Al doilea Imperiu si Legea Falloux - razboiul din 1870

Al doilea Imperiu si Legea Falloux - Razboiul din 1870

In capitolul precedent, am mentionat toleranta de care se bucurau iezuitii in Franta sub Napoleon III, chiar daca Societatea era interzisa in mod oficial. In orice caz, nu ar fi putut fi altfel atata timp cit regimul datora existenta sa - in mare parte - bisericii romane, al carei sprijin nu inceta atat timp cit dura regimul. Dar era atat de costisitor pentru Franta!

Cititorii "Progresul de Pas-de-Calais", o publicatie pentru care viitorul imparat scrisese cateva articole in 1843 - 1844, nu-l puteau suspecta de indulgenta fata de ultramontanism (curentul care sustinea infailibilitatea papei - n.t.), judecand dupa urmatoarele: "Clerul cere, sub pretextul libertatii invatamantului, dreptul de a instrui tineretul. Statul, pe de alta parte, cere deasemenea dreptul instruirii publice directe pentru interesele proprii. Aceasta lupta este rezultatul opiniilor divergente ale guvernului si bisericii. Amandoua doresc sa influenteze tanara generatie, pornind din directii opuse si in sprijinul profitului lor direct. Noi nu credem ca toate legaturile dintre biserica si autoritatea civila trebuie rupte pentru a opri aceasta disensiune. Din pacate, preotii Frantei, in general, se opun intereselor democratice; a le permite sa construiasca scoli fara a-i controla inseamna a-i incuraja sa invete lumea sa urasca revolutia si libertatea". Si apoi: "Clerul va inceta sa mai fie ultramontanist in momentul in care cineva ii va obliga sa se moder­nizeze si sa se amestece cu oamenii care isi dobandesc pregatirea prin aceleasi metode si din aceleasi surse ca si masa populara".

Referitor la modul in care erau pregatiti preotii germani, autorul spune: "In loc sa fie separati de restul lumii din copilarie si instalati in seminarii, urand societatea in care trebuie sa traiasca, ei ar trebui sa invete mai intai sa fie cetateni inainte de a fi preoti".

Aceasta nu a incurajat clericalismul politic al viitorului imparat, pe atunci un "carbunar". Dar ambitia de a ocupa tronul l-a facut in curand foarte supus Romei. Nu l-a ajutat chiar Roma sa faca primul pas?

"Facut presedinte al Republicii la 10 decembrie 1848, Louis Napoleon Bonaparte a strans in jurul lui un grup de ministri, unul din acestia fiind M. Falloux. Cine este acest M. Falloux? O unealta a iezuitilor Pe 4 ianuarie 1849, el formeaza o comisie a carei rol este de a pregati o mare reforma legislativa a invatamantului primar si gimnazial". In cursul discutiilor, M. Cousin remarca faptul ca biserica greseste legandu-si soarta de iezuiti. Domnul Dupanloup a aparat energic Societatea Era in pregatire o lege care dadea unele libertati iezuitilor. "In trecut, Statul si Universitatea fusesera aparate de invazia iezuitilor; noi am fost nedrepti si am gresit. Noi am cerut ca guvernul care a aplicat legea impotriva acestor agenti straini sa acorde iertarea lor. Ei sunt cetateni buni care au fost calomniati si judecati gresit; ce putem face ca sa le aratam respectul si stima pe care le-o datoram?

"Puneti in mainile lor pregatirea tinerei generatii".

"Acesta este de fapt scopul legii din 15 martie 1850 Aceasta lege nu­meste un consiliu superior pentru educatie publica in care clerul are o pozitie dominanta (art.1); face din cler stapanul scolilor (art.44); da asociatiilor religioase dreptul sa deschida scoli particulare, fara a trebui sa ceara socoteala asupra congregatiei neautorizate (iezuitii) (art.172). Domnul M. Barthelemy Saint Hilaire incearca in van sa demonstreze ca scopul autorilor acestui proiect este de a oferi monopolul educatiei clerului si de aceea aceasta lege ar fi fatala universitatilor; Victor Hugo striga in zadar: "Aceasta lege este un monopol in mainile acelora care incearca sa faca invatamantul sa izvorasca din sacristie si guvernarea din confesional" (Adolphe Michel "Iezuitii", pag.66 ).

Dar adunarea legislativa ignora aceste proteste. Ba prefera sa as­culte pe domnul Montalembert, care exclama: "Noi vom fi inghititi daca nu vom opri imediat tendinta spre rationalism si demagogie; si mai mult, aceasta poate fi oprita numai cu ajutorul bisericii". Si el adauga, pen­tru a fi sigur ca semnificatia acestei legi este bine descrisa: "Unei armate de profesori corupti si anarhici trebuie sa-i opunem armata clerului". Legea a fost votata. Niciodata pana atunci nu obtinusera iezuitii in Franta o victorie mai deplina.

Domnul de Montalembert a admis plin de mandrie: "Eu apar dreptatea (justitia) prin sustinerea guvernului Republicii, care a facut atatea ca sa salveze ordinea si sa mentina unitatea poporului francez; mai ales ca guvernul a facut mai multe servicii bisericii catolice decat toate celelalte guverne la putere in ultimele doua secole".

Toate acestea s-au intamplat acum o suta de ani, dar ne par foarte cunoscute astazi. Dar sa vedem cum actiona Republica condusa de Louis Napoleon pe plan international.

Revolutia din 1848, printre alte consecinte in Europa, a provocat ridicarea italienilor din Roma impotriva papei Pius IX, suveranul lor, care se refugiase la Gaeta. S-a proclamat Republica Romana. Printr-un scandalos paradox, Republica Franceza, in acord cu austriecii si regele Neapolelui, l-au readus la tron pe suveranul nedorit.

Un regiment francez a asediat Roma si a cucerit-o in 2 iulie 1849, restaurand puterea pontificala; ea a reusit sa se mentina cu ajutorul unei divizii franceze de ocupatie, care a parasit Roma numai dupa primul dezastru din razboiul franco-german (1870)".

Inceputul fusese promitator.

"Lovitura din 2 decembrie 1851 a cauzat proclamarea Imperiului. Presedintele Republicii, Louis Napoleon, ii favorizase pe iezuiti in tot felul. Acum imparat, nu refuza nimic complicilor si aliatilor lui. Clerul si-a dat binecuvantarea asupra masacrelor si surghiunurilor facute la 2 decembrie. Singurul responsabil de aceasta lovitura abominabila era privit ca manuitorul providential. Arhiepiscopul Parisului care vazuse masacrul pe bulevard, exclama: "Omul pregatit de Dumnezeu, a venit! Degetul lui Dumnezeu nu a fost niciodata mai vizibil ca in evenimentele care au avut un atat de mare rezultat".

Episcopul de Saint Flour a spus de la amvonul sau: "Dumnezeu l-a ridicat pe Louis Napoleon; El il alesese deja pe el ca sa fie imparat. Da, dragii mei frati, Dumnezeu l-a consacrat dinainte prin binecuvantarea pontifului sau si a preotilor; El insusi l-a ales; putem noi sa ignoram alegerea Domnului?"

Episcopul de Nevers saluta in mod fatarnic pe "instrumentul provi­dentei". "Aceasta adulatie vrednica de mila, care ar putea fi marita, merita o recompensa. Aceasta recompensa a fost completa eliberare a ie­zuitilor pe toata durata Imperiului. Societatea lui Isus a fost literal­mente stapana Frantei timp de 18 ani s-a imbogatit, si-a inmultit asezamintele si si-a raspandit influenta. Actiunea ei a fost simtita in toate evenimentele timpului, in special in expeditia din Mexic si in declararea razboiului din 1870".

"Imperiul inseamna pace", a declarat noul suveran. Dar, la doi ani dupa urcarea pe tron, a inceput primul razboi din cele care s-au succe­dat in timpul domniei lui; istoria ar putea vedea fara legatura intre ele cauzele care au determinat aceste razboaie, daca nu am cunoaste elementul lor comun: apararea intereselor bisericii catolice. Razboiul din Crimeea, primul dintre acestea - a slabit Franta, nefiind profitabil pe plan national - este un exemplu caracteristic.

Nu un om care se impotrivea clerului, ci abatele Brugerette a fost acela care a scris: "Cuvantarile celebrului Theatine" (parintele Ventura) tinute in capela din Les Tuileries in 1857, prezinta Restaurarea Imperiului ca pe o lucrare a lui Dumnezeu si il proslavea pe Napoleon III pentru ca apara religia in Crimeea si facea sa straluceasca iarasi maretele zile ale Cruciadelor in Est Razboiul Crimeii a fost privit ca un compliment adus expeditiei Romane El a fost laudat si slavit de intreg clerul, plin de admiratie pentru fervoarea religioasa a trupelor care au asediat Sevastopolul.

Saint Beuve a povestit in mod miscator cum Napoleon III a trimis o imagine a sfintei Fecioare flotei franceze.

Paul Leon, membru al Institutiei, a explicat ce a insemnat aceasta expeditie care a entuziasmat clerul: "O cearta intre calugari a reinviat ­problema Estului: s-a nascut din rivalitatea dintre biserica latina si cea ortodoxa in legatura cu protejarea locurilor sfinte (Palestina). Cine sa vegheze asupra bisericilor din Betleem, sa tina cheile si sa conduca activitatea? Cum este posibil ca aceste chestiuni minore sa poata invrajbi doua mari imperii? Dar, in spatele calugarilor bisericii latine se afla partida catolica franceza, iar in spatele solicitarilor ortodoxe era influenta Rusiei" (Paul Leon, "Razboiul pentru pace", pag. 321-323).

Tarul invoca protectia pe care trebuia s-o asigure bisericii ortodoxe si pentru a o face in mod practic, a cerut flotei sa foloseasca stramtoarea Dardanele. Anglia, care era sprijinita de Franta, refuza si razboiul izbucneste. "Franta si Anglia puteau ajunge la teritoriile ta­rului numai prin Marea Neagra, cu ajutorul turcilor Din acest punct, razboiul Rusiei devine razboiul Crimeii si este in intregime concentrat in asedierea Sevastopolului, un episod costisitor si fara rezultat. Batalii sangeroase, epidemii ucigatoare si suferinte inumane au costat Franta o suta de mii de morti (Paul Leon).

Trebuie subliniat ca acesti o suta de mii de morti erau soldati a lui Hristos si gloriosi "martiri ai credintei", dupa spusele arhiepiscopului Parisului, Sibour, care a declarat in acel timp: "Razboiul Crimeii, dintre Franta si Rusia, nu este un razboi politic, ci unul sfant; nu se lupta un stat cu altul, sau un popor contra altuia, ci este un razboi religios, o cruciada". (Journet, "Exigente crestine in politica", pag. 274)

Recunoasterea este fara ocolisuri. Nu am auzit acelasi lucru nu cu mult timp in urma, in timpul ocupatiei naziste, spus in termeni identici de preotii papei Pius XII si chiar de catre Pierre Leval, presedintele consiliului primariei din Vichy?

In 1863 are loc o expeditie in Mexic. Despre ce este vorba, ce urmarea? Sa transforme o republica laica intr-un imperiu si sa-l ofere lui Maximilian, arhiduce al Austriei. Austria era stalpul principal al papalitatii. Se voi a de asemenea ridicarea unei bariere impotriva influentei protestantismului din Statele Unite ale Americii asupra Americii de Sud. Albert Bayet a scris cu perspicacitate: "Telul razboiului este de stabili un Imperiu catolic in Mexic si de a reduce drepturile oamenilor ca si campania din Siria si cele doua din China, aceasta servind intere­sele catolice" (Albert Bayet, "Istoria Frantei").

Stim cum, in 1867, dupa ce armata franceza s-a reimbarcat, Maximilian, ghinionistul campion al Sfantului Scaun a fost facut prizonier cand Queretaro s-a predat si a fost impuscat, facand loc instaurarii republicii conduse de biruitorul Juarez.

Cu toate acestea, se apropia momentul cand Fratia trebuia sa pla­teasca inca odata mult mai scump pentru sprijinul politic dat de Vatican tronului imperial. In timp ce armata franceza isi varsa sangele in cele patru zari ale lumii, devenind tot mai slaba si aparand interese care nu erau ale ei, Prusia, sub mana puternica a viitorului "cancelar de fier", era ocupata in a-si extinde puterea militara cu scopul unirii tuturor statelor germane intr-un singur bloc. "Austria a fost prima victima a dorintei si puterii sale. Prusia avea o intelegere cu Austria ca sa puna mana pe ducatele daneze Schleswig si Holstein, dar Austria a fost pacalita de complicele ei. Razboiul care a urmat fost castigat curand de Prusia la Sadova pe 3 iulie 1866. A fost o lovitura teribila pentru vechea monarhie habsburgica, care era totusi in declin, lovitura a fost tot la fel de puternica si pentru Vatican, pentru ca Austria era de mult timp fortareata cea mai credincioasa dintre tinuturile germane. De atunci, Prusia protestanta isi exercita autoritatea asupra lor. Doar daca biserica romana nu gaseste "un brat laic" capabil sa opreasca total expansiunea puterii "eretice".

Dar cine poate juca acest rol in Europa inafara de Imperiul francez? Napoleon III, omul trimis de Providenta, va avea onoarea sa razbune Sadova. Armata franceza nu era pregatita. "Artileria era veche, depasita. Tunurile noastre se incarca inca pe guri", scria Rothan, ministrul francez la Francfort si care putea vedea venind dezastrul. "Prusia este constienta de superioritatea ei si de slaba noastra dotare", mai adauga el. Instigatorii razboiului nu erau interesati de aceasta. Candidatura unui Hohenzollern la tronul vacant al Spaniei a fost scuza pentru acest con­flict; de asemenea, Bismark il dorea. Cand el a falsificat telegrama de la Ems (telegrama prin care a inasprit raspunsul regelui Prusiei catre ambasadorul Frantei - n. t.), avocatii razboiului au avut jocul in mainile lor si au starnit mania poporului.

Franta declara razboi; "Razboiul din 1870 a fost dovedit de istorie ca fiind opera iezuitilor", a scris Gaston Bally. Compozitia guvernului care a trimis Franta la dezastru este descrisa astfel de catre eminentul istoric catolic, Adrien Dansette: "Napoleon III a inceput prin a-l sacrifica pe Victor Duruy, apoi aranja sa fie numiti in guvern oameni din partida populara. (ianuarie 1870). Noii ministri erau catolici sinceri sau ecleziasti care credeau in conservatorismul social".

Este usor de inteles acum ce era atunci inexplicabil: graba acestui guvern de a extrage un "motiv de razboi" din acea telegrama ticluita chiar inainte de a se fi confirmat acest lucru.

"Urmarile au fost: caderea Imperiului si contralovitura ce a urmat impotriva scaunului papal Edificiul imperial si cel papal, incoronate de iezuiti, au cazut in acelasi noroi, in ciuda Conceptiei imaculate (dogma ca Maria a fost nascuta fara pacat - n.t.) si a infailibilitatii papei. Dar, vai! toate acestea se intamplau peste cenusa Frantei!" (Gaston Bally, "Istoria religioasa a Frantei contemporane", pag. 100-101).