despartirea de stapanul lor. Iar judecand cu dreptate, asa cum incercau sa o faca, observara ca dupa doua zile de slujba doar erau intoliti din crestet pana in talpi si pe deasupra capatasera si arme.

In vreme ce Gogoasa si Cotae isi cautau caii, cavalerul Grama veni alaturi de blond pentru a‑si lua cuvenitul ramas bun. Drumurile lor se desparteau acolo. Dar, cu toate ca isi stransesera mainile de trei‑patru ori, cu toate ca isi spusesera tot ce se cuvenea la asemenea prilej, micutul cavaler nu o lua din loc, ci se foi de colo pana colo fara un rost anume.

Cotae reveni din grajd cam ingandurat. Ceva nu era in regula.

— Domnule! i se adresa stapanului. Cu mare greutate am gasit caii nostri, insa in alt grajd. Adica nu in cel iar seile lor parca au intrat in pamant, ca nu le dam de urma

Lunganul nu‑si urma fraza pana la capat. Privirile sale agere ramasera pironite undeva dincolo de stapan.

— Fir‑as al naibii! suiera el admirativ. Nu cumva?

— Da, nu te‑ai inselat, rase blondul. Acestia sunt noii vostri cai.

— N‑or fi prea scumpi?

— Scumpi, dar merita. Pe unde vom umbla noi, e bine sa avem gonaci sprinteni. De multe ori viata omului cade in mari primejdii daca‑i lipseste un cal bun.

Celor doi cumetri nu le placu cine stie ce aluzia la primejdiile viitoare. Trecura totusi bine peste hopul cu pricina, fiindca rar vazusera niste armasari atat de frumosi. Inalti, cu picioarele subtiri, nervoase, cu trupurile suple, cu piepturile largi, puternice, gonacii jucau in loc neastamparati. La un semn al cavalerului, Cotae si Gogoasa ispravira gingasa contemplare si saltara in sei, iar dupa cateva clipe iesira pe poarta cea mare a hanului „Doi cocosi”. Caii, odihniti si plini de putere, galopau parca in joaca pe drumul ingust, imprejmuit de inaltimi. Aerul curat mangaia fetele calaretilor. Dealurile si vaile acoperite cu vegetatie de un verde inchis, linistea desavarsita, cerul usor acoperit de nori albiciosi, ca fata miresei sub voal, le incantau inimile, iar tropotul cailor aducea a cantec voinicesc.

Sa fi trecut o jumatate de ceas de la plecare cand, poate din obisnuinta, tanarul blond cata indarat. Un calaret se tinea pe urmele lor in goana mare. Arad il recunoscu dintr‑o privire pe micutul Grama.

„Ce o mai fi si asta? ” gandi el.

Apoi isi domoli sprintenul gonaci. Slujitorii oprira caii, la fel de mirati.

— Domnule! striga micutul cavaler cand ajunse destul de aproape, goniti ca manati din urma de toate furiile iadului.

— S‑a intamplat ceva? il iscodi blondul in vreme ce un zambet ii inflori in colturile buzelor.

— Cred si eu ca s‑a intamplat. Mi‑a venit o idee.

— Sa auzim.

— Cam cere timp. As zice ca nu strica sa descalecam pentru a chibzui cum se cuvine. Iata colo, in stanga, o pajiste curata ca o gura de rai.

Descalecara cu totii. Cotae si Gogoasa poposira la oarecare distanta.

— Trebuia sa plec spre Deva, incepu micutul cavaler.

— Mi‑ai mai spus‑o, rase Arad.

— Stiu, dar ce nu ti‑am spus e faptul ca mi‑am luat seama. Pana la Deva drumul e lung, asa ca

— Asa ca?

— M‑am gandit sa ramanem impreuna.

— Eu doar am sperat, il privi sagalnic tanarul blond.

— Zau? Atunci n‑ai nimic impotriva?

— Nu prea. Ba chiar ma bucur, insa nu cred ca hotararea domniei‑tale e destul de inteleapta. Eu voi cobori dincolo de Dunare unde miroase a razboi si a primejdii. Pentru mine, drumul pe care il fac are un scop. Pentru domnia‑ta, nici unul.

— Crezi? Acolo unde zanganesc armele totdeauna se iveste prilejul de a‑ti face un nume si a castiga aur.

— Adevarat! aproba blondul cu ironie. Acolo unde zanganesc armele totdeauna se iveste prilejul sa ramai fara capatana. Pe cand la vreme de liniste

— Oho! il intrerupse Grama. Ai uitat pesemne ca la turnirul de ieri tocmai capatana mea era in joc.

— Te‑a silit cineva?

— Auzi vorba! Sigur ca m‑a silit. M‑a silit lipsa de sunatori. Asa ca nu merita sa despicam firul in patru.

— Deci esti hotarat sa mergi cu mine chiar daca nu ma cunosti destul?

— Ah, dragul meu! ii intoarse Grama ironia. Pe om il cunosti uneori intr‑o clipa sau nu‑l cunosti toata viata. D‑aia ma bucur ca ai pus intrebarea. In privinta domniei‑tale mi se pare ca stiu destul. M‑ai ajutat fara sa te intrebi daca vei primi vreodata aurul cheltuit cu mine. Apoi sunt nevoit sa‑mi incerc norocul dincolo de Dunare. Ma obliga saracia lucie. Ti‑am mai spus ca nobilul meu parinte a avut nefericita inspiratie sa joace la zaruri intreaga noastra avere si sa o piarda. Am doua surori bune de maritat, dar nu le ia nimeni fara zestre. Si, in sfarsit, mi‑am pus in gand sa rascumpar ceea ce a pierdut seniorul Grama, dar pentru asta am nevoie de douazeci de mii de ducati de aur.

— Drace! murmura blondul. Nobilul vostru parinte stie sa piarda, nu se incurca cu maruntisuri.

— Aiurea! Niste ticalosi l‑au imbatat si au jucat cu zaruri masluite. Candva ma voi rafui si cu ei.

— Merita, dar sa revenim la ale noastre. Am inteles ca surorile domniei‑tale sunt azi atat de stramtorate, incat au nevoie de bani ca de aer. Intamplarea face sa‑i port si eu cuiva de grija. Asa stand lucrurile, il voi trimite pe unul din slujitorii mei sa duca doua pungi. Una pentru surorile Grama, alta pentru o anumita persoana.

— Hm! N‑as vrea sa spun vorba mare, se incrunta micutul cavaler, insa mi‑e teama ca cei doi cumetri sunt in stare sa fure pana si ouale de sub closca. A le incredinta doua pungi e ca si cum le‑ai arunca pe garla.

— Candva tot trebuie sa‑i pun la incercare.

— Cu ultimii mei bani?

— Numai cu ai mei.

— Adica, vrei sa ma indatorezi iar?

— A nu, rase blondul. Acum, ca suntem asociati, nu se mai pune problema unui imprumut, fiindca va trebui sa cheltuim din aceeasi punga.

Dupa ce chibzui pret de cateva minute, le facu un semn celor doi slujitori.

— Gogoasa! i se adresa maruntelului cu asprime. Va trebui sa faci un drum la Sibiu si de acolo la Deva.

— Fara Cotae?

— Fara.

— Vai, domnule, batu in retragere Gogoasa, poate nu stiti ca am dese atacuri de guta. O calatorie singur atata amar de drum Pe urma s‑ar putea sa nu va mai gasesc insa alaturi de Cotae

— Nu, nu! Singur! Vei duce cu tine doua pungi. Una la Sibiu si una la Deva.

— Cu bani?

— Doar nu goale! Cam cat cheltuiesti tu intr‑o luna?

— La vreme de belsug sau de saracie?

— De belsug.

— Pai sa tot fie vreo doi ducati de aur, domnule, grai Gogoasa, socotind ca exagereaza nitel.

— Bine! Vei cheltui sase. Insa de banii din pungi sa nu te atingi. Voi avea grija sa te rasplatesc la intoarcere.

„Sfanta Paraschiva! chibzui slujitorul. Taman cat un boier.”

— Nu ma ating, domnule.

Cavalerul blond puse in cele doua pungi cate treizeci si cinci de ducati de aur, multumindu‑i in gand pentru ei batranului Voicu. Apoi ii ceru lui Gogoasa sa repete adresele din Sibiu si din Deva. Cand se convinse ca acesta le memorase bine, ii mai dadu cateva povete, de care siretul slujitor nu prea avea nevoie.

Pornira din nou la drum. Dupa vreo trei sferturi de ceas, Gogoasa se desparti de ceilalti si o lua spre nord.

„Iata‑ma bogat, socoti el. Sa ma ia naiba, niciodata n‑am visat atata aur! Stapanul zicea sa ma intorc iute la manastirea Snagovului pana ce voi primi un semn al sau. Daca‑l ascult, inseamna ca harurile cerului s‑au indepartat de mine si mi‑au luat mintile. Ca am dat in mintea copiilor. Am saptezeci si sase de ducati de aur, un cal de rasa, doua topoare, straie noi ca ale pricopsitilor si cateva schimburi. Cu asa avere”

De bucurie, incepu sa cante. Dar nu era un cantec navalnic, vesel, ci un fel de latrat acrisor, fiindca bucuria sa era numai aparenta. Simtea, inca nedeslusit, ca il apasa ceva. O neliniste sau o nemultumire asupra careia porni sa cugete adanc, iar semnul ca il munceau niste ganduri se vadi in numeroasele toscaituri din buze, care il descumpanira pana si pe minunatul sau gonaci.

Revenita la castel cu putin inainte de inserare, Margareta urca in odaia ei. Comitele Staicu se abatuse din drum pe la manastirea Snagovului. Dupa parerile doamnei, un adevarat cavaler nu s‑ar fi aplecat spre astfel de necuviinta. Fiindca firesc ar fi fost sa o conduca pana acasa.

— Nenorocita soarta! hohoti ea. Singura si legata pentru totdeauna de un sot pe care nu l‑am dorit! Oare sa nu existe nici o scapare pentru mine? Maine voi sta de vorba cu el. Poate ma ajuta sa‑mi recapat linistea.

Cuprinsa de astfel de ganduri, adormi tarziu, cu speranta ca poate il va indupleca. Dar a doua zi, tot ce planuise cazu ca o pasare cu aripile frante. Majordomul castelului o instiinta ca Staicu plecase in zori si ca va lipsi multa vreme.

Capitolul 6

Ostile de achingii ale marelui‑vizir Ali‑pasa coborau din munti catre mare. Ziua de 26 mai a anului 1388 abia incepuse. Peste noapte, parca mai mult in joaca, se scuturasera cativa nori. In zori, apa mai staruia doar pe firele de iarba sau pe frunzele arborilor. Totusi, aerul de dupa scurta ploaie inviorase campia de la poalele Balcanilor. Ivit pe o culme de deal, Ali privi catre mare. Orasul Varna, tinta atacului sau, nu i se arata, si nici albastrul nesfarsit al marii. Calauzele il instiintara ca avangarda achinghiilor va ajunge acolo peste sapte‑opt ceasuri. Fasia de campie de la picioarele lui semana cu marea dupa furtuna. Duna, vale, iar duna, iar vale, si tot asa cine stie cat. Pe chipul sau prelung, aramiu, aparuse un zambet. Oare de satisfactie? Asa se parea. Iesise cu bine din stramtorile muntilor. Cu fiecare pas, campia intra in stapanirea Imperiului turcesc. Nimeni nu‑i sezuse in fata cu osti de‑a lungul drumului. Nimeni nu se incumetase cu osti impotriva achingiilor sai. Ali era tanar. Abia implinise treizeci si sase de ani. Meseria armelor o invatase la cele mai bune scoli, deschise doar pentru fiii marilor dregatori. Apoi isi desavarsise pregatirea intr‑o seama de lupte prin adancurile Asiei. Dupa datina pastrata cu severitate, pornise ca simplu arcas. Cand i se incredintase comanda asupra a zece achingii, Ali se putuse numi un ostean incercat. Dupa cativa ani, numele lui se rostea in legatura cu unele victorii de rasunet. Urcase treptele ierarhiei militare pana pe culmi, dar nu datorita originii sale, ci insusirilor de comandant.

Avangarda formata din doua‑trei mii de calareti isi struni caii si, la un semn al marelui vizir, porni in trap intins catre Varna. Restul ostilor, frumos impartite in palcuri, se misca domol ca un tavalug urias. Imbracamintea rosie, tivita cu alb, acoperea pentru o vreme cate o coasta de deal sau staruia prin vai. Verdele vegetatiei ascuns sub trupurile cailor pierdea din vedere, iar culoarea rosie acoperea vaile treptat, ca apa care se revarsa peste maluri. Multimea steagurilor cu semiluna ce nu se aplecasera in fata dusmanului ii dadeau un sentiment de mandrie. Ali nu se grabea. El stia bine ca la razboi pripeala aduce mari neajunsuri. Drumurile slabe nu ingaduiau carutele grele. Din aceasta cauza, hrana ostenilor era purtata in samarele a trei mii de cai. Alti trei mii transportau corturile, atat de necesare la vreme de popas. Ali invatase ce inseamna odihna buna de dinaintea unor lupte. Multi comandanti suferisera infrangeri datorita oboselii oamenilor. Marele vizir mergea chibzuit. Iscoadele sale controlau padurile si vagaunile pana departe. Tabara de noapte facea numai dupa ce era sigur ca eventualii dusmani nu‑l vor lua din somn.

Minunatul armasar alb al tanarului comandant se ridica in doua picioare gata sa porneasca in galop. Ali‑pasa cobori dealul ingandurat. Avea osteni buni si destui. Nimeni nu i‑ar fi putut face fata in Balcani, dar Varna inconjurata cu ziduri mari putea sa reziste multa vreme. Saisprezece corabii turcesti sub comanda inteleptului Abdulah pornisera sa blocheze intrarea portului, astfel ca aprovizionarea pe mare a ghiaurilor avea sa fie zadarnicita. Iscoadele il vestisera ca in Varna sunt vreo opt mii de aparatori. Destul de putini, insa puternici la adapostul zidurilor.

„O fi ajuns Abdulah in fata portului? se intreba tanarul comandant. Prea putine corabii! Aud ca regele Ioan al Dobrogii are vreo treizeci. Poate ca lupta pe mare a si inceput. In sfatul Divanului am cerut cincizeci de corabii. Dusmanii mei au stat impotriva si l‑au convins pe sultanul Murad ca Varna, cu zidurile ei subrede, poate fi luata usor pe uscat. Ca aparatorii sunt de adunatura si slab pregatiti. Ca la vederea ostilor marelui padisah vor deschide portile ingroziti si umili. Prostii! Inteligentul Murad nu a inteles jocul dusmanilor mei. Atacat de pe mare si de pe uscat, un port poate fi cucerit usor. Dar iata ca, pe mare, Varna are mai multe corabii. Mi‑e teama de o infrangere a flotei lui Abdulah. Am cerut bombarde, insa adversarii mei l‑au convins pe Murad ca ele imi vor ingreuia drumul. Cu ce sa dobor zidurile Varnei? Cu mainile goale? Dusmanii mei vor ca aceasta campanie sa se sfarseasca prost. Ei stiu ca, de nu voi lua Varna si Dobrogea, nu numai pozitia mea va fi in pericol, ci si viata. Murad nu ma iubeste, fiindca nu‑l lingusesc si‑i arat adesea greselile pe care le face dintr‑un orgoliu nemasurat. E de mirare ca pana si unii dintre cei mai inteligenti oameni se lasa cu placere sa fie lingusiti. Mi‑a mers faima ca nu cunosc amaraciunea infrangerii pe campul de lupta. Doar pentru asta ma pastreaza Murad. Dar ce va fi cand voi pierde? Padisahul va uita vechile victorii.”

Aproape de miezul noptii, ostile marelui vizir poposira in fata Varnei. Intre ele si zidurile orasului distanta nu era mai mare de o mila. Treizeci de mii de achingii descalecara in vederea odihnei. Cei priceputi la ridicarea corturilor munceau pe tacute. Insotit de aghiotantul sau Ibrahim, Ali ocoli tabara, multumit de felul in care se desfasurau lucrarile. Multi dintre oamenii sai erau osteni vechi, caliti in numeroase lupte. Acestia il insotisera in campaniile din Asia‑Mica.

Dupa un ceas, marele vizir intra in cortul sau. O singura lumanare aducea acolo putina lumina. Afara, in bataia lunii, intunericul arata mai slab decat inauntru. Spre deosebire de alti comandanti, Ali nu purta cu el slujitori, femei din harem, eunuci si sfetnici. Pe toate acestea le socotea o povara fara rost. Doar doi osteni se ocupau de maruntele treburi din jurul sau. Nimeni nu‑l dezbraca, nimeni nu‑l ajuta sa se imbrace. In campanie, el dorea sa fie la fel cu ceilalti osteni.

— Ibrahim!

— Porunca, stralucitorule!

— Sa se puna trei randuri de straji, dupa obiceiul nostru! Cinci mii de calareti vor veghea gata de lupta! Ceilalti sa‑si cate odihna in corturi!

— Asa va fi, stralucitorule!

In timp ce Ibrahim aduna comandantii de palcuri, Ali parasi cortul si privi catre Varna. Sub apasarea noptii zidurile orasului semanau cu o pata imensa. Nici o lumina pe ele. Totul parca aducea a pustiu. In urma vizirului razbi un zgomot de pasi.

— Tu esti, Ibrahim? intreba fara sa se intoarca.

— Eu, stralucitorule. Iscoada noastra Ben‑Din a sosit adineauri si doreste sa‑ti vorbeasca.

Marele vizir privi peste umar ingandurat. Omul cazu in genunchi si atinse pamantul cu fruntea.

— Ah, Ben‑Din, lasa prostiile! il dojeni comandantul. Asemenea fleacuri sunt bune doar in lenevia palatelor. Nu ploconeli astept de la tine. Ce vesti ai?

— Proaste, inaltimea‑ta. Flota maritului Abdulah a fost infranta ieri in zori.

Ali stia sa primeasca vestile rele, ca si pe cele bune. Altul poate ca si‑ar fi aratat mania sau disperarea. El se multumi doar sa asculte.

— Spune, Ben‑Din! grai cu blandete.

— Prea mare lucru nu stiu, inaltimea‑ta. Batalia s‑a desfasurat prea departe pentru ochiul meu. Abia cand primele corabii ale regelui Ioan s‑au intors in port am aflat ca maritul Abdulah a fost infrant. Dupa spusele marinarilor, sapte dintre corabiile noastre s‑au scufundat.

— Cate corabii a avut Ioan al Dobrogii?

— Am auzit ca vreo treizeci si ceva.

— Si cate a pierdut el?

— Se spune ca doua.

„Asa cum am prevazut”, reflecta cu amaraciune Ali.

— Dar in oras ce e?

— Pregatirile de aparare s‑au incheiat acum cinci‑sase zile.

— Iti arde de saga! se rasti marele vizir.

— Nu prea.

— Poate nu te‑ai uitat cu atentie. Nimeni nu stie despre venirea noastra.

Ben‑Din se multumi sa zambeasca. Cine s‑ar fi priceput mai bine ca el! Impiedicat de slaba lumina, comandantul nu‑i observa zambetul, insa il banui. Ben‑Din lucra pentru el de vreo zece ani. Se cunosteau bine unul pe altul.

— Daca Varna si‑a incheiat pregatirile acum cinci‑sase zile, inseamna ca acolo s‑a aflat cu mult inainte despre tinta atacului nostru, spuse Ali, parca mai mult pentru sine.

— De trei saptamani, inaltimea‑ta. Acum vreo douazeci de zile s‑a zvonit la Varna ca treizeci de mii de oameni vor urca prin pasurile Balcanilor, intai impotriva acestui port, apoi asupra Dobrogii. Pana si faptul ca maritul Abdulah va incerca o blocada cu saisprezece corabii se stie aici.

— Curios! murmura vizirul. Cati oameni apara orasul?

— Vreo sapte‑opt mii.

— Dar zidurile cum sunt?

— Cele din port, slabe, macinate de timp. Daca maritul Abdulah ar fi venit cu mai multe corabii

— Lasa asta, Ben‑Din! Nu zidurile acelea ma intereseaza acum, ci celelalte, de catre uscat.

— Vai, inaltimea‑ta! se tangui Ben‑Din. De zidurile din fata noastra nu se poate apropia nimeni. Cel putin eu n‑am reusit. Iar ceea ce am vazut de departe imi spune putin.

— N‑ai incercat sa stai de vorba cu ostenii ghiauri?

— Ba chiar am facut‑o adesea.

— Si?

— Parerile sunt impartite. Unii spun ca cele mai slabe ziduri sunt in partea de miazazi. Altii, ca tocmai acolo s‑au facut mari intarituri.

— Regele Ioan e in oras?

— De trei zile, inaltimea‑ta.

— Cine crezi ca a raspandit stirea despre atacul nostru?

— Nufarul Alb. Toata lumea vorbeste despre asta. Cand m‑ai trimis aici, nu mi‑a trecut prin minte ca vei ataca Varna atat de repede. Cand am vazut ostile noastre, am inceput sa ma dumiresc. Dar ghiaurii numai despre asta vorbeau.

— Nufarul Alb! exclama Ali. Bine, Ben‑Din! Poti sa pleci. Maine vei primi obisnuita punga cu aur.

Ramasi singuri, Ali si Ibrahim tacura o vreme fiecare cu gandurile lui. Luna intrase in nori. Doar nechezatul miilor de cai spargea uneori linistea noptii. Dinspre mare, un curent de aer mai aspru infiora campia.

— Atacam in zori? intreba aghiotantul.

— Nu. Oamenii au nevoie de odihna. Maine, mesterii nostri vor intra cu topoarele in padurea din spate. Avem nevoie de scari. Iti amintesti, Ibrahim, ca la Sabaha, acum cinci ani, ne‑au lipsit bombardele ca si azi?

— Cine ar putea sa uite, stralucitorule? Putini credeau ca vom cuceri cetatea. Dar tu, stapane, ai fost chibzuit. Din porunca ta s‑au lucrat plute, iar in toiul noptii oamenii nostri au pornit atacul pe mare. Totdeauna zidurile dinspre apa sunt mai slabe.

— Da, asa a fost, rase Ali, multumit de amintirea acelor zile frumoase. Asa a fost atunci, insa aparatorii Sabahai abia erau o mie.

— Ah, stralucitorule! suspina Ibrahim. O clipa am crezut ca vom repeta isprava de la Sabaha.

— Ai uitat de corabiile Varnei, zambi marele vizir. La Sabaha erau doua. Aici sunt peste treizeci. Ele ne‑ar scufunda plutele inainte de a ajunge noi la gura portului.

— Te‑ai gandit la altceva, stralucitorule?

— M‑am gandit. Vom ataca de pe uscat, pana cand vom ghici partile mai slabe ale zidurilor Varnei.

— Vor fi pierderi mari.

— Stiu, dar nu avem de ales. Insa nu asta ma tulbura. Acum doua luni, cand am hotarat atacul impotriva Dobrogei si Varnei, in Divanul cel Mic eram doar sase oameni. Sultanul Murad, eu, Abdulah, emirul Sabahaddin, Suhar‑pasa si Fareddin‑pasa. In tot Imperiul turcesc, numai noi stiam despre aceasta campanie. Cine a putut sa tradeze? Murad in nici un caz. Eu, la fel. Pentru Abdulah, pun mana in foc. Deci, raman trei. Sabahaddin si Suhar‑pasa sunt dusmanii mei cei mai inversunati. Fareddin‑pasa mi‑e prieten, daca se poate numi astfel. Un prieten dintre aceia care nu‑ti trezesc destula incredere. E lacom. Pentru aur, ar fi in stare de orice. Unul dintre ei a tradat. Achingiii mei au aflat abia ieri ca vom ataca Varna, iar despre Dobrogea inca nu stiu nimic.

— Stralucitorule! il intrerupse Ibrahim. Anul trecut, cand s‑a hotarat atacul de la Polènik, in sfatul cel mic al Divanului au fost tot cei sase despre care vorbesti.

— Nu! murmura Ali ingandurat. Atunci a lipsit Abdulah. Si Suhar‑pasa a lipsit. Era bolnav. Ca si acum, ghiaurii au aflat de la Nufarul Alb ca vor fi atacati. E bine ca mi‑ai amintit de Polènik, fiindca ii scoatem cu totul de sub banuiala noastra pe Abdulah si pe Suhar. Iata deci ca au ramas Sabahaddin si Fereddin. Unul dintre ei lucreaza cu Nufarul Alb. Poate ca ii da stirile pe plata, sau pur si simplu e tras de limba. Va trebui sa‑i scriu padisahului chiar in aceasta noapte. O stafeta

— Nu e bine, stralucitorule! il intrerupse Ibrahim. Sultanul va crede ca doresti sa arunci o lumina proasta asupra celor doi. Fara dovezi impotriva unuia dintre ei, nimeni nu‑ti va da crezare. Sau, sa zicem ca padisahul va fi de acord sa‑i supravegheze pe cei doi dusmani ai tai, dar cine o va face? Ai mai multa incredere in oamenii sultanului decat intr‑ai nostri? O vorba scapata fara rost ne poate da peste cap toate planurile.

— Ai dreptate, ofta Ali. Eu trebuie sa‑i supraveghez. Ben‑Din e cel mai nimerit pentru asta. Il voi trimite pe el la Adrianopole. El are acolo cativa oameni la fel de iscusiti. Nufarul Alb la Adrianopole isi face jocul, fiindca in alta parte nu ar ajunge la secretele noastre. Sabahaddin si Fareddin vor fi urmariti zi si noapte. In felul acesta s‑ar putea sa ajungem la Nufar.

— Greu, stralucitorule! zambi Ibrahim. Cei doi dusmani ai tai vor sta de vorba cu atat de multi oameni, incat ar insemna sa‑l cautam pe Nufar cine stie cata vreme. Ben‑Din s‑ar putea lovi de el in fiecare zi fara sa‑l banuiasca.

— Ce propui?

— Sa amanam asta pana ne vom intoarce la Adrianopole. Atunci sa faci in asa fel incat sa se discute in Micul Divan o noua calcare cu osti. De pilda, sa‑l convingi pe padisah ca‑i folositor sa iesim in prada dincolo de Dunare. Si ar fi bine ca la acel sfat sa lipseasca ori Sabahaddin, ori Fareddin. Pentru asta veti gasi un prilej. De va fi acolo numai Sabahaddin cand veti lua hotararea voastra, nu ne va ramane decat sa asteptam. Daca stirea nu va ajunge la Nufarul Alb, inseamna ca tradatorul e Fareddin. Daca va ajunge, va trebui sa‑l urmarim doar pe Sabahaddin, fiindca el e tradatorul.

— Minunat, dragul meu! exclama Ali‑pasa. Totusi, noi mai zabovim pe aici. Ben‑Din isi poate incepe cercetarile de pe acum. Poate are noroc si dam peste Nufarul Alb.

— Nu vad nimic rau in asta, fu de acord Ibrahim. Am scapa si de Nufar si de unul dintre dusmanii tai cei mai mari. Iar padisahul va intelege ca esti de neinlocuit.

— Imi place chibzuiala ta, rase marele vizir.

— Sunt silit sa o am, zambi acesta. Altfel nu m‑ai fi tinut pe langa tine de‑a lungul timpului.

— Adevarat! raspunse Ali cu sinceritate. Sa‑l cauti pe Ben‑Din! Am mare incredere in el. E siret, scump la vorba si iscusit ca nimeni altul. Cine ar fi putut iesi dintr‑o cetate ce se asteapta sa fie atacata? Peste un ceas va porni spre Adrianopole. Incepem lupta cu Nufarul Alb si cu dusmanii mei. De nu vom lua Varna si Dobrogea, e bine sa‑i dam sultanului o compensatie care sa‑l faca sa uite. Altfel, adversarii nostri se vor repezi asupra noastra ca niste sacali.

— Nu le vom da prilejul, stralucitorule.

— Sa speram. Atacul asupra acestui port nu‑mi place, mai ales ca ne lipsesc fortele pe mare. In Micul Divan i‑am dat lamuriri padisahului ca‑i intelept sa lovim intai Dobrogea. Prin caderea ei, Varna ramane izolata. Deci, o prada usoara. Murad nu s‑a invoit fiindca apucase a hotari: intai Varna. Iata un om inteligent care face greseli datorita faptului ca nu‑i place sa fie contrazis. Imperiul turcesc va pierde mult cu un astfel de orgolios.

Cu doua zile inaintea sosirii ostilor lui Ali‑pasa, o corabie plutea de la Caliacra spre Varna. Furtuna ce bantuise aproape o saptamana isi sleise puterile. Rar cate o pala de vant incerca sa o ridice din nou, insa fara folos. Corabia transporta putini cu branza, cas proaspat, miere, lumanari si carne afumata. Provizii pentru viitorii asediati. La prova ei, trei barbati sedeau pe niste colaci de parame. Vorba sa fie ca sedeau, fiindca odihna lor cam nesigura ar fi starnit zambete ingaduitoare sau hohote de ras, daca ea s‑ar fi petrecut in alta parte decat pe corabie. Ceva mai incolo, caii pasagerilor de pe colaci sforaiau adesea nelinistiti, dupa cum se clatina vasul. Marea, inca puternic valurita, producea obisnuitul tangaj, neluat in seama de marinari, dar simtit din plin de cei neobisnuiti. Cotae isi ducea des mainile la pantec, intr‑un gest graitor de scarba ori deznadejde, sau fugea cat ii sta in putinta spre unul din borduri, socotind ca i se intoarce stomacul pe dos. Micutul Grama, la fel de neajutorat, isi strangea trupul firav, parca hotarat sa‑l faca ghem, ca apoi sa‑l deschida fulgerator odata cu un behait jalnic. Cand vasul cadea cu prova intre adancurile a doua valuri, avea senzatia ca pantecul sau e greu ca un cazan cu apa. Cand corabia salta brusc pe o creasta, parca tot aerul pierea din imprejurimi, iar stomacul i se lipea de sira spinarii ca lovit cu maiul. Doar cavalerul blond, care umblase adesea pe mare, suporta mai usor tangajul, cu toate ca si el simtea o puternica apasare. Rezemat cu spatele de tribord, capitanul vasului infuleca o pulpa de berbec si‑i privea pe cei trei pasageri, daca nu cu mila, in orice caz cu mult interes. Observandu‑l cum mesteca lacom, Cotae inlemni de scarba doar o clipa, fiindca in cea urmatoare se apleca peste babord si socoti ca leapada din el nu numai pranzul din zori, ci si pe cele din ultimii ani.

Corabia ajunsese curand in gura portului, unde apa linistita le dadu ragaz celor trei pasageri sa‑si mai traga sufletul si sa priveasca in jur. Departe, catre miazazi, soarele prindea in lumina lui scazuta vreo treizeci de corabii cu toate panzele in vant, care la asemenea distanta pareau incremenite.

— Pescuiesc? se interesa micutul Grama.

— Si inca ce pescuiesc! zambi capitanul. Numai peste mare. Dar sa vedem daca intra in plasa. Acum patru zile cand am plecat de aici, tocmai ieseau din port incarcate cu osteni. Dupa cum patruleaza ele pe acolo, inseamna ca pestele mare inca nu s‑a aratat.

La vorbele in doi peri ale comandantului, Grama pricepu ceva, insa nu destul, ceea ce‑l facu sa staruie.

— Care peste?

— Abdulah, cavalere. Acum patru zile se vorbea aici ca Abdulah vine asupra Varnei cu saisprezece corabii.

— Numai cu atat? Sa fie oare Murad lipsit de intelepciune? Ce pot face saisprezece corabii impotriva a peste treizeci?

— Cred ca nu‑i lipsit de intelepciune, ci numai de stiri. El nu se astepta ca Ioan al Dobrogii sa primeasca ajutor de la corabierii genovezi, greci si venetieni aflati in trecere cu marfurile lor pe la Varna, Caliacra si Tomis. De fapt, nu chiar ajutor. Regele Ioan a rechizitionat corabiile lor pana ce va trece pericolul. Adaugate la ale lui, a iesit o flota frumoasa.

Corabia ajunse la cativa pasi de cheiul rostuit in blocuri de piatra. Marinarii aruncara cu indemanare doua parame spre uscat. Doi dintre privitorii ocazionali le prinsesera si le petrecura in jurul solidelor babale de lemn. Pe mare, soarele gata sa apuna parca poleia totul in galben‑auriu.

Fericiti ca lasau in urma neajunsurile calatoriei, cei trei pasageri isi purtara caii pe puntea cam nesigura si rasuflara usurati cand simtira din nou pamantul sub picioare. Linistea Varnei ii mira. Oamenii aratau ca si cand totul ar fi fost in ordine. Putine semne dovedeau ca se stie acolo despre apropiatul asediu pe mare si pe uscat. In primele zile cand se aflasera vestile, panica bantuise cumplit prin oras. Apoi, odata cu trecerea timpului si incheierea lucrarilor de aparare, locuitorii se obisnuisera cu ideea pericolului. O seama de bogatasi parasisera Varna in barci mari, calatorindu‑se cine stie pe unde. Dar saracimea nu avea unde merge.

La sosirea corabiei din Caliacra, multi localnici alergasera in port dornici de stiri proaspete. Cum marinarii nu stiau mai mult decat ei, acestia pornisera a se rari. Totusi, mai zabovira cativa. Printre cei ramasi acolo, cavalerul blond il recunoscu, nu fara adanca mirare, pe egumenul Lazar, iar alaturi aparu figura malaiata a parintelui Sima.

— E mica lumea, sfintia‑voastra, rase Arad. Nu ma asteptam sa va intalnesc aici, unde miroase a razboi.

— Sunt mari si minunate caile Domnului! zambi egumenul. De fapt, nici eu nu ma asteptam la o astfel de intalnire. Banuiam ca sunteti pe la Caliacra.

— De acolo venim. Am ajuns in cetate la o zi dupa plecarea slavitului rege Ioan al Dobrogii.

— Deci pe el il cautati? facu Lazar sagalnic, prefacandu‑se a nu da prea mare importanta intrebarii.

Fire deschisa, Arad prefera de obicei sa spuna el ce avea de spus. Intrebarile directe il iritau. Aceasta se datora in buna masura faptului ca toata viata lui de pana atunci fusese nevoit sa se ascunda. Apoi, traiul printre straini il facuse sa fie prudent. Sigur ca nu era cazul sa ocoleasca intrebarea egumenului, dar obisnuinta fu mai tare, astfel ca, dupa ce chibzui o clipa, grai cu acea privire candida care il zgandarise candva pe cavalerul Bogdan:

— Ce‑i nou pe aici?

— Iscoadele au adus stiri ca treizeci de mii de achingii vor sosi maine in fata Varnei.

— O! Spusele Nufarului Alb se adeveresc.

— De unde stiti despre ele?

— Cine nu stie? Ati venit cumva pentru a binecuvanta ostile orasului?

— Si pentru asta, rase egumenul. Cat despre voi, ar fi nimerit sa‑mi spuneti daca il cautati pe Ioan al Dobrogii. Azi, putini sunt cei care ajung pana la rege. Cu ceva osteneala, va pot aranja o audienta.

— Ma indatorati mult, sfintia‑voastra. In fond, Ioan al Dobrogii e rege sau despot?

— Intre cele doua titluri socot ca nu‑i nici o deosebire. Turcii si bizantinii il numesc rege. El se considera despot.

— Inteleg. Doresc sa‑i ofer regelui serviciile mele si ale cavalerului Grama.

„Oare numai pentru atat? reflecta Lazar. Parca nu‑mi vine a crede. O astfel de oferta i‑o poate face sfetnicul Toma. Cred ca a aflat si el cate ceva despre Toma. Fiindca acest sfetnic e mana dreapta a regelui Ioan.”

— Domnule! i se adresa tanarului. In seara aceasta veti avea intrevederea dorita, dar se cuvine sa‑mi raspundeti la cateva intrebari. Asta, in schimbul ajutorului, zambi prelatul. V‑ar conveni sa facem o scurta plimbare de‑a lungul cheiului?

— Nu vad nimic rau in propunerea sfintiei‑voastre.

Amandoi se indepartara la brat, ca niste cunostinte vechi.

— Cand oferiti totdeauna cereti ceva in schimb? intreba Arad cu aerul sau plin de candoare.