Cronicile din Narnia - nepotul magicianului (Clive Staples Lewis)

Cronicile din Narnia I --- nepotul magicianului

-- Clive Staples Lewis --

C U P R I N S

1. Usita tainica

2. Digory si unchiul Andrew

3. Padurea de la Hotarul dintre Taramuri

4. Clopotelul si ciocanul

5. Cuvantul deplorabil

6. Incep necazurile unchiului Andrew

7. Ce s-a intamplat la usa de la intrare

8. Lupta de langa felinar

9. Descoperirea Narniei

10. Prima gluma si alte intamplari

11. Digory si unchiul lui dau de belea

12. Aventura lui Capsunel

13. O intalnire neasteptata

14. Plantarea Pomului

15. Sfarsitul acestei povesti si inceputul tuturor celorlalte

Notita biobibliografica

1. USITA TAINICA

Aceasta poveste este despre ceva ce s-a intamplat cu mult timp in urma, cand bunicul vostru era copil. Este foarte importanta fiindca in ea se povesteste cum au inceput toate calatoriile intre lumea noastra si taramul numit Narnia.

Pe vremea aceea, domnul Sherlock Holmes mai locuia inca pe Baker Street, iar familia Bastable cauta comoara din Lewisham Road. Pe vremea aceea, baietii trebuiau sa poarte guler scrobit, iar scolile erau mai toate cu mult mai severe decat sunt acum. Mancarea era insa mai buna; nici nu va mai spun ce ieftine si gustoase erau dulciurile, ca sa nu va lase gura apa degeaba. Ei bine, pe vremea aceea, traia la Londra o fetita pe nume Polly Plummer.

Locuia intr-o casa dintr-un lung sir de case lipite una de alta. Intr-o dimineata, cand era in gradina din spatele locuintei, deasupra zidului care despartea gradina lor de cea a casei vecine, aparu capul unui baiat care se cocotase pe zid. Polly fu foarte mirata, fiindca pana atunci nu mai vazuse nici un copil in casa de-alaturi, in care locuiau doar domnul si domnisoara Ketterley, frate si sora, batrani, amandoi necasatoriti, isi ridica privirea, curioasa. Fata baiatului necunoscut era foarte murdara. N-ar fi putut fi mai murdara nici daca si-ar fi sters lacrimile cu mainile pline de tarana. De fapt, cam asta se si intamplase.

— Buna, spuse Polly.

— Buna, spuse baiatul. Cum te cheama?

— Polly, raspunse fetita. Pe tine?

— Digory, ii raspunse baiatul.

— I-auzi, ce nume caraghios! zise ea.

— Nu e nici pe departe asa caraghios ca Polly, spuse Digory.

— Ba da, il contrazise fata.

— Oh, nu, zise baiatul.

— Eu cel putin ma spal pe fata, zise Polly. Ceea ce-ar trebui sa faci si tu; mai ales dupa

Se opri. Fusese cat pe ce sa spuna „Dupa ce-ai dat apa la soareci', dar se gandi ca n-ar fi prea politicos din partea ei.

— Asa e, am plans, spuse Digory cu voce tare, ca un baiat atat de amarat ca nu-i mai pasa daca afla cineva c-a plans. Ai face si tu la fel, continua el, daca ai fi trait toata viata la tara si-ai fi avut un ponei, si rau in spatele gradinii, si-ai fi fost adusa dup-aia sa locuiesti intr-o Groapa nenorocita ca asta.

— Londra nu-i o Groapa, spuse Polly indignata. Dar baiatul era prea pornit ca s-o bage in seama; continua sa-si spuna oful:

— Si daca tatal tau ar fi in India, iar tu ar trebui sa vii sa stai cu o matusa si un unchi care-i nebun (cui i-ar placea asta?), fiindca au grija de mama ta care e grav bolnava si care-o sa moara.

Fata i se schimonosi ca atunci cand incerci sa nu pufnesti in plans.

— N-am stiut, imi pare rau, zise Polly umila. Dupa care, fiindca nu stia ce sa mai spuna si ca sa-l faca pe Digory sa se gandeasca la lucruri mai vesele, il intreba:

— Domnul Ketterley chiar e nebun?

— Sau e nebun, ii raspunse Digory, sau e un mister la mijloc. Are o camaruta, sus, la etaj, in care matusa Letty zice ca n-am voie sa intru. E ceva necurat la mijloc. Si mai e ceva. De cate ori vrea sa-mi spuna ceva la masa — cu ea nu vorbeste niciodata — , matusa fl opreste mereu, ii zice: „Nu necaji baiatu', Andrew' sau „Sunt sigura ca nu-l intereseaza asa ceva pe Digory' ori „Digory, n-ai vrea sa te duci sa te joci in gradina?'

— Da' ce incearca sa-ti spuna?

— Nu stiu. N-apuca niciodata sa spuna prea mult. Da' mai e ceva. Intr-o seara — se innoptase de fapt — in drum spre camera mea, cand am trecut pe langa scara care duce la pod (nici nu-mi place sa trec pe-acolo), sunt sigur c-am auzit un strigat.

— Poate-si tine acolo vreo nevasta nebuna.

— M-am gandit si eu la asta.

— Sau poate face bani falsi.

— Sau o fi fost pirat, ca personajul din Comoara din Insula, si se ascunde de fostii camarazi.

— Poate ti se pare interesant, spuse Digory. Da' dac-ar trebui sa dormi acolo, n-ai mai gandi la fel. Cum ti-ar placea sa stai treaza-n pat si sa-l auzi pe unchiul Andrew trecand tiptil pe langa camera ta? Si are niste ochi groaznici!

Asa s-au cunoscut Polly si Digory; si, cum vacanta de vara de-abia incepuse si nici unul dintre ei nu mergea la mare in anul acela, se intalneau aproape in fiecare zi.

Aventurile lor au inceput mai ales din pricina ca era una din cele mai umede si mai reci veri din ultimii ani. Vremea i-a alungat in casa: sau, am putea spune, spre explorari in casa. E minunat sa vezi cate lucruri poti explora intr-o casa sau intr-un sir de case, cu o bucatica de luminare. Polly descoperise de multa vreme ca, daca deschizi o anume usita din podul casei ei, dai de un rezervor de apa si, in spatele lui, de un loc intunecos, in care puteai ajunge daca te catarai putin, cu atentie.

Locul asta intunecos era ca un tunel lung, cu un perete de caramizi de o parte, si cu un acoperis in panta de cealalta parte. Printre tiglele de pe acoperis patrundeau pete mici de lumina. Tunelul n-avea podea: trebuia sa pasesti de pe o grinda pe alta, iar intre grinzi era numai ipsos.

Daca din intamplare calcai pe el, te-ai fi trezit cazand prin tavan in camera de dedesubt. Polly folosise bucatica de tunel din spatele rezervorului in chip de pestera a hotilor. Adunase acolo lazi si cutii si scaune de bucatarie rupte si tot felul de lucruri de acest gen, si le pusese intre grinzi, sa faca un fel de podea, isi tinea aici o pusculita in care avea tot soiul de comori, o poveste pe care o scria si, de obicei, cateva mere. Bause de multe ori aici, in liniste, cate o sticla de suc: sticlele vecM faceau locul sa arate si mai mult a pestera a hotilor.

Lui Digory ii placu pestera (Polly nu l-a lasat sa-i citeasca povestea), dar el era si mai interesat sa exploreze.

— Ia uita-te aici, zise. Pana unde merge tunelu' asta? E numai cat casa ta sau merge mai departe?

— Merge mai departe, raspunse Polly. Da' nu stiu pana unde.

— inseamna ca putem sa mergem de-a lungul sirului de case.

— S-ar putea, spuse Polly. Si mama!

— Ce?

— Am putea intra in celelalte case!

— Sigur, sa creada oamenii ca suntem hoti! Nu, multumesc.

— Nu mai face pe desteptu'! Ma gandeam la casa de dupa casa voastra.

— Ce-i cu ea?

— Cum ce-i cu ea? E goala. Tata spune ca e goala de cand ne-am mutat noi aici.

— Atunci cred c-am putea sa ne uitam prin ea, zise Digory.

Era cu mult mai nerabdator decat s-ar crede, judecind dupa modul in care vorbise. Fiindca se gandea, fireste, la toate motivele pentru care casa era goala de atata vreme. La fel si Polly. Nici unul dintre ei nu pomeni cuvantul „bantuita'. Si amandoi simteau ca, o data ce propusesera sa mearga acolo, ar fi fost un semn de slabiciune sa nu se mai duca.

— Sa mergem sa-ncercam chiar acum? intreba Digory.

— Bine, fu de acord Polly.

— Daca nu vrei sa mergi, nu veni, zise Digory.

— Daca mergi tu, merg si eu, spuse fetita.

— Da' cum o sa stim c-am ajuns in casa de dupa casa de-alaturi?

Hotarara ca trebuie sa ajunga in dreptul debaralei si sa mearga de-a lungul acesteia din grinda in grinda, in felul acesta puteau sa-si dea seama cam cate grinzi erau deasupra unei camere. Dupa care adunau inca patru grinzi pentru spatiul dintre cele doua poduri din casa lui Polly, si acelasi numar pentru camera de serviciu si pentru debara. Puteau afla astfel lungimea casei in grinzi. Dupa ce parcurgeau de doua ori distanta asta, insemna ca au ajuns la marginea casei lui Digory; orice usa la care ajungeau dupa aceea dadea in podul casei nelocuite.

— Da' n-as prea crede ca e chiar goala, spuse Digory.

— Da' ce crezi ca-i acolo?

— Cred ca locuieste cineva in secret, cineva care iese de-acolo doar noaptea, cu o lanterna slaba. S-ar putea sa dam de vreo banda de criminali disperati si-o sa primim o recompensa. Nu se poate sa fie o casa goala atata vreme, daca nu-i un mister la mijloc.

— Tata zicea ca acolo sunt probabil conducte, spuse Polly.

— Pfui! Ce lipsiti de imaginatie sunt oamenii mari! spuse Digory.

Acum, ca vorbeau la lumina zilei, in pod, si nu la lumina luminarii din Pestera Hotilor, li se parea mult mai putin probabil sa fie fantome in casa nelocuita.

Dupa ce masurara podul, luara un creion ca sa socoteasca. La inceput, fiecare obtinu alt rezultat, si chiar si dupa ce ajunsera la acelasi rezultat nu fura prea siguri ca e cel corect. Erau grabiti sa porneasca in expeditie.

— Trebuie sa mergem in liniste, spuse Polly in timp ce se catarau inapoi in spatele rezervorului.

Fiindca era o ocazie speciala, luara fiecare cate o lumanare (Polly avea o provizie serioasa in pestera).

Era intuneric, plin de praf si era curent. Paseau de pe o grinda pe alta in tacere. Doar din cand in cand isi spuneau, in soapta:

— Suntem la capatul podului acum. Sau:

— Probabil ca suntem pe la jumatatea casei tale. Nici unul dintre ei nu se impiedica si nici luminarile nu se stinsera, in cele din urma ajunsera la un loc unde zarira o usita in peretele de caramizi din partea dreapta. Bineinteles ca nu avea nici zavor, nici clanta pe partea asta, pentru ca usa fusese facuta ca sa intri in pod, nu ca sa iesi; dar avea un clempus (cum are de obicei usa de la dulapul de bucatarie) si erau siguri c-au s-o poata deschide.

— Sa-ncerc eu? intreba Digory.

— Daca mergi tu, merg si eu, raspunse ea la fel ca mai inainte.

Amandoi simteau ca lucrurile ajunsesera prea departe, dar nici unul nu voia sa dea inapoi. Digory trase cu putere de clempus. Usa se deschise, iar lumina care patrunse pe neasteptate ii facu sa clipeasca. Dupa care, socati, isi dadura seama ca in fata lor nu era un pod parasit, ci o camera mobilata. Parea destul de goala. Si era o liniste de moarte. Curiozitatea o ajuta pe Polly sa depaseasca acest moment. Stinse luminarea si pasi in incaperea ciudata, miscandu-se in liniste, ca un soricel.

Avea, fireste, forma unui pod, dar era mobilata ca o camera de zi. Peretii erau plini de rafturi de sus pana jos, iar rafturile erau pline de carti, in camin ardea focul (nu uitati ca in anul acela vara era foarte umeda), iar in fata semineului, cu spatele spre ei, era un fotoliu cu spatar inalt, intre fotoliu si Polly, ocupand aproape tot mijlocul incaperii, se afla o masa mare, pe care erau ingramadite fel de fel de lucruri, carti, caiete, cerneala si calimari, tocuri si ceara pentru sigiliu si un microscop. Dar ceea ce-i atrase atentia de la bun inceput fu o tava din lemn rosiatic, pe care erau niste inele. Asezate doua cate doua, unul galben si unul verde, urma apoi un spatiu liber, si iar un inel galben si unul verde. Nu erau mai mari decat niste inele obisnuite, si nu se putea sa nu le observi, fiindca erau foarte stralucitoare. Erau cele mai frumoase obiecte stralucitoare pe care ti le-ai putea imagina^ Daca Polly ar fi fost doar un pic mai mica, cu siguranta c-ar fi incercat sa muste dintr-unul din ele.

In incapere era atat de liniste, incat se auzea ticaitul ceasului. Totusi, dupa cum isi dadu acum seama, nu era chiar asa liniste de fapt. Se auzea un zumzet foarte, foarte slab. Daca ar fi fost deja inventate aspiratoarele, Polly ar fi crezut ca da cineva cu aspiratorul undeva departe, cateva camere mai incolo sau cateva etaje mai jos. Dar zgomotul care se auzea era mai placut decat cel facut de un aspirator, era mai muzical; doar ca era atat de slab, incat aproape ca nu-l puteai auzi.

— E-n regula, nu-i nimeni, ii spuse Polly lui Digory, peste umar.

Nu mai vorbea in soapta acum. Digory intra si el in incapere, clipind din ochi si extrem de murdar. De altfel, si Polly era la fel de murdara.

— N-are nici un rost, spuse el. Asta nu-i o casa goala. Mai bine o stergem de-aici inainte de a veni cineva.

— Ce crezi ca sunt alea? il intreba Polly, aratand spre inelele colorate.

— Lasa asta, spuse Digory, cu cat plecam mai repede

Nu mai apuca sa termine ce avea de spus, fiindca in clipa aceea se intampla ceva. Fotoliul cu spatar inalt din fata caminului se misca deodata si din el, ca un diavol iesind de sub o trapa, se ridica amenintator trupul unchiului Andrew. Deci nu erau in casa goala defel; erau in casa lui Digory, chiar in camera in care n-avea voie sa intre! Copiii scoasera amandoi un „O-o-o' si-si dadura seama ce greseala ingrozitoare facusera. Ar fi trebuit sa-si dea seama ca nu mersesera destul de departe.

Unchiul Andrew era inalt si foarte slab. Avea nasul ascutit, ochii extrem de stralucitori si un smoc mare de par carunt ciufulit.

Digory ramasese mut, fiindca unchiul Andrew arata de o mie de ori mai periculos decat oricand inainte. Polly nu era inca prea speriata; dar, nu dupa mult timp, fu si ea cuprinsa de frica. Pentru ca primul lucru pe care-l facu unchiul Andrew fu sa se duca pana la usa, s-o inchida si sa rasuceasca apoi cheia in broasca. Dupa care se intoarse spre copii, ii fixa cu ochii lui stralucitori si le zambi, aratandu-si toti dintii.

— Asa! spuse. Proasta de sora-mea n-are cum sa vina aici.

Era ingrozitor de diferit de ceea ce te-ai fi asteptat din partea unui adult. Polly nu mai putea de frica, si o pornira si ea si Digory, cu spatele, spre usita pe care intrasera. Dar unchiul Andrew fu mai rapid decat ei. Ajunse in spatele lor, inchise si usa aceea si se posta in dreptul ei. Dupa care isi freca mainile facand sa-i trosneasca incheieturile. Avea degete frumoase, albe si lungi.

— Sunt incantat sa va vad, spuse. Chiar asta-mi doream: doi copii.

— Va rog, domnule Ketterley, incepu Polly. E aproape ora mesei si trebuie sa ma duc acasa. Vreti sa ne lasati sa iesim de aici, va rog?

— Nu inca, raspunse unchiul Andrew. Nu pot pierde o ocazie atat de buna. Aveam nevoie de doi copii. Stiti, tocmai lucrez la un experiment epocal. Am incercat pe un cobai si se pare c-a mers. Dar un cobai nu-ti poate spune nimic. Si nici nu poti sa-i explici cum sa se-ntoarca.

— Asculta, unchiule Andrew, ii spuse Digory, chiar ca e ora mesei. Au sa-nceapa sa ne caute. Trebuie sa ne lasi sa plecam.

— Trebuie? facu unchiul Andrew. Digory si Polly se uitara unul la altul. Nu

Indrazneau sa spuna nimic, dar privirile pe care si le aruncau spuneau „Ce ingrozitor!' si „Trebuie sa-i cantam in struna'.

— Daca ne lasati sa mergem la masa, zise Polly, ne-am putea intoarce dupa ce mancam.

— Da' cine-mi garanteaza mie ca va-ntoarceti? intreba unchiul Andrew cu un zambet viclean.

Dupa care paru ca s-a razgandit.

— Bine, le spuse, daca trebuie sa plecati, asta e. Nu pot spera ca doi tineri ca voi sa vrea sa stea de vorba cu un natarau ca mine.

Ofta si continua:

— Habar n-aveti ce singur ma simt uneori. Da' ce conteaza? Duceti-va la masa. Numai stati un pic, sa va dau un cadou inainte. Nu mi se-ntampla prea des sa ma viziteze o fetita in biroul asta vechi si prafuit; mai ales o domnisoara frumoasa ca tine, daca ma pot exprima asa.

Polly incepu sa creada ca poate nu e nebun, la urma urmei.

— Vrei un inel, draga mea? o intreba unchiul Andrew pe Polly.

— Vreti sa spuneti un inel dintr-acela, galben sau verde? intreba Polly. Ce dragute sunt!

— Verde nu, spuse unchiul Andrew. Ma tem ca pe cele verzi nu le pot da nimanui. Dar as fi incantat sa-ti dau oricare dintre inelele galbene. Din toata inima. Vino si-ncearca unul.

Lui Polly nu-i mai era frica si era de-acum sigura ca batranul domn nu e nebun; iar inelele acelea stralucitoare te atrageau intr-un mod ciudat.

Pasi spre tava.

— I-auzi, spuse, zgomotul ala se aude mai tare aici. De parca l-ar face inelele.

— Ce idee, draga mea, rase unchiul Andrew.

Parea un ras foarte natural, dar Digory zarise o privire de nerabdare, aproape de lacomie, pe chipul lui.

— Polly, nu fi proasta! striga. Nu le-atinge! Prea tarziu. Chiar in clipa aceea mana lui

Polly atinse unul din inele. Si imediat, fara nici o sclipire, nici un zgomot, nici un fel de semn, Polly disparu, in incapere ramasera numai Digory si unchiul Andrew.

2. DIGORY SI UNCHIUL ANDREW

Totul fusese atat de neasteptat, atat de oribil de diferit de tot ce i se mai intamplase pana atunci, chiar si in cosmaruri, incat Digory scoase un tipat. Unchiul Andrew se repezi si-i puse palma la gura.

— Fara de-astea! ii sopti la ureche. Daca faci galagie, aude mama ta. Si stii ce i s-ar putea intampla daca se sperie.

Cum avea sa povesteasca Digory mai tarziu, rautatea asta oribila de a santaja pe cineva in felul asta ii provoca sila. Dar bineinteles ca nu mai tipa.

— Asa-i mai bine, zise unchiul Andrew. Poate ca nu te-ai putut abtine. E intr-adevar un soc sa vezi cum dispare cineva. Chiar si eu m-am cam speriat cand a disparut cobaiul noaptea trecuta.

— Deci de-asta ai tipat? il intreba Digory.

— M-ai auzit, care va sa zica. Sper ca nu ma spionezi?

— Bineinteles ca nu, se revolta Digory. Da' ce s-a intamplat cu Polly?

— Felicita-ma, dragul meu, spuse unchiul Andrew, frecandu-si mainile. Mi-a reusit experimentul. Fetita a plecat — a disparut — din aceasta lume.

— Ce i-ai facut?

— Am trimis-o, am trimis-o altundeva.

— Cum adica? il intreba Digory. Unchiul Andrew se aseza in fotoliu.

— Iti spun imediat. Ai auzit vreodata de batrana doamna Lefay?

— O stramatusa sau ceva de genul asta? intreba Digory.

— Nu chiar, ii spuse unchiul Andrew. Era nasa mea. E persoana din tabloul de-acolo, de pe perete.

Digory se uita intr-acolo si vazu o fotografie veche a unei femei batrane, cu boneta pe cap. Si-si aminti ca o mai vazuse intr-o poza dintr-un sertar vechi, acasa la el, la tara. O intrebase pe mama cine e, dar ea nu voise sa vorbeasca prea mult pe tema asta.

„Nu era prea draguta, isi spuse Digory in sinea lui, desi, sigur, din pozele astea vechi nu-ti poti da seama prea bine.'

— Era ceva ceva ciudat in legatura cu ea, unchiule Andrew? intreba apoi cu voce tare.

— Depinde de ce intelegi prin ciudat, chicoti unchiul Andrew. Oamenii sunt tare incuiati. Spre sfarsitul vietii incepuse, e adevarat, sa se comporte tare ciudat. Facea tot felul de lucruri prostesti. De-asta au inchis-o.

— La un azil de nebuni?

— Nu, nu, nu, raspunse unchiul Andrew socat. Nici vorba. La inchisoare.

— Ah! Da' ce facuse? intreba Digory.

— Biata femeie! spuse unchiul Andrew. Niste prostii. E vorba de mai multe lucruri, da' n-are rost sa intram in amanunte. Era tare buna cu mine.

— Da' ce legatura au toate astea cu Polly? As vrea sa

— Toate la vremea lor, baiete, il intrerupse unchiul Andrew. Au eliberat-o pe batrana doamna Lefay inainte sa moara, iar eu am fost una dintre putinele persoane pe care le-a primit sa le vada pe patul de moarte. Nu mai putea suporta oamenii obisnuiti si ignoranti. Nici eu nu-i pot suporta. Dar pe noi ne interesau a-celeasi lucruri. Cu numai cateva zile inainte de a muri, mi-a spus sa deschid un sertar secret de la un birou din casa ei si sa-i aduc de-acolo o cutiuta. Mi-am dat seama de cum am pus mana pe cutie ca tin un mare secret in mana. Mi-a dat-o si m-a pus sa-i promit c-o s-o ard, fara s-o deschid, imediat dupa moartea ei. Nu mi-am respectat promisiunea.

— Ce urat din partea ta, spuse Digory.

— Urat? facu unchiul Andrew, privindu-l usor incurcat. Ah, inteleg. Vrei sa spui ca baieteii trebuie sa-si tina promisiunile. Asa e bine si frumos, desigur, si ma bucur ca si tu ai fost invatat sa-ti respecti promisiunile. Dar banuiesc ca intelegi ca reguli de genul acesta, oricat de potrivite ar fi pentru baietei si pentru servitori sau pentru femei, si poate chiar pentru oameni in general, nu sunt valabile si pentru cercetatorii adevarati ori pentru marii ganditori sau intelepti. Nu, Digory. Oamenii ca mine, care au o intelepciune tainica, sunt absolviti de regulile obisnuite, dupa cum suntem lipsiti si de placerile oamenilor de rand. Destinul nostru, baietel, e maret, dar suntem condamnati la singuratate.

Pe cand spunea toate acestea, ofta si parea atat de serios si de nobil si de misterios, incat Digory crezu pentru o clipa ca spune ceva cu adevarat frumos. Dar isi aminti imediat de privirea plina de rautate de pe fata unchiului lui in clipa in care disparuse Polly. Si reusi sa vada dincolo de cuvintele mari ale unchiului Andrew. „De fapt, isi spuse in sinea lui, isi inchipuie ca are dreptul sa faca orice ca sa obtina ceea ce vrea.'

— Bineinteles ca n-am indraznit sa deschid cutia mult timp, continua unchiul Andrew, fiindca stiam ca s-ar putea sa fie ceva foarte periculos inauntru. Nasa mea a fost o femeie cu adevarat remarcabila. Adevarul e ca a fost printre ultimele femei din aceasta tara care aveau sange de vrajitoare. (Zicea ca mai sunt doua. O ducesa si o servitoare.) Stii, Digory, s-ar putea sa-l ai in fata ta pe ultimul om care a avut o nasa vrajitoare. Cred ca n-ai sa uiti asta cate zile o sa ai.

„Fac pariu ca era o vrajitoare rea', isi spuse Digory in gand.

— Dar Polly? intreba apoi, cu glas tare.

— Nu ma mai bate la cap cu asta! facu unchiul Andrew. De parca asta ar avea vreo importanta! Mai intai am studiat cutia. Era foarte veche. Si chiar de-atunci mi-am dat seama ca nu e nici greceasca, nici egipteana, nici babiloniana, nici hitita si nici .chinezeasca. Era mai veche decat toate aceste popoare. Ziua in care am aflat adevarul a fost o zi mare pentru mine. Era din Atlantida, insula disparuta. Ceea ce inseamna ca era mai veche cu multe secole decat oricare dintre obiectele din epoca de piatra, descoperite in Europa. Si nu era primitiva ca acestea. Fiindca atunci, la inceputul tuturor timpurilor, Atlantida era deja un oras maret, cu palate si temple si oameni invatati.

Se opri o clipa, asteptand parca sa-i spuna Digory ceva. Dar baiatului ii placea de el tot mai putin, cu fiecare clipa, asa ca nu-i spuse nimic.

— Intre timp, continua unchiul Andrew, am invatat o multime de lucruri (nu se cuvine sa-i spun unui copil ce anume) despre Magie, in general. Asa c-am ajuns sa am o oarecare idee despre ce anume ar putea fi in cutie. Prin diferite teste, am redus numarul posibilitatilor. A trebuit sa cunosc niste niste oameni foarte neobisnuiti, si am trecut prin cateva experiente tare neplacute. De aceea am si albit. Nu e usor s-ajungi Magician. M-am si imbolnavit. Da' m-am mai intremat. Pana la urma, am reusit sa stiu.

Desi nu exista nici cea mai mica posibilitate sa-i auda cineva, se apleca si-i spuse aproape in soapta:

— In cutia din Atlantida era ceva care fusese adus din alta lume, pe vremea cand lumea noastra era de-abia la inceput.

— Ce? intreba Digory, care devenise curios, in ciuda vointei lui.

— Niste praf, raspunse unchiul Andrew. Un praf fin si uscat. Nu parea ceva deosebit. Dupa o viata de truda, nu era o rasplata prea mare, mi-ai putea spune. Da' cand m-am uitat la el (am avut mare grija sa nu-l ating) si mi-am dat seama ca fiecare fir de praf fusese odinioara in alta lume — nu in alta planeta; planetele fac parte din lumea noastra si dac-ai merge destul de mult ai putea ajunge la ele — , cu adevarat o Alta Lume, alta Natura, alt univers, un loc in care n-ai putea ajunge nici dac-ai calatori la nesfarsit prin acest univers — o lume in care nu poti s-ajungi decat prin Magie!

Unchiul Andrew se opri si-si freca mainile pana ce incepura sa-i pocneasca toate incheieturile ca niste artificii.

— Stiam, continua el, ca praful acela nu te poate duce inapoi in locul de unde provenea decat daca-i dadeai forma potrivita. Dar tocmai asta era problema: cum sa-i dai forma potrivita ? Toate experimentele mele de pana atunci dadusera gres. Le incercasem pe cobai. Unii murisera. Altii explodasera ca niste bombite

— Ce crud din partea ta, spuse Digory, care avusese un cobai.

— Nu intelegi esentialul, spuse unchiul Andrew. Creaturile acelea pentru asta erau facute. Le cumparasem chiar eu. Deci unde ramasesem? Ah, da. Pana la urma am reusit sa fac inelele: inelele galbene. Dar acum s-a ivit alta problema. Eram sigur ca orice creatura care atinge un inel galben o s-ajunga in Cealalta Lume. Dar la ce-mi folosea asta daca nu o puteam aduce inapoi ca sa-mi spuna ce-a gasit acolo?

— Dar ei? intreba Digory. Ce se intampla cu ei daca nu se mai pot intoarce?

— Privesti lucrurile dintr-un punct de vedere gresit, spuse unchiul Andrew masurandu-l enervat. Nu intelegi ca e vorba de un experiment epocal? Scopul principal al trimiterii pe cineva in Cealalta Lume este sa aflu cum e acolo.

— Atunci de ce nu te-ai dus tu?

Digory nu mai vazuse pe nimeni atat de ofensat si de surprins ca unchiul sau.

— Eu? Eu? facu el. Baiatul asta e nebun! Un om la varsta mea, si cu sanatatea mea, sa risc eu socul si pericolele unei asemenea calatorii intr-un univers total diferit? N-am auzit ceva mai absurd de cand sunt! iti dai seama ce spui? Gandeste-te numai ce-nseamna o Alta Lume poti da peste orice absolut orice.

— Si banuiesc ca acolo ai trimis-o pe Polly, spuse Digory, cu obrajii arzandu-i de furie. Desi esti unchiul meu, nu pot sa nu-ti spun ca te-ai purtat ca un las; ai trimis o fetita intr-un loc in care tie ti-e frica sa te duci.

— Liniste, domnule! striga unchiul Andrew, rezemandu-si capul de masa. Nu permit sa-mi vorbeasca astfel un scolar jegos. Nu intelegi nimic. Eu sunt marele invatat, magicianul, cel care face experimentul. E (firesc sa am nevoie de subiecti pe care sa pot experimenta. Doamne, mai lipseste sa-mi spui c-ar fi trebuit sa le cer voie cobailor inainte de a experimenta pe eil Nu poti dobandi intelepciune fara sacrificii. Dar ar fi de-a dreptul ridicol sa ma duc chiar eu. E ca si cand ai cere unui general sa lupte ca simplu soldat. Daca mor, ce s-ar mtampla cu munca mea de-o viata?

— Nu mai trancani atat, spuse Digory. O aduci pe Polly inapoi sau nu?

— Tocmai voiam sa-ti spun, cand m-ai intrerupt atat de nepoliticos, spuse unchiul Andrew, ca am reusit sa gasesc pana la urma o cale de a-i aduce inapoi. Inelele verzi te aduc inapoi.

— Dar Polly n-are nici un inel verde.

— Nu, spuse unchiul Andrew zambind rautacios.

— Deci nu se poate intoarce, striga Digory. E ca si cand ai fi omorat-o.

— Ba se poate intoarce, spuse unchiul Andrew, daca se duce cineva dupa ea, cu un inel galben pentru el si doua inele verzi — unul pentru el si altul pentru ea.

Digory intelese in ce capcana cazuse; il privi tinta pe unchiul Andrew, cu gura cascata, fara sa scoata o vorba. Era alb la fata ca varul.

— Sper, spuse unchiul Andrew dupa scurt timp, cu glas tare si puternic, de parc-ar fi fost unchiul perfect care tocmai ii oferise un cadou generos si un sfat pretios, sper, Digory, ca nu

esti un fricos. Mi-ar parea tare rau sa aflu ca un membru al familiei mele nu este destul de cavaler si de demn sa sara in ajutorul unei domnisoare aflate la ananghie.

— Taci din gura! striga Digory. Dac-ai avea destula demnitate si toate celelalte, te-ai duce chiar tu. Dar stiu ca n-ai s-o faci. Esti o fiara. Banuiesc c-ai pus totul la cale, ai vrut sa plece fara sa stie, pentru ca apoi sa plec si eu dupa ea.

— Bineinteles, recunoscu unchiul Andrew, zambind odios.

— Foarte bine. Ma duc. Da' mai vreau sa-ti spun ceva inainte. Pana azi n-am crezut in Magie. Acum mi-am dat seama ca exista. Deci, daca exista, inseamna ca si toate povestile cu vrajitoare sunt si ele mai mult sau mai putin adevarate. Iar tu esti un Magician crud si rau, cum sunt cei din povesti. Dar n-am citit nici o poveste in care oamenii ca tine sa nu fie pedepsiti pana la urma, si fac pariu ca si tu vei plati. Si-ai s-o meriti pe deplin!

De data asta Digory lovise din plin. Unchiul Andrew tresari. Pe fata i se putea citi teama si, asa fiara cum era, aproape ca nu se putea sa nu ti se faca mila de el. Dar dupa o clipa se linisti si spuse razand fortat:

— Sigur, e normal ca un copil sa gandeasca asa, mai ales daca a crescut, asa ca tine, printre femei. Povesti de-ale babelor, nu? Nu e nevoie sa te gandesti la ce pericole m-asteapta pe mine, Digory. N-ar fi mai bine sa te gandesti la pericolul in care se afla prietena ta? A plecat de destula vreme. Daca sunt pericole Acolo, ar fi pacat s-ajungi prea tarziu, fie si numai cu o clipa.

— iti pasa de nu mai poti! spuse Digory infuriat. Da' m-am saturat de trancaneala ta. Ce trebuie sa fac?

— Dragul meu baiat, trebuie sa te controlezi, spuse unchiul Andrew calm. Altfel o s-ajungi ca matusa Letty. Acum vino cu mine.

Se ridica, isi puse o pereche de manusi si se duse spre tava pe care se aflau inelele.

— Au efect numai daca te ating direct pe piele. Daca-mi pun manusi, le pot ridica asa si nu mi se-ntampla nimic. Daca-ti pui unul in buzunar, nu ti se-ntampla nimic. Numai ca, fireste, trebuie sa ai grija sa nu-ti bagi mana in buzunar, ca sa nu-l atingi din greseala. Cum ai atins un inel galben, cum ai disparut din lumea asta. Cand esti in Celalalt Loc, banuiesc ca —

desigur, n-am testat asta inca, dar banuiesc — ca, in clipa in care atingi un inel verde, dispari din lumea aceea si banuiesc ca apari din nou in lumea noastra. Uite, iti pun inelele astea doua verzi in buzunarul drept. Nu uita in ce buzunar sunt inelele verzi. Unul pentru tine si celalalt pentru fetita. Acum alege-ti tu singur unul galben. Dac-as fi in locul tau, mi l-as pune in deget, ca sa nu-l scap.

Digory fu cat pe ce s-atinga un inel galben, cand isi aduse aminte:

— Cum ramane cu mama? intreba. Ce-i spui daca intreaba unde sunt?

— Cu cat pleci mai repede, cu atat o sa te-ntorci mai repede, spuse unchiul Andrew vesel.

— Da' nu stii sigur dac-o sa ma mai intorc. Unchiul Andrew dadu din umeri, merse pana la usa, o descuie si o deschise larg.

— Foarte bine, zise, cum vrei. Du-te jos la masa. Las-o pe biata copila prada animalelor salbatice sau sa se inece sau sa moara de foame in Cealalta Lume sau sa se piarda acolo pentru totdeauna, daca asa vrei. Mie mi-e totuna. Poate c-ar fi bine sa te duci inainte de ceai la doamna Plummer sa-i spui ca n-o s-o mai vada pe fata ei niciodata, pentru ca ti-a fost frica sa-ti pui un inel.

— Dumnezeule, spuse Digory, ce rau imi pare ca nu sunt mai mare ca sa-ti pot trage una-n cap!

Isi incheie nasturii de la haina, respira adanc si lua inelul. Si isi spuse, dupa cum avea sa povesteasca dupa aceea, ca n-are de ales.

3. PADUREA DE LA HOTARUL DINTRE TARAMURI

Unchiul Andrew si odaita lui disparura pe data. Dupa care, pentru o clipa, totul deveni tulbure. Digory zari o lumina slaba, verzuie, care venea de undeva de deasupra lui; dedesubt, totul era ascuns in bezna. Nu statea si nici nu pasea pe nimic. Nu se atingea de nimic.

„Cred ca sunt in apa, isi spuse Digory. Sau poate sub apa.'

Ceea ce-l sperie un pic, dar, in aceeasi clipa, isi dadu seama ca merge in sus. Dupa care capul ii iesi undeva la suprafata si se trezi indreptandu-se taras spre pamantul acoperit de iarba de la marginea unui ochi de apa.

Cand se ridica in picioare, isi dadu seama ca nu-i siroia apa din haine si nici nu gafaia, cum te-ai fi asteptat in cazul unei persoane care tocmai iesise din apa. Hainele ii erau perfect uscate. Se afla la marginea unui ochi de apa, care nu avea mai mult de trei metri lungime, in mijlocul unei paduri. Copacii erau atat de aproape unii de altii, iar frunzisul atat de bogat, incat nu se putea vedea nici un petic de cer. Singura lumina din jur era o lumina verde, care cobora printre frunze: dar probabil ca undeva sus era un soare foarte puternic, pentru ca lumina aceasta verde era stralucitoare si calda. Era cea mai linistita padure pe care v-ati fi putut-o imagina vreodata. Nici urma de pasari, animale sau insecte; nu adia nici o boare de vant. Aproape ca puteai auzi cum cresc copacii. Ochiul de apa din care iesise nu era singurul din padure.

Mai erau vreo douasprezece — cate unul la fiecare cativa metri, cat putea cuprinde Digory cu privirea. Aproape ca auzeai radacinile copa-

cilor sorbind apa din pamant. Padurea asta era plina de viata. Mai tarziu, de cate ori incerca s-o descrie, Digory spunea mereu acelasi lucru:

— Era un loc minunat, ca o prajitura plina cu stafide.

Lucrul cel mai ciudat era ca, inainte chiar de a se uita in jur, aproape uitase de ce venise acolo. Si cu siguranta ca nu se gandea nici la Polly, nici la unchiul Andrew si nici macar la mama. Nu-i era deloc teama; si nu era nici emotionat, nici curios. Daca l-ar fi intrebat cineva de unde vine, ar fi spus probabil:

— Sunt aici dintotdeauna.

Fiindca acesta era sentimentul pe care-l aveai in locul acela, ca esti acolo dintotdeauna si ca nu te plictisisesi niciodata, desi nu se intampla nimic. Asa cum a spus Digory mult timp dupa aceea:

— Nu e genul de loc unde se intampla ceva. Acolo doar cresc copaci.

Dupa ce privi indelung padurea, observa ca sub un copac, la cativa metri departare de locul unde se afla el, dormea o fata. Avea ochii inchisi, dar nu de tot, de parca era pe punctul de a se trezi din somn. Se uita la ea un timp fara sa spuna nimic, in cele din urma, fata deschise ochii, se uita si ea la el o vreme, tot fara sa spuna nimic. Dupa care incepu sa vorbeasca, cu o voce visatoare, multumita de sine:

— Am impresia ca te-am mai vazut undeva.

— Si eu, zise Digory. Esti de mult timp aici?

— Da, dintotdeauna, raspunse fata. Cel putin nu stiu, cred ca de foarte mult timp.

— Si eu la fel, spuse Digory.

— Nu-i adevarat, il contrazise ea. Te-am vazut iesind din ochiul acela de apa nu de mult.

— Cred ca ai dreptate, spuse Digory, incurcat. Uitasem.

Dupa care nu mai spuse nimic nici unul dintre ei.

— Stii ce, incepu fata dintr-o data, nu cumva ne-'am mai intalnit undeva? Am senzatia ca-mi amintesc de un baiat si o fata, asa ca noi, care locuiesc intr-un loc cu totul diferit si care fac fel de fel de nazdravanii. Poate ca am visat doar.

— Si eu am avut exact acelasi vis, cred, spuse Digory. Despre un baiat si o fata, care locuiau in case vecine — si care se tarau printre grinzi. Fata era foarte murdara pe fata.

— Nu incurci lucrurile? in visul meu, baiatul era murdar pe fata.

— Nu-mi amintesc cum era fata baiatului, spuse Digory. Hei, ce-i aia? intreba.

— Aa, e un cobai, spuse fata.

Era un cobai gras, care cauta ceva prin iarba. Cineva ii lipise cu banda adeziva, de jur imprejur, un inel galben.

— Uite! striga Digory. Inelul! Si uite, si tu ai unul, pe deget. Si eu.

Fata se ridica acum, curioasa. Se uitara fix unul la celalalt, incercand sa-si aminteasca. Aproape in aceeasi clipa, ea striga „Domnul Ketterley!', iar ' baiatul striga „Unchiul Andrew!', si-si amintira cine sunt si de unde vin si tot ce li se intamplase. Dupa cateva minute, intelesera. Digory ii povesti ce fiara fusese unchiul lui.

— Si-acum ce facem? intreba Polly. Luam cobaiul si ne intoarcem acasa?

— N-avem nici un motiv sa ne grabim, spuse Digory, cascand.

— Ba da, eu cred ca avem, spuse Polly. Locul asta e prea linistit. E foarte e ca intr-un vis. Aproape ca te adoarme. Daca mai stam aici, o sa ne intindem in iarba si-o sa adormim pe veci.

— Aici e tare frumos, spuse Digory.

— Da, e tare frumos, spuse si Polly. Dar trebuie sa ne intoarcem.

Fata se ridica si o porni incet spre cobai. Dupa care se razgandi.

— Ce-ar fi sa lasam cobaiul aici? intreba. Aici e fericit; daca-l ducem inapoi acasa, unchiul tau i-ar putea face cine stie ce lucru oribil.

— Fac pariu ca asa ar fi, spuse Digory. Uita-te cum s-a purtat cu noi. Apropo, noi cum ajungem acasa?

— Cred ca intram inapoi in apa.

Se dusera pana la marginea apei si se uitara la suprafata ei linistita, in care se oglindea multimea de frunze verzi, facand-o sa para foarte adanca.

— N-avem costumele de baie, spuse Polly.

— N-avem nevoie de costume, prostuto, spuse Digory. Intram cu hainele pe noi. Ai uitat ca nu ne-am udat cand am venit aici?

— Stii sa inoti?

— Un pic. Da' tu?

— Nu prea.

— Nu cred ca trebuie sa inotam, spuse Digory. Doar vrem sa mergem in jos, nu?

Nu le suradea nici unuia sa sara in apa, dar nu spusera nici unul nimic. Se luara de mana si strigara:

— Unu, doi, trei, si!

Pleosc! Copiii inchisera ochii. Dar cand ii deschisera din nou, se trezira ca sunt tot in padurea cea verde, tinandu-se de mana, iar apa de-abia daca le ajungea pana la glezne. Nu parea sa aiba mai mult de cativa centimetri adancime.

Sarira inapoi pe mal.

— Ce se intampla? intreba Polly, cu teama in glas.

Dar nu-i era chiar asa teama cum ati putea crede, pentru ca in padurea aceea e greu sa-ti fie cu adevarat teama. E un loc mult prea linistit.

— Stiu! striga Digory. Sigur ca n-am reusit. Avem inca inelele galbene. Astea sunt pentru cand vrei sa vii aici. Cele verzi ne vor duce acasa. Trebuie sa ne schimbam inelele. Ai buzunare? Bun. Pune-ti inelul galben in buzunarul stang. Am eu doua inele verzi. Uite, unul e pentru tine.

Isi pusera inelele verzi si se intoarsera la ochiul de apa. Dar, inainte de a incerca din nou sa sara, Digory scoase un strigat:

— Ooo!

— Ce e? intreba Polly.

— Mi-a venit o idee cu adevarat nemaipomenita, spuse Digory. Ce-or fi celelalte ochiuri de apa?

— Cum adica?

— Pai, daca ne putem intoarce in lumea noastra sarind in apa asta, oare n-am putea ajunge altundeva daca sarim intr-una din celelalte? Poate ca pe fundul fiecarui ochi de apa exista cate o alta lume.

— Da' eu credeam ca suntem in Cealalta Lume a unchiului Andrew, sau in Celalalt Loc, sau cum vrei sa-i spui. Nu ziceai tu ca

— Lasa-l pe unchiu' Andrew, o intrerupse Digory. Cred ca habar n-are de ochiurile astea de apa. N-a avut curajul sa vina aici. El vorbea numai de d Alta Lume. Dar daca sunt de fapt zeci de alte lumi?

— Vrei sa spui ca padurea asta ar putea fi doar una dintre ele?

— Nu, nu cred ca padurea asta e o lume. Cred ca e doar un fel de loc de trecere.

Polly era nedumerita.

— Nu-ntelegi? intreba Digory. Uite, gandeste-te la tunelul nostru de sub tigle, de-acasa. Nu e o incapere din nici una dintre case. Intr-un fel, nici nu apartine nici uneia dintre case. Dar, o data ce-ai intrat in tunel, poti merge de-a lungul lui si ajungi la oricare casa de pe strada. N-ar putea fi si aici la fel? Un loc care nu apartine nici uneia dintre' lumi, dar, odata ce l-ai gasit, poti ajunge de aici in toate lumile.

— Bine, dar chiar daca poti, incepu Polly.

— Si bineinteles ca asta explica totul, continua Digory, de parca n-ar fi auzit-o. De aceea e totul atat de linistit. Aici nu se intampla nimic. Exact ca acasa, in case, oamenii vorbesc, fac fel de fel de lucruri, mananca. In locurile de trecere, in spatele peretilor, deasupra tavanelor ori sub podele, sau in tunelul nostru, nu se intampla nimic. Da' cand iesi din tunel, te poti trezi in orice casa. Cred ca de-aici putem ajunge absolut Oriunde! Nu trebuie sa sarim inapoi in aceeasi apa prin care am venit. Sau, in orice caz, nu inca.

— Padurea de la Hotarul dintre Taramuri, spuse Polly visatoare. Suna foarte bine.

— Hai! Ce apa vrei sa-ncercam?

— Uite, stii ceva? incepu Polly. Nu vreau sa-ncerc nimic pana cand nu suntem siguri ca putem sa ne intoarcem de unde am venit. Nici macar nu stim daca se poate.

— Sigur, facu Digory, ca sa ne prinda unchiu' Andrew si sa ne ia inelele inainte sa ne putem distra. Nu, multumesc.

— Da' n-am putea sa mergem numai un pic? intreba Polly. Numai sa vedem daca se poate. Si, daca se poate, ne schimbam inelele si ne intoarcem aici inainte de-a) ajunge in odaia domnului Ketterley. —

— Oare putem sa coboram numai un pic prin ochiul de apa?

— Pai, a durat ceva pana ce-am urcat. Banuiesc ca dureaza si sa te intorci.

Digory nu prea era de acord, dar pana la urma fu nevoit sa cedeze, pentru ca Polly refuza cu inversunare sa mearga sa exploreze orice alta lume inainte de a se asigura ca se poate intoarce in lumea ei. Era la fel de curajoasa ca el cand era vorba de pericole (viespile, spre exemplu), dar n-o interesa tot la fel de mult sa descopere lucruri de care nu mai auzise nimeni pana atunci; pentru ca Digory era genul de persoana care vrea sa stie totul si, cand s-a facut mare, a devenit profesorul Kirke, care o sa apara in urmatoarele carti.

Dupa o indelunga targuiala, cazura de acord sa-si puna inelele verzi.

— Verdele e pentru cand vrei sa fii in siguranta, spuse Digory, asa ca nu se poate sa uiti pentru ce e fiecare inel.

Dupa care urmau sa se ia de mana si sa sara. Iar in clipa in care simteau ca se apropie de odaia unchiului Andrew, sau numai de lumea lor, Polly trebuia sa strige „Schimbam!' si-si scoteau amandoi inelele verzi si si le puneau pe cele galbene. Digory voia sa fie el cel care sa strige „Schimbam!', dar Polly nu fu de acord.

Isi pusera inelele verzi, se luara de mana si mai strigara o data:

— Unu, doi, trei, si!

De data asta reusira. E foarte greu de spus cum anume a fost, pentru ca totul s-a intamplat extrem de repede. La inceput, au aparut niste lumini stralucitoare care se miscau pe un cer intunecos; Digory crede si-acum ca erau stele si jura chiar ca a vazut planeta Jupiter de aproape — suficient de aproape ca sa-i poata vedea luna. Dar aproape in aceeasi clipa aparura siruri intregi de acoperisuri cu hornuri, si vazura Catedrala Sfantul Paul; era Londra. Puteau vedea prin zidurile tuturor caselor, il zarira apoi pe unchiul Andrew, undeva in umbra, dar devenind tot mai clar si mai solid. Dar inainte de a deveni cat se poate de real, Polly striga:

— Schimbam!

Ceea ce si facura; lumea noastra se risipi ca un vis, iar lumina verde de deasupra deveni tot mai puternica, pana cand ajunsera la suprafata apei si iesira la mal. In jurul lor se vedea padurea, verde si stralucitoare si linistita ca intotdeauna. Totul durase mai putin de un minut.

— Ai vazut? spuse Digory. E-n ordine! Acum incepe aventura! Putem intra in oricare ochi de apa. Hai sa-l incercam pe ala!

— Stai! facu Polly. Nu facem un semn aici? Se uitara unul la altul si se facura albi ca varul dandu-si seama ce lucru ingrozitor fusesera cat pe ce sa faca. Fiindca in padure erau nenumarate ochiuri de apa, si erau toate la fel, iar copacii erau si ei la fel, asa ca, daca plecai de la ochiul care ducea spre lumea ta fara sa lasi nici un semn, aveai sanse unu la suta sa-l mai gasesti vreodata.

Cu mana tremurand, Digory isi desfacu briceagul si taie o fasie in iarba de la marginea apei. Pamantul (care mirosea placut) era maroniu-rosiatic si se asorta cu verdele frunzelor.

— Noroc ca unul dintre noi are ceva minte, zise Polly.

— Nu te mai lauda acum, spuse Digory. Hai odata, vreau sa vad ce-i in celelalte ochiuri de apa.

Polly ii raspunse artagoasa, iar el ii spuse ceva si mai urat. Cearta a durat pret de cateva minute, dar ar fi plicticos sa o redau in scris. Mai bine sa trecem direct la momentul in care stateau cu inimile aproape sarindu-le din piept si cu teama pe fete la marginea unui ochi de apa necunoscut, cu inelele galbene in deget. Se luara de mana si spusera inca o data:

— Unu, doi, trei, si!

Pleosc! Nici de data asta nu reusira. Apa de aici parea sa fie o simpla baltoaca, in loc sa ajunga in alta lume, se trezira doar cu picioarele ude si improscati de apa, pentru a doua oara in dimineata aceea (daca era intr-adevar dimineata, fiindca in Padurea dintre Taramuri timpul pare sa stea pe loc).

— La naiba! exclama Digory. Acum ce n-am mai facut? Doar ne-am pus inelele galbene. Asa a zis: inelele galbene pentru cand vrei sa iesi.

Adevarul e ca unchiul Andrew, care nu stia nimic despre Padurea dintre Taramuri, avea o idee gresita despre inele. Cele galbene nu erau inele „care te duc in afara' si nici cele verzi nu te duceau „acasa'; cel putin, nu asa cum credea el. Erau facute dintr-o substanta care provenea din padure. Substanta din care erau facute inelele galbene avea puterea sa te aduca in padure; era o substanta care voia sa se intoarca la locul de origine, in locul de trecere. Dar substanta din inelele verzi era o substanta care incerca sa plece de la locul ei: asa ca inelul verde te scotea din padure si te ducea in alta lume. Unchiul Andrew, dupa cum puteti vedea, se ocupa de lucruri pe care nu le intelegea prea bine; ca mai toti Magicienii, de altfel. Bineinteles ca nici Digory nu descoperi adevarul, sau cel putin nu prea curand. Dar dupa ce discutara ce-ar fi de facut, hotarara sa incerce inelele verzi, sa vada ce se intampla.

— Eu sunt gata, daca esti si tu, spuse Polly.

Dar de fapt spusese asta deoarece, in adancul sufletului ei, era sigura ca nici unul dintre inele n-o sa aiba nici un efect in nici unul dintre ochiurile de apa, asa ca n-avea ce sa li se intample; cel mult, se stropeau putin cu apa. Nu stiu sigur daca nu cumva gandea si Digory la fel.

In orice caz, dupa ce-si pusera amandoi inelele verzi si dupa ce se apropiara de marginea apei si se luara iar de mana, erau evident cu mult mai veseli si mai relaxati decat fusesera prima data.

— Unu, doi, trei, si! spuse Digory.

4. CLOPOTELUL SI CIOCANUL

De data aceasta nu mai incapea nici cea mai mica indoiala ca exista Magie. Alunecara tot mai jos, la inceput prin bezna si apoi printre niste siluete care ar fi putut fi aproape orice, intunericul incepu sa se risipeasca si, dintr-o data, se trezira stand pe ceva solid. O clipa mai tarziu, se dezmeticira si putura sa se uite in jur.

— Ce loc ciudat! exclama Digory.

— Nu-mi place, spuse Polly, cutremurandu-se.

Lumina fu cea care le atrase atentia mai intai. Nu semana cu lumina soarelui, nici cu lumina electrica si nici cu lumina luminarilor; nu semana cu nici o lumina pe care o mai vazusera pana atunci. Era o lumina slaba, rosiatica, destul de mohorata. Nu palpaia nici un pic. Se aflau pe o suprafata dreapta, pavata, si erau inconjurati de cladiri. Locul nu avea acoperis, era un fel de curte. Cerul avea o culoare neobisnuita — un albastru atat de inchis, incat aproape ca parea negru. Dupa ce te uitai la cer, te mirai cum de mai este lumina.

— Ce ciudat e aici, spuse Digory. Oare se porneste vreo furtuna sau o sa fie eclipsa?

— Nu-mi place, spuse Polly.

Vorbeau amandoi, fara sa stie prea bine de ce, in soapta. Si, desi nu mai aveau nici un motiv, se tineau in continuare de mana.

Curtea era inconjurata de ziduri foarte inalte, cu multe ferestre care nu aveau geam si dincolo de care era bezna. Putin mai incolo, erau cateva arcade mari, sustinute de stalpi, intunecate ca niste guri de tunel. Era frig.

Totul parea construit dintr-o piatra rosie, dar s-ar ti putut sa para asa din cauza luminii ciudate. Era chiar foarte frig. Multe dintre pietrele de pavaj din curte erau crapate si tocite la colturi. Unul dintre portaluri era pe jumatate plin de moloz. Copiii se tot intorceau dintr-o parte in alta, sa se uite de jur imprejurul curtii. Asta si din cauza ca se temeau ca nu cumva cineva sau ceva sa se uite la ei pe fereastra, cand erau cu spatele.

— Crezi ca locuieste cineva aici? intreba Digory intr-un sfarsit, tot in soapta.

— Nu, ii raspunse Polly. Sunt numai ruine. Nu s-a auzit nici un sunet de cand suntem aici.

— Hai sa stam nemiscati, sa vedem daca se-aude ceva, propuse Digory.

Ramasera nemiscati, cu urechile ciulite, dar nu-si auzira decat tic-tac-ul inimilor. Locul acesta era cel putin la fel de linistit ca Padurea de la Hotarul dintre Taramuri. Doar ca era un alt fel de liniste. Cea din Padure fusese calda (aproape ca puteai auzi cum cresc copacii) si plina de viata; linistea de aici era fara viata, re.ce, goala. Nu-ti puteai imagina crescand nimic aici.

— Hai sa mergem acasa, spuse Polly.

— Da' n-am vazut nimic inca, spuse Digory. Daca tot suntem aici, trebuie sa ne uitam un pic

— Sunt sigura ca nu-i nimic interesant.

— Ce rost mai are sa ai un inel magic care te duce in alte lumi, daca o data ajunsa acolo ti-e frica sa te uiti in jur?

— Cine vorbeste de frica! facu Polly, dandu-i drumul la mana.

— Mi s-a parut ca nu prea ai chef sa exploram locul.

— Vin cu tine oriunde mergi.

— Putem sa plecam oricand vrem, spuse Digory. Hai sa ne scoatem inelele verzi si sa le punem in buzunarul din dreapta.Trebuie doar sa nu uitam ca inelele galbene sunt in buzunarul din stanga. Poti sa-ti tii mana cat de aproape de buzunar vrei, da' ai grija sa n-o bagi in buzunar, fiindca astfel poti atinge inelul galben si dispari.

Dupa ce-si pusera inelele in buzunar, se indreptara spre unul din portalurile care dadeau spre interiorul unei cladiri. Cand ajunsera acolo si se uitara inauntru, vazura ca nu era chiar asa de intuneric cum crezusera la inceput, inauntru se vedea un hol intunecos, care parea pustiu; undeva in spate se vedea un sir de stalpi cu arcade, printre care se strecura aceeasi lumina slaba.Traversara holul cu multa grija, temandu-se sa nu fie gauri in pietrele de pavaj sau sa nu cumva sa se impiedice in cine stie ce. Cand ajunsera in capatul celalalt, iesira pe sub arcade si se trezira intr-o alta curte si mai mare.

— E cam periculos aici, spuse Polly, aratand spre un loc unde zidul era inclinat in afara, de parc-ar fi fost gata sa se prabuseasca in curte, in alt loc, lipsea stalpul dintre doua arcade si portiunea care-ar fi trebuit sa se sprijine de stalp atarna in gol. Era clar ca locul era pustiu de sute, daca nu chiar de mii de ani.

— Dac-a rezistat pana acum, cred c-o sa mai reziste un pic, zise Digory. Dar trebuie s-a-vem grija sa nu facem galagie. Stii ca zgomotul poate face lucrurile sa cada — cum se intampla cu avalansele din Alpi.

Iesira si din curtea aceea prin alt portal, urcara un sir lung de trepte si trecura apoi prin niste camere mari, care dadeau una in alta; locul era imens. Din cand in cand credeau ca au ajuns la iesire si c-au sa vada ce este in jurul palatului acela enorm. Numai ca de fiecare data intrau in alta curte. Curtile astea fusesera cu siguranta minunate pe vremea cand erau locuite, intr-una existase pe vremuri o fantana: un monstru imens, din piatra, cu aripile intinse,

statea cu gura larg deschisa si inauntru se vedeau niste conducte prin care cursese pe vremuri apa. Sub el era un bazin mare din piatra, in care se aduna apa; dar acum era gol. In alte parti, de jur imprejurul stalpilor, crescuse o planta agatatoare care stricase si ea zidurile.

Eseu: Simbol - complexa „figura de stil / semnificatie“ - eul poetic Proiect: Legenda - specia genului epic, in versuri sau in proza - mitologice / religioase si istorice

Dar se uscase de mult. Nu se zarea nici o furnica, nici un paianjen, nici o fiinta pe care te-ai astepta s-o vezi printre ruine; iar acolo unde se vedea pamantul intre pietrele crapate, nu crescuse nici iarba si nici muschi.

Era atat de lugubru totul si atat de monoton, incat pana si Digory se gandi c-ar fi mai bine sa-si puna inelele galbene si sa se intoarca in padurea calda, verde si plina de viata de la Hotarul dintre Taramuri. Cand iata ca ajunsera in fata a doua usi imense, dintr-un metal care parea sa fie aur. Una din ele era usor intredeschisa. Si, bineinteles, intrara. Facura amandoi un pas inapoi si respirara adanc: aici era, in sfarsit, ceva ce merita vazut.

Timp de o clipa avura impresia ca incaperea e plina de oameni — sute de oameni care stateau pe scaune, nemiscati. Polly si Digory ramasera si ei, fireste, nemiscati o buna bucata de vreme, privind inauntru. Dar apoi isi dadura seama ca nu puteau fi oameni adevarati. Nu se misca si nu rasufla nici unul. Semanau cu cele mai frumoase figuri de ceara pe care le-ati vazut vreodata.

De data aceasta Polly fu cea care avu initiativa, in incaperea aceasta era ceva ce o interesa

mai mult pe ea decat pe Digory: toate figurile de ceara purtau haine minunate. Daca te interesau cat de cat hainele, cu greu te-ai fi putut abtine sa mergi sa le vezi mai de aproape. .Stralucirea culorilor dadea incaperii un aer nu chiar vesel, dar, in orice caz, bogat si maiestuos in comparatie cu praful si goliciunea din restul palatului. Avea si mai multe ferestre si era cu mult mai luminata.

Mi-e tare greu sa descriu hainele. Toate figurile de ceara erau invesmantate in haine de sarbatoare si avea fiecare o coroana pe cap. Vesmintele erau purpurii, argintii si verde aprins, brodate cu modele, cu flori si animale ciudate. Coroanele erau impodobite cu pietre pretioase de dimensiuni uimitoare; siragurile de la gat straluceau si ele.

— Hainele astea cum de nu s-au stricat dupa atata timp?

— Magie, sopti Digory. Nu simti? Fac pariu ca incaperea asta e plina de Magie. Am simtit din clipa cand am intrat.

— Un vesmant ca asta ar costa sute de lire, zise Polly.

Dar pe Digory il interesau mai mult fetele, care meritau intr-adevar toata atentia. Oamenii stateau in jilturile lor din piatra, de o parte si de alta a ineaperii, iar mijlocul ramasese liber, asa ca te puteai duce sa te uiti la fiecare chip in parte.

— Cred ca erau niste oameni draguti, spuse Digory.

Polly dadu din cap aprobator. Toate fetele pe care le vedeau erau intr-adevar dragute. Atat barbatii, cat si femeile aveau un aer de oameni buni si intelepti, si pareau sa apartina unei rase de oameni chipesi.

Dar dupa ce avansara cativa pasi, copiii dadura si de niste chipuri care aratau putin altfel. Erau foarte serioase. Aveai senzatia ca, daca ai intalni oameni ca acestia, ar trebui sa fii cu mare bagare de seama. Dupa ce mai mersera putin, cam pana in mijlocul incaperii,

dadura de niste chipuri care nu le placura. Chipurile de aici pareau puternice, mandre si fericite, dar nemiloase. Putin mai incolo, pareau si mai crude. Iar mai incolo, pareau tot crude, dar nu mai aveau un aer fericit, ci disperat, de parca persoanele carora le apartineau savarsi-sera niste fapte ingrozitoare si suferisera lucruri la fel de ingrozitoare. Ultima figura era cea mai interesanta — o femeie cu vesminte mai bogate decat ale celorlalti, foarte inalta (dar toate figurile de ceara din incaperea aceea erau mai inalte decat oamenii din lumea noastra) si cu un aer atat de mandru si de plin de cruzime, incat ti se taia respiratia numai vazand-o. Cu toate acestea, si ea era frumoasa. Multi ani mai tarziu, la batranete, Digory spunea ca nu a vazut in toata viata lui o femeie atat de frumoasa. Trebuie insa sa adaug ca Polly spunea mereu ca ei nu i s-a parut chiar asa de grozava.

Aceasta femeie, dupa cum v-am spus, era ultima: dar dupa ea urmau nenumarate jilturi goale, ca si cand incaperea ar fi fost pregatita pentru o colectie mai mare de manechine.

— Mi-ar placea sa stiu ce s-a intamplat, spuse Digory. Hai inapoi in mijlocul incaperii, sa ne uitam la chestia aia care seamana cu o masa.

Obiectul din mijlocul incaperii nu era chiar o masa. Era un stalp patratos, inalt de vreun metru, de pe care se ridica un arc mic din aur, de care era atarnat un clopotel de aur; si alaturi se gasea un ciocanas, de aur, cu care sa lovesti clopotelul.

— Oare oare oare, incepu Digory.

— Parc-ar fi ceva scris aici, spuse Polly, aplecandu-se si uitandu-se pe o latura a stalpu-lui.

— Chiar! spuse Digory. Da' precis ca n-o sa putem citi.

— De ce nu? Eu nu sunt chiar asa sigura, spuse Polly.

Se uitara amandoi atenti, si, dupa cum era de asteptat, literele sapate in piatra erau ciudate. Dar se intampla o minune: in timp ce se uitau la litere, desi forma acestora nu se schimba cu nimic, isi dadura seama ca inteleg. Daca Digory si-ar fi amintit ce spusese chiar el cu numai cateva minute inainte, ca incaperea aceea era fermecata, ar fi banuit ca Magia incepuse sa-si faca efectul. Dar ardea de curiozitate, asa ca nu se putea gandi la asta. Isi

dorea tot mai mult sa stie ce scrie pe stalp. Si foarte curand aflara amandoi. Scria cam asa — cel putin acesta este sensul, desi poezia, atunci cand o citeai acolo, era mai frumoasa:

De esti viteaz, fa acum alegerea: Loveste clopotul si infrunta primejdia Sau te intreaba, pin' ce innebunesti., Cum ar fi f ost sa indraznesti.

— Nu te teme! spuse Polly. N-avem chef de primejdii.

— Da' nu vezi ca n-avem ce face? o intreba Digory. Nu rriai putem da inapoi. O sa ne intrebam mereu ce s-ar fi intamplat dac-am fi lovit cjopotul. N-am de gand sa ma-ntorc acasa si sa innebunesc gandindu-ma mereu la asta. Nici vorba!

— Nu fi prost, spuse Polly. Cine crezi ca vrea asa ceva? Si ce conteaza ce s-ar fi intamplat?

— Cred ca daca ai venit pana aici, nu mai ai de ales; o sa te tot intrebi ce s-ar fi intamplat, pana ce-o iei razna. Asta-nseamna Magie, nu intelegi? Eu o simt deja actionand asupra mea.

— Eu nu, spuse Polly suparata. Si cred ca nici tu n-o simti. Te prefaci.

— Ce stii tu? facu Digory. Esti fata, asta e, si fetele habar n-au de nici unele, stiu doar sa barfeasca si sa trancaneasca despre cine cu cine s-a logodit.

— Parca erai unchiu' tau cand ai spus asta,, zise Polly.

— De ce tot schimbi vorba? intreba Digory. Noi vorbeam despre

— Tipic pentru barbati! spuse Polly pe tonul unui adult.

Dar adauga repede, cu vocea ei obisnuita:

— Si te rog sa nu-mi spui si tu acum ca ma port exact ca o femeie.

— Nici nu-mi trece prin cap sa-i spun unei pustoaice ca tine ca se poarta ca o femeie, spuse Digory cu nasul pe sus.

— Pustoaica, zau? incepu Polly, care era de-acum de-a dreptul furioasa, inseamna ca n-ai nevoie de o pustoaica, sa nu te deranjeze. Plec. M-am saturat de locul asta. Si m-am saturat si de tine. Esti un catar incapatanat, rau si infumurat!

^- Gata! striga Digory cu o voce mult mai rautacioasa decat intentionase.

Vazuse mana lui Polly apropiindu-se de buzunar ca sa ia inelul galben. Si nu pot sa-i gasesc nici o scuza pentru ce-a facut mai apoi, decat poate faptul ca se cai dupa aceea (ca multi altii, de fapt), inainte ca mana lui Polly sa ajunga in dreptul buzunarului, o apuca de incheietura si se sprijini cu spatele de pieptul ei. Dupa care, punandu-si cotul in calea celeilalte maini, se apleca in fata, lua ciocanul si lovi usor in clopotelul de aur. Ii dadu apoi drumul fetitei; se priveau unul pe altul, cu respiratia taiata. Polly tocmai dadea sa planga, nu de frica, nici macar fiindca o duruse cand o stransese de incheietura mainii, ci de furie. Numai ca asta dura numai doua secunde, fiindca imediat se intampla ceva care le dadu de gandit si care-i facu sa uite de cearta.

In clipa in care Digory atinsese clopotelul, acesta scosese un sunet, un sunet placut, dupa cum probabil va asteptati, un sunet nu foarte puternic. Dar, in loc sa inceteze, se repeta; si pe masura ce se repeta, devenea tot mai puternic. Dupa numai un minut, era de doua ori mai puternic decat la inceput. Si curand deveni atat de asurzitor, incat copiii nici nu s-ar ti putut auzi daca ar fi incercat sa-si vorbeasca (numai ca nici nu le trecea prin cap sa vorbeasca — ramasesera cu gurile cascate). Nu dupa mult timp, sunetul deveni atat de puternic, incat nu s-ar fi auzit unul pe altul nici dac-ar fi strigat. Si devenea tot mai puternic: acelasi sunet, un sunet placut, continuu, desi avea ceva oribil in el. In cele din urma, aerul din incapere vibra in ritmul sunetului si copiii simtira podeaua clatinandu-se. Apoi, sunetul incepu sa se amestece cu un alt sunet, un zgomot nedeslusit, ingrozitor, care paru la inceput suierul unui tren indepartat, iar mai apoi o bufnitura ca de copac care cade la pamant. Se auzeau parca prabusindu-se fel de fel de obiecte grele, in cele din urma, se auzi un tunet si incaperea incepu sa se clatine atat de tare, incat aproape ca-si pierdura echilibrul. Dupa care, se prabusi cam un sfert din tavan; cazura in jurul lor bucati mari de tencuiala, iar peretii se cutremurara. Clopotelul tacu. Norii de praf se risipira. Se asternu din nou linistea.

N-au aflat niciodata daca acoperisul cazuse din cauza Magiei sau fiindca zgomotul acela asurzitor pe care-l facuse clopotelul fusese mai puternic decat puteau suporta zidurile, care erau oricum pe cale de a se prabusi.

— Acum sper ca esti multumit, gafai Polly.

— Oricum, a trecut, spuse Digory.

Asa credeau amandoi; dar nu se inselasera niciodata atat de tare.

5. CUVANTUL DEPLORABIL

Copiii stateau fata in fata, de o parte si de alta a stalpului de care atarna clopotelul care inca se mai legana, desi nu mai scotea nici un sunet. Dintr-o data auzira un zgomot usor dinspre partea incaperii care era inca intreaga. Se intoarsera repede sa vada ce este. Una dintre figurile frumos invesmantate, cea din capatul cel mai indepartat, femeia care i se paruse frumoasa lui Digory tocmai se ridica din jilt. Cand se ridica, isi dadura seama ca e mult mai inalta decat crezusera. Si-ti dadeai seama pe data, nu numai dupa coroana si dupa vesminte, ci si dupa sclipirea din ochi si dupa conturul buzelor, ca e o mare regina. Se uita prin incapere, vazu tavanul prabusit, ii vazu si pe copii, dar era imposibil sa citesti pe chipul ei ce credea despre toate acestea sau daca era mirata. Se apropie de ei cu pasi mari si repezi.

— Cine m-a trezit? Cine a rupt vraja? intreba.

— Ma tem ca eu, spuse Digory.

— Tu! spuse Regina, punandu-i mana pe umar.

Era o mana alba si frumoasa, dar lui Digory i se paru puternica de parc-ar fi fost din otel.

— Tu? Pai, esti un copil, un copil obisnuit. Se vede de la o posta ca n-ai nici o picatura de sange nobil in tine. Cum ati indraznit sa intrati in aceasta casa?

— Venim din alta lume; prin Magie, spuse Polly, care se gandea c-ar fi cazul s-o bage si pe ea in seama Regina, nu numai pe Digory.

— Adevarat? intreba, uitandu-se in continuare la Digory, fara sa-i arunce nici macar o privire lui Polly.

— Da, e adevarat, raspunse el.

Regina ii ridica barbia cu mana cealalta ca sa-i vada fata mai bine. Digory incerca sa se uite si el la ea, dar fu nevoit sa-si plece privirea. Era ceva in modul ei de a-l privi care era mai puternic decat el. Regina il studie cu atentie pret de un minut, dupa care isi lua mana de pe barbia lui si-i spuse:

— Nu esti Magician. Nu ai nici un semn ca ai fi. Esti probabil servitorul unui Magician. Ai venit aici folosindu-te de Magia altcuiva.

— Da, a unchiului Andrew, spuse Digory.

In aceeasi clipa se auzi, nu din incapere, ci de undeva de foarte aproape, un bubuit mai intai, apoi un scartait si imediat dupa aceasta un zgomot infernal de zidarie care se prabuseste; podeaua se cutremura.

— Suntem in mare pericol aici, spuse Regina. Se prabuseste intreg palatul. Daca nu iesim in cateva minute, o sa fim ingropati sub ruine.

Vorbea calm, de parca ar fi spus cat e ceasul.

— Haideti, adauga, luandu-i pe copii de mana.

Polly, careia nu-i placea deloc de Regina si care era foarte imbufnata, nu i-ar fi dat mana daca ar fi avut de ales. Dar Regina vorbise atat de calm, iar miscarile ei fura extrem de rapide, inainte ca Polly sa-si dea seama de ce se intampla, se trezi cu mana stinga intr-o mana cu mult mai mare si cu mult mai puternica decat a ei; n-avea ce face.

„Ce femeie ingrozitoare, isi spuse in sinea sa. E atat de puternica, incat ar putea sa-mi rupa bratul cu o simpla rasucire. Si acum nici nu mai pot sa-mi iau inelul galben, m-a apucat de mana stinga. Dac-as incerca sa-mi intind bratul si sa-mi bag mana dreapta in buzunarul stang n-as reusi sa-l apuc inainte sa ma-ntrebe ce fac. Orice-ar fi, nu trebuie s-o lasam sa afle despre inelele galbene. Sper ca Digory sa aiba atata minte si sa-si tina fleanca. Ce n-as da sa putem sta de vorba intre patru ochi!'

Regina ii conduse spre un culoar lung si apoi printr-un intreg labirint de holuri si scari si curti. Din cand in cand auzeau prabusindu-se parti din palat, uneori chiar foarte aproape de ei. La un moment dat o arcada cazu cu un bufnet chiar in clipa in care ei tocmai trecusera pe sub ea. Regina mergea repede — copiii trebuiau sa alerge ca sa poata tine pasul cu ea — dar nu dadea nici un semn cum ca i-ar fi frica.

„E extraordinar de curajoasa, isi spuse Digory in sinea lui. Si puternica. Este exact asa cum imi inchipuiam ca trebuie sa fie o regina. Sper c-o sa ne spuna povestea acestui loc.'

Si chiar le spuse cate ceva in timp ce mergeau:

— Aceea este usa spre temnita. Pasajul acela duce spre incaperile principale pentru tortura. Aceasta este sala de banchete, in care strabunicul meu a invitat sapte sute de nobili la un ospat si i-a ucis pe toti inainte de a avea timp sa bea dupa pofta inimii. Avusesera de gand sa se razvrateasca.

In cele din urma ajunsera intr-un hol mai mare si mai inalt decat toate celelalte pe care le vazusera pana atunci. Judecind dupa dimensiuni si dupa usile mari din capatul celalalt, Digory se gandi ca, in fine, aveau sa ajunga la intrarea principala. Si avu dreptate. Usile erau negre-negre, din abanes sau dintr-un fel de metal negru care nu exista in lumea noastra. Erau blocate cu niste drugi, dintre care cei mai multi erau prea sus iar altii prea grei ca sa poata fi dati la o parte. Se intreba cum au sa iasa de-acolo.

Regina ii dadu drumul la mana si isi ridica bratul, isi indrepta spatele si ramase nemiscata. Spuse apoi ceva ce nu putura intelege (dar care suna oribil) si se facu ca arunca spre usa cu ceva. Usile mari si grele tremurara o clipa de parca ar fi fost facute din matase, dupa care se prabusira pana cand nu mai ramase din ele decat o gramajoara de praf.

— Uau! facu Digory.

— Unchiul tau, Magicianul, e la fel de puternic ca mine? intreba Regina, apucandu-l din nou de mana. O sa-mi spui mai tarziu. Pana una-alta, nu uita ce-ai vazut. Asta patesc lucrurile si oamenii care-mi stau in cale.

Prin spatiul unde fusese usa, navalea acum lumina cum nu mai vazusera inca in acel taram. Asa ca, atunci cand ajunsera la iesire, nu fura mirati ca sunt in sfarsit in aer liber. Vantul care le lovea obrajii era rece, dar oarecum statut. Erau undeva pe o terasa inalta si in jos se vedea un peisaj nemaipomenit.

Jos, aproape de orizont, se zarea un soare mare si rosu, cu mult mai mare ca soarele nostru: un soare care se apropia de sfarsitul vietii, ostenit de cat privise taramul acela, in partea stinga a soarelui, putin mai sus, se vedea o singura stea, mare si stralucitoare. Acestea erau singurele doua lucruri care se puteau distinge pe cerul intunecat; aratau deprimant. Iar pe pamant, in toate directiile, se intindea, cat puteai vedea cu ochii, un oras imens, in care nu se zarea nici o fiinta. Si toate templele, turnurile, palatele, piramidele si podurile aruncau niste umbre sinistre in lumina acelui soare ofilit. Pe vremuri, orasul fusese traversat de un mare fluviu, dar apele secasera de mult si nu mai ramasese decat un sant larg, plin de praf cenusiu.

— Uitati-va bine, nu va mai exista niciodata, spuse Regina. Acela a fost Charn, un oras maret, orasul regilor si-al reginelor, minunea lumii, poate a tuturor lumilor. Unchiul tau domneste asupra unui oras maret ca asta, baiete?

— Nu, ii raspunse Digory.

Tocmai voia sa-i spuna ca unchiul Andrew nu domnea asupra nici unui oras, dar Regina continua:

— Acum totul e invaluit in liniste. Dar eu am trait vremuri in care aerul era plin de zgomotele Charnului: zgomot de pasi, scartait de roti, pocnete de bici si gemetele sclavilor, hurducaitul carelor si tobele care rasunau in temple. Am trait si vremurile cand (dar asta era spre sfarsit) nu se mai auzea de pe strazi decat zgomot de lupta si cand fluviul din Charn s-a facut rosu.

Facu o pauza dupa care adauga:

— Intr-o singura clipa, o femeie a distrus totul pe veci.

— Cine? intreba Digory cu voce slaba, fiindca ghicise deja raspunsul.

— Eu, raspunse Regina, eu, Jadis, ultima Regina, dar Regina a intregii Lumi.

Cei doi copii ramasera tacuti, tremurand in bataia vantului rece.

— Sora mea e de vina, spuse Regina. Ea m-a facut sa distrug totul. Fie sa o ajunga blestemul tuturor Fortelor. Eu am vrut mereu sa ajungem la pace, da, si sa-i crut si ei viata, cu conditia sa-mi dea mie tronul. Mandria ei a distrus intreaga lume. Chiar si dupa ce incepuse razboiul, exista o promisiune solemna ca nici una din parti nu va folosi Magia. Dar daca ea si-a incalcat promisiunea, eu ce puteam face? Proasta! De parca n-ar fi stiut ca eu am mai multa Magie decat ea! Stia si ca eu detin secretul Cuvantului Deplorabil. Ce credea ea, ca n-am sa ma folosesc de el?

— Ce secret? intreba Digory.

— Era secretul secretelor, ii raspunse Regina Jadis. Marii regi ai rasei noastre stiau de multa vreme ca exista un cuvant care, daca este rostit dupa anumite reguli, poate distruge toate fiintele, cu exceptia celei care rosteste cuvantul. Dar vechii regi erau slabi si buni la inima si-au facut legamant ca nici ei si nici urmasii lor sa nu incerce sa afle care este acel cuvant. Dar eu l-am aflat totusi intr-un loc secret si am platit scump asta. Nu l-am folosit decat atunci cand ea m-a obligat sa-l folosesc. Am incercat s-o inving prin orice mijloace. A curs mult sange.

— Bestie! mormai Polly.

— Ultima batalie, continua Regina, a durat trei zile, chiar aici, in Charn. Timp de trei zile am urmarit lupta chiar din locul acesta. Nu mi-am folosit puterea decat dupa ce mi-a murit si ultimul soldat si cand blestemata aceea de femeie, sora mea, in fruntea rebelilor ei, ajunsese deja la jumatatea scarilor care duceau dinspre oras spre terasa. Atunci am asteptat pana cand s-a apropiat destul de mult ca sa ne

putem vedea fetele. Si-a aruncat o privire oribila si rautacioasa si a spus:

„Victorie.' „Da, am zis, victorie. Dar nu a ta.' Dupa care am rostit Cuvantul Deplorabil. Un moment mai tarziu, eram singura fiinta sub soare.

— Si oamenii? intreba Digory cu sufletul la gura.

— Care oameni, baiete? intreba Regina.

— Oamenii de rand, spuse Polly, cei care nu-ti facusera nici un rau. Femeile, si copiii, si animalele.

— Chiar nu intelegi? spuse Regina (care inca vorbea doar cu Digory). Erau toti oamenii mei. Care era rostul lor acolo daca nu acela de a se supune dorintelor mele?

— Totusi, n-a fost prea buna soarta cu ei, spuse el.

— Am uitat ca esti un baiat obisnuit. Cum sa intelegi tu treburi de stat? Trebuie sa stii, baiete, ca tot ceea ce nu se cade sa faci tu sau orice alt om de rand are voie sa faca o Regina atat de importanta cum sunt eu. Lumea se sprijina pe umerii mei. Trebuie sa fiu in afara oricarei legi. Destinul meu este maret si unic.

Digory isi aminti ca unchiul Andrew folosise exact aceleasi cuvinte. Dar acestea sunasera mult mai maret spuse de Jadis; poate ca din pricina ca unchiul Andrew nu era inalt de peste doi metri si nici nemaipomenit de chipes.

— Si ce le-ai facut? o intreba Digory.

— Facusem deja vraji in holul in care se aflau figurile de ceara ale stramosilor mei. Si aceste vraji aveau harul de a ma face sa dorm printre ei, ca o figura de ceara, care n-are nevoie de nimic, desi trebuia sa stau acolo printre ei o mie de ani, pana cand urma sa vina cineva sa loveasca clopotul si sa ma trezeasca.

— E din pricina Cuvantului Deplorabil ca soarele este asa cum e? intreba Digory.

— Cum anume? intreba Jadis.

— Mare, rosu si rece.

— Asa a fost intotdeauna, ii raspunse Jadis. Cel putin de sute de mii de ani. In lumea voastra aveti altfel de soare?

— Da, mai mic si mai galben. Si da mult mai multa caldura.

Regina facu:

— Aha!

Digory observa pe fata ei aceeasi privire infometata si lacoma pe care o vazuse de curand pe fata unchiului Andrew.

— Care va sa zica, lumea voastra e o lume mai noua.

Se opri si mai arunca o privire spre orasul parasit. Daca se caia pentru raul pe care-l facuse acolo, cu siguranta ca stia sa-si ascunda regretele.

— Acum, haideti sa mergem, spuse apoi. E frig aici, la sfarsitul tuturor epocilor.

— Unde mergem? intrebara amandoi copiii.

— Cum unde? repeta Jadis; surprinsa, in lumea voastra, fireste.

Polly si Digory se uitara unul la altul, cu gura cascata. Lui Polly nu-i placuse de Regina de la bun inceput; si chiar si Digory, acum, dupa ce auzise povestea, avea sentimentul ca o vazuse destul. Fara indoiala, nu era genul de persoana pe care sa vrei s-o duci la tine acasa. Si chiar dac-ar fi vrut s-o ia cu ei, nu prea vedeau cum s-ar fi putut. Ceea ce-si doreau era sa plece ei acasa: dar Polly nu putea ajunge la inelul din buzunar, iar Digory nu putea pleca fara ea. Digory se inrosi la fata si incepu sa se balbaie.

— Aa In lumea noastra. Nn nu stiam ca vrei sa mergi acolo.

— Da' voi nu de-asta ati fost trimisi aici, sa ma luati in lumea voastra? intreba Jadis.

— Sunt sigur ca n-o sa-ti placa lumea noastra deloc, incepu Digory. Nu e genul ei, nu-i asa, Polly? E foarte plicticos. N-ai ce vedea, pe cuvant.

— O sa ai ce vedea cand o s-o conduc eu, ii raspunse Jadis.

— Da' n-ai sa poti, spuse Digory. Nu e cum crezi tu. N-au sa te lase.

Regina zambi dispretuitoare.

— Multi regi importanti au crezut ca se pot pune in calea casei de Charn. Dar au cazut cu totii si nimeni nu le mai stie numele. Baiat prost ce esti! Crezi ca eu, cu frumusetea si cu Magia mea, n-o sa reusesc sa am lumea voastra la picioare intr-un an? Pregateste-ti incantatiile si du-ma acolo imediat.

— E de-a dreptul inspaimantator, ii spuse Digory lui Polly.

— Poate ti-e teama pentru unchiul ala al tau, spuse Jadis. Dar daca ma onoreaza cum se cuvine, o sa ramana in viata si-o sa-si poata pastra si tronul. Nu am de gand sa lupt impotriva

lui. Trebuie sa fie un Magician foarte mare daca a reusit sa afle cum sa va trimita aici. E Regele intregii Lumi sau doar al unei parti?

— Nu e Rege nicaieri, ii raspunse Digory.

— Minti, spuse Regina. Magia merge mana in mana cu sangele nobil. Cine-a mai pomenit ca un om simplu sa fie Magician? Eu stiu care e adevarul, chiar daca nu mi-l spui. Unchiul tau este marele Rege si marele Magician al lumii voastre. Prin arta lui, a reusit sa-mi vada chipul intr-o oglinda magica sau intr-un lac fermecat; incantat de frumusetea mea, a facut o vraja care a cutremurat lumea voastra din temelii si v-a trimis pe voi peste marea prapastie care desparte taramurile sa ma rugati sa merg la el. Spuneti-mi, nu-i asa ca asa a fost?

— Nu tocmai, spuse Digory.

— Nu tocmai, striga Polly. E o prostie de la un capat la altul.

— Servitori ce sunteti! striga Regina si se intoarse furioasa spre Polly, apucand-o de par exact de acolo unde doare mai tare.

Dar, in aceeasi clipa, le dadu drumul amandurora.

— Acum, striga Digoiy.

— Repede! striga si Polly.

Isi varara amandoi mainile in buzunar. Nici n-a mai fost nevoie sa-si puna inelele, in clipa in care le atinsera, lumea aceea inspaimantatoare disparu cu totul din fata ochilor lor. Goneau in sus, apropiindu-se de o lumina calda si verde.

6. INCEP NECAZURILE UNCHIULUI ANDREW

- Da-mi drumu'! Da-mi drumu'! striga Polly.

— Da' nici nu te-ating! riposta Digory. Intr-o clipita iesira din ochiul de apa si, inca o data, se simtira inconjurati de linistea insorita din Padurea de la Hotarul dintre Taramuri, care parea acum mai bogata, mai calda si mai linistita ca oricand, dupa ruinele si uraciunea locului pe care de-abia il parasisera. Cred ca daca ar mai fi putut, ar fi uitat inca o data cine sunt si de unde vin si s-ar fi culcat pe jos, ascultand, bucurosi, pe jumatate adormiti, cum cresc copacii. Numai ca de data asta era ceva care-i tinea cat se poate de treji: fiindca de indata ce iesira din apa, isi dadura seama ca nu sunt singuri. Regina sau Vrajitoarea (cum vreti sa-i spuneti) venise cu ei, tinandu-se strans de parul lui Polly. De aceea tipase Polly „Da-mi drumu'!'.

Ceea ce scoase la iveala inca un secret despre inele, secret pe care unchiul Andrew nu-l cunostea. Ca sa poti trece dintr-o lume in alta cu ajutorul inelelor, nu era nevoie sa-l porti sau sa-l atingi tu personal; era suficient sa atingi o persoana care atinge inelul. Astfel, actionau ca un magnet; si oricine stie ca, daca ridici un ac cu un magnet, orice ac care atinge primul ac se va ridica si el.

Acum, in padure, Regina Jadis arata altfel. Era mult mai palida ca inainte; era atat de palida, incat ii disparuse aproape toata frumusetea. Si era adusa de spate, si ii era parca greu sa respire, de parca aerul de-acolo ar fi inabusit-o. Copiilor nu le mai era frica de ea deloc.

— Da-mi drumu'! Da-mi drumu' la par! spuse Polly. Ce inseamna asta?

— N-auzi? Da-i drumu'. Imediat, spuse si Digory.

Se intoarsera amandoi si incepura sa se lupte cu Regina. Erau mai puternici decat ea si in numai cateva secunde fu obligata sa-i dea drumul lui Polly. Se clatina, gafaind, si in ochi i se putea citi frica.

— Repede, Digory! spuse Polly. Schimba inelele si hai in ochiul de apa care duce acasa.

— Ajutor! Ajutor! Fie-va mila! striga Vrajitoarea cu glas stins, clatinandu-se in urma lor. Luati-ma cu voi. Nu ma puteti lasa in locul asta oribil. O sa mor.

— E interes de stat, ii spuse Polly cu ciuda. Ca atunci cand i-ai omorat pe oamenii din lumea ta. Grabeste-te, Digory.

Isi pusera inelele verzi, dar Digory spuse:

— La naiba! Ce ne facem acum? ii era totusi un pic mila de Regina.

— Nu fi prost, spuse Polly. Fac pariu ca se preface. Hai odata!

Si amandoi copiii sarira in apa care ducea acasa.

„Ce bine c-am insemnat locul', se gandi Polly.

Dar, in clipa in care sareau, Digory simti doua degete mari si reci apucandu-l de ureche. Si in timp ce coborau si incepeau sa zareasca formele vagi ale lumii noastre, cele doua degete il strangeau tot mai tare. Vrajitoarea parea sa-si revina. Digory incerca sa scape, dadu din picioare, dar in zadar, intr-o clipa se trezira in odaita unchiului Andrew; unchiul Andrew ramase cu ochii atintiti la minunata creatura pe care o adusese Digory de dincolo de lumea noastra.

Si chiar avea de ce s-o priveasca. Digory si Polly se uitau si ei la ea. Era evident ca Regina isi revenise; acum, in lumea noastra, inconjurata de lucruri banale, iti taia respiratia, in Charn, li se paruse o fiinta de temut, dar acum, in Londra, era de-a dreptul infricosatoare, in primul rand, de-abia acum isi dadura seama cat era de mare.

„N-ai zice ca e fiinta umana', se gandi Digory, privind-o.

Si nu era departe de adevar, fiindca se spune ca in venele celor din familia regala de Charn curge si ceva sange de urias. Dar inaltimea era nimic pe langa frumusetea, salbaticia si cruzimea Reginei. Parea de zece ori mai vie decat marea majoritate a oamenilor din Londra. Unchiul Andrew dadea din cap, isi freca mainile si arata, ce e drept, extrem de speriat. Parea o starpitura pe langa Vrajitoare. Cu toate acestea, dupa cum avea sa spuna Polly mai tarziu, exista o asemanare intre fata lui si a ei, expresia lor avea ceva in comun. Era genul de privire pe care il au numai Magicienii, „semnul' pe care spusese Jadis ca nu-l vede pe fata lui Digory. Singurul lucru bun era ca, uitandu-te la amandoi, cum stateau asa, unul langa altul, stiai ca n-o sa-ti mai fie frica niciodata de unchiul Andrew, in orice caz nu mai tare decat de-un vierme dupa ce te-ai intalnit cu un sarpe sau de o vaca dupa ce-ai vazut un taur nebun.

„Pfui! isi spuse Digory in gand. Auzi, el si Magician! Nu s-ar prea spune. Acum ea este un Magician adevarat.'

Unchiul Andrew se tot apleca si-si tot freca mainile. Incerca sa spuna ceva politicos, dar gura i se uscase atat de tare, incat nu mai putea sa vorbeasca. „Experimentul' cu inelele, cum ii spusese el, se dovedise cu mult mai reusit decat ar fi vrut: fiindca, desi se ocupase de Magie de ani si ani, lasase pericolele (in masura posibilului) pe seama altor oameni. Nu i se mai intamplase asa ceva niciodata. Deodata, Jadis spuse:

— Unde este Magicianul care m-a chemat in aceasta lume?

Nu vorbise prea tare, dar era ceva in vocea ei care facu odaia sa se cutremure.

— Aaa, stimata doamna, incepu unchiul Andrew, cu rasuflarea taiata, ma simt onorat deosebit de incantat e o placere neasteptata daca as fi putut face unele pregatiri eu, eu

— Unde e Magicianul, prostule? intreba Jadis.

— Eu sunt, stimata doamna. Sper ca nu v-au suparat copiii acestia. Va asigur ca n-am avut nici cea mai mica intentie

— Tu? facu Regina cu o voce si mai inspaimantatoare.

Apoi, traversa incaperea dintr-un singur pas, il apuca pe unchiul Andrew de parul carunt si-i dadu capul pe spate astfel incat sa stea cu fata spre a ei. Dupa care ii studie chipul asa cum facuse cu Digory in palatul din Charn. Unchiul Andrew clipea si-si lingea buzele nelinistit, in cele din urma, ii dadu drumul, dar atat de brusc, incat acesta se izbi de perete.

— Esti si tu un fel de Magician, zise ea plina de dispret. Ridica-te, caine, nu sta acolo tolanit de parc-ai sta de vorba cu niste egali. De unde stii despre Magie? Bag mana-n foc ca n-ai sange regesc.

— Aaa poate ca nu, strict vorbind, se balbai unchiul Andrew. Nu tocmai regesc, stimata doamna. Familia Ketterley este, totusi, o familie foarte veche. O familie veche din Dorsetshire, doamna.

— Liniste, spuse Vrajitoarea. Vad foarte bine ce esti: un Magician marunt, de duzina, care face magii dupa reguli si carti. N-ai nici un strop de Magie adevarata nici in sange, nici in inima. Cei de teapa ta au fost starpiti acum o mie de ani in lumea mea. Dar aici o sa-ti dau voie sa fii servitorul meu.

— As ff foarte fericit Incantat sa va stau la dispozitie e o p placere, va asigur.

— Liniste! Vorbesti mult prea mult. Uite ce ai de facut mai intai. Vad ca ne aflam intr-un oras mare. Fa-mi rost imediat de o caleasca sau de un covor zburator ori un dragon bine dresat sau orice folosesc persoanele din familia regala sau nobilii din aceasta tara. Dupa care va trebui sa ma duci in locurile unde-mi pot gasi haine si bijuterii pe masura rangului meu. Maine voi incepe cucerirea lumii.

— O sa o sa comand o trasura imediat, spuse unchiul Andrew cu rasuflarea taiata.

— Stai! spuse Vrajitoarea, chiar cand unchiul Andrew ajunsese la usa. Sa nu care cumva sa-ti treaca prin cap sa ma tradezi. Eu vad prin ziduri si in mintile oamenilor. O sa te urmaresc oriunde te-ai afla. La primul semn de nesupunere, o sa-ti fac asemenea vraji incat oriunde te-ai aseza o sa ti se para totul din fier inrosit in foc si, de cate ori ai sa te intinzi in pat, o sa simti blocuri de gheata la picioare. Acum du-te.

Batranul pleca; arata ca un caine cu coada intre picioare.

Copiilor le era teama sa nu le spuna Jadis ceva despre cele intamplate in padure. Totusi, dupa cum avea sa se dovedeasca, nu pomeni nimic despre asta, nici atunci si nici mai tarziu. Cred (si la fel crede si Digory) ca mintea ei nu-si putea aminti nimic din locul acela linistit si ca, ori de cate ori ai duce-o acolo si oricat de mult ai lasa-o sa stea acolo, tot nu si-ar aminti nimic. Acum, ca ramasese singura cu copiii, nici nu-i baga in seama pe nici unul dintre ei. Si asta era tot ceva care tinea de modul ei de a fi. In Charn n-o bagase in seama pe Polly (decat la urma de tot), pentru ca nu voia sa se foloseasca decat de Digory. Acum, ca-l avea pe unchiul An-drew, nu-l mai baga in seama pe Digory. Cred ca asa sunt toate vrajitoarele. Nu le intereseaza decat lucrurile sau oamenii de care se pot folosi; sunt cat se poate de pragmatice, in incapere se asternu linistea pret de cateva minute. Dar se vedea din cum lovea podeaua cu varful piciorului ca e tot mai nelinistita.

Deodata spuse, ca pentru sine:

— Ce naiba face prostul ala batran? Ar fi trebuit s-aduc un bici.

Iesi maiestuoasa din camera, in cautarea unchiului Andrew, fara s-arunce nici o privire spre copii.

— Uf! facu Polly, rasufland usurata. Trebuie sa ma duc acasa. E ingrozitor de tarziu. Au sa ma certe.

— Bine, da' intoarce-te cat poti de repede, spuse Digory. E pur si simplu sinistru cu ea aici. Trebuie sa punem ceva la cale.

— Asta e treaba unchiului tau de-acum, spuse Polly. El a inceput toata incurcatura asta cu Magia.

— Da' totusi, ai sa vii inapoi, nu-i asa? Ce naiba, doar nu ma poti lasa singur in buclucul asta in care-am intrat.

— Ma duc acasa prin tunel, spuse Polly cu raceala, cred ca e drumul cel mai scurt. Si daca vrei sa ma-ntorc, n-ar fi mai bine sa-mi ceri scuze?

— Scuze? exclama Digory. Numai o fata se putea gandi la asta! Da' ce-am facut?

— Nimic, desigur, raspunse Polly sarcastic. Doar ca aproape mi-ai sucit mana in incaperea aceea cu figuri de ceara, ca un las. Doar ca ai lovit cu ciocanul in clopot, ca un idiot. Doar ca te-ai intors in padure dandu-i timp sa se agate de tine inainte sa sarim in apa. Nimic mai mult.

— Oh, facu Digory, mirat. Bine, atunci o sa-mi cer scuze. Si chiar imi pare rau pentru ce-am facut in sala cu figuri de ceara. Gata: mi-am cerut scuze. Iar tu fii buna si intoarce-te. Nu stiu ce ma fac daca nu te intorci.

— Nu vad ce ti s-ar putea intampla tie. Domnul Ketterley este cel care o sa stea pe scaune din fier inrosit in foc si cu gheata la picioare in pat. Nu tu.

— Nu asta-i problema, spuse Digory. Sunt ingrijorat din cauza mamei. Daca se duce creatura asta la ea in camera? S-ar putea speria de moarte.

— Aa, inteleg, spuse Polly cu o voce total schimbata. Bine. Hai sa facem o intelegere. Daca pot, vin. Dar acum trebuie sa ma duc acasa.

Si iesi pe usita care dadea in tunel; locul acela intunecos dintre grinzi, care i se paruse atat de interesant si de plin de aventura cu cateva ore inainte, i se paru acum familiar si bland.

Sa ne intoarcem insa la unchiul Andrew. Inima ii spargea pieptul in timp ce cobora pe scarile dinspre pod si se tot stergea la frunte cu batista. Cand ajunse in dormitor, cu un etaj mai jos, se incuie acolo. Si primul lucru pe care-l facu fu sa scotoceasca in sifonier dupa o sticla si un pahar pe care le tinea ascunse acolo, sa nu le gaseasca matusa Letty. Isi turna un pahar din bautura aceea groaznica, pe care o beau oamenii mari, si o dadu pe gat dintr-o inghititura. Dupa care respira adanc.

— Zau, isi spuse. Sunt groaznic de tulburat. Ce neplacut! La varsta mea!

Isi mai turna un pahar si-l bau si pe acesta. Dupa care incepu sa-si schimbe hainele. Voi n-ati vazut asa haine niciodata, dar eu mi le mai amintesc, isi puse un guler foarte inalt, stralucitor si tare, care te face sa-ti tii barbia ridicata tot timpul, isi puse o vesta alba si-si aranja lantul de aur de la ceas. Isi puse cel mai bun frac; cel pe care-l tinea pentru nunti si inmormantari. Scoase cel mai bun joben si-l scutura de praf. Pe masa de toaleta era o vaza cu flori (pe care o pusese acolo matusa Letty); lua o floare si si-o prinse la butoniera. Lua o batista curata (una foarte frumoasa, cum nu se mai gasesc in zilele noastre) din micutul sertar din stanga si puse cateva picaturi de colonie pe ea. Isi lua monoclul, si-l puse la ochi si se uita in oglinda.

Copiii sunt prosti in felul lor, dupa cum stiti, iar adultii sunt si ei prosti in felul lor. In acest moment, unchiul Andrew incepea sa fie prost ca adultii. Acum, ca Vrajitoarea nu mai era in aceeasi camera, uita repede cat de tare il speriase si se gandea tot mai mult la cat era de frumoasa, isi tot spunea:

— O femeie tare faina, domnule, tare faina. O creatura superba.

Reusise sa uite oarecum si ca, de fapt, copiii fusesera cei care adusesera aceasta „creatura superba': se simtea de parca el ar fi fost cel care o adusese, prin Magie, din lumi necunoscute.

— Andrew baiatule, isi spuse privindu-se in oglinda, esti un tip care se tine foarte bine pentru varsta lui. Un barbat distins, domnule.

Vedeti deci ca batranul incepuse chiar sa creada, in prostia lui, ca Vrajitoarea o sa se indragosteasca de el. Probabil ca si cele doua pahare pe care le bause contribuisera la asta, precum si hainele lui cele mai bune. In orice caz, era vanitos cat incape; de-asta se si facuse Magician.

Descuie usa, cobori pe scari, ii spuse servitoarei sa cheme o birja (pe vremea aceea toata lumea avea multi servitori) si se uita in camera de zi unde se afla, dupa cum se asteptase, matusa Letty. Repara o saltea pe care o pusese pe jos, langa fereastra, si statea in genunchi pe ea.

— Letty, draga mea, trebuie sa plec, ii spuse unchiul Andrew. Fii buna si imprumuta-mi vreo cinci lire.

— Nu, Andrew draga, spuse matuta Letty cu vocea ei linistita si ferma, fara sa-si ridice privirea. Ti-am spus de nenumarate ori ca nu-ti dau bani cu imprumut.

— Hai, te rog, nu-mi face necazuri, fii fata buna, continua unchiul Andrew. E foarte important. Daca nu-mi dai, o sa ma pui intr-o situatie foarte neplacuta.

— Andrew, spuse matusa Letty, privindu-l in ochi, ma mir ca nu ti-e rusine sa-mi ceri mie bani cu imprumut.

In spatele acestor cuvinte era o poveste veche, pentru oameni mari. Tot ce trebuie sa stiti voi este ca, „avand grija de afacerile bietei Letty' si nemuncind niciodata, cheltuind enorm pe bautura si tigari (din banii matusii Letty), unchiul Andrew reusise s-o faca sa fie cu mult mai saraca decat fusese cu treizeci de ani inainte.

— Draga mea, spuse unchiul Andrew, nu intelegi. Astazi o sa am niste cheltuieli neprevazute. Am niste invitati. Haide, nu ma obosi.

— Si ce invitati ai, ma rog? il intreba matusa Letty.

— Un invitat deosebit de distins, care tocmai a sosit.

— Distins pe naiba! spuse matusa Letty. N-a sunat nimeni la usa in ultima ora.

In clipa aceea usa se deschise larg. Matusa Letty intoarse capul si vazu cu uimire o femeie enorma, imbracata superb cu o rochie fara maneci, cu ochi scanteietori, care se oprise in pragul usii. Era Vrajitoarea.

7. CE S-A INTAMPLAT LA USA DE LA INTRARE

- Asculta, sclavule, cat trebuie sa mai astept sa-mi aduci caleasca? tuna Vrajitoarea.

Unchiul Andrew facu un pas inapoi. Acum, cand era cu adevarat prezenta, toate gandurile prostesti care-i trecusera prin minte cand se privise in oglinda incepura sa se risipeasca. Matusa Letty sari in picioare si se duse drept in mijlocul camerei.

— Andrew, cine e persoana aceasta, daca nu te superi? intreba matusa Letty cu o voce ca de gheata.

— O straina distinsa o p-p-p persoana f-f foarte importanta, se balbai el.

— Aiureli! facu matusa Letty. Se intoarse apoi spre Vrajitoare:

— Iesi afara din casa mea, in clipa asta, taratura, ii spuse. Daca nu, chem politia.

Credea ca Vrajitoarea e de la vreun circ si, oricum, nu-i placeau femeile care umbla cu bratele goale.

— Cine e femeia asta? intreba Jadis. In genunchi, creatura, pana nu te fac praf!

— In casa asta nu se folosesc cuvinte urate, duduie, daca nu te superi, spuse matusa Letty.

Unchiului Andrew i se paru ca Regina deveni pe loc si mai inalta. Ochii ii scoteau scantei; isi ridica in aer bratul cu acelasi gest si cu aceleasi cuvinte ingrozitoare care transformasera portite palatului Charn in tarana. Dar nu se intampla nimic; numai ca matusa Letty, crezand ca vorbele acelea oribile erau in engleza, ii spuse:

— Eram sigura. Femeia asta-i beata. Beata! Nici macar nu poate sa vorbeasca clar.

Vrajitoarea trecea printr-un moment ingrozitor: isi daduse seama ca puterea ei de a transforma oamenii in tarana, care fusese cat se poate de reala in lumea ei, aici nu mai avea nici un fel de efect. Dar nu-si pierdu cumpatul nici o clipa. Nelasandu-se invinsa de deziluzie, se intinse in fata si o apuca pe matusa Letty de dupa gat si de dupa genunchi, o ridica deasupra capului ca pe-o papusa si-o arunca in celalalt capat al camerei, in timp ce matusa Letty zbura inca prin aer, servitoarea (care avusese o dimineata plina de evenimente placute) isi vari capul pe usa, spunand:

— Fiti amabil, domnule, a sosit birja.

— Ia-o inainte, Sclavule, ii spuse Vrajitoarea unchiului Andrew.

Acesta incepuse sa mormaie ceva despre „violenta regretabila ma simt obligat sa protestez', dar fu destul ca Jadis sa-i arunce o singura privire si tacu pe data. Iesira din camera si-apoi din casa. Digory, care venise alergand pe scari, nu mai vazu decat usa de la intrare inchizandu-se.

— Mamaa! spuse. Umbla libera prin Londra. Cu unchiul Andrew. Cine stie ce-o sa se-ntample acum.

— Oo, conasule, spuse servitoarea (care chiar avea o zi minunata), cred ca doamna Ketterley s-a lovit.

Dadura amandoi buzna in camera de zi sa vada ce s-a intamplat.

Daca matusa Letty ar fi cazut pe podea sau chiar si pe covor, cred ca si-ar fi rupt toate oasele: dar, din fericire, cazuse pe saltea. Matusa Letty, ca mai toate matusile din vremea aceea, era o matusa foarte rezistenta. Dupa ce mirosi niste saruri si statu linistita cateva minute, spuse ca n-are nimic in afara de niste zgarieturi. Foarte curand era din nou stapana pe situatie.

— Sarah, ii spuse servitoarei (care nu mai traise asa o zi in viata ei), du-te imediat la politie si spune-le ca a scapat o nebuna periculoasa. O sa-i duc eu mancarea doamnei Kirke.

Doamna Kirke era, desigur, mama lui Digory.

Dupa ce-i dusera mancarea, Digory si matusa Letty mancara si ei. Apoi, Digory incepu sa se gandeasca.

Problema era cum sa faca s-o duca pe Vrajitoare inapoi in lumea ei sau, in orice caz, s-o scoata din lumea noastra, cat mai curand posibil.

Orice-ar fi, nu trebuia lasata sa umble prin casa. Mama nu trebuia s-o vada. Si, in masura posibilului, nu trebuia lasata nici sa umble prin Londra. Digory nu fusese in camera de zi cand Vrajitoarea incercase s-o „faca praf pe matusa Letty, dar o vazuse „facand praf portile Char-nului: stia ce puteri ingrozitoare are, dar nu si ca le pierduse venind in lumea noastra. Si mai stia si ca are de gand sa ne cucereasca lumea. Din cate putea banui, acum putea foarte bine sa faca praf Palatul Buckingham sau Parlamentul; si era aproape sigur ca mai multi politisti fusesera facuti deja tarana. Iar el nu avea ce face.

„Dar inelele par sa actioneze ca un magnet, se gandi Digory. Dac-as putea s-o ating doar si apoi sa-mi pun repede inelul galben, am ajunge amandoi in Padurea de la Hotarul dintre Taramuri. Ma-ntreb daca s-ar simti din nou slabita acolo. Oare a fost din cauza locului sau a fost numai socul ca iesise din propria-i lume? Cred ca o sa trebuiasca sa risc. Da' unde-o fi? Nu cred ca matusa Letty sa-mi dea voie sa ies din casa, daca nu-i spun unde ma duc. Si n-am decat doi peni. Mi-ar trebui niste bani pentru autobuz si tramvai, daca vreau sa ma duc s-o caut prin Londra. Si oricum, habar n-am unde s-o caut. Ma-ntreb daca unchiul Andrew mai e cu ea.'

Pana la urma, isi dadu seama ca singurul lucru pe care-l putea face era sa stea si sa spere ca unchiul Andrew si Vrajitoarea au sa se intoarca. Daca se intorceau, atunci trebuia sa iasa repede afara, sa puna mana pe Vrajitoare si sa-si puna inelul galben inainte ca aceasta sa poata intra in casa. Asta insemna ca trebuie sa pandeasca usa de la intrare fara sa se dezlipeasca de-acolo. N-avea curaj sa plece nici o clipa. Asa ca se duse in camera de zi si-si lipi fata de fereastra. Era o fereastra arcuita, de la care se vedeau treptele care duceau la usa de la intrare si strada, astfel ca nu putea veni nimeni la usa fara sa-l vezi.

„Ce-o fi facand Polly?', se intreba Digory.

Se gandi mult la asta in prima jumatate de ora, care parea ca de-abia trece. Dar voi nu trebuie sa va intrebati ce facea Polly, pentru ca o sa va spun eu. Intarziase la masa si avea pantofii si ciorapii uzi. Si cand o intrebara pe unde umblase si ce facuse, le raspunse ca s-a jucat cu Digory Kirke. Dupa mai multe insistente, le spuse ca s-a udat la picioare intr-un ochi de apa, intr-o padure, intrebata unde era padurea asta, le spuse ca nu stie. Iar cand o intrebara daca era intr-un parc, le raspunse, fara sa minta prea tare, ca ar fi putut fi un fel de parc. Din toate acestea, mama lui Polly deduse ca fusese, fara sa spuna nimanui, intr-o parte a Londrei pe care n-o stia si ca intrase intr-un pare unde se distrase sarind in baltoace. Drept care ii spusera ca fusese un copil rau si ca, daca se mai intampla, n-o sa mai aiba voie sa se joace cu „Kirke ala'. Dupa care primi de mancare, fara desert, si fu trimisa la culcare pentru doua ore bune. Copiilor li se intampla adesea asa ceva pe vremea aceea.

Asa ca, in timp ce Digory se uita pe fereastra camerei de zi, Polly statea in pat, si amandoi se gandeau la cat de groaznic de incet poate trece timpul. Cred ca eu as fi preferat sa fiu in locul lui Polly. Pentru ca ea nu avea nimic altceva de facut decat sa astepte sa treaca doua ore, pe cand Digory tresarea la fiecare cateva minute cand auzea vreo birja sau vreo furgoneta ori vreun ajutor de la macelarie care livra carnea la domiciliu, si de fiecare data se gandea „Vine!', dar descoperea ca de fapt nu era ea. Iar intre aceste false alarme, timp care parea nesfarsit, ceasul ticaia intruna si o musca imensa bazaia undeva in dreptul ferestrei, prea sus ca sa ajunga la ea. Casa era dintre acelea care devin foarte linistite dupa-amiaza si care parca miros intotdeauna a carne de oaie.

In timpul acestei lungi asteptari se intampla totusi ceva despre care as vrea sa va spun, pentru ca din pricina acestui ceva se petrecu un lucru important mai tarziu. O doamna ii aduse mamei lui Digory niste struguri; si, cum usa camerei de zi era deschisa, Digory nu putu sa nu le auda pe matusa Letty si pe doamna vorbind in hol.

— Ce struguri minunati! se auzi vocea matusii Letty. Sunt sigura ca daca ar putea-o ajuta ceva, atunci strugurii astia ar fi aceia. Dar biata Mabel! Ma tem ca numai niste fructe din taramul tineretii ar mai putea-o ajuta. Nimic din lumea asta nu mai poate face nimic pentru ea.

Dupa care amandoua incepura sa vorbeasca in soapta despre lucruri pe care el nu le mai putu auzi.

Dac-ar fi auzit despre taramul tineretii cu cateva zile inainte, ar fi crezut ca matusa Letty vorbea doar asa, fara sa se refere la ceva anume, asa cum fac oamenii mari, si nu i-ar fi trezit interesul.

Aproape ca nici acum nu i se paru ceva demn de luat in seama. Dar deodata ii veni in minte ca acum stie (chiar daca matusa Letty nu stia) ca exista si alte lumi si ca el insusi fusese intr-una din ele. Inseamna ca undeva putea sa existe si o Lume a Tineretii. Ar putea exista aproape orice. Ar putea exista chiar si niste fructe, undeva in alta lume, care ar putea-o vindeca pe mama lui! Si stiti si voi cum e cand incepi sa speri ceva ce-ti doresti cu disperare; aproape ca incepi sa lupti cu speranta, pentru ca ti se pare ca ar fi prea frumos sa poata fi adevarat; ai fost dezamagit de prea multe ori. Exact asa simtea si Digory. N-avea nici un rost sa-si inabuse aceasta- speranta. Poate chiar era adevarat. Doar se intamplasera deja atatea lucruri ciudate. Si avea inelele magice. Probabil ca existau si alte lumi in care puteai ajunge prin fiecare din ochiurile de apa din padure. Ar fi putut merge in toate. Si-apoi mama ar putea fi iar sanatoasa. Totul ar fi fost din nou bine. Uita cu totul de Vrajitoare. Era deja cu mana la buzunarul in care avea inelul galben, cand auzi apropiindu-se ceva in galop.

— Hei! Ce se-ntampla? se intreba Digory. Pompierii? Oare ce casa a luat foc? Doamne, aici vine. Oo, ea e!

Nu cred ca mai e nevoie sa va spun despre care Ea era vorba.

Mai intai aparu birja. Pe locul birjarului nu era nimeni. Pe acoperis — nu stand jos, ci in picioare intr-un echilibru perfect, in ciuda vitezei cu care birja lua coltul cu o roata in aer — era insasi Jadis, Regina Reginelor si Teroarea Charnului. Venea cu gura deschisa, lasand sa i se vada dintii, ochii ii straluceau ca focul, iar parul ii zbura in spate de parc-ar fi fost coada unei comete. Biciuia fara mila calul deja spumegand, ale carui nari erau larg deschise. Acesta se apropie in galop de usa de la intrare, trecand la un milimetru de felinarul de pe strada, si se ridica pe picioarele din spate. Birja se izbi de felinar si se facu bucatele. Vrajitoarea sarise in ultima clipa de pe birja pe spatele calului. Se apleca apoi in fata si-i spuse ceva la ureche. Probabil ceva menit nu sa-l linisteasca, ci sa-l- innebuneasca si mai tare. Calul se ridica iar pe picioarele din spate, iar nechezatul lui paru un strigat; se zvarcolea atat de tare, ca numai un calaret extraordinar ar fi putut sa-l calareasca.

Inainte ca Digory sa-si revina, se mai intamplara o multime de alte lucruri. Aparu in viteza o a doua birja, din care sarira un domn gras in frac si un politist. Dupa care se ivi si o a treia birja, cu alti doi politisti, urmata de vreo douazeci de persoane (majoritatea comisionari) pe biciclete, toti claxonand, huiduind si fluierand. La urma de tot aparu o multime de oameni care veneau pe jos; erau toti incinsi de atata alergat, dar era evident ca se distrau. La toate casele de pe strada se deschisera ferestrele. Servitoarele si majordomii iesira in usi, sa vada ce se intampla.

Intre timp, printre ruinele primei birje, aparu un domn batran, care incerca sa se ridice. Mai multi oameni se repezira sa-l ajute; dar cum fiecare tragea de el in alta directie, probabil ca s-ar fi ridicat mai repede fara ajutorul lor. Digory banui ca domnul era probabil unchiul Andrew, dar nu-i putea vedea fata peste care-i cazuse jobenul.

Baiatul dadu buzna afara.

— Ea e, ea e, striga domnul cel gras, aratand spre Jadis. Fa-ti datoria, domnule politist. Mi-a furat din magazin marfa de mii de lire. Vezi siragul ala de perle pe care-l poarta la gat? E al meu. Si mi-a mai si invinetit un ochi pe deasupra!

— Asta se vede, sefu'! striga cineva din multime. E un ochi invinetit pe cinste! A lucrat meserias! Mama, da' stiu c-are forta!

— Ar trebui sa-ti pui o bucata de carne cruda la ochi, domnule, zise ajutorul de macelar.

— Spuneti-mi, se auzi vorbind cel mai important dintre politisti, ce se-ntampla?

— Da' v-am spus ca, incepu domnul cel gras, dar fu intrerupt de cineva care striga:

— Prindeti-l pe batranul din birja. El a pus totul la cale.

Batranul, care era unchiul Andrew, tocmai reusise sa se ridice si-si pipaia zgarieturile.

— Spuneti-mi, domnule, il intreba politistul, intorcandu-se spre el, ce se-ntampla?

De sub joben se auzira niste sunete infundate.

— Fara de-astea, facu politistul cu severitate. N-avem timp de glumit. Scoateti-va jobenu' ala!

Usor de spus, dar mai greu de facut. Unchiul Andrew se chinui sa-si scoata jobenul, dar In zadar, asa ca doi politisti se apropiara si i-l smulsera de pe cap.

— Multumesc, domnilor, spuse unchiul Andrew cu voce slaba. Multumesc. Sunt foarte zguduit. Daca mi-ar da cineva un paharut de coniac

— Fiti amabil si ascultati-ma cu atentie, ii spuse politistul, scotand un carnetel gros si un creion micut, dumneavoastra aveti grija de tanara aceea?

— Pazea! strigara mai multe voci.

Politistul se dadu inapoi la tanc. Calul fusese cat pe-aci sa-i traga un picior, ceea ce probabil l-ar fi omorat. Dupa care Vrajitoarea intoarse calul astfel incat sa poata sta cu fata spre multime si cu picioarele din spate pe trotuar. Avea in mana un cutit lung, si stralucitor, cu care taiase haturile care-l legau pe cal de resturile birjei.

In tot acest timp, Digory incercase sa ajunga destul de aproape de-Vrajitoare, ca s-o poata atinge, ceea ce nu era chiar usor, pentru ca pe partea aceea a strazii se afla o multime de oameni. Si, ca sa ajunga in partea cealalta, ar fi trebuit sa treaca printre copitele calului si peste grilajul care inconjura casa. Daca stiti ceva cat de cat despre cai sau dac-ati fi vazut in ce hal era calul acela, va veti da seama ca ar fi fost mult prea periculos. Digory stia multe despre cai, dar isi lua inima in dinti si se pregati sa se repeada spre acesta de indata ce se ivea un moment favorabil.

Un barbat cu melon reusise sa-si faca drum pana in fata multimii.

— Hei, domnule politist, striga el, calul pe care-l calareste e al meu, iar trasura aceea facuta zob e birja mea.

— Pe rand, va rog, spuse politistul.

— Da' nu mai e timp, spuse Birjarul. Eu cunosc calu' asta mai bine ca dumneata. Nu-i un cal ca toti caii. Taica-sau a fost al unui ofiter din cavalerie Si daca femeia aia il mai asmute mult, o sa se lase cu morti. Dati-mi voie sa ma apropii de el.

Politistul fu bucuros ca are motiv sa se indeparteze de cal. Birjarul facu un pas inainte, se uita la Jadis si-i spuse cu o voce nu chiar nepoliticoasa:

— Asculta, draguto, lasa-ma sa-l apuc de capastru si da-te jos. Esti o doamna, nu? Fara indoiala ca vrei sa mergi acasa, sa bei un ceai bun si sa te linistesti putin. O sa te simti mult mai bine.

In acelasi timp, isi intinse mana spre capul calului si-i spuse:

— Usurel, Capsunel, usurel, baiete. Pentru prima data grai si Vrajitoarea ceva:

— Qine! se auzi vocea ei rece si limpede, care acoperi toate celelalte zgomote. Qine, ia mana de pe calul Maiestatii sale, imparateasa Jadis.

8. LUPTA DE LANGA FELINAR

— I-auzi, imparateasa! Vedem noi imediat! se auzi o voce.

— De trei ori ura pentru imparateasa lui Papura-Voda, se auzi o alta, dupa care mai multe voci i se alaturara.

Imparateasa se inrosi si-si inclina usor capul. Dar strigatele se transformara in hohote de ras si-si dadu seama ca-si bateau joc de ea. Expresia fetei i se schimba pe data si-si muta cutitul stralucitor in mana stinga. Dupa care, fara nici un avertisment, facu un lucru nemaipomenit, isi intinse bratul drept si, cu cea mai mare usurinta, de parca ar fi facut cel mai firesc lucru din lume, smulse una din barele transversale ale stflpului de felinar. Chiar daca-si pierduse puterea magica, forta nu si-o pierduse: putea rupe o bara de fier cum ai rupe o acadea, isi arunca noua arma in sus, o prinse iar si o roti in aer. Dadu pinteni calului.

— Acum e momentul, isi spuse Digory.

Fugi repede printre cal si grilaj. Daca animalul ar fi stat macar o clipa locului, ar fi putut s-o apuce pe Vrajitoare de calcai. In timp ce alerga, auzi o pocnitura si apoi o lovitura surda. Vrajitoarea il pocnise pe politistul-sef cu bara de fier in cap; acesta cazu jos gramada.

— Repede, Digory. Trebuie sa facem ceva, se auzi o voce din spatele lui.

Era Polly, care venise cat putuse de repede, de indata ce avusese voie sa se scoale din pat.

— Esti o fata nemaipomenita, spuse Digory. Tine-ma strans. Tu trebuie sa atingi inelul. Cel galben, nu uita. Si nu ti-l pune decat atunci cand iti spun eu.

Se mai auzi o pocnitura si mai cazu un politist. Dinspre multime se auzi un urlet furios:

— Dati-o jos! Aduceti niste pietre! Chemati armata!

Dar cei mai multi se indepartau cat puteau. Birjarul, totusi, evident cea mai cumsecade si cea mai curajoasa persoana de acolo, ramase aproape de cal, ferindu-se din calea barei si incercand sa-l apuce pe Capsunel de capastru.

Multimea huidui si urla iar. O piatra trecu in zbor pe langa capul lui Digory. Se auzi apoi vocea Vrajitoarei, cristalina si rasunatoare. Parea aproape fericita.

— Gunoaielor! Veti plati scump pentru asta dupa ce va cuceresc lumea. N-o sa mai ramana intreaga nici o piatra din orasul asta. O sa-l distrug cum am distrus Charnul, Felinda, Sorloisul si Bramandinul.

Digory reusi, in fine, s-o apuce de glezna. Ea izbi in spate cu calcaiul si-l lovi in gura. De durere, ii dadu drumul. Avea buza sparta si gura plina de sange. De undeva de foarte aproape se auzi vocea unchiului Andrew, care striga cu glas tremurand:

— Doamna, stimata doamna, potoliti-va, pentru numele Domnului!

Digory se repezi din nou la calcaiul ei, dar fu iar lovit. Alti oameni cazusera la pamant, izbiti cu bara de fier. Digory mai incerca o data, o prinse de calcai, stranse cat putu el de tare si-i striga lui Polly:

— Acum!

Dupa care, slava Domnului, chipurile furioase si speriate disparura. Vocile furioase si speriate se risipira undeva in departare. Nu se mai auzea decat vocea unchiului Andrew, care, de undeva din spatele lui Digory, se tot vaicarea:

— Of, ce-i nebunia asta? O fi sfarsitul? Nu mai pot suporta. Nu-i cinstit. Eu n-am vrut niciodata sa fiu Magician. E o neintelegere. Numai nasa mea e de vina; o sa protestez. Un om cu sanatatea subreda, ca mine Dintr-o familie respectabila.

— Fir-ar sa fie! Nu pe el voiam sa-l luam cu noi. Mama, ce incurcatura! Polly, esti aici?

— Da, da' nu mai lovi.

— Nu lovesc pe nimeni, incepu Digory. Dar nu mai apuca sa spuna nimic, pentru ca se trezira sub razele calde si verzi ale padurii. Dupa ce iesira din apa, Polly striga:

— Ia te uita! Am adus si calu'! Si pe domnul Ketterley. Si pe Birjar. Ce mai zapaceala!

Cand isi dadu seama ca a ajuns din nou in padure, Vrajitoarea se facu alba ca varul si se apleca atat de tare in fata, incat chipul sau atinse coama calului. Era clar ca-i e groaznic de rau. Unchiul Andrew tremura. Dar Capsunel, calul, dadu din cap si necheza vesel. Se pare ca el se simtea in largul lui. Era pentru prima data, de cand il vazuse Digory, cand statea linistit. Urechile, pana acum aplecate, revenisera la pozitia lor normala, iar privirea parea si ea calma.

— Asa, baiete, ii spuse Birjarul, mangaindu-l pe gat. Asa-i mult mai bine. Usurel.

Capsunel facu lucrul cel mai firesc. Cum era foarte insetat (nici nu-i de mirare), se duse incet pana la cel mai apropiat ochi de apa si intra in el. Digory o tinea inca pe Vrajitoare de calcai, iar Polly il tinea pe Digory de mana. Birjarul avea o mana pe Capsunel, iar unchiul Andrew, care inca mai tremura, tocmai il apucase pe Birjar de cealalta mana.

— Repede, spuse Polly, uitandu-se spre Digory. Inelele verzi!

Asa ca bietul cal nu mai apuca sa bea nici o gura de apa. Toata ceata se trezi afundandu-se in bezna. Capsunel necheza; unchiul Andrew scoase un scancet.

— Am avut mare noroc! zise Digory. Dupa un moment de tacere, Polly intreba:

— N-ar trebui sa ne cam apropiem de-acum?

— Parca am ajuns undeva, spuse Digory. Eu, cel putin, stau pe ceva solid.

— Chiar, si eu la fel, daca ma gandesc mai bine, zise Polly. Da' de ce-i asa intuneric? Crezi c-am intrat in alt ochi de apa?

— Poate ca suntem in Charn, spuse Digory. Doar ca de data asta am ajuns aici in miez de noapte.

— Nu e Charn, se auzi vocea Vrajitoarei. Suntem pe un taram pustiu. Aici e Nimic.

Locul semana foarte tare a Nimic. Nu lumina nici o stea. Era o bezna atat de adanca, incat nu se puteau vedea unul pe altul; nici nu conta daca tineai ochii inchisi sau deschisi, oricum nu vedeai nimic. Stateau cu picioarele pe ceva rece si plat, ceva ce-ar fi putut fi pamant si care nu era, in nici un caz, iarba ori lemn. Aerul era rece si uscat si nu adia nici o boare de vant.

— Mi-a sosit sfarsitul, spuse Vrajitoarea cu o voce ingrozitor de calma.

— De ce vorbiti asa? bolborosi unchiul Andrew. Draga mea doamna, va rog sa nu spuneti asa ceva. Nu poate fi chiar atat de rau. Birjarule, dragul meu, nu cumva ai o sticla la tine? Mi-ar face bine o gura de ceva tare.

— Acum gata, se auzi vocea Birjarului, o voce ferma si puternica. Fiti calmi, atata va spun. Si-a rupt cineva ceva? Bun. Imediat o sa ni se intample si ceva bun. Ceva mai bun decat ne-am putea astepta dupa ce-am cazut la o adancime atat de mare. Acum, daca am cazut in niste sapaturi — parc-am fi intr-o statie noua de metrou —, o sa vina imediat cineva si-o sa ne scoata de-aici. Si daca murim pana atunci, ceea ce nu pot nega ca s-ar putea intampla — nu uitati totusi ca e si mai rau pe mare si ca, oricum, toti murim odata si-odata. Si nici n-ai de ce sa-ti fie frica dac-ai dus o viata decenta. Si, daca vreti sa stiti, eu cred ca ar fi cel mai bine daca ne-am petrece timpul cantand.

Ceea ce si facu. Incepu sa cante un imn de recunostinta, despre recolte care fusesera „stranse cu bine'. Nu se potrivea prea bine cu un loc unde se parea ca nu crescuse nimic niciodata de la inceputul lumii, dar era singurul pe care si-l putea aminti in intregime. Avea o voce placuta si copiii incepura sa cante cu el. Le dadea curaj. Unchiul Andrew si Vrajitoarea taceau.

$pre sfarsitul cantecului, Digory simti ca-l trage cineva de cot si, dupa mirosul de tutun, coniac si haine bune, deduse ca e probabil unchiul Andrew. Unchiul Andrew il trase discret intr-o parte si-i sopti in ureche:

— Acum, baiete. Pune-ti inelul. Hai sa plecam.

Dar Vrajitoarea avea urechi foarte bune.

— Prostule! i se auzi vocea. Ai uitat ca eu aud gandurile oamenilor? intreba, descalecand. Da-i drumu' baiatului! Daca-ncerci sa ma tradezi, o sa ma razbun cum nu s-a mai pomenit in nici o lume de la inceputul timpului.

— Si daca-ti inchipui ca sunt asa de egoist, incat sa plec si s-o las pe Polly — si pe Birjar — si calul — intr-un asemenea loc, te inseli.

— Esti un baietel obraznic si impertinent, ii spuse unchiul Andrew.

— Sst! facu Birjarul. Ciulira cu totii urechile.

In sfarsit, se intampla ceva. Undeva, foarte departe. Digory nu se putu hotari din ce directie venea zgomotul. Uneori, parea ca vine din toate directiile in acelasi timp. Alteori, ca vine din pamantul de sub ei. Nu erau cuvinte. Nu puteai spune nici macar ca e o melodie. Dar era, fara indoiala, cel mai frumos zgomot pe care-l auzise vreodata. Era atat de frumos, incat aproape ca nu putea sa-l suporte. Se pare ca si calului ii placu; scoase un nechezat de cal care, dupa ani si ani de tras la birja, se trezeste din nou pe campul pe care zburda cand era manz si vede pe cineva drag, de care n-a uitat, venind spre el cu un cub de zahar.

— Oh! facu Birjarul. Nu-i asa ca-i minunat? Dupa care se intimplara doua minuni intr-o singura clipa, incepura sa se auda mai multe voci; atat de multe, incat era imposibil sa le numeri. Cantau toate cu prima voce, dar ceva mai sus. Erau niste voci reci si ascutite. Dupa care bezna de deasupra fu luminata de stele. Nu rasarisera una cate una, asa cum se intampla in serile de vara. Cu o clipa inainte nu fusese nimic decat bezna; acum aparusera mii, mii de puncte luminoase — stele, constelatii si planete, mai mari si mai stralucitoare decat cele din lumea noastra. Nu era nici un nor. Vocile se auzisera exact in clipa in care aparusera stelele. Daca le-ati fi auzit si vazut si voi, ca Digory, ati fi fost siguri ca stelele erau cele care cantau si ca Prima Voce fusese cea care le facuse sa apara si sa cante.

— Doamne! exclama Birjarul. Dac-as fi stiut ca exista asa ceva, as fi fost un om mai bun toata viata.

Vocea de pe pamant se auzea acum mai tare si triumfatoare; dar vocile din cer, dupa ce cantara cu ea o vreme, devenira tot mai slabe. Si acum se intampla altceva.

Departe, undeva la orizont, cerul incepu sa se lumineze. Se simti o adiere de vant. Si, in locul acela, cerul incepu sa devina, incet, tot mai palid. Se puteau deslusi contururile unor dealuri. Si in tot acest tinap, Vocea continua sa cante.

Curand, se lumina destul de tare; acum se puteau vedea unii pe altii. Birjarul si cei doi copii ramasesera cu gura cascata. Ochii le straluceau. Parca sorbeau din ochi sunetul acela care parea sa le aminteasca de ceva. Unchiul Andrew ramasese si el cu gura cascata, dar nu de bucurie. Arata mai degraba de parca-i cazuse falca. Statea cu umerii aplecati si-i tremurau genunchii. Nu-i placea Vocea. Dac-ar fi putut sa se ascunda, sa n-o mai auda, undeva intr-o gaura de sobolan, ar fi facut-o. Vrajitoarea parea ca intelege muzica aceea mai bine decat ei toti. Statea cu gura inchisa, cu buzele stranse si cu pumnii inclestati. De cand incepuse sa se auda cantecul, simtise ca taramul acesta era plin de o Magie altfel decat a ei, de o Magie mai puternica. Nu-i placea deloc. Ar fi zdrobit intreaga lume, sau chiar toate lumile, numai sa poata opri cantecul asta. Calul statea cu urechile ciulite. Fornaia din cand in cand si izbea pamantul cu copitele. Nu mai era calul obosit de la birja; acum se vedea ca tatal lui luase parte la lupte.

Inspre rasarit, cerul se preschimba din alb in rozaliu, si apoi in auriu. Vocea deveni tot mai puternica, pana cand aerul incepu sa vibreze. Si, in clipa in care se auzi sunetul cel mai puternic si mai maret de pana atunci, rasari soarele.

Digory nu mai vazuse niciodata un asemenea soare. Soarele de deasupra Charnului fusese mai batran decat cel din lumea noastra. Cel de aici arata mai tanar. Aveai senzatia ca rade de bucurie. Si cand razele lui incepura sa lumineze pamantul, calatorii nostri putura vedea in sfarsit unde se afla. Era o vale in care curgea, spre rasarit, un rau cu albia larga si ape repezi, in partea de sud se ridicau munti, la nord erau niste dealuri mai joase. Dar era o vale alcatuita numai din pamant, piatra si apa; nu se vedea nici un copac, nici un tufis, nici macar un fir de iarba. Pamantul avea diferite culori, toate vii si aprinse, iti dadeau o senzatie de agitatie; dar asta numai pana-n clipa cand aparu Cantaretul in persoana si toate fura date uitarii.

Cam la trei sute de metri in fata lor se afla un Leu urias, cu blana aspra si stralucitoare, care statea cu fata spre soarele care se ridica pe cer.

Canta cu gura larg deschisa.

— Aici e o lume ingrozitoare, spuse Vrajitoarea. Trebuie sa fugim imediat. Pregatiti Magia.

— Sunt de acord cu dumneavoastra, doamna, spuse unchiul Andrew. E un loc foarte neplacut. Complet salbatic. Dac-as fi mai tanar si dac-as avea o pusca

— Doamne, se mira Birjarul. Doar nu-ti inchipui ca l-ai putea impusca?

— Da' ar putea cineva? intreba Polly.

— Pregateste Magia, prostule, zise Jadis.

— Imediat, doamna, spuse unchiul Andrew, siret. Trebuie sa vina copiii amandoi langa mine. Digory, pune-ti imediat inelul de mers acasa.

Voia sa plece, fara Vrajitoare.

— Aha, deci e vorba de inele! striga Jadis. Si-ar fi bagat mana in buzunarul lui Digory cat ai zice peste, dar Digory o apuca pe Polly de mana si striga:

— Fiti atenti. Daca se apropie vreunul din voi un centimetru macar, disparem si ramaneti aici pe veci. Da, am in buzunar un inel care o sa ne duca pe Polly si pe mine acasa. Uitati-va, mana mea e pregatita. Asa ca stati la distanta! imi pare rau de tine, spuse uitandu-se spre Birjar, si de cal, da' n-am ce face. Cat despre voi, zise uitandu-se spre unchiul Andrew si spre Vrajitoare, ar trebui sa va placa sa traiti impreuna, doar sunteti Magicieni amandoi.

— Da' mai tineti-va pliscul, spuse Birjarul, vreau s-ascult muzica.

Leul canta acum alt cantec.

9. DESCOPERIREA NARNIEI

Lui mergea de colo-colo, cantand. De data ceasta, cantecul era mai dulce si mai vesel decat cel cu care adusese stelele si soarele; era aidoma unui murmur bland. Si in tot acest timp, valea se acoperea de iarba verde. La inceput se zari doar o pata de culoare de jur imprejurul Leului. Dupa care aceasta se intinse pe colinele joase si, in numai cateva minute, incepu sa se catere pe povarnisurile muntilor din departare. Si, cu fiecare clipa, taramul acela tanar devenea tot mai bland. Vantul adia acum prin iarba. Curand aparura si alte lucruri. Povarnisurile mai inalte se acope-rira de arbusti verzi, in vale incepura sa se zareasca pete de un verde mai aspru. Digory nu-si dadu seama ce anume erau decat in clipa in care, chiar langa el, incepu sa creasca o tulpinita din care tasnira zeci de brate care infrunzira si care cresteau mereu, cu vreo doi-trei centimetri la fiecare doua secunde, in jurul lui crescusera acum zeci de asemenea plante. Cand fura la fel de inalte ca el, isi dadu seama ce erau.

— Copaci! exclama.

Ceea ce era enervant, dupa cum avea sa povesteasca Polly mai tarziu, era ca nu puteai sa stai sa te uiti la toate astea in liniste. Pentru ca, de indata ce Digory spuse „Copaci!', fu nevoit sa sara intr-o parte; unchiul Andrew se apropiase din nou de el si voia sa-i bage mana in buzunar. Nu ca i-ar fi fost de mare folos unchiului Andrew dac-ar fi reusit s-o faca, fiindca el voia sa-i umble in buzunarul din dreapta, crezand ca inelele verzi erau si acum inelele de intoarcere acasa. Dar bineinteles ca Digory nu voia sa se dea batut.

— Stop! striga Vrajitoarea, inapoi! Nu, si mai inapoi! Daca se mai apropie cineva de copii, il pocnesc de-i sar creierii.

Apuca si mai bine bara de fier pe care o smulsese de la stalpul de pe strada, gata sa loveasca. Nu se indoia nici unul dintre ei ca la o adica putea nimeri perfect tinta.

— Asa, care va sa zica! spuse. Vrei sa pleci hoteste inapoi in lumea ta, cu baiatul, si sa ma lasi aici.

Unchiul Andrew reusi, in sfarsit, sa-si invinga teama.

— Da, doamna, exact, zise. Bineinteles ca asa as face. Si as avea tot dreptul. Am fost tratat in modul cel mai rusinos, cel mai abominabil cu putinta. Mi-am dat silinta sa fiu cat se poate de politicos. Ati jefuit — exact asa, repet — ati jefuit un bijutier respectabil. Ati insistat sa mancam un pranz extraordinar de scump, ca sa nu spun exorbitant, desi am fost obligat sa-mi amanetez ceasul si lantul (si dati-mi voie, doamna, sa va spun ca nimeni din familia mea nu si-a amanetat lucrurile, poate doar varul Edward, cel care traia la tara), in timpul acelei mese indigeste — inca-mi mai e rau si-acum — purtarea si modul dumneavoastra de a vorbi au atras atentia tuturor celor prezenti. Am fost facut de ras in public. N-o sa mai pot aparea in restaurantul acela niciodata. Ati atacat politia. Ati furat

— Gura, sefu', gura, striga Birjarul. Acum ne uitam si ascultam, nu vorbim.

Si aveai ce sa vezi si ce sa asculti. Copacul pe care-l vazuse Digory crescand era acum un fag mare, cu crengile aplecandu-se usor in bataia vantului. La picioare, li se asternuse un covor de iarba verde, cu manunchiuri de margarete si piciorul-cocosului. Putin mai incolo, pe malul raului, cresteau salcii, in partea cealalta, infloreau coacazii, liliecii, trandafirii salbatici si rododendronii. Calul se infrupta din iarba proaspata.

In tot acest timp, Leul continua sa cante si sa umble maiestuos de colo-colo. Ceea ce-i nelinistea insa era ca se tot apropia de ei. Lui Polly cantecul i se parea tot mai interesant, fiindca avea impresia ca acum reusise sa inteleaga care era legatura dintre muzica si ceea ce se intampla. I se paru ca intre aparitia unui sir de brazi undeva in departare si un sir de note prelungi cantate de Leu cu doar o secunda inainte exista o legatura directa. Iar cand acesta incepu sa cante o serie rapida de note mai vesele nu fu deloc surprinsa sa vada rasarind de jur imprejur ciubotica-cucului. Cutre-murandu-se, isi dadu seama ca toate lucrurile veneau (dupa cum avea sa povesteasca Polly mai tarziu) „din capul Leului'. Daca-i ascultai cantecul, auzeai lucrurile pe care le crea; daca te uitai in jur, le vedeai. Era atat de fascinata, incat nici nu mai avea timp sa-i fie frica. Dar Digory si Birjarul erau destul de nelinistiti vazand cum Leul se apropie tot mai mult. Cat despre unchiul Andrew, lui ii era atat de frica, incat ii clantaneau dintii-n gura. Si, din pricina ca-i tremurau genunchii, nu putea s-o ia la goana.

Deodata, Vrajitoarea facu un pas spre Leu. Acesta continua sa se apropie, cu pasi rari si greoi, cantand intruna. Era la numai zece metri de ei. Vrajitoarea ridica bratul si arunca bara de fier drept in capul Leului.

Nimeni, si cu atat mai putin Jadis, n-ar fi putut rata de la asa o distanta. Bara il izbi pe Leu drept intre ochi. Dupa care cazu cu o bufnitura in iarba. Leul se apropia. Nu mergea nici mai repede, nici mai incet decat inainte; nici nu puteai sa-ti dai seama daca simtise lovitura. Desi pasea fara zgomot, se auzea pamantul zguduindu-se sub greutatea lui.

Vrajitoarea scoase un tipat si o lua la goana: in cateva clipe disparu printre copaci. Unchiul Andrew se intoarse si el, vrand sa faca acelasi lucru, dar se impiedica de-o radacina si cazu cu

fata intr-un izvoras care se varsa in rau. Copiii stateau nemiscati. Nici nu stiau daca vor sa faca vreo miscare sau nu. Leul nici nu-i baga in seama. Avea gura rosie larg deschisa, dar canta, nu dadea semne c-ar vrea sa-i atace. Trecu atat de aproape de ei, ca i-ar fi putut pune mana pe coama. Le era groaznic de frica sa nu se intoarca si sa se uite la ei, desi, in mod ciudat, aproape ca-si doreau sa se intample asa. Dar el trecu pe langa ei de parc-ar fi fost invizibili sau inodori. Mai merse apoi cativa pasi, dupa care se intoarse, trecu din nou pe langa ei si se duse spre est.

Unchiul Andrew, tusind si mormaind, se ridica de pe jos.

— Digory, acum am scapat de femeie, bestia asta de leu a plecat. Haide, da-mi mana si pune-ti inelul.

— Nu te-apropia! striga Digory, facand cativa pasi inapoi. Polly, ai grija, vino langa mine. Unchiule Andrew, fii atent, daca mai faci un singur pas, disparem.

— Fa imediat ce ti-am spus, spuse unchiul Andrew. Esti un copil foarte neascultator si prost crescut.

— Nu-ti fie frica, ii spuse Digory. Vrem sa stam sa vedem ce se-ntampla. Credeam ca vrei sa stii cum e in alte lumi. Nu-ti place aici?

— Sa-mi placa?! exclama unchiul Andrew. Nu vezi in ce hal sunt? Era cea mai buna haina pe care o aveam. Si cea mai buna vesta.

Intr-adevar, arata jalnic pentru ca, fireste, cu cat esti mai bine imbracat la inceput, cu atat arati mai rau dupa ce te tarasti dintr-o birja facuta praf si dupa ce-ai cazut intr-un parau plin de noroi.

— Nu vreau sa spun ca nu e un loc foarte interesant, adauga, daca as fi fost mai tanar Poate-as putea aduce aici un tanar plin de viata. Un vanator viteaz. S-ar putea face multe aici. Clima e incantatoare. N-am mai respirat asemenea aer niciodata. Cred ca mi-ar fi facut tare bine In alte imprejurari, mai favorabile. Ce n-as da s-avem o pusca!

— La naiba cu pustile, spuse Birjarul. Ma duc sa vad ce face Capsunel. Calul asta are mai multa minte decat unii oameni pe care-i stiu eu.

Si se indrepta spre Capsunel.

— Chiar mai crezi ca poti sa omori Leul asta cu o pusca? il intreba Digory. Nu prea i-a pasat de bara de fier.

— O fi avand ea defecte, spuse unchiul Andrew, da' a fost tare curajoasa. A facut un lucru intelept.

Isi freca mainile pocnindu-si degetele din incheieturi, de parc-ar fi uitat din nou cat de frica ii fusese de Vrajitoare cand era langa el.

— A fost foarte urat din partea ei, spuse Polly. Ce-i facuse Leul?

— Hei! Ce se-ntampla? intreba Digory.

O lua la goana sa se uite la ceva la cativa metri in fata lui.

— Polly, vino sa vezi.

Unchiul Andrew veni si el. Nu pentru c-ar fi fost curios sa vada si el, ci pentru ca voia sa stea langa copii, sperand ca reuseste sa le fure inelele. Dar cand vazu la ce se uita Digory, chiar si el paru impresionat. Era un model in miniatura al unui felinar; nu avea mai mult de un metru inaltime, dar devenea tot mai inalt si mai gros vazand cu ochii; crestea exact cum crescusera si copacii.

— E viu, lumineaza, vreau sa spun, zise Digory.

Si chiar asa era, desi, in lumina soarelui, era greu sa bagi de seama daca nu-ti cadea umbra peste lampa.

— Remarcabil, absolut remarcabil, mormai unchiul Andrew. Nici macar eu nu mi-am putut imagina asemenea Magie. Ne aflam pe un taram unde totul, chiar si felinarele, prinde viata si creste. Oare din ce samanta cresc felinarele?

— Tu nu vezi? Aici a cazut bara bara pe care a smuls-o de la stalpul de-acasa. A intrat in pamant si acum creste din ea un stalp micut.

Nu mai era chiar asa micut! in clipa in care Digory rostise cuvintele acestea, stalpul era deja cat el.

— Exact! Uluitor, uluitor! spuse unchiul Andrew, frecandu-si mainile mai tare ca oricand. Ha, ha! Au ras de Magia mea. Proasta aia de sora-mea crede ca sunt nebun. Acum ce-au sa mai zica? Am descoperit un taram unde totul musteste de viata. Toata lumea vorbeste despre Columb. Dar America e nimic pe langa

lumea asta. Locul asta are un potential comercial de nebanuit. Aduci cateva bucati de fier vechi, le ingropi, si din ele cresc locomotive nou-noute, vase de razboi, tot ce vrei. Pe gratis. Si le pot vinde apoi in Anglia pe bani buni. O sa fiu milionar. Si clima! Ma simt cu mult mai tanar acum. As putea face aici o statiune balneoclimaterica. Un sanatoriu bun mi-ar putea aduce vreo douazeci de mii de lire pe an. Bineinteles c-ar trebui sa le mai dezvalui secretul unor persoane. Dar mai intai trebuie sa impusc animalul asta.

— Esti exact ca Vrajitoarea, spuse Polly. Nu te gandesti decat la omorat.

— Iar in ceea ce ma priveste, continua unchiul Andrew ca intr-un vis fericit, nu se stie cat as putea trai daca ma stabilesc aici. Si asta e de avut in vedere, mai ales cand ai deja saizeci de ani. Nu m-ar mira daca n-as mai imbatrani nici macar cu o zi aici! Uluitor! Taramul tineretii!

— Taramul tineretii! exclama Digory. Chiar crezi ca asta e Taramul tineretii?

Bineinteles, isi amintise ce-i spusese matusa Letty doamnei care adusese strugurii, si se simti din nou cuprins de speranta.

— Unchiule Andrew, crezi ca exista aici vreun leac care s-o vindece pe mama? il intreba.

— Ce-ti trece prin cap? Doar nu suntem la farmacie. Dar, asa cum spuneam

— Nu-ti pasa nici cat negru sub unghie de ea, spuse Digory furios. Credeam ca s-ar putea sa-ti pese cat de cat; la urma-urmei, e sora ta. Dar nu-i nimic. O sa ma duc sa-l intreb pe Leu daca ma poate ajuta.

Se intoarse si-o porni spre acesta. Polly statu pe loc o clipa, dupa care se duse pe urmele lui.

— Hei, opriti-va! Veniti inapoi! Baiatul asta a luat-o razna, striga unchiul Andrew.

Se duse dupa copii, dar ramase la o oarecare departare, fiindca n-avea chef sa fie nici prea departe de inelele verzi, dar nici prea aproape de Leu.

Digory ajunse la marginea padurii in cateva minute. Se opri. Leul canta in continuare. Dar melodia se schimbase iar. Era ceea ce-am putea numi o melodie, dar era cu mult mai salbatica. Ascultand-o, iti venea sa topai, sa fugi, sa te catari, iti venea sa tipi. Iti venea sa te repezi la ceilalti oameni si sa-i strangi la piept sau sa te iei la tranta cu ei. Digory se inrosi la fata. Melodia avu efect si asupra unchiului Andrew, pe care Digory il auzi spunand:

— Ce fata curajoasa, domnule! Pacat ca are asa un temperament Da' e o femeie a naibii de frumoasa.

Efectul pe care-l avusese cantecul asupra oamenilor era nimic pe langa efectul pe care-l avu asupra peisajului.

Va puteti imagina o fasie de pamant acoperit de iarba clocotind ca apa intr-o oala? Fiindca asta este cea mai buna descriere a ceea ce se intampla. Peste tot cresteau cocoase din

pamant, care mai mari, care mai mici. Unele erau cam cat un musuroi de cartita, altele cat o roaba, doua erau cat niste casute. Si cocoasele astea se tot miscau de colo-colo si se tot umflau, mai tare, si mai tare, pana ce pocnira. Tarana se risipi in toate directiile si, din fiecare cocoasa, iesi cate un animal. Cartitele iesira exact asa cum iese o cartita din pamant in lumea noastra. Crinii incepura sa latre de cum isi scoasera capul in lumina. Se chinuiau sa iasa asa cum i-ati vazut facand cand incearca sa treaca printr-o crapatura mica dintr-un gard. Cel mai interesant era sa te uiti cum ies cerbii, fiindca le vedeai mai intai coarnele ramuroase cu mult

Inainte de a le vedea restul corpului. La inceput, Digory crezu ca sunt copaci. Broastele, care aparura toate chiar langa rau, sarira imediat in apa oracaind cat puteau de tare. Panterele, leoparzii si alte animale de acest fel se apucara imediat sa se curete de bulgarasii de pamant, dupa care se dusera spre copaci sa-si ascuta coltii. Din copaci zburara stoluri intregi de pasari. Vazduhul era plin de fluturi. Albinele pornira la lucru, din floare-n floare, zorite nevoie mare. Dar de-abia acum urma momentul cel mai spectaculos. Cea mai mare dintre cocoase se zgudui ca de un cutremur si din ea se ivira, pe rand, spinarea arcuita, apoi capul imens si intelept, precum si cele patru picioare groase ale unui elefant. Cantecul Leului aproape ca nu se mai distingea; din toate partile, se auzeau alte creaturi croncanind, ciripind, nechezand, latrand, behaind si facand tot felul de alte zgomote.

Desi nu-l mai putea auzi pe Leu, Digory il mai vedea insa. Era atat de mare si de stralucitor, incat nu-si putea lua ochii de la el. Celorlalte animale nu parea sa le fie frica de el. Intr-adevar, chiar in acea clipa, Digory auzi zgomot de copite in spatele lui; o secunda mai tarziu, calul de la birja trecu in galop pe langa el, alaturandu-se celorlalte animale. (Aerul de-acolo ii pria si lui asemeni unchiului Andrew. Nu mai era bietul sclav batran din Londra; galopa elegant si-si tinea capul drept.) Acum, pentru prima data, Leul tacu de tot. Incepu sa se plimbe printre celelalte animale. Din cand in cand, se apropia de doua dintre ele (intotdeauna de doua in acelasi timp) si-si freca nasul de-al lor. Alese doar doi castori dintre toti castorii, doi leoparzi dintre toti leoparzii, un cerb si o caprioara dintre toti cerbii si toate caprioarele. Alte animale ramasera nebagate in seama. Dar perechile pe care le atinse plecara pe data de langa celelalte animale, urmandu-l. Dupa o vreme, Leul se opri si toate creaturile pe care le atinsese se asezara in cerc in jurul lui. Celelalte, pe care nu le atinsese, plecara in treaba lor. Zgomotele se indepartara. Animalele care ramasesera nu scoteau nici ele nici un sunet; stateau cu privirile atintite spre Leu.

Felinele mai miscau usor din coada, dar altfel toate celelalte stateau nemiscate. Pentru prima data in ziua aceea se facuse liniste deplina. Nu se auzea decat susurul apei. Lui Digory ii batea inima gata sa-i sara din piept. Era sigur ca se va intampla ceva solemn. Nu uitase de mama; dar stia ca nici macar pentru ea nu putea intrerupe un lucru ca acesta.

Leul se uita atat de fix la celelalte animale, incat aveai senzatia c-o sa le arda cu privirea, incet, acestea incepura sa se schimbe. Cele mai mici — iepurii, cartitele si celelalte — crescura. Cele foarte mari — se vedea cel mai bine la elefanti — se facura putin mai mici. Multe animale se ridicara pe picioarele din spate. Multe isi aplecara capul intr-o parte, de parca ar fi facut eforturi sa inteleaga ce se intampla. Leul isi deschise gura, dar nu se auzi nici un sunet. Respira cald si respiratia lui paru sa clatine toate animalele, asa cum clatina vantul copacii. De undeva de departe, din spatele valului de cer albastru care le ascundea, se auzira din nou cantand stelele. Era o melodie pura, rece, greu de inteles. Dupa care locul fu strabatut de o raza fierbinte, ca un foc (dar nu arse nimic), care venise dinspre cer sau chiar dinspre Leu. Copiii tresarira pana in adancul sufletului la auzul celei mai profunde si mai salbatice voci pe care o auzisera vreodata:

— Narnia, Narnia, Narnia, trezeste-te, spunea vocea. Iubeste. Gandeste. Glasuieste. Copaci, umblati! Jivine, cuvantati! Ape, fiti sfinte!

10. PRIMA GLUMA SI ALTE INTAMPLARI

Era, desigur, vocea Leului. Copiii aveau de mult convingerea ca vorbeste; cu toate acestea, fura placut surprinsi cand il auzira glasuind.

Din paduri iesira oameni salbatici, zeii si zeitele padurii; o data cu ei, aparura si fauni, satiri si pitici. Din rau se ridica zeul raului, insotit de naiade. Si toti acestia, impreuna cu toate animalele si cu toate pasarile ii raspunsera, fiecare pe limba lui:

— Te salutam, Aslan. Am auzit. Vom face intocmai. Ne-am trezit. Iubim. Gandim. Cuvantam. Stim.

— Numai ca inca nu stim prea multe, se auzi o voce fornaita.

De data aceasta copiii chiar ca tresarira, mirati, fiindca era vocea calului de la birja.

— Bietul Capsunel, spuse Polly. Ce bine-mi pare ca a fost unul dintre animalele alese sa fie Animale Cuvantatoare.

Iar Birjarul, care era acum in spatele copiilor, exclama:

— Fir-as al naibii! Totdeauna mi s-a parut ca-i destept calu' asta!

— Creaturi, va daruiesc pe voi voua insiva, se auzi vocea puternica si fericita a lui Aslan. Va dau pentru totdeauna taramul acesta numit Narnia. Va dau codrii, poamele si apele de aici. Va dau stelele si pe mine insumi. Animalele Necuvantatoare pe care nu le-am ales sunt si ele ale voastre. Purtati-va cu mila cu ele si indragiti-le. Dar nu va comportati ca ele, fiindca altfel veti inceta sa mai fiti Animale Cuvantatoare. Caci ati fost si voi ca ele si puteti deveni ca ele din nou. Aveti grija sa nu se intample astfel.

— Nu, Aslan, nu ne vom purta ca ele, spusera toate animalele intr-un glas.

Doar o stancuta tantosa se trezi adaugind cu voce tare:

— Nu va temeti!

Cum toate celelalte animale tacusera chiar in clipa in care aceasta incepuse sa vorbeasca, vorbele sale se auzira foarte clar in linistea care se asternuse; si poate ca stiti si voi ce neplacut poate fi daca ti se intampla asa ceva la vreo petrecere, spre exemplu. Stancuta se simti atat de prost, incat isi ascunse capul sub o aripa, de parca ar fi dormit. Si toate celelalte animale incepura sa scoata fel de fel de zgomote, care de care mai ciudate, fiindca fiecare animal a-vea modul sau de a rade. La inceput, au incercat sa se abtina, dar Aslan le spuse:

— Nu va fie teama sa radeti, creaturilor. Acum, ca nu mai sunteti mute si proaste, nu trebuie sa fiti mereu serioase. Fiindca, o data cu darul vorbirii, ati capatat si darul de a glumi si de a imparti dreptatea.

Asa ca incepura toate sa rada. Si radeau cu atata pofta, incat pana. si Stancuta prinse curaj, zbura pe capul calului de la birja, i se aseza intre urechi, dadu din aripi si spuse:

— Aslan! Aslan! Nu-i asa ca eu am facut prima gluma? Nu-i asa ca de-acum o sa afle toata lumea cum am facut eu prima gluma?

— Nu, micuta mea prietena, raspunse Leul. Nu ai facut prima gluma. Ai fost prima gluma.

Toata lumea rase si mai tare. Dar Stancutei nu-i pasa si rase si ea atat de tare, incat bietului cal i se cutremura capul, iar Stancuta isi pierdu echilibrul si cazu; noroc ca-si aminti ca are aripi (era ceva nou pentru ea) inainte de a ajunge la pamant.

— Acum, dupa ce am pus treburile la cale in Narnia, spuse Aslan, nu ne mai ramane decat sa ne gandim cum s-o aparam. O sa va convoc pe unele dintre voi la sfat. Sa vina la mine Piticul-sef, Zeul-raului, Stejarul si Bufnita, amandoi Corbii si Elefantul. Trebuie sa ne sfatuim. Fiindca, desi lumea noastra nu exista decat de cinci ore, ne paste deja un pericol.

Creaturile pe care le numise iesira in fata si plecara cu el spre est. Celelalte incepura sa vorbeasca, mtrebandu-se:

— Ce zicea ca ne paste? Un ricol? Ce-i aia ricol? Ba nu, n-a spus un ricol, a spus rigol Asta ce-o mai fi?

— Asculta, Polly, ii spuse Digory, trebuie sa ma duc dupa el, dupa Aslan, dupa Leu, vreau sa spun. Trebuie sa vorbesc cu el neaparat.

— Crezi c-ai sa reusesti? il intreba Polly. Eu n-as indrazni.

— Trebuie, spuse Digory. E vorba de mama. Dac-o poate ajuta cineva, atunci-el e acela.

— Vin si eu cu tine, spuse Birjarul, imi place de el. Si nu cred sa se repeada la noi creaturile celelalte. Si vreau si eu sa-i spun ceva lui Capsunel.

Pornira toti trei curajos — ma rog, cat de curajos puteau — spre adunarea animalelor. Creaturile erau atat de absorbite de conversatie si atat de ocupate sa se imprieteneasca intre ele, incat nici nu-i observara pe cei trei decat cand se apropiara foarte tare; nici pe unchiul Andrew nu-l auzira. Acesta statea tremurand mai departe si striga (dar nu cat putea el de tare):

— Digory! Vino inapoi! Vino inapoi imediat cand iti spun. Nu mai face nici un pas mai departe.

Cand ajunsera chiar in mijlocul animalelor, acestea tacura si se holbara la ei.

— Ei, facu Castorul in cele din urma, da' astia ce mai sunt, pentru numele lui Aslan?

— Va rog, incepu Digory cu rasuflarea taiata, dar fu intrerupt de un Iepure.

— Cred ca sunt un fel de salata verde si mare, eu asa cred, spuse acesta.

— Nu-i adevarat, pe cuvantu' meu ca nu suntem salate, se repezi Polly. Nu suntem buni de mancat.

— Ia te uita! facu Cartita. Vorbesc. Cine-a mai pomenit salate vorbitoare?

— Or fi A Doua Gluma, sugera Stancuta. O Pantera, care pana atunci se spalase pe fata, se opri o clipa si spuse:

— Chiar daca sunt, nu sunt nici pe departe o gluma asa buna cum a fost prima. Eu una nu vad nimic amuzant.

Casca si-si vazu mai departe de spalat.

— Va rog, spuse Digory. Ma grabesc foarte tare. Trebuie sa vorbesc cu Leul.

In tot acest timp, Birjarul incercase sa-i atraga atentia lui Capsunel. Ceea ce, in sfarsit, reusi.

— Capsunel, dragul meu, incepu el. Doar stii cine sunt. Sper ca n-ai de gand sa stai acolo si sa te faci ca nu ma cunosti.

— Despre ce vorbeste Lucrul ala, Calule? intrebara mai multe voci.

— Nu stiu nici eu prea bine, spuse Calul foarte rar, cred ca nici unul dintre noi nu stie prea multe inca. Dar am o banuiala. Cred ca am fost si eu un lucru ca asta inainte. Am sentimentul c-am mai trait undeva — sau c-am fost altceva — inainte sa ne fi trezit pe toti Aslan acum cateva minute. E foarte incalcit totul. Ca intr-un vis. Dar in vis erau lucruri ca astea trei.

— Cum? facu Birjarul. Nu ma recunosti? Pe mine, care-ti aduceam terci cald cand nu te simteai bine? Eu, care te curatam cat puteam de bine? Eu, care nu uitam niciodata sa te acopar cand stateai in frig? Nu ma asteptam la una ca asta din partea ta.

— Parca-ncep sa-mi amintesc, spuse Calul ganditor. Da. Stai putin. Stiu, ma puneai sa trag un lucru negru, oribil, si ma loveai ca sa alerg, si oricat de departe fugeam, obiectul acela negru venea mereu in urma mea, hurducaindu-se.

— Trebuia sa ne castigam existenta, spuse Birjarul. Si a ta, si a mea. Daca n-am fi avut de lucru si daca n-am fi avut bici, n-am fi avut nici grajd, nici fan, nici terci, nici ovaz. Fiindca-ti placea ovazul cand aveam bani sa-ti cumpar. Si nu poti sa zici ca nu-ti cumparam.

— Ovaz? intreba Calul, ciulindu-si urechile. Da, parca-mi amintesc ceva. Da, imi amintesc tot mai mult. Tu stateai undeva in spatele meu, iar eu fugeam mereu; te trageam si pe tine, si obiectul acela negru. Stiu ca eu faceam toata munca.

— Vara, da, de acord, spuse Birjarul. Tu munceai la caldura, iar eu stateam la racoare. Dar iarna, dragul meu, cand tie ti-era cald, iar eu stateam sus pe capra, cu picioarele reci ca gheata si cu nasul inghetat si piscat de vant, cu mainile intepenite de nu mai puteam nici sa tin fraul?

— Era un loc rau, spuse Capsunel. Nu era nici un pic de iarba. Numai piatra tare.

— Adevarat, amice, adevarat, spuse Birjarul. Era tare greu. Eu am spus mereu ca pietrele alea nu sunt bune pentru cai. Nici mie nu-mi placeau. Tu erai un cal de tara, si eu eram tot de la tara. Am cantat si-n cor la mine-n sat. Da' a trebuit sa plec de-acolo, sa-mi castig painea

— Va rog, va rog, spuse Digory. Ne dati voie sa trecem? Leul se indeparteaza tot mai mult. Si eu trebuie sa vorbesc neaparat cu el.

— Asculta, Capsunel, spuse Birjarul. Tanarul asta are o problema si trebuie sa vorbeasca cu Leul, cel caruia ii spuneti Aslan. Ce zici, n-ai putea sa-l lasi sa te calareasca (o sa-ti fie recunoscator pentru asta) si sa-l duci tu pana la Leu? Fetita si cu mine o sa venim pe jos.

— Sa ma calareasca? intreba Capsunel. Ah, da, imi amintesc. Adica sa-l car in spate, imi amintesc cum ma calarea un biped micut ca voi, cu mult timp in urma. Imi dadea niste cubulete albe si tari. Erau tare bune, minunate, erau mai dulci ca iarba.

— O fi fost zahar, spuse Birjarul.

— Te rog, Capsunel, il implora Digory, te rog, lasa-ma sa te incalec si du-ma la Aslan.

— Bine, n-am nimic impotriva. Hai, urca!

— Dragul de Capsunel! ii spuse Birjarul. Hai, tinere, te ajut sa incaleci.

Digory incaleca repede. Se simtea destul de in largul lui pe Capsunel, fiindca mai calarise fara sa pe poneiul lui de acasa.

— Dii, Capsunel! spuse.

— N-ai cumva niste cubulete din alea albe la tine? il intreba Calul.

— imi pare rau, n-am, spuse Digory.

— Nu-i nimic, zise Capsunel si pornira.

In clipa aceea, un Buldog mare, care tot mirosise si se tot uitase in toate partile, spuse:

— Nu cumva mai e o creatura din asta ciudata acolo, pe malul raului, sub copaci?

Toate animalele se uitara intr-acolo si-l zarira pe unchiul Andrew, care statea nemiscat printre rododendroni, sperand sa nu-l vada nimeni.

— Hai sa vedem! strigara mai multe voci.

Asa ca, in timp ce Capsunel galopa cu Digory intr-o directie (iar Polly si Birjarul ii urmau pe jos), majoritatea creaturilor se napustira spre unchiul Andrew cu gemete, latraturi, guitaturi si diferite alte zgomote prin care-si manifestau curiozitatea.

Acum insa trebuie sa ne intoarcem un pic si sa vedem cum se petrecusera lucrurile din perspectiva unchiului Andrew. Impresiile lui fusesera diferite de cele ale copiilor si ale Birjarului. Ceea ce auzi si vezi depinde in mare masura de locul in care te afli, precum si de ce fel de persoana esti.

Din momentul in care aparusera animalele, unchiul Andrew se facuse tot mai mic in padure. De acolo urmarea totul cu multa atentie, fireste. Dar pe el nu-l interesa ce anume faceau, ci numai daca au sa se repeada la el sau nu. La fel ca Vrajitoarea, avea un simt practic neobisnuit. Nici nu observase ca Aslan alesese cate o pereche din fiecare specie de animale. El nu vazuse decat o multime de animale salbatice periculoase, care umblau incoace si-ncolo. Si se tot intreba cum de nu fug celelalte animale de Leu.

Din momentul maret in care Animalele incepusera sa cuvante, el nu intelesese nimic; si aceasta dintr-un motiv foarte interesant. Cand Leul incepuse sa cante, chiar la inceput, cand era inca bezna, isi daduse seama ca e vorba de un cantec. Un cantec care nu-i placuse deloc, fiindca-l facuse sa se gandeasca si sa simta lucruri la care nu voia sa se gandeasca si pe care nu voia sa le simta. Apoi, cand se ridicase soarele pe cer si vazuse ca era vorba de un leu („e doar un leu', isi spusese in sinea lui), incercase din rasputeri sa creada ca de fapt nu canta si ca nici nu cantase niciodata — ci doar ragea asa cum ar face orice leu la gradina zoologica din lumea noastra.

— Bineinteles ca nu se poate sa fi cantat cu adevarat, isi spusese. Mi s-a parut, fara indoiala. Mi-a luat-o mintea razna. Cine-a mai auzit de lei care canta?

Si cu cat canta mai mult si mai frumos Leul, cu atat mai tare se chinuia unchiul Andrew sa se convinga ca nu auzea decat un raget. Necazul e ca, daca incerci sa fii mai prost decat esti de fapt de cele mai multe ori si reusesti. Ceea ce se intampla si in cazul unchiului Andrew. Curand nu mai auzi decat ragetul lui Aslan. Si nu-i mai trebuia mult sa nu mai poata auzi nimic altceva, nici sa fi vrut. Si cand, in cele din urma, Leul vorbise si spusese „Narnia, trezeste-te', el nu auzise nici un cuvant, ci doar un fel de latrat. Iar cand Animalele ii raspunsera, el nu auzi decat latraturi, maraieli si zbierete. Cand rasesera, ei bine, cred ca va puteti imagina. Asta i se paru cu mult mai groaznic unchiului Andrew decat tot ce se intamplase pana atunci. I se parea ca nu mai vazuse in viata lui asa o adunatura de fiare oribile, crude, flamande si furioase. Dupa care, spre marea lui oroare, vazu cu stupefactie cum celelalte trei fiinte umane o pornisera spre animale.

— Prostii! isi spusese. Fiarele alea au sa manance si inelele cand au sa-i manance pe copii si n-o sa ma mai pot intoarce acasa niciodata. Ce egoist poate fi Digory asta! Ceilalti doi nu sunt nici ei mai buni. Daca au chef sa moara, n-au decat. Dar eu? La mine nu se gandesc. Nimanui nu-i pasa de mine.

Vazand ca toate animalele se napustesc spre el, o lua la fuga cat putu de repede. Acum, oricine putea vedea ca aerul acestei lumi tinere chiar ii pria acestui batranel. La Londra fusese mult prea batran ca sa mai poata alerga: acum alerga cu o viteza cu care ar fi castigat cu siguranta cursa de o suta de metri de la orice scoala din Anglia. Coada fracului ii flutura in spate. Dar, fireste, fugea degeaba. Multe din animalele care veneau in urma lui erau bune alergatoare; era prima data ca alergau si erau nerabdatoare sa-si incerce muschii.

— Dupa el! Dupa el! tipau. Poate el e Raul! Haideti! incercuiti-l! Nu va opriti! Ura!

In numai cateva minute unele animale i-o luasera deja inainte. Se asezara in linie in palea lui si-i barara drumul. Altele il atacara din spate. Era inconjurat. Deasupra capului, zari coarnele renilor si fata imensa a unui elefant, in spate, mormaiau niste ursi furiosi si niste porci mistreti. Leoparzii si panterele il priveau sarcastic (cel putin asa i se parea lui) si dadeau din coada. Ceea ce-l soca insa cel mai tare fu numarul gurilor deschise. Animalele deschisesera de fapt gura ca sa respire, dar lui i se parea ca vor sa-l inghita pe el.

Unchiul Andrew tremura, nu stia incotro s-o apuce. Nu-i placusera niciodata animalele, nici in momente mai bune, fiindca de obicei ii era frica. Si, fireste, dupa atatia ani de experiente crude pe animale, ajunsese sa le urasca si sa se teama de ele si mai mult.

— Deci, domnule, incepu Buldogul, pe tonul lui de om de afaceri, sunteti animal, planta sau mineral?

El asta-l intrebase, dar unchiul Andrew auzi un fel de „Gr..rrr..rr!'.

11. DIGORY SI UNCHIUL LUI DAU DE BELEA

Poate ca va intrebati cum de nu puteau animalele sa-si dea seama ca unchiul Andrew era acelasi fel de creatura ca Birjarul si cei doi copii. Dar nu uitati ca ele n-aveau nici cea mai vaga idee despre haine. Ele credeau ca rochita lui Polly, costumul lui Digory si palaria Birjarului sunt un fel de blana sau de pene. Nici nu s-ar fi gandit ca sunt toti acelasi fel de creaturi, daca nu i-ar fi auzit vorbind si daca nu le-ar fi spus Capsunel. Iar unchiul Andrew era cu mult mai inalt decat copiii si mult mai slab decat Birjarul. Era imbracat in negru din cap pana-n picioare, cu exceptia vestei, care era alba (de fapt, nu mai era chiar asa alba), iar smocul de par pe care-l avea in varful capului nu semana deloc cu podoaba capilara a celorlalti trei. Asa ca nu e de mirare ca animalele erau nedumerite. Cel mai rau era ca parea sa nu poata vorbi.

Incercase. Cand ii vorbise Buldogul (sau, dupa cum i se paruse, lui, cand maraise la el), intinsese o mana tremuranda si spusese cu rasuflarea taiata:

— Catelus dragut, dragu' de el

Dar animalele nu mai putura intelege nici ele ce spune, dupa cum nici el nu intelegea ce spuneau ele. Nu reuseau sa desluseasca nici un cuvant, doar un zgomot vag, de parca ar fi sfarait ceva. Si poate ca e mai bine ca nu-l intelegeau, fiindca n-am cunoscut nici un caine, si cu atat mai putin un Caine Cuvantator din Narnia, caruia sa-i placa sa i se spuna Catelus Dragut. In orice caz, nu mai mult decat v-ar placea voua sa vi se spuna Puisor.

Dupa care unchiul Andrew lesina si cazu.

— Ah! spuse un Porc Mistret. E copac. Eram sigur.

Nu uitati ca animalele nu mai vazusera niciodata pe cineva lesinand sau cazand.

Buldogul, care-l tot adulmecase pe unchiul Andrew, spuse, ridicandu-si capul:

— E animal. E cu siguranta animal. Si, probabil, din aceeasi specie cu ceilalti trei.

— Mie nu mi se pare, zise unul dintre Ursi. Un animal nu s-ar prabusi la pamant. Noi suntem animale si noi nu ne prabusim la pamant. Noi stam drepte. Asa.

Se ridica pe labele din spate, facu un pas inapoi, se impiedica de o creaga mai joasa si cazu lat pe spate.

— A Treia Gluma, A Treia Gluma, A Treia Gluma! striga Stancuta, amuzata.

— Eu cred totusi ca-i un fel de copac, spuse Porcul Mistret.

— Daca e copac, spuse celalalt Urs, ar putea avea un roi de albine in el.

— Sunt sigur ca nu e copac, spuse Castorul. Mi s-a parut c-a vrut sa spuna ceva inainte de a cadea.

— Era vantul prin crengi, zise Porcul.

— Doar nu crezi, ii spuse Stancuta Castorului, ca e un animal care cuvanta! N-a rostit nici un cuvant!

— Totusi, incepu Elefantita (sotul ei, dupa cum probabil va amintiti, plecase cu Aslan), totusi s-ar putea sa fie un fel de animal pana la urma. Guguloiul ala alb din capat n-ar putea fi un fel de cap? Iar gaurile alea ochii si gura? Fireste, n-are nas. Dar, ma rog, n-ar trebui sa avem vederi atat de inguste. Nu multi dintre noi au ceea ce s-ar putea numi Nas.

Si-si arata trompa in toata lungimea ei cu indreptatita mandrie.

— Nu sunt de acord deloc, spuse Buldogul.

— Elefantita are dreptate, spuse Tapirul.

— Stiti ce? facu Magarul luminandu-se la chip, poate ca e un animal care nu poate sa vorbeasca, dar crede ca poate.

— Nu-l putem face sa stea in picioare? intreba Elefantita ganditoare.

Apuca trupul inert al unchiului Andrew cu trompa, tinandu-l in pozitie verticala; numai ca-l tinea din pacate cu capul in jos, asa ca ii cazura toti banii din buzunar. Dar degeaba. Unchiul Andrew cazu la loc.

— Clar! se auzira mai multe voci. N-are cum sa fie animal. Nu e viu.

— Credeti-ma ca e animal, insista Buldogul. Adulmecati-l si voi.

— Mirosul nu e totul, il contrazise Elefantita.

— Cum adica? facu Buldogul. Daca nu poti avea incredere nici in propriul tau nas, atunci in ce mai poti avea incredere?

— In creier, poate, raspunse ea bland.

— Nu sunt de acord, se opuse Buldogul.

— Trebuie sa facem ceva, spuse Elefantita. Fiindca s-ar putea sa fie Raul, si atunci trebuie sa i-l aratam lui Aslan. Ce credeti? Este animal sau un fel de copac?

— Copac! Copac! se auzira vreo zece, douasprezece voci.

— Foarte bine, zise Elefantita. Daca e copac, atunci trebuie plantat. Sa facem o groapa.

Cele doua Cartite rezolvara acest aspect al problemei foarte repede. Urma o oarecare disputa daca sa-l planteze cu capul in sus1 sau in jos, si fura cat pe ce sa-l planteze cu capul in jos. Mai multe animale credeau ca picioarele erau crengile si ca partea aceea gri si pufoasa (se refereau la cap) era radacina. Dar altele se opusera, spunand ca partea ramificata era mai plina de noroi si ca se intindea mai mult, asa cum fac radacinile. Pana la urma il plantara cu capul in sus si-i ingropara picioarele pana la genunchi.

— Arata foarte ofilit, spuse Magarul.

— Bineinteles, trebuie udat, zise Elefantita. Si cred ca por spune (fara sa jignesc pe nimeni) ca poate, pentru acest fel de munca, nasul meu

— Nu sunt de acord, facu Buldogul.

Dar Elefantita se duse calma spre rau, isi umplu trompa cu apa si se intoarse sa-l ude pe unchiul Andrew. Si facu asta cu multa sarguinta, turnand litri de apa peste unchiul Andrew, ale carui haine siroiau de parc-ar fi facut baie imbracat. Pana la urma, fu readus la viata. Se trezi. Dar ce trezire! Sa-l lasam acum insa sa se gandeasca la fapta lui rautacioasa (daca mai era in stare sa faca un lucru rational) si- sa ne intoarcem la lucruri mai importante.

Capsunel merse la trap, cu Digory in spate, pana cand se indepartara mult de zgomotul animalelor. Grupul format din Aslan si cei alesi de el era deja aproape. Digory stia ca nu poate da buzna in timpul unei sedinte atat de importante, dar nici nu fu nevoit s-o faca. La o vorba a lui Aslan, Elefantul, Corbii si toate celelalte animale se dadura intr-o parte. Digory cobori de pe cal si se trezi fata in fata cu Aslan. Si Aslan era mai mare, mai frumos, mai stralucitor si mai infricosator decat crezuse. Nu indrazni sa i se uite in ochi.

— Va rog domnule Leu Aslan domnule, incepu Digory, ati putea as putea ya rog, vreti sa-mi dati niste fructe magice de pe acest taram, care s-o faca bine pe mama?

Sperase cu disperare ca Leul o sa spuna „Da'; ii fusese ingrozitor de teama ca ar putea spune „Nu'. Dar cand acesta nu spuse nimic, fu socat.

— Acesta e Baiatul, spuse Aslan uitandu-se nu la Digory, ci la sfetnici. Acesta este Baiatul care a facut-o.

„Doamne, se gandi Digory, ce-oi fi facut?'

— Fiu al lui Adam, spuse Leul. Pe acest nou taram al Narniei se afla o Vrajitoare rea, venita de pe alt taram. Spune-le acestor Animale cum a ajuns aici.

Ii trecura o multime de raspunsuri prin cap, dar avu destula minte sa spuna adevarul adevarat.

— Eu am adus-o, Aslan, raspunse cu voce slaba.

— Cu ce scop?

— Voiam s-o scot din lumea mea si s-o duc inapoi in lumea ei. Am crezut c-o duc inapoi in lumea ei.

— Si cum a ajuns in lumea ta, Fiu al lui Adam?

— Prin prin Magie.

Leul nu spuse nimic, dar Digory isi dadu seama ca nu spusese destul.

— Unchiul meu Andrew, continua el, ne-a trimis din lumea noastra cu niste inele magice, sau, in orice caz, eu am fost nevoit sa plec fiindc-o trimisese pe Polly mai intai, si dupa aceea ne-am intalnit cu Vrajitoarea intr-un loc numit Charn si ea s-a tinut de noi cand

— V-ati intalnit cu Vrajitoarea? intreba Aslan incet, dar glasul lui paru amenintator ca un urlet.

— S-a trezit, zise Digory speriat si devenind tot mai palid. Adica, am trezit-o eu. Fiindc-am vrut sa vad ce se-ntampla daca lovesc un clopot. Polly nu m-a lasat. Ea n-are nici o vina. Am am lovit-o. Stiu ca n-ar fi trebuit s-o fac. Cred c-am fost oarecum fermecat de ceea ce scria sub clopot.

— Crezi? intreba Aslan, cu vocea la fel de patrunzatoare.

— Nu, raspunse Digory. Imi dau seama ca de fapt nu eram. Ma prefaceam doar.

Urma o lunga pauza. Digory isi tot spunea in sinea lui:

„Am stricat totul. Acum n-o sa-i mai pot duce nimic mamei.'

Dupa o vreme, Leul incepu sa vorbeasca din nou, dar nu cu Digory.

— Vedeti, prieteni, spuse, lumea pe care v-am daruit-o nu are nici sapte ore si o forta a raului a si patruns in ea. O forta trezita si adusa aici de acest Fiu al lui Adam.

Animalele, chiar si Capsunel, se intoarsera spre Digory, care-si dori, in clipa aceea, sa-l inghita pe loc pamantul.

— Dar nu va speriati, continua Aslan, adresandu-se in continuare Animalelor. Acest rau va provoca alte rele, dar mai e pana atunci, iar eu voi avea grija sa iau raul asupra mea. Pana una-alta, haideti sa ne ingrijim ca acest taram sa fie timp de sute de ani taramul veseliei intr-o lume a veseliei. Si cum rasa lui Adam a facut raul, tot ei sa fie si cei care sa ne ajute sa-l vindecam. Hei, voi doi, apropiati-va si voi.

Cuvintele acestea din urma le fusesera adresate lui Polly si Birjarului, care tocmai sosisera. Polly, numai ochi si urechi, se uita fix la Aslan, tinandu-l strans de mana pe Birjar. Birjarul se uita spre Leu si-si scoase melonul. Nu-l mai vazuse nimeni fara palarie. Arata mai tanar si mai chipes, semana mai mult cu un taran decat cu un birjar din Londra.

— Fiule, i se adresa Aslan Birjarului. Te cunosc de multa vreme. Tu ma stii?

— Nu, domnule, raspunse Birjarul. Cel putin, nu asa cum ai zice ca stii pe cineva. Dar am totusi senzatia, daca ma pot exprima asa, ca ne-am mai intilnit.

— Bun, spuse Leul. Stii mai multe decat crezi ca stii si o sa ajungi sa ma cunosti si mai bine. Cum iti place taramul acesta?

— E o minune, domnule, spuse Birjarul.

— Ti-ar placea sa traiesti aici?

— Stiti, domnule, sunt insurat, raspunse Birjarul. Dac-ar fi si sotia mea aici, nici unul din noi n-ar mai vrea sa se intoarca la Londra, sunt sigur. Noi suntem amandoi de la tara.

Aslan isi inalta capul ciufulit, deschise gura larg si scoase un sunet lung; nu foarte tare, dar plin de putere. Lui Polly ii tresalta inima cand il auzi. Era sigura ca e o chemare si ca oricine ar fi auzit-o o sa vrea sa i se supuna si (mai mult de atat) o sa i se poata supune, indiferent de cate lumi sau ere i-ar fi despartit. Asa ca, desi era uimita peste poate, nu fu prea socata cand vazu aparand dintr-o data, din senin, langa ea, o femeie tanara si draguta. Polly isi dadu seama imediat ca e nevasta Birjarului, adusa din lumea noastra nu cu niste inele magice, ci repede, simplu si bland ca zborul unei pasari spre cuib. Tanara femeie parea sa fi fost intrerupta de la spalat rufe, caci purta sort, avea manecile suflecate pana la coate si mainile pline de clabuci. Dac-ar fi avut timp sa-si puna hainele bune (palaria ei cea buna era impodobita cu imitatii de cirese), ar fi aratat groaznic; dar asa cum era acum, arata foarte draguta.

Bineinteles ca ei i se parea ca viseaza. De-asta nu fugi spre barbatul ei sa-l intrebe ce se intampla. Dar, cand vazu Leul, nu mai fu la fel de sigura ca viseaza; cu toate acestea, nu se stie de ce, nu dadea semne ca i-ar fi prea frica. Facu o reverenta, cum numai fetele de la tara stiau sa faca in vremea aceea. Dupa care se apropie de Birjar si-l apuca de mana. Ramase langa el, uitandu-se timida in jur.

— Dragii mei copii, le spuse Aslan privindu-i fix, voi veti fi primul Rege si prima Regina din Narnia.

Birjarul ramase cu gura cascata, iar nevasta lui se inrosi pana in varful urechilor.

— Veti conduce si veti da nume tuturor acestor creaturi, si le veti face dreptate si le veti apara de dusmani atunci cand apar. Si vor aparea, pentru ca a patruns o Vrajitoare rea pe acest taram.

Birjarul inghiti in sec de vreo doua ori, dupa care isi drese vocea.

— Va rog sa ma iertati, domnule, incepu el, va multumesc din tot sufletul (si la fel si nevasta mea), da' eu nu sunt potrivit pentru asa o functie. Eu n-am nici un fel de „edicatie'

— Dar stii sa manuiesti un harlet si-un plug ca sa faci pamantul sa rodeasca?

— Da, domnule, asta stiu sa fac: asta am invatat cum se face.

— Esti in stare sa conduci peste aceste creaturi cu blandete si cu dreptate, fara sa uiti ca nu sunt sclavi ca animalele necuvantatoare din lumea in care te-ai nascut, ci Animale care Cuvanta si supusi liberi?

— Inteleg, domnule, raspunse Birjarul. As incerca sa fiu drept cu toate.

— Si-o sa-ti inveti copiii si nepotii sa faca si ei la fel?

— Voi incerca, domnule. O sa fac tot ce pot. Nu-i asa, Nellie?

— Si n-o sa ai favoriti nici printre copiii tai si nici printre aceste creaturi si n-o sa lasi pe nimeni sa nedreptateasca pe nimeni sau sa se foloseasca de cineva in mod gresit?

— N-as putea tolera asemenea lucruri, domnule, asta-i adevarul. Le-arat eu lor daca-i prind facand asa ceva, spuse Birjarul.

(In timpul acestei conversatii, vocea sa devenise mai bogata si rostea cuvintele mai rar. Semana tot mai mult cu vocea pe care o avusese probabil in copilarie, nu mai era ascutita si repezita ca aceea a unui orasean.)

— Si dac-ar veni dusmani (fiindca vor veni) si ar incepe un razboi, ai fi primul care sa lupte si ultimul care sa se retraga?

— Domnule, spuse Birjarul foarte rar, asta nu poti stii pana nu esti pus la incercare. S-ar putea sa nu fiu prea curajos. Nu m-am luptat niciodata decat cu pumnii. As incerca, sper c-as incerca sa-mi fac datoria.

— Atunci, spuse Aslan, inseamna ca vei face tot ceea ce trebuie sa faca un Rege. Incoronarea va avea loc imediat. Si tu, si copiii, si nepotii tai veti fi binecuvantati, si unii vor ajunge Regi ai Narniei, iar altii vor fi Regi ai taramului numit Archen, care se intinde dincolo de Muntii de Sud. Iar tu, draga mea Fiica, spuse intorcandu-se spre Polly, esti binevenita. L-ai iertat pe Baiat pentru ce ti-a facut in Sala Imaginilor din palatul parasit din blestemata lume a Charnului?

— Da, Aslan, ne-am impacat, raspunse Polly.

— Bine, spuse Aslan. Iar acum sa trecem la Baiat.

12. AVENTURA LUI CAPSUNEL

Digory tacea chitic. Se simtea tot mai putin in largul lui. Spera ca macar, indiferent de ce s-ar intampla, sa nu faca vreo gafa sau sa nu se faca de ras.

— Fiu al lui Adam, i se adresa Aslan. Esti gata sa repari raul pe care l-ai facut acestui minunat taram al Narniei din chiar ziua in care a fost creat?

— Dar nu vad ce-as putea face, spuse Digory. Regina a fugit si

— Eu te-am intrebat daca esti gata, spuse Leul.

— Da, raspunse Digory.

Avusese pret de o clipa ideea nebuneasca sa spuna:

„Promit sa va ajut daca-mi promiteti c-o veti ajuta pe mama.'

Dar isi dadu seama la timp ca Leul nu era nici pe departe genul de creatura cu care puteai sa te tocmesti. Cand spusese ca e gata, se gandea de fapt la mama lui, si la sperantele pe care le avusese si care acum murisera toate. I se puse un nod in gat, iar ochii i se umplura de lacrimi.

— Dar va rog va rog, izbucni, dati-mi ceva care s-o faca bine pe mama.

Pana acum se uitase la labele si la ghearele imense ale Leului; dar acum, disperat, isi ridica privirea si-l privi in ochi. Ceea ce vazu il mira cum nu-l mai mirase nimic vreodata. Fata maronie se aplecase deasupra fetei lui si (minunea minunilor) ochii Leului erau plini de lacrimi. Erau niste lacrimi atat de mari si atat de stralucitoare, comparate cu cele ale lui Digory, incat acesta crezu pentru o clipa ca Leului ii era mai mila de mama lui decat ii era lui insusi.

— Dragul meu baiat, dragul meu baiat, spuse Aslan. Stiu. E foarte dureros. Dar numai noi doi stim asta. Hai sa fim buni unul cu altul. Eu insa trebuie sa ma gandesc la sute de ani de viata a Narniei. Vrajitoarea pe care ai adus-o pe acest taram se va intoarce. Dar nu imediat. Vreau sa plantez in Narnia un pom de care nu va avea curaj sa se apropie, iar pomul acesta va apara Narnia, de ea multa vreme. Asa ca acest taram va avea o dimineata stralucitoare lunga si va mai trece multa vreme pana cand nori grei ii vor umbri soarele. Iar tu trebuie sa-mi aduci samanta din care va creste acest copac.

— Bine, domnule, spuse Digory.

Nu stia cum o s-o aduca, dar era sigur ca va reusi. Leul respira adanc, isi apleca si mai mult capul si-l saruta, in acea clipa, Digory se simti cuprins de putere si de curaj.

— Dragul meu baiat, ii spuse Aslan, o sa-ti spun ce-ai de facut, intoarce-te spre apus si spune-mi ce vezi.

— Vad niste munti foarte inalti, Aslan, spuse Digory. Vad o apa care coboara peste stanci intr-o cascada. Dincolo de stanci sunt dealuri inverzite, acoperite de paduri. Dincolo de ele, se vad niste lanturi si mai inalte, care par negre. Si undeva in departare se zaresc niste munti mari, acoperiti de zapada, cu crestele inghesuite una in alta, parc-ar fi o poza a Alpilor. Iar dincolo de ei nu se mai vede decat cerul.

— Exact, spuse Leul. Taramul Narniei se sfarseste in dreptul cascadei. Cand ajungi sus pe creasta muntilor, te vei afla dincolo de Narnia, in Vestul Salbatic. Va trebui sa strabati muntii aceia pana ce dai de o vale verde, cu un lac albastru, imprejmuit de un zid de munti din gheata. Pe malul lacului este un deal abrupt, verde. Iar pe creasta acelui deal o sa dai de o gradina, in mijlocul careia se afla un pom. Ia un mar din pomul acela si adu-mi-l.

— Da, domnule, spuse din nou Digory. Habar n-avea cum o sa urce pe creasta muntilor si cum o sa gaseasca drumul, dar nu putea spune asta de teama c-ar fi fost banuit ca incearca sa gaseasca scuze. Dar pana la urma indrazni sa rosteasca:

— Aslan, sper ca nu sunteti foarte grabit, fiindca nu cred c-o sa ma pot intoarce prea curand.

— Micutule fiu al lui Adam, vei fi ajutat, ii spuse Aslan.

Se intoarse spre Calul care statuse in tot acest timp in spatele lui, alungind mustele cu coada si stand cu capul usor aplecat, de parca era vorba de o conversatie mai grea, la care trebuia sa fie foarte atent.

— Dragul meu, ii spuse Aslan Calului, vrei sa fii cal inaripat?

Ar fi trebuit sa-l vedeti pe acesta, cum si-a scuturat coama si cum si-a umflat narile, si cum a izbit pamantul cu copita din spate. Era clar ca-si dorea foarte tare sa fie cal inaripat. Dar nu spuse decat:

— Daca asa vreti, Aslan nu stiu de ce tocmai eu Eu nu sunt un cal prea destept.

— Fii inaripat! Fii tatal tuturor cailor inaripati, tuna Aslan, facand sa se cutremure pamantul. Numele tau va fi Fulg.

Calul tresari, asa cum tresarise poate pe vremea cand tragea la birja. Dupa care scoase un raget ca de leu. Isi incorda gatul de parca l-ar fi piscat o musca de spate si-ar fi vrut sa se scarpine. Iar apoi, asa cum se ivisera animalele din pamant, tot asa, din umerii lui Fulg, crescura doua aripi care se facura tot mai mari, mai mari decat ale unui vultur, mai mari decat ale unei lebede, mai mari ca aripile unui inger de pe fereastra bisericii. Penele erau castanii-aramii. Dadu din aripi si se ridica in aer. La vreo zece metri deasupra lui Aslan si-a lui Digory, fornai, necheza si incepu sa sara. Dupa care zbura in cerc deasupra lor si cobori din nou pe pamant, cu copitele apropiate, usor nedumerit si mirat, dar evident incantat.

— Iti place, Fulg? il intreba Aslan.

— Da, e minunat, raspunse Calul.

— Vrei sa-l duci pe acest baietel al lui Adam pana la muntii de care-am vorbit?

— Cum? Acum? Chiar acum? intreba Capsunel sau Fulg, caci de-acum asa trebuie sa-i spunem. Ura! Hai, micutule, am mai dus eu in spate unii ca tine. Cu mult timp in urma. Peste campuri verzi, cand primeam zahar.

— Despre ce vorbesc in soapta cele doua fiice ale Evei? intreba Aslan, intorcandu-se brusc catre Polly si nevasta Birjarului, care incercau de fapt sa se imprieteneasca.

— Daca nu va e cu suparare, domnule, spuse Regina Helen (caci asa o chema acum pe Nellie, nevasta Birjarului), cred ca fetita ar vrea sa mearga si ea, daca n-are nimeni nimic impotriva.

— Ce spui, Fulg? il intreba Leul.

— Oh, nu ma deranjeaza daca sunt doi, mai ales cand sunt micuti, spuse Fulg. Dar sper ca nu vrea sa vina si Elefantul.

Elefantul n-avea asemenea dorinte si noul Rege al Narniei ii ajuta pe copii sa incalece: pe Digory il impinse putin, dar pe Polly o aseza calare cu asa o grija, de parc-ar fi fost facuta din portelan si s-ar fi putut sparge.

— Gata, Capsunel Fulg, adica. Puteti pleca.

— Sa nu zbori prea sus, ii mai spuse Aslan. Sa nu incerci sa zbori peste crestele muntilor de gheata, incearca sa zbori pe deasupra vailor inverzite. Pe acolo vei gasi mereu un loc de trecere. Si acum, fiti binecuvantati. Drum bun!

— Oh, Fulg! spuse Digory, aplecandu-se sa mangaie gatul stralucitor al Calului. E minunat! Tine-te bine de mine, Polly!

In clipa urmatoare, pamantul ramase dedesubtul lor; Fulg, ca un porumbel urias, se roti o data sau de doua ori deasupra Narniei inainte de a o porni spre apus. Polly privi in jos, dar Regele si Regina de-abia daca se mai puteau zari, si chiar si Aslan parea doar o pata galbena, stralucitoare, pe iarba verde, in curand, incepura sa simta vantul atingandu-le fata, iar Fulg plutea deja in vazduh.

Taramul Narniei, plin de culoare, cu pajisti si stanci si iarba-neagra si tot felul de copaci, se asternea undeva in departare, strabatut de rau ca de o panglica de argint viu. Se zareau deja dealurile mai joase care se ridicau spre nord, undeva in dreapta lor. Dincolo de aceste dealuri, se intindea un teren mlastinos pana la orizont, in partea stinga, muntii erau mult mai inalti, dar din cand in cand puteai zari, printre padurile abrupte de pini, taramurile de dincolo de ei, albastrui si departate.

— Acolo trebuie sa fie taramul numit Archen, spuse Polly.

— Da, dar uita-te in fata! ii spuse Digory.

In fata lor se ridica o bariera de creste muntoase. Copiii aproape ca fura orbiti de lumina soarelui care dansa pe apele cascadei prin care raul se revarsa vuind si scanteind spre Narnia, venind dinspre tinuturile muntoase din vest, de unde izvoraste.

Zburau deja atat de sus, incat zgomotul cascadei nu se-auzea decat foarte slab. Dar nu zburau destul de sus ca sa poata trece peste crestele muntilor.

— Aici o sa trebuiasca sa facem un mic zigzag, le spuse Fulg. Tineti-va bine!

Incepu sa zboare incolo si-ncoace, ridicandu-se tot mai sus de fiecare data. Aerul era tot mai rece si de undeva de sub ei, de departe, se auzeau strigatele vulturilor.

— Uita-te in spate! striga Polly.

Se vedea intreaga vale a Narniei, care se intindea pana la locul unde se zarea un licar de mare. Iar acum erau atat de sus, incat nu mai vedeau decat niste munti pitici in partea de nord-vest si niste campii acoperite parca de nisip in partea de sud.

— Mi-ar placea sa ne spuna cineva ce sunt locurile acelea pe care le vedem, spuse Digory

— Nu cred ca sunt niste locuri, spuse Polly. Vreau sa spun ca nu e nimeni acolo si ca nu se intampla nimic. Lumea a inceput de-abia azi.

— Da, dar au sa ajunga si acolo oamenii, ii spuse Digory. Si-au sa aiba o istorie a lor.

— Oricum, e bine ca nu au inca nici o istorie, spuse Polly. Fiindca nu poti obliga pe nimeni s-o invete. Batalii si date si prostii de genu' asta.

Erau acum deasupra varfurilor de munte si, in numai cateva minute valea Narniei disparu undeva in departare. Zburau deasupra unui tinut salbatic, cu dealuri abrupte si paduri intunecoase, urmand cursul raului. Muntii cu adevarat inalti de-abia acum incepeau sa se zareasca. Dar soarele le venea in ochi si calatorii nostri nu puteau vedea prea clar in directia aceea. Caci soarele cobori tot mai jos pana cand cerul dinspre apus paru un cuptor imens plin de aur topit; in cele din urma apuse in spatele unei creste stancoase, care se ridica dreapta si ascutita in fata stralucirii sale, de parca ar fi fost din carton.

— Nu s-ar putea spune ca e prea cald aici, spuse Polly.

— Si-au inceput sa ma doara aripile, spuse Fulg. Nici urma de valea cu Lac, despre care ne-a spus Aslan. Ce-ar fi sa coboram si sa cautam un locsor unde sa putem dormi noaptea asta? N-avem cum s-ajungem asta-seara.

— N-avem cum si, in orice caz, e vremea cinei, nu? spuse Digory.

Asa ca Fulg cobori tot mai mult. Si cu cat se apropiau mai tare de pamant, printre dealuri, aerul se facea tot mai cald; dupa atatea ore, in care nu auzisera decat falfaitul aripilor lui Fulg, zgomotele familiare de pe pamant fura o surpriza placuta — bolboroseala apei curgand prin albia stancoasa, fosnetul copacilor in bataia vantului. Fura invaluiti de o mireasma de pamant copt la caldura soarelui, de iarba si de flori, in sfarsit, Fulg ateriza. Digory cobori repede si-o ajuta pe Polly sa descalece. Erau amandoi fericiti ca-si pot dezmorti picioarele.

Valea in care coborasera era in chiar inima muntilor; deasupra lor se ridicau varfuri acoperite de zapada; unul chiar parea trandafiriu in lumina asfintitului.

— Mi-e foame, spuse Digory.

— Serveste-te, il indemna Fulg, luand o gura de iarba.

Dupa care isi inalta capul si, mestecand, cu fire de iarba iesindu-i din gura de o parte si de alta, de parca ar fi avut favoriti, le spuse:

— Haideti, ce mai stati? Nu fiti' asa rusinosi. E destul pentru toti.

— Da' noi nu mancam iarba, spuse Digory.

— Atunci, incepu Fulg, cu gura plina. Atunci nu prea stiu ce-o sa faceti. Da' e buna iarba asta.

Polly si Digory se privira disperati.

— Eu cred c-ar fi putut sa se ocupe cineva de mancarea noastra, spuse Digory.

— Sunt sigur ca ar fi aranjat Aslan, daca l-ai fi rugat, spuse Fulg.

—- Da' nu stia si fara sa fie rugat? intreba Polly.

— Ba sunt sigur ca stie, raspunse Calul (tot cu gura plina). Dar am senzatia ca-i place sa fie rugat.

— Si noi ce naiba facem acum? intreba Digory.

— Eu unul habar n-am, ii raspunse Fulg. Ai putea sa incerci iarba asta. S-ar putea sa-ti placa mai mult decat crezi.

— Of, nu vorbi prostii, zise Polly, batand cu piciorul in pamant. Oamenii nu mananca iarba, tot asa cum tu nu mananci friptura de oaie.

— Dumnezeule, nu mai vorbi despre oaie si chestii din astea, spuse Digory. Mi se face si mai foame.

Digory zise ca ar fi mai bine ca Polly sa se duca acasa cu unul dintre inele si sa manance ceva; el nu putea merge, fiindca-i promisese lui Aslan ca se duce direct unde fusese trimis si, dac-ar fi aparut acasa, cine stie ce s-ar fi putut intampla si nu s-ar mai fi putut intoarce. Dar Polly spuse ca nu-l lasa singur si Digory comenta ca e foarte frumos din partea ei.

— Ah, facu Polly, mai am niste caramele in buzunarul de la jacheta. E mai bine decat nimic.

— Mult mai bine, spuse Digory, dar ai grija sa nu atingi inelul cand bagi mana in buzunar.

Era greu, dar reusira pana la urma. Punguta de hartie era foarte sifonata si lipicioasa cand o scoasera in fine din buzunar, asa ca trebuira sa rupa punga de pe caramele in loc sa scoata caramelele din punga. Unii oameni mari (stiti si voi ce fasoane pot face cand e vorba de asemenea lucruri) ar fi preferat sa mearga la culcare nemancati decat sa manance , caramelele acelea. Erau noua cu totul. Iar Digory avu ideea fantastica sa manance fiecare cate patru si sa o puna in pamant pe a noua; caci, spuse el, daca din bara de la felinar crescuse un felinar, de ce n-ar creste si din caramea un pom care face caramele? Asa ca facura o gaura mica printre ierburi si ingropara acolo carameaua. Mancara apoi celelalte caramele, incercand sa le faca sa tina cat mai mult. Era o masa saracacioasa, cu tot cu hartia pe care erau obligati s-o manance.

Dupa ce-si termina cina excelenta, Fulg se culca. Copiii i se asezara de o parte si de alta, lipindu-se de trupul lui cald si, acoperiti cu cate o aripa, se simtira destul de confortabil, in timp ce stelele tinere si stralucitoare ale acelei lumi noi aparura pe cer, ei vorbira despre fel de fel de lucruri: cum Digory sperase sa gaseasca un leac pentru mama lui si cum a-cum fusese trimis cu aceasta misiune. Si-si repetara unul altuia toate semnele dupa care aveau sa recunoasca locurile pe care le cautau — lacul albastru si dealul cu gradina. Conversatia tocmai incepuse sa se mai domoleasca, le era somn, cand Polly sari deodata si spuse:

— Psst!

Ascultara toti cu urechile ciulite.

— Poate-a fost vantul prin copaci, spuse Digory.

— Nu sunt prea sigur, spuse Fulg. Oricum, asteptati! Se aude din nou. Dumnezeule, e ceva.

Calul se ridica in picioare cu zgomot; copiii erau si ei deja in picioare. Fulg mergea incoace si-ncolo, fornaind si nechezand. Copiii paseau in varful picioarelor de colo-colo, uitandu-se dupa fiecare boschet sau copac. Li se tot parea ca vad cate ceva, iar Polly fu chiar sigura la un moment dat ca vazuse o silueta inalta si intunecoasa care se indeparta repede spre apus. Dar nu reusira sa prinda nimic si pana la urma Fulg se culca din nou, iar copiii se asezara iar confortabil (daca acesta este cuvantul potrivit) sub aripile lui. Adormira pe data. Fulg mai ramase treaz multa vreme, miscandu-si urechile in intuneric si tresarind din cand in cand, de parca l-ar fi deranjat o musca; dar pana la urma adormi si el.

13. INTALNIRE NEASTEPTATA

- Scoala-te, Digory, scoala-te, Fulg, se auzi vocea lui Polly. Chiar a crescut un pom din caramea. E o dimineata minunata. Primele raze ale soarelui se strecurau printre copacii din padure; iarba era acoperita de roua, iar panzele de paianjen pareau din argint. Chiar langa ei se ridica un copac micut, cu lemnul inchis la culoare. Cam cat un mar. Frunzele erau albicioase si pareau din hartie, ca iarba careia i se zice iarba-zburatorului, iar crengile se aplecau sub greutatea fructelor maronii, care semanau cu curmalele.

— Ura! striga Digory. Da' mai intai ma duc un pic la scaldat.

Dadu fuga printre tufisurile inflorite pana pe malul apei. V-ati scaldat vreodata intr-o apa de munte care curge prin cataracte, peste pietre rosii si albastre si galbui, stralucind in lumina soarelui? E la fel de frumos ca la mare: poate chiar mai frumos. Sigur, a trebuit sa se imbrace fara sa se stearga, dar a meritat. Dupa ce s-a intors el, s-a dus si Polly sa se scalde; cel putin, asta a spus ea c-a facut, dar cum noi stim ca nu prea poate sa inoate, ar fi mai bine sa nu punem prea multe intrebari. Fulg se duse si el, dar se opri aproape de mal, se apleca sa ia o inghititura buna de apa, dupa care isi scutura coama si necheza de cateva ori.

Polly si Digory se ocupara de pomul cu caramele. Fructele erau delicioase; nu chiar cum sunt caramelele, ci mai moi si mai zemoase, dar semanau cu acestea. Si Fulg avu un mic dejun excelent; gusta si el o caramea si spuse ca-i buna, dar ca el prefera iarba dimineata. Apoi, cu putin efort, copiii il incalecara si pornira din nou la drum.

Era chiar mai bine decat in ziua anterioara, pe de o parte fiindca toti se simteau odihniti si, pe de alta parte, pentru ca soarele care tocmai rasarise era in spatele lor si, fireste, totul arata mai frumos cand iti vine lumina din spate. Era o calatorie minunata. Peste tot se vedeau munti inalti acoperiti de zapada. Vaile erau atat de verzi, iar apele care se indreptau, printre ghetari, spre rau, atat de albastre, incat copiii aveau senzatia ca zboara deasupra unor bijuterii uriase. Tare le-ar fi placut ca aceasta parte a calatoriei sa dureze mai mult. Dar curand simtira cu totii un miros si incepura sa se intrebe:

— Ce-i asta? Simti ceva? De unde vine? De undeva de deasupra ii invalui o mireasma celesta, calda si aurie, care venea parca de la cele mai delicioase fructe si flori din intreaga lume.

— Vine dinspre valea aceea, in care este lacul, le spuse Fulg.

— Asa e, spuse si Digory. Uite! Pe malul celalalt al lacului se ridica un deal inverzit. Si uite ce albastra e apa!

— Aici trebuie sa fie Locul acela! spusera toti trei.

Fulg cobori tot mai jos, in cercuri mari. Varfurile ghetarilor ramaneau tot mai sus, deasupra lor. Aerul era tot mai cald si mai imbietor, atat de imbietor ca-ti dadeau lacrimile. Fulg plutea acum cu aripile larg intinse, nemiscate, incercand sa atinga pamantul cu copitele. Dealul verde si abrupt se apropia de ei in viteza. O clipa mai tarziu, aterizara, destul de brusc. Copiii cazura in iarba calda si fina, dar nu se lovira. Cand se ridicara-n picioare, gafaiau putin.

Mai aveau cam un sfert din distanta pana in varful dealului si pornira sa urce pe data. (Nu cred ca Fulg ar fi putut sa urce daca n-ar fi avut aripile care-l echilibrau si cu care mai putea zbura cate putin din cand in cand.) De jur imprejurul varfului se ridica un zid inalt de ierburi. Dincolo de zid, cresteau copaci. Crengile lor se intindeau peste zid; in bataia vuitului, frunzele verzi aveau nuante argintii si albastrui.

Cand calatorii nostri ajunsera in varf, fura nevoiti sa inconjoare gardul ca sa gaseasca poarta: o poarta inalta, din aur, inchisa, in partea de est.

Cred ca pana in acea clipa Fulg si Polly crezusera c-au sa intre si ei cu Digory. Dar acum nu mai credeau. Era un loc atat de al cuiva, incat numai un prost si-ar fi putut dori sa intre daca nu fusese trimis cu o misiune foarte speciala. Digory isi dadu seama si el ca Fulg si Polly nu voiau si nici nu puteau sa intre cu el. Se duse spre poarta singur.

Cand ajunse in dreptul ei, vazu niste cuvinte scrise cu argint pe aurul portii; scria ceva in genul:

Intra pe-aceasta poarta de aur, de nu, de ea stai cat mai departe,

Poti lua din poame de-o faci pentru altii, de nu, fugi de pe aceasta carare,

Caci toti cei ce fura sau cei ce sar gardul avea-vor parte

De ce si-au dorit de cand lumea, dar fi-vor cuprinsi de disperare.

- Poti lua din poame de-o faci pentru altii, isi repeta Digory in gand. Eu asta voi face. Banuiesc ca asta inseamna ca nu am voie sa mananc eu din poamele astea. Da' nu inteleg ce vrea sa spuna primul vers. Intra pe-aceasta poarta de aur. Cine ar vrea sa sara gardul, daca poate intra pe poarta? Da' cum s-o fi deschizand poarta?'

O atinse cu mana si aceasta se deschise pe data, fara nici cel mai mic zgomot.

Acum, ca putea vedea inauntru, locul i se paru mai intim ca oricand. Pasi solemn, uitandu-se in jur. Era liniste deplina. Chiar si fantana din mijlocul gradinii de-abia susura. Mireasma aceea minunata il inconjura din toate partile: era un loc plin de fericire, dar si foarte solemn.

Isi dadu seama care era copacul de care avea nevoie pe data. Pe de o parte, pentru ca era chiar in mijlocul gradinii si, pe de alta parte, pentru ca merele cu care era incarcat, mari si argintii, straluceau atat de tare, incat aruncau o lumina a lor proprie in locurile umbroase unde soarele nu putea ajunge. Se duse drept la el, culese un mar si si-l puse in buzunarul de la piept al hainutei. Dar, inainte de asta, nu se putu abtine sa nu-l miroasa.

Ar fi fost mult mai bine daca l-ar fi pus direct in buzunar. Fu cuprins de o sete si de o foame ingrozitoare, ii era tare pofta sa guste din mar. Il puse repede in buzunar; dar mai erau o multime. Oare chiar nu trebuia sa guste nici macar unul? La urma urmei, se gandi el, poate ca versurile de pe poarta nu trebuiau luate prea in serios; poate erau doar un sfat — si cui ii pasa de sfaturi? Si chiar dac-ar fi un ordin, oare chiar l-ar fi incalcat mancand un mar? Respectase deja prima parte, aceea cu luatul poamelor „pentru altii'.

In timp ce se gandea la toate acestea, isi ridica privirea printre crengile pomului. Deasupra capului lui, pe o ramura, motaia o pasare minunata. Spun „motaia', pentru ca parea ca doarme; dar poate ca nu era chiar asa. Unul dintre ochi era un pic deschis. Pasarea era mai mare ca un vultur, avea penele de pe piept galbene ca sofranul, pe cap avea pene rosii, iar coada era violet.

— Asta dovedeste, spunea Digory mai tarziu, povestindu-le altora despre aventura lui, ca nu poti fi niciodata destul de precaut cand te afli in asemenea locuri fermecate. Nu se stie niciodata ce ochi sunt atintiti asupra ta.

Dar eu cred ca Digory n-ar fi luat un mar pentru sine in nici un caz. Lucruri ca Sa Nu Furi li se bagau mult mai mult in cap baieteilor pe vremea aceea. Cu toate acestea, nu putem fi prea siguri.

Digory tocmai se intorcea spre poarta cand se opri sa se mai uite o data in jur. Si avu un soc ingrozitor. Nu era singur. La numai cativa metri de el statea Vrajitoarea. Tocmai aruncase cotorul unui mar pe care-l mancase. Zeama era mult mai inchisa la culoare decat v-ati astepta si se murdarise groaznic la gura. Digory isi dadu imediat seama ca Vrajitoarea sarise gardul. Si incepu sa inteleaga ca probabil ultimul vers, cel cu ceea ce-ti doresti de cand lumea si cu disperarea, era plin de inteles.

Caci Vrajitoarea arata mai puternica si mai mandra ca oricand, si chiar, intr-un fel, triumfatoare; dar era cadaverica la fata, era alba ca varul.

Toate acestea ii trecura prin minte intr-o clipita; dupa care-si lua picioarele la spinare si fugi spre poarta cu toata viteza; Vrajitoarea dupa el. Cum iesi, poarta se inchise in urma lui. Ceea ce-l ajuta sa ia un oarecare avans, dar nu prea mare. Cand ajunse la ceilati, le striga:

— Repede, Polly, incaleca! Ridica-te, Fulg! Vrajitoarea sarise gardul, sau zburase peste el, si era iar foarte aproape de el.

— Stai unde esti, ii striga Digory, intorcandu-se spre ea. Daca te apropii un pas macar, o sa ne facem nevazuti.

— Copil prost ce esti, ii spuse Vrajitoarea. De ce fugi de mine? Nu-ti vreau raul. Daca nu stai sa asculti ce am sa-ti spun acum, o sa pierzi ceva ce te-ar fi putut face fericit toata viata.

— N-am nevoie, multumesc, spuse Digory. Dar o asculta.

— Stiu dupa ce ai venit aici, continua Vrajitoarea. Fiindca ieri seara, cand stateati de vorba, eram aproape de voi, in padure. Ai luat o poama din gradina. E in buzunar. Si vrei sa i-o duci Leului, fara sa gusti din ea, ca sa guste el din ea, ca s-o foloseasca el. Prostule! Stii ce fruct este asta? iti spun eu, este marul tineretii, marul vietii. Eu stiu, pentru ca eu am gustat; si simt deja cum ceva se schimba inauntrul meu, acum stiu ca n-o sa mai imbatranesc si n-o sa mor niciodata. Mananca si tu din el, baiete! Si vom trai amandoi pe veci si vom fi regele si regina acestei lumi — sau ai lumii tale, daca ne hotaram sa ne intoarcem acolo.

— Nu, multumesc, spuse Digory, nu cred ca vreau sa traiesc dupa ce mor toti cei pe care-i cunosc. Prefer sa traiesc cat traieste toata lumea, sa mor si sa ajung in Rai.

— Da' cum ramane cu mama ta, pe care pretinzi c-o iubesti?

— Ce-are ea a face cu toate astea?

— Nu intelegi, prostule, ca o bucatica din marul ala ar vindeca-o? il ai in buzunar. Suntem singuri, Leul e departe. Foloseste-te de Magie si intoarce-te in lumea ta. Intr-un minut poti fi langa patul mamei tale si sa-i dai sa muste din mar. In numai cinci minute ai sa vezi cum ii revine culoarea in obraji. O sa-ti spuna ca n-o mai doare nimic. Apoi o sa-ti spuna ca se simte mai puternica. Dupa care va adormi, gandeste-te; va dormi un somn dulce, fara durere, fara medicamente. Si a doua zi toata lumea o sa spuna ca s-a insanatosit si ca arata minunat. Curand o sa fie iar sanatoasa. Casa ta va fi iar plina de fericire. Vei fi si tu in rand cu ceilalti baieti.

— Oh! facu Digory de parca ar fi fost ranit, si-si duse mana la cap.

Fiindca acum avea de luat cea mai grea hotarare.

— Ce-a facut Leul pentru tine ca sa-i fi sclav? il intreba Vrajitoarea. Ce-ti mai poate face o data ce te intorci in lumea ta? Si ce-ar crede mama ta dac-ar afla ca ai fi putut s-o scapi de dureri si sa-i redai viata si sa-l faci fericit pe tatal tau, dar n-ai vrut s-o faci? C-ai preferat sa asculti ordinul unui animal salbatic dintr-o lume ciudata, in care n-ai ce cauta?

— Nu nu cred ca-i un animal salbatic, spuse Digory cu voce slaba. E nu stiu

— Atunci e ceva si mai rau, spuse Vrajitoarea. Uita-te ce ti-a facut deja; uite cat de nemilos te-a facut. Asta le face tuturor celor care i se supun. Baiat fara inima ce esti! Preferi sa-ti lasi mama sa moara

— Taci, spuse bietul Digory, cu voce la fel de slaba. Crezi ca eu nu-mi dau seama? Dar i-am promis.

— Dar nu stiai ce promiti. Nimeni nu te poate opri.

— Nici mamei, spuse Digory, gasindu-si cu greu cuvintele, nici mamei nu i-ar placea — e foarte stricta in privinta promisiunilor, si mi-a spus sa nu fur, si altele de genul asta. Dac-ar fi aici, chiar ea mi-ar spune sa nu fac asa ceva.

— Da' nu trebuie sa afle niciodata, spuse Vrajitoarea cu glas mai dulce decat v-ati putea inchipui c-ar fi putut avea cineva cu un chip atat de fioros. Nu-i nevoie sa-i spui de unde ai marul. Nici tata nu trebuie sa afle. Nimeni din lumea ta nu stie nimic de toata aceasta aventura. Si nu trebuie s-o iei nici pe fata inapoi cu tine.

Aici Vrajitoarea comise o greseala fatala. Bineinteles ca Digory stia ca Polly se poate intoarce cu inelul ei, tot asa cum si el se putea intoarce cu al lui. Dar se pare ca Vrajitoarea nu stia asta. Si rautatea care se ascundea in spatele sfatului s-o lase pe Polly acolo ii arata baiatului ca tot ceea ce-i spusese pana atunci fusese fals, o minciuna de la un capat la altul.

In ciuda amaraciunii care-l cuprinsese, mintea i se lumina dintr-o data si-i spuse (cu o voce total diferita si mult mai puternica):

— Ia asculta! Da' pe tine ce te intereseaza ce fac eu? De cand tii asa mult la mama? Ce legatura ai tu cu ea? Ce urmaresti?

— Bravo, Digs, ii sopti Polly la ureche. Repede! Hai sa plecam acum!

Nu indraznise sa spuna nimic in tot acest timp, pentru ca nu mama ei era pe moarte.

— Sus, striga Digory, ajutand-o sa incalece pe Fulg si incalecand apoi si el cat putu de repede.

Calul isi intinse aripile.

— Plecati, prostilor, striga Vrajitoarea in urma lor. O sa-ti aduci aminte de mine, baiete. Cand o sa zaci batran si slabit, pe moarte, o sa-ti amintesti cum ai dat cu piciorul sansei de a fi vesnic tanar! N-o sa ti se mai ofere o asemenea sansa.

Erau deja atat de sus, incat de-abia o mai puteau auzi. Dar nici Vrajitoarea nu-si pierdu timpul uitandu-se dupa ei; o vazura fugind pe coasta dealului, spre nord.

In dimineata aceea pornisera la drum devreme si nu statusera prea mult in gradina, asa incat si Fulg si Polly erau siguri ca pot ajunge inapoi in Narnia inainte de a se innopta. Digory tacu tot drumul inapoi, iar ceilalti nu avura curajul sa deschida ei discutia. Era foarte trist si nu era sigur ca facuse ceea ce trebuia sa faca; dar de cate ori isi amintea de lacrimile din ochii lui Aslan, devenea sigur.

Fulg zbura ziua intreaga neostenit; spre rasarit, calauzindu-se dupa albia raului, peste munti si peste dealuri impadurite, si apoi peste cascada si spre padurile Narniei, umbrite de stanca mareata, in cele din urma, cand cerul incepuse sa se inroseasca in lumina apusului, acum ramas in urma lor, se zari un loc in care erau adunate mai multe creaturi pe malul apei. Si curand il vazura si pe Aslan in mijlocul acestora. Fulg zbura pe deasupra lor, isi intinse cele patru picioare, isi stranse aripile si ateriza. Copiii descalecara. Digory vazu cum toate animalele, piticii, satirii, nimfele si toate celelalte se dau in laturi ca sa-i faca loc sa treaca. Se duse la Aslan, ii inmana marul si-i spuse:

— V-am adus marul pe care l-ati cerut, domnule.

14. Plantarea Pomului

- Bravo, spuse Aslan cu o voce care cutremura pamantul.

Digory isi dadu sema ca toti locuitorii Narniei il auzisera si ca de-acum incolo povestea lor va fi transmisa din tata-n fiu in acea lume noua, timp de sute de ani si poate chiar pe veci. Dar nu mai era in pericol sa se simta pacalit pentru ca acum, fata-n fata cu Aslan, nu se mai gandea la asta. Vazu ca il poate privi drept in ochi. Uitase de toate necazurile si se simtea foarte multumit.

— Bravo, Fiu al lui Adam, ii mai spuse Leul inca o data. Pentru acest fruct, ai suferit de foame, de sete si-ai plans. Tu esti cel care o sa puna in pamant samanta acestui Pom, care va fi protectorul Narniei. Arunca marul spre malul apei, acolo unde pamantul e mai moale.

Digory facu asa cum i se spuse. Toata lumea amutise. Se auzi cum cazu marul pe pamantul moale.

— Bine aruncat, spuse Aslan. Haideti acum la incoronarea Regelui Frank si a Reginei Helen.

Copiii de-abia acum ii observara pe acestia doi. Purtau niste vesminte ciudate si frumoase; de la umeri le atarna cate o roba bogata; patru pitici purtau trena Regelui si patru nimfe pe cea a Reginei. Nu aveau nimic pe cap; dar Helen isi lasase parul pe spate si arata mult mai draguta. Dar ceea ce-i facea sa arate altfel decat inainte nu erau nici hainele, nici coafura schimbata. Fata lor avea o expresie noua, mai ales fata Regelui. Toata siretenia si iritarea pe care le capatase ca Birjar la oras pareau sa fi disparut, si era usor sa vezi curajul si bunatatea pe care le avusese dintotdeauna. Poate ca aerul tinerei lumi era cauza, sau poate faptul ca vorbisera cu Aslan, sau poate si una si alta.

— Zau, ii sopti Fulg lui Polly la ureche, stapanul meu s-a schimbat la fel de mult ca mine. Acum chiar arata a stapan adevarat!

— Da, da' nu-mi mai bazai asa in ureche, zise Polly. Ma gadili.

— Acum haideti sa desfacem copacii pe care i-ati legat si sa vedem ce gasim acolo, spuse Aslan.

Digory observa ca ramurile a patru copaci care cresteau unul langa altul fusesera legate intre ele astfel incat alcatuiau un fel de cusca. Cei doi Elefanti si cativa pitici desfacura copacii in scurt timp. Inauntru erau trei lucruri. Un copac tanar care parea facut din aur; un copac tanar care parea din argint; dar al treilea era un obiect mizerabil, cu hainele pline de noroi, ghemuit intre cei doi copaci.

— Uau! spuse Digory in soapta. Unchiul Andrew!

Pentru a putea intelege mai bine, va trebui sa ne intoarcem putin in timp. Animalele, dupa cum probabil va amintiti, incercasera sa-l planteze si sa-l ude. Cand din pricina udatului fusese trezit din lesin, se trezise ud fleasca, cu picioarele ingropate in pamant (care se tot transforma in noroi) si inconjurat de mai multe animale salbatice decat visase vreodata in viata lui. De aceea nu e de mirare ca a inceput sa tipe si sa urle. Ceea ce a fost, intr-un fel, foarte bine, fiindca asa au fost toti convinsi (chiar si Porcul) ca e viu. Drept care il dezgropara la loc (pantalonii erau de-acum, intr-o stare jalnica). De indata ce se vazu cu picioarele eliberate, vru s-o ia la fuga, dar fu oprit de trompa Elefantitei. Toti fura de acord ca trebuie sa-l puna undeva in siguranta pana cand vine Aslan sa-l vada si sa le spuna ce sa faca cu el. Asa ca facura un fel de cusca. Dupa care ii oferira tot felul de lucruri de mancare.

Magarul aduna gramezi de maracini si i le arunca in cusca, dar unchiul Andrew nu paru sa se sinchiseasca. Veveritele il bombardara cu alune, dar el isi apara capul cu mainile si incerca sa se fereasca. Cateva pasari zburara incolo si-ncoace aruncandu-i cu generozitate viermi. Ursul fu deosebit de dragut. Dupa-amiaza aceea gasise un cuib de viespi si, in loc sa manance el mierea (ceea ce tare-ar mai fi vrut), aceasta vrednica creatura i-o aduse unchiului Andrew. Dar asta a fost cea mai mare greseala. Ursul reusi sa arunce fagurii cu miere in cusca si, din greseala, il lovi pe unchiul Andrew peste fata (viespile nu murisera toate). Ursul, pe care nu l-ar fi deranjat sa fie lovit cu un fagure de miere, nu intelese de ce unchiul Andrew incepu sa se agite. Si, ghinion, la un moment dat se aseza pe gramada de ciulini.

— Dar oricum, dupa cum spunea Porcul, ii intrase multa miere in gura creaturii si asta precis ca i-a facut bine.

Aproape ca incepusera sa tina la animalul acesta ciudat si sperau ca Aslan o sa le dea voie sa-l tina. Creaturile mai destepte erau sigure de-acum ca sunetele pe care le scotea, cel putin unele dintre ele, aveau un inteles, il botezara Coniac, fiindca scotea sunetele astea foarte des.

In cele din urma, totusi, trebuira sa-l lase acolo peste noapte. Aslan fu ocupat toata ziua cu Regele si Regina si cu alte lucruri importante, asa ca nu avu timp sa vina la „bietul Coniac'. Dar, cu toate alunele, perele, merele si bananele care-i fusesera aruncate in cusca, se descurca binisor la cina. Insa nu s-ar putea spune ca petrecu o noapte prea placuta.

— Aduceti-l aici, spuse Aslan.

Unul dintre Elefanti il lua pe unchiul Andrew in trompa si-l puse la picioarele Leului. Era atat de speriat, ca nici nu avea curaj sa se miste.

— Aslan, domnule, va rog, spuse Polly, puteti sa-i spuneti ceva ca sa nu-i mai fie frica? Iar dupa aceea sa-i spuneti ceva ca sa nu mai vina aici niciodata?

— Crezi ca mai vrea sa vina? o intreba Aslan.

— Stiti, spuse Polly, ar putea sa trimita pe altcineva. E impresionat de faptul ca dintr-o bara a crescut un intreg felinar si crede

— Ce crede el e o prostie, copila mea, spuse Aslan. Lumea aceasta va musti de viata timp de cateva zile deoarece cantecul cu care i-am dat viata mai pluteste in vazduh si mai scormoneste pamantul. Dar nu va dura prea mult. Nu-i pot spune asta acestui pacatos batran si nici nu pot sa-l consolez; nu-mi poate auzi vocea. Dac-as incerca sa vorbesc cu el, n-ar auzi decat niste maraituri si niste ragete. Ah, fii ai lui Adam, cat de tare va aparati de ceea ce v-ar putea face bine! Dar ii voi da singurul dar pe care este in stare sa-l primeasca.

Isi apleca trist capul si sufla in fata speriata a Magicianului.

— Dormi! spuse. Dormi si vei scapa timp de cateva ore de toate grijile pe care tu singur ti le-ai creat.

Unchiul Andrew cazu imediat, cu ochii inchisi, si incepu sa respire linistit.

— Luati-l de-aici si culcati-l, le spuse Aslan. Iar voi, piticilor, sa va vad cat sunteti de priceputi. Sa vad ce coroane sunteti in stare sa faceti pentru Rege si Regina.

Mai multi pitici decat v-ati putea inchipui dadura buzna spre Copacul de Aur. Il dezgolira de frunze, rupsera si cateva crengi cat ai zice peste. Si acum copiii observara ca nu arata a aur, ci chiar era din aur adevarat. Crescuse, fireste, din monedele de aur care cazusera din buzunarul unchiului Andrew, cand il intorsesera cu capul in jos; asa cum argintul crescuse din monedele de argint. Parca din neant, aparura gramezi de crengute uscate pentru foc, o nicovala micuta, ciocane, clesti si foaie, in clipa urmatoare (Doamne, tare harnici erau piticutii astia!) focul era gata facut, foalele lucrau, aurul se topea, ciocanele bocaneau. Doua Cartite, pe care Aslan le trimisese mai devreme sa sape (ceea ce le placea, de altfel, cel mai mult) adusesera o gramajoara de pietre pretioase la picioarele piticilor. Din degetele maiastre ale micutilor fierari prinsera forma doua coroane usoare, delicate, doua cercuri frumos facute, pe care le puteai purta cu adevarat si care te puteau face sa arati mai bine. Nu erau deloc urate si greoaie, cum sunt coroanele moderne europene. A Regelui era impodobita cu rubine, iar a Reginei cu smaralde.

Dupa ce racira coroanele in apa raului, Aslan ii puse pe Frank si pe Helen sa ingenuncheze in fata lui si le puse coroanele pe cap. Apoi le spuse:

— Ridicati-va, Rege si Regina a Narniei, tata si mama a multor regi care vor domni peste Narnia si peste taramul Archen si peste Insule. Fiti drepti si milosi si curajosi. Fiti binecuvantati.

Toti cei prezenti izbucnira in urale, nechezara, batura din aripi, iar perechea regala ramase solemna si putin timida, dar timiditatea ii facea sa para si mai nobili. Si, in timp ce aclama, Digory il auzi pe Aslan spunand:

— Priviti!

Intoarsera cu totii capul. Li se taie rasuflarea de mirare si incantare. Ceva mai incolo, ridicandu-se deasupra capetelor lor, vazura un pom care cu siguranta nu mai fusese inainte. Crescuse probabil fara nici un zgomot, dar repede, asa cum se ridica un steag pe catarg, in timp ce ei erau ocupati cu incoronarea. Ramurile lui pareau sa lumineze, nu sa umbreasca pamantul, si de sub fiecare frunza se ivea cate un mar argintiu. Dar ceea ce-i uimi pe toti fu mireasma care venea dinspre pom. O clipa, nimeni nu se putu gandi decat la ea.

— Fiu al lui Adam, spuse Aslan, ai pus bine samanta in pamant. Iar voi, locuitori ai Narniei, aveti datoria sa paziti acest Pom, fiindca el va fi Scutul vostru. Vrajitoarea despre care v-am spus a fugit departe, undeva in partea de nord a lumii noastre; va trai acolo si va deveni foarte puternica in Magie. Dar atata vreme cat infloreste Pomul asta, nu va veni niciodata aici, in Narnia. Nu are curaj sa se apropie la o distanta mai mica de o suta de kilometri de Pom, din cauza miresmei, care pentru voi e datatoare de bucurie si sanatate, dar pentru ea e datatoare de groaza, moarte si disperare.

Toata lumea privea Pomul cu solemnitate. Aslan isi intoarse dintr-o data capul (imprastiind raze aurii de lumina din coama) si-si opri ochii asupra copiilor.

— Ce e, copii? ii intreba, pentru ca-i surprinse susotind si facandu-si semne.

— Oh, Aslan, domnule, incepu Digory, imbujorandu-se, am uitat sa va spun. Vrajitoarea a mancat deja un mar ca acela din care a crescut Pomul.

Nu spusese tot ce gandea, dar completa Polty in locul lui (lui Digory ii era mereu teama sa nu se faca de ras):

— De aceea probabil ca n-o s-o deranjeze mireasma acestor mere.

— Si de ce crezi asta, Fiica a Evei? o intreba Leul.

— Pai, fiindca a mancat un mar.

— Copila mea, ii raspunse el, tocmai de-asta toate celelalte o ingrozesc. Asta li se intampla tuturor celor care culeg si mananca fructe atunci cand nu trebuie si cum nu trebuie. Fructul e gustos, dar dupa aceea nu se vor mai putea atinge de el.

— Inteleg acum, spuse Polly. Si cred ca fiindca l-a mancat cand nu trebuia, n-o sa aiba nici un efect asupra ei, vreau sa spun ca n-o s-o faca tanara si asa mai departe, nu-i asa?

— Ba da, din pacate, zise Aslan, dand din cap, va avea acelasi efect. Lucrurile au intotdeauna efectul pentru care au fost create. Si-a facut pofta; are o putere de neinvins si e nemuritoare ca o zeita. Dar viata vesnica, atunci cand ai o inima rea, e doar o vesnica tristete si ea a si inceput sa o simta. Toti capata ceea ce cauta pana la urma; dar nu le place intotdeauna.

— Am fost cat pe ce sa mananc si eu unul, Aslan, ii spuse Digory. As fi

— Da, copilul meu, ii raspunse Aslan. Caci fructul isi face mereu efectul — trebuie — dar efectul nu e intotdeauna unul placut pentru cel care l-a cules din proprie initiativa. Daca un locuitor al Narniei ar fi furat un mar si l-ar fi ingropat aici ca sa protejeze Narnia, nepus de nimeni sa faca asta, marul ar fi protejat Narnia. Dar ar fi protejat-o transformand-o intr-un imperiu puternic si crud, cum a fost Charnul, nu ca taramul bland pe care am vrut eu sa-l creez. Si Vrajitoarea a mai incercat sa te ispiteasca sa mai faci ceva, nu-i asa?

— Da, Aslan. Mi-a spus sa-i duc un mar mamei.

— Asta ar fi vindecat-o, dar nu v-ar fi adus nici o bucurie. Ar fi venit o zi cand, privind in urma, si tu si ea v-ati fi cait si v-ati fi dorit sa fi murit atunci cand fusese bolnava.

Digory nu mai putu spune nimic, lacrimile il inecau si pierduse orice speranta ca si-ar putea salva mama; dar, in acelasi timp, isi dadea seama ca Leul stia ce s-ar fi putut intampla, si ca exista poate lucruri si mai ingrozitoare decat sa pierzi pe cineva foarte drag. Dar Aslan ii mai spuse, aproape in soapta:

— Asta s-ar fi intamplat, copilul meu, daca-i duceai un mar furat. Dar nu asa se va intampla acum. Ceea ce-ti voi da eu acum va va aduce numai bucurii. Nu va da, in lumea voastra, viata vesnica, dar o va vindeca pe mama ta. Du-te. Culege un mar din Pom.

Pret de o clipa Digory nu intelese. Parca se rasturnase lumea intreaga. Dupa care, ca intr-un vis, se duse spre Pom, trecand pe langa Rege si Regina si toti ceilalti, care-l aclamau. Lua un mar si-l puse in buzunar. Apoi se intoarse la Aslan.

— Va rog, spuse, pot sa plec acasa? Uitase sa-i multumeasca, dar avusese de gand sa o faca, si Aslan intelese.

15. SFARSITUL ACESTEI POVESTI SI INCEPUTUL TUTUROR CELORLALTE

- Cand sunt cu voi, n-aveti nevoie de inele, se auzi vocea lui Aslan. Copiii clipira si se uitara in jur. Erau din nou in Padurea dintre Taramuri; unchiul Andrew dormea pe iarba; Aslan era langa ei.

— Haideti, e timpul sa va intoarceti acasa. Dar mai intai trebuie sa va spun doua lucruri: un avertisment si un ordin. Uitati-va aici, copii.

Se uitara si vazura o groapa, cu fundul acoperit de iarba, calda si uscata.

— Data trecuta cand ati fost aici, le spuse Aslan, groapa asta era un ochi de apa. Cand ati sarit in el, ati ajuns in lumea in care un soare muribund stralucea peste ruinele Charnului. Acum ochiul acela de apa a secat. Lumea aceea s-a sfarsit, de parca n-ar fi existat niciodata. Aveti grija ca asta sa le serveasca de invatatura rasei lui Adam si a Evei.

— Da, Aslan, spusera copiii. Polly adauga:

— Da' noi nu suntem chiar asa de rai ca lumea aceea, nu-i asa, Aslan?

— Nu inca, Fiica a Evei. Nu inca. Dar lumea voastra devine tot mai rea. Nu e sigur ca n-o sa se gaseasca si printre voi o persoana rea, care sa afle un secret la fel de periculos ca acela al Cuvantului Deplorabil cu care sa omoare toate fiintele. Si nu peste mult timp, inainte sa imbatraniti, marile natii ale lumii voastre vor fi conduse de tirani carora n-o sa le pese de bucurii si de dreptate mai mult decat ii pasa imparatesei Jadis. Avertizati-va lumea. Iar acum, ordinul. Luati-i acestui unchi, cat de repede puteti, toate inelele magice si ingropati-le undeva unde sa nu le mai poata folosi nimeni niciodata.

Copiii il priveau amandoi in ochi in timp ce el le spunea aceste vorbe. Si dintr-o data (n-au stiut niciodata cum anume s-a intamplat) fata Leului deveni o mare de aur pe care incepura sa pluteasca, si se simtira cuprinsi de o dulceata si o putere care-i facura sa creada ca nu mai fusesera niciodata cu adevarat fericiti sau intelepti sau buni, nici macar cu adevarat vii sau treji. Iar amintirea acelui moment nu-i mai parasi niciodata, astfel incat de cate ori erau amarati sau furiosi sau in momentele de teama, gandul la acea bunatate de aur, sentimentul ca era inca acolo, aproape de ei, undeva dupa un colt sau dupa vreo usa, revenea si-i facea sa creada, in adancul sufletului lor, ca totul e in ordine. Un minut mai tarziu, toti trei (unchiul Andrew se trezise acum) revenira in zgomotul, caldura si mirosurile Londrei. Se trezira pe trotuarul din fata casei familiei Ketterley si, cu exceptia Vrajitoarei, a Calului si a Birjarului, totul era exact ca inainte. Felinarul avea o bara rupta; resturile birjei zaceau pe strada; si mai era si multimea. Oamenii mai discutau inca si unii dintre ei ingenuncheau langa politist, spunand:

— Isi revine.

Sau:

— Cum te simti, batrane?

Sau:

— Vine imediat salvarea.

„Doamne! isi spuse Digory in sinea lui. Cred ca intreaga aventura n-a durat decat o clipa.'

Cei mai multi se uitau cu inversunare in jur, incercand s-o gaseasca pe Jadis si calul. Nimeni nu-i baga in seama pe copii, pentru ca nimeni nu-i vazuse plecand sau intorcandu-se. Iar in ceea ce-l priveste pe unchiul Andrew, avand in vedere halul in care arata acum, cu hainele ferfenita si cu fata plina de miere, nu-l mai putea recunoaste nimeni. Din fericire, usa de la intrare era deschisa si fata in casa statea in prag, uitandu-se la ce se intampla pe strada (ce distractie!), asa incat copiii ii dadura un ghiont unchiului Andrew sa intre inainte sa-i intrebe cineva ceva.

Acesta dadu buzna in sus pe scari inaintea lor si copiii se temura ca se duce in pod sa ascunda inelele magice. Dar n-aveau nici un motiv de ingrijorare. El se gandea la sticla din sifonier, asa ca disparu pe data in dormitor si incuie usa. Cand iesi de acolo (nu peste mult timp), era in halat si se duse drept la baie.

— Polly, poti sa iei tu celelalte inele? o intreba Digory. Eu vreau sa ma duc la mama.

— Bine. Ne vedem mai tarziu, spuse Polly si-o porni spre scarile care duceau la pod.

Digory astepta o clipa sa-si traga sufletul, dupa care intra incet in camera mamei. Statea in pat ca de obicei, rezemata de perne, cu o fata atat de slaba si de palida, ca-ti venea sa plangi vazand-o. Digory scoase Marul Vietii din buzunar.

Asa cum Vrajitoarea Jadis aratase in lumea noastra altfel decat in lumea ei, tot asa si marul din gradina de pe deal arata acum altfel, in dormitor erau, fireste, multe culori: cuvertura colorata de pe pat, tapetul de pe perete, lumina soarelui din geam si halatul frumos, albastru, al mamei. Dar in clipa in care Digory scoase Marul din buzunar, toate aceste lucruri parura aproape incolore. Toate, chiar si lumina soarelui, pareau ofilite si spalacite. Stralucirea Marului arunca lumini ciudate in tavan. Nu mai merita sa te uiti la nimic. Iar mireasma Marului Vietii te facea sa crezi ca una dintre ferestre e deschisa spre rai.

— Dragul meu, ce frumos e, ii spuse mama.

— Ai sa-l mananci, nu-i asa? Te rog, ii spuse Digory.

— Nu stiu daca doctorul o sa fie de acord, ii raspunse. Dar de fapt sunt aproape sigura ca pot sa-l mananc.

El i-l curata si i-l taie si ii dadu cate o bucatica, pe rand. De-abia termina de mancat, ca mama incepu sa zambeasca si capul ii cazu pe perna intr-un somn adanc, adevarat, bland, fara sa fi luat nici un medicament dintr-acela de care avusese atata nevoie. Si era evident ca acum chipul ei arata altfel. Digory se apleca si o saruta incet, dupa care se furisa din camera cu inima batandu-i foarte tare; lua si cotorul cu el. In restul zilei, de cate ori se uita la lucrurile din jur si vedea cat de banale si de lipsite de magie sunt, isi pierdea orice speranta. Dar cand isi amintea de chipul lui Aslan, incepea din nou sa spere.

In seara aceea, ingropa cotorul in gradina din spatele casei.

A doua zi dimineata, cand veni ca de obicei doctorul, Digory se apleca peste balustrada ca sa auda mai bine. Il auzi pe doctor iesind din camera cu matusa Letty si spunand:

— Domnisoara Ketterley, este cel mai extraordinar caz pe care l-am intalnit in toata cariera mea de medic. E e un miracol. Eu nu i-as spune nimic baiatului acum; ca sa nu-si faca prea mult sperante. Dar, dupa parerea mea

Aici insa incepu sa vorbeasca prea incet si Digory nu-l mai putu auzi.

Dupa-masa se duse in gradina si fluiera semnalul lor secret, ca s-o cheme pe Polly (care nu se mai putuse intoarce in ziua precedenta).

— Ce vesti ai? il intreba Polly, uitandu-se peste gard. Vreau sa zic, ce face mama ta?

— Cred cred ca o sa fie bine, ii spuse Digory. Dar, daca nu te superi, as prefera sa nu vorbesc inca despre asta. Ce-ai facut cu inelele?

— Le-am luat pe toate, spuse Polly. Uite, stai calm, port manusi. Hai sa le ingropam.

— Hai! Am facut un semn unde am ingropat ieri cotorul.

Polly sari gardul si mersera acolo impreuna. Dar se dovedi ca n-ar fi fost nevoie sa faca nici un semn. In locul unde ingropase cotorul, crestea deja ceva din pamant. Nu asa repede cum vazusera crescand copacii in Narnia, dar rasarise deja un pom. Luara o lopatica si ingropara toate inelele magice, chiar si pe ale lor, in cerc, in jurul pomului.

O saptamana mai tarziu, era aproape sigur ca mama lui Digory se insanatosea. Doua saptamani mai apoi, putea sa stea in gradina. Si o luna mai tarziu intreaga casa devenise un loc cu totul diferit. Matusa Letty facea tot ce-i cerea mama: deschidea geamurile, tragea perdelele imbacsite ca sa patrunda lumina in camere, erau flori peste tot, mancarea mai buna, pianul fu acordat si mama incepu din nou sa cante; si se juca atat de mult cu Digory si cu Polly, incat matusa Letty ii spunea:

— Zau, Mabel, tu esti mai copil decat ei doi.

Cand lucrurile merg prost, merg asa o vreme; dar cand lucrurile incep sa mearga bine, atunci merg tot mai bine. Dupa vreo sase saptamani, sosi si o scrisoare lunga de la tata, din India, cu vesti neasteptate. Batranul unchi Kirke murise, ceea ce insemna ca tata era acum foarte bogat. Intentiona sa se pensioneze si sa se intoarca acasa de tot. Iar casa cea mare de la tara, despre care Digory auzise de atatea ori, dar pe care n-o vazuse niciodata, avea sa fie de-acum a lor; casa cea mare cu armuri, grajduri, rau, parc si sere si inconjurata de paduri si de munti Asa ca Digory era acum la fel de sigur ca voi ca vor trai cu totii fericiti pana la adinei batraneti. Dar poate mai vreti sa aflati unele lucruri.

Polly si Digory ramasera buni prieteni. Ea venea aproape in fiecare vacanta sa stea cu ei, in casa lor frumoasa de la tara; acolo a invatat sa calareasca, sa inoate, sa mulga vaca, sa faca prajituri si sa urce pe munte.

In Narnia, animalele traira in pace si bucurie si nici Vrajitoarea, nici alt dusman nu aparu sa tulbure acest taram multe sute de ani. Regele Frank si Regina Helen, impreuna cu copiii lor, traira fericiti in Narnia, iar al doilea lor fiu deveni Rege al taramului Archen. Baietii se insurara cu nimfe, iar fetele se maritara cu zei ai padurii si cu zei ai raului. Felinarul pe care-l plantase Vrajitoarea (fara sa stie ce face) lumina zi si noapte in padurea din Narnia, asa incat locul acela fu numit Felinarul Risipitor si cand, multi ani mai tarziu, ajunse acolo un alt copil din lumea noastra, becul mai ardea inca. Si aventura aceea este, intr-un fel, legata de cele pe care tocmai vi le-am povestit.

Iata cum s-a intamplat. Pomul care crescuse din cotorul pe care-l ingropase Digory in gradina din spatele casei era acum un pom mare-si frumos. Deoarece crestea in solul din lumea noastra, departe de vocea lui Aslan si departe de aerul tanar al Narniei, nu rodea mere care sa vindece femeile muribunde, cum se vindecase mama lui Digory, dar merele pe care le rodea erau mult mai frumoase decat oricare altele din Anglia si erau foarte bune la gust, desi nu si fermecate. Dar undeva in adancul sevei lui, pomul nu-l uita niciodata pe celalalt pom din Narnia, din care se tragea. Uneori se legana misterios, desi nu batea vantul. Cred ca asta se intampla atunci cand in Narnia erau vanturi puternice; pomul din Anglia tremura pentru ca, in clipa aceea, pomul din Narnia se apleca si se legana in bataia vuitului dinspre sud-vest. Cu toate acestea, dupa cum s-a dovedit mai tarziu, in lemnul sau era si ceva magic. Caci, cand Digory ajunse la o varsta mijlocie (si devenise un invatat cunoscut, un profesor si un mare calator al acelor vremuri), casa familiei Ketterley ii reveni lui. Intr-o zi se porni o furtuna puternica in partea de sud a Angliei si pomul cazu la pamant. Digory nu vru sa-l taie pentru lemne de foc, asa ca facu din el un sifonier, pe care-l puse in casa cea mare de la tara. Si, desi el nu a descoperit proprietatile magice ale acelui sifonier, cineva tot le-a descoperit pana la urma. Asa a inceput acel du-te-vino dintre Narnia si lumea-noastra, despre care puteti citi in celelalte carti.

Cand Digory si parintii lui s-au dus sa locuiasca in casa de la tara, l-au luat si pe unchiul Andrew sa stea la ei; tatal lui Digory spuse:

— Trebuie sa-ncercam sa nu-l lasam sa mai faca rele, si nu e corect sa aiba grija de el numai biata matusa Letty.

Unchiul Andrew n-a mai incercat sa faca nici o Magie cate zile a mai avut. Se invatase minte si, la batranete, deveni mai dragut si mai putin egoist decat inainte. Dar ii placea foarte tare sa-si primeasca oaspetii in sala de biliard, unde, singur cu ei, le povestea despre o doamna misterioasa, o regina din alta tara, cu care se plimbase el prin Londra.

— Avea un temperament dracesc, spunea. Da' era o femeie tare faina, domnule, tare faina.

NOTITA BIOBIBLIOGRAFICA

CLIVE STAPLES LEWIS (1898-1963), critic, teolog, autor de science fiction si literatura pentru copii.

Nascut la Belfast, a fost din anii copilariei un cititor pasionat care s-a exersat de timpuriu in arta scrisului. Moartea mamei sale, cand el avea doar zece ani, a insemnat sfarsitul unei copilarii fericite si ocrotite si totodata intalnirea cu o noua lume, cea a scolilor si internatelor de baieti. Adolescentul si-a gasit refugiul in mitologie si in muzica, si-a pierdut credinta in Dumnezeu, dar a continuat sa scrie. A repurtat cateva succese scolare, iar mai tarziu a publicat un volum de poezii si a inceput sa studieze limbi clasice si filosofia la Oxford, in incheierea studiilor, s-a dedicat literaturii engleze, iar din 1925 a fost primit la Magdalen College, remarcandu-se ca un excelent orator si dascal, in aceasta perioada, casa lui a devenit locul de intalnire a unui grup de scriitori, printre care se numara si J.R.R. Tolkien. In 1954 s-a mutat la Cambridge, unde a devenit primul titular al Catedrei de literatura engleza medie si renascentista.

Intre 1929 si 1931, C.S. Lewis s-a reconvertit la crestinism, iar aceasta importanta experienta a devenit o sursa si o constanta a intregii sale opere, incepand cu prelegerile si cu lucrarile sale de specialitate si pana la trilogia SF (Out of the Silent Planet; Perelandre; That Hideous Strength) sau ciclul de povestiri fantastice pentru copii CRONICILE DIN NARNIA.