Biserica si Stat in primele trei secole

Relatiile dintre Biserica si puterea politica in Imperiul roman, si mai tarziu in Imperiul bizantin, in primele secole ale Crestinismului, au facut obiectul unor cercetari istorice si se bucura astazi de o interesanta bibliografie Aceste relatii au fost diferite in functie de epoca, de-a lungul veacurilor existand de asemenea deosebiri intre Rasaritul si Apusul crestin . O buna cunoastere a acestor relatii este ingreunata de obiectivitatea sau subiectivitatea de care au dat intotdeauna dovada izvoarele istorice. Raporturile dintre Biserica si putere contin conflicte de constiinta, uneori latente, alteori manifeste.

Acest gen de conflict « poate capata - asa cum afirma Luigi Sturzo - dupa caz, o forma juridica sau una politica, dar in fond avem intotdeauna de a face cu un conflict de constiinta, pentru ca ceea ce se afla in joc este personalitatea umana » . In definitiv, probleme omenesti si probleme de idei, strins legate, caci ideea nu poate fi despartita de evenimentul care o provoaca.

Totusi cercetarile privind relatiile dintre Biserica si Stat pun in valoare o serie de factori care au determinat evolutia vietii bisericesti. Este nevoie sa se aprecieze just care au fost fortele multiple care existau in spatele relatiilor dintre Biserica si Stat, componentele lor, contributiile lor reale. In acelasi timp nu trebuie ocolite mentalitatile si interesele umane, in care un rol important l-a jucat 'oportunismul'.

Pentru credinciosi, Biserica reprezinta comunitatea si comuniunea oamenilor cu Dumnezeu prin Hristos, Fiul Intrupat, in Duhul Sfant, precum si forma vazuta a unei asocieri suprafiresti cu Iisus Hristos, Cuvintul lui Dumnezeu intrupat, intrucat credinciosii alcatuiesc un singur trup al carui Cap este Hristos, intr-o noua viata, tainica, la care se fac cu adevarat partasi.

Tot asa cum Iisus Hristos este persoana istorica, si Biserica Sa este istorica . Aceasta Biserica, iesita din miinile lui Dumnezeu (Una, Sfinta, Soborniceasca si Apostoleasca), incorporeaza toti oamenii prin botez, facandu-i partasi la viata adevarata prin Sfanta Euharistie, curatindu-i prin pocainta, pastorindu-i prin ierarhie

Biserica depaseste toate societatile umane care-l au ca subiect pe om, dar ea il considera pe acesta nu doar ca pe o creatura rationala pur si simplu, supusa unor necesitati si unor interese strict temporale, ci in perspectiva scopului sau suprafiresc, catre care trebuie sa convearga intreaga sa existenta individuala si sociala Biserica se lupta pentru indumnezeirea omului . Primii crestini alcatuiau o lume aparte, neconsiderand cele pamantesti nici ca pe o finalitate, nici ca pe un bun. Lumea profana le era straina si chiar ostila. Comunitatea crestina putea fi considerata ca un stat in stat, chiar daca nu urmarea nici un fel de separare politica si nu intentiona, nici macar in perspectiva, sa constituie o unitate politica distincta

Impotriva unei teologii politice care crea premiza zeificarii suveranului, crestinii nu au incetat a reaminti ca imparatul nu este decat un om, a carui putere vine de la Dumnezeu. Biserica martirilor proclama fara teama mortii: 'Deus mayor et non imperator' . Lasand in acelasi timp o oarecare libertate Bisericii, Statul nu va renunta a interveni in evolutia acesteia. Interventiile autoritatii politice se justificau fie prin protectia ordinii publice, fie prin garantia drepturilor comunitatilor religioase .

In toate epocile, puterea seculara a avut tendinta sa exercite o actiune directa in materie de religie, pentru a-si afirma mai bine dominatia. Prin putere, se inteleg fortele care conduc lumea, iar pentru epoca respectiva, fortele care conduceau Imperiul Roman, institutiile reprezentate de imparat, de Senat, de guvernatorii provinciilor, Un Stat esentialmente pagan, care, de la Deciu (249-253 d. Hr.) la Diocletian (284-305 d. Hr.), a dat dovada de un paganism agresiv.

Pentru Biserica primara, Statul ramane un instrument secular considerat ca fiind necesar vietii sociale, in virtutea pacatului originar. Deci, ca principiu, statul, recunoscut ca o institutie voita, ceruta de structura Bisericii, care nu se poate lipsi de protectia acestuia, si Biserica, dorind sa-si pastreze autonomia, pozitia, si fiind, prin originea si prin scopurile sale, superioara statului

Nu este usor de gasit o definitie a statului , ba este chiar greu de gasit una cu care sa fie toata lumea de acord. Jean Gaudemet se gandea la o expresie « care sa acopere realitati multiple, abstractii in spatele carora istoricul trebuie sa regaseasca tendinte si forte»

Din punct de vedere crestin, legitimitatea statului se intemeiaza pe o conformare la voia Dumnezeului Unic, izvor al oricarei puteri in vederea binelui comun, menirea statului fiind de a promova binele general si de a reprima raul (Rom. XIII). Acceptarea de catre crestini a societatii politice a Imperiului Roman, in virtutea faptului ca aceasta era voia lui Dumnezeu, constituie o atitudine pozitiva. Imperiul Roman era cadrul secular in care Dumnezeu a binevoit sa Se Reveleze si in care Fiul Sau S-a intrupat dupa cum afirma Origen: « Este sigur ca Iisus S-a nascut pe vremea imparatului Augustus, care, prin puterea lui, a adunat laolalta, ca sa zicem asa, sub o singura stapanire, pe cei mai multi din oamenii pamantului. Daca ar fi fost pe atunci mai multe imparatii ar fi fost o piedica in calea raspandirii invataturii lui Iisus peste tot pamantul . . Caci cum altfel ar fi putut birui aceasta invatatura pasnica, potrivit careia nu se ingaduia sa te razbuni nici macar pe dusmani? Iar starea lumii cum s-ar mai fi schimbat deodata cu nasterea Mantuitorului peste tot pamantul intr-o stare mai blanda? »

Statul nu este de esenta divina, dar intrucat corespunde ordinii voite de Dumnezeu, el are o demnitate eminenta care impune supunere din partea tuturor. Sfintii Parinti ne invata ca functiile naturale ale statului sunt cele care privesc asigurarea ordinii, unirii si pacii. Crestinul este convins ca autoritatea politica va voi si va sti sa dea satisfactie aspiratiilor legitime de libertate religioasa ale supusilor loiali si de un civism ireprosabil. Exigentele statului, daca raman in limitele stabilite, nu pot deci parea catusi de putin excesive crestinului. Statul exista in planul unei pedagogii divine in scopul de a educa oamenii in respectul legii si al dreptatii. « Statul face parte din cadrul acestui eon. Nu are nimic absolut. Nici existenta nu are decat in masura in care Dumnezeu il mentine pentru a asigura ordinea provizorie a acestei lumi »

Principiile care reglementeaza relatiile crestinilor cu puterea au fost stabilite inca din perioada apostolica. Kerygma pune intr-adevar intrebarea si ofera si raspunsul privitor la raporturile dintre credinta crestina si loialismul politic fata de autoritatile statului. Aspectul profund innoitor al credintei crestine se regaseste pe deplin in afirmatia Mantuitorului Iisus Hristoa ca cele duhovnicesti sunt cu necesitate distincte de cele politice si ca trebuie dat « Cezarului ce este al Cezarului si lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu » (Matei XXII, 21) . Aceasta nu inseamna o negare a statului de catre crestini, nici un refuz de a-i recunoaste autoritatea

Inainte de secolul IV, gandirea asupra vietii politice si a institutiilor statului nu este lipsita nici de forta, nici de corectitudine. Dupa cum afirma Charles Munier « intr-un context general de violenta si de suspiciune, Parintii Bisericii paleocrestine au stiut sa puna in lumina principiile generale ale unei etici crestine a realitatilor politice si sa fixeze principalele coordonate ale unei doctrine bine echilibrate a raporturilor dintre Biserica si stat, tot atat de straina de opozitia lipsita de discernamant cat si de capitularea plina de lasitate  »

In timpul primelor decenii ale existentei sale, Crestinismul nu a fost perturbat de autoritatea romana. Comunitatile sale erau prea neinsemnate numeric pentru a suscita atentia cercurilor oficiale. Este demn de remarcat faptul ca inainte de anii 90, documentele crestine nu manifesta nici un fel de opozitie fata de statul roman . Sfantul Apostol Pavel intemeia existenta si activitatea ordinii politice pe voia lui Dumnezeu, Creatorul neamului omenesc, si sublinia ca autoritatea care se exercita in stat este subordonata binelui general « Voiesti, deci, sa nu-ti fie frica de stapanire? Fa binele si vei avea lauda de la ea. » (Rom. 13, 3) . Petru adresa un apel Asiei Mici, teritoriu clasic al indumnezeirii statului « dati tuturor cinste, iubiti fratia, temeti-va de Dumnezeu, cinstiti pe imparat » (I Pierre 2, 17). Era o pozitie deliberat optimista, fondata pe postulatul ca Statul, care poseda propria sa legitimitate, lucreaza in sensul justitiei si pacii sociale. Cu toate acestea, amandoi au fost adusi in fata regilor si a judecatorilor sub acuzatia capitala de a fi dusmani ai statului.

Crestinismul primelor veacuri a ramas credincios conceptiei pauline cu privire la realitatile politice, chiar si atunci cand statul (care intruchipeaza intreaga putere) devine persecutor. Crestinii nu pun niciodata in discutie ordinea politica ca atare, nici regimul imperial care o reprezenta in acel moment.

In repetate randuri Apologetii subliniaza ideea Cezarului voit de Dumnezeu. Tertulian afirma la cumpana secolelor II-III ca: « tocmai de aceea imparatul este mare, pentru ca este mai mic decat cerul, caci el insusi este al Celui in puterea caruia este si cerul si orice faptura. Prin El este imparat, prin cel ce a fost si om inainte de a fi imparat; de la El are putere, de la care a primit si sufletul»

Parintii Apostolici si Apologetii nu se opresc asupra problemelor teoretice ale sprijinirii sau ale legitimitatii puterii politice , ci amintesc caracterul relativ si trecator al tuturor imparatiilor acestei lumi, precum si responsabilitatea ce revine tuturor conducatorilor la Judecata lui Dumnezeu. Sfintii Parinti nu-si faceau mari iluzii cu privire la eficacitatea legilor omenesti, tinand seama cat de mare este viclenia oamenilor.

Clement Romanul si Tertulian au scris pagini severe asupra acestui subiect. Avocatul din Cartagina se intreba, cu indignare, la sfarsitul secolului II: « ce poate insemna aceasta autoritate a legilor omenesti, daca omul poate sa le ocoleasca, si de cele mai multe ori, chiar sa treaca nebagata in seama vina, iar uneori sa le infrunte din indrazneala sau din necesitate? . Noi insa, care ne aflam sub ochii lui Dumnezeu Care stie toate si stim mai dinainte ca pedeapsa Lui este vesnica, suntem singurii care cu adevarat pazim nevinovatia, si din convingere adanca, si din neputinta de a ne ascunde . , noi ne temem de Dumnezeu, iar nu de proconsul"

Ca si Sfantul Justin Martirul si Filozoful , Origen afirma despre crestini, ca sunt constienti de originea divina a oricarei autoritati, si de aceea traiesc in respectul ordinii definite de legea cetatii. Marele scriitor bisericesc afirma ca: "exista doua legi: una este legea firii, pe care a asezat-o Dumnezeu, cealalta este legea scrisa pentru Stat. Este bine ca legea scrisa sa nu se contrazica cu Legea lui Dumnezeu, dar si mai bine este ca cetatenii sa nu fie tulburati de legi straine. Cand legea firii, adica a lui Dumnezeu, pomeneste, altceva decat cea scrisa, sa bagi de seama daca nu cumva iti dicteaza ratiunea sa zici adio legilor scrise si intentiilor legiuitorilor si sa te predai lui Dumnezeu ca legiuitor, sa alegi a trai dupa legea Cuvantului Sau, chiar daca ar trebui sa faci acest lucru cu pretul multor primejdii, a nesfarsite suferinte, poate chiar a mortii si a dispretului altora. Cand lui Dumnezeu ii place altceva decat ceea ce place unora din legile statelor - si este cu putinta sa placa si lui Dumnezeu si celor care prefera astfel de legi - nu are nici un rost sa dispretuiesti acele fapte prin care omul se face placut Facatorului tuturor si sa alegi pe acelea prin care nu esti placut lui Dumnezeu, dar esti placut legilor, care de fapt nici nu sunt legi, precum si prietenilor acelor legi »" . « Deci, noi crestinii, care stim ca acea lege care din fire imparateste peste toti nu este decat legea lui Dumnezeu, incercam sa traim dupa ea, luandu-ne adio de la legile care nu sunt legi »

Originalitatea primului contact al Bisericii crestine care tocmai luase nastere cu societatea politica reprezentata de Imperiul Roman ni se dezvaluie prin faptul ca persecutiile nu au trezit nici o reactie violenta, nici o revolta, nici o rezistenta organizata din partea crestinilor Modul lor de a rezista nu era, deci, decat refugierea in catacombe sau marturisirea de credinta publica si martiriul. Fata de Imperiu ca unitate politico-religioasa, activitatea lor putea fi considerata ca un fel de anarhism social . Violenta Bisericii primare este de natura verbala; ea se traduce prin proorociri si nu prin comploturi.

Doar «Apocalipsa este cealalta fata a aceleiasi pozitii fundamentale a crestinismului primar fata de statul roman. Ea constituie primul document crestin care condamna radical Imperiul devenit persecutor » . Elementele traditiei iudeo-crestine primare, ideea Imparatiei lui Dumnezeu, a demnitatii imparatesti a lui Hristos, care triumfa impotriva tuturor vrajmasilor Sai, par sa sugereze ca si conditiile politice vor fi rasturnate la sfirsitul veacurilor. Aceste elemente au stat la baza unei literaturi apocaliptice si a diferitelor speculatii privind apropierea Parusiei . Scrupulosi in achitarea taxelor si impozitelor , de care Statul avea nevoie pentru a asigura serviciile publice, crestinii ar fi acceptat chiar sa ia parte la gestionarea treburilor publice, daca acestea nu ar fi fost legate de obligatii cultuale incompatibile cu credinta lor. Daca ar consimti sa renunte la anumite exigente in materie de cult public, Imperiul nu ar putea gasi slujitori mai devotati decat in randul crestinilor » . Fidelitatea lor politica nu putea merge insa pana la a se inchina zeilor protectori ai imparatului si a accepta cultul geniului imperial. Ei refuza sa se alature fortelor de sacralizare a puterii politice a Imperiului. Acest refuz de a diviniza puterea politica, divinizare pe care crestinii nu o puteau accepta, constituie lespedea funerara a loialismului lor politic 

Referat: Marile calde si marile reci Lucrare: Orasul Hirlau - istoric, asezare; vecini

Impotriva unei teologii politice, care-l defineste pe suveran ca pe o fiinta chemata la indumnezeire, mostenitor al unui om zeificat, inspirat de zei, crestinii afirma staruitor ca imparatul nu este decat un om a carui autoritate vine de la Dumnezeu. Astfel, ei definesc un anumit egalitarism. Ceea ce confera maretie imparatului, este faptul de a intelege ca Ii este inferior lui Dumnezeu si raspunzator de poporul sau in fata Acestuia

Biserica nu a opus niciodata statului un refuz categoric, izvorat dintr-o orientare mistica spre lumea de dincolo. Ba dimpotriva, Biserica martirilor, dand dovada de un instinct politic foarte sigur si calauzita de lumina dumnezeiasca, a stiut sa gaseasca da-ul si nu-ul potrivite; astfel, a putut sa spuna « nu » statului absolutist al Cezarilor despotici. Hippolyte ajunge chiar sa considere statul roman, cu impresionanta sa unitate, drept o contrafacere diabolica a unitatii Bisericii, « a poporului de stapani » pe care il alcatuiesc crestinii

Biserica martirilor avea sa propovaduiasca fara a se teme de moarte: « Dumnezeu este cel mai mare, nu imparatul » . Imperiul roman s-a slujit de cultul Romei si de imparat ca de un puternic mijloc de guvernare, care-si extindea eficacitatea pana in cele mai indepartate provincii si mentinea astfel coewiunea intre diferitele popoare. Chiar daca a lasat Bisericii o anumita libertate, statul nu a renuntat sa intervina in evolutia acesteia . Interventia autoritatii politice era justificata fie prin apararea ordinei publice, fie prin garantarea drepturilor comunitatilor religioase.

In timpul lui Alexandrue Sever (222-235), a avut loc un conflict intre niste circiumari si Biserica Romei in legatura cu un imobil. Diferendul a fost  adus in fata imparatului, care le-a dat castig de cauza crestinilor

Imparatul Aurelian (270 - 275 d. Hr.), pagan si dusman al crestinilor, a intervenit in conflictul care-i dezbina pe crestinii din Antiohia in legatura cu bazilica, pentru a decide daca aceasta trebuia sa-i revina episcopului Pavel din Samosata, acuzat de adoptianism si caterisit, sau episcopului Domnus, ales in locul sau. Aurelian a hotarat ca bazilica trebuie sa revina celui care ramasese in comuniune cu episcopul Romei . In orice caz, Biserica crestina a obtinut mari avantaje din situatia favorabila a acelei epoci si s-a aflat mai aproape ca oricand de recunoasterea oficiala.

* *

Ajunsa in seolul IV, avand in urma sa aproape trei secole de istorie, Biserica a avut timpul necesar sa-si dezvolte organizarea, cu exceptia monahismului, care se afla abia la inceput. Toate institutiile sale fundamentale functioneaza si au ajuns aproape la maturitate. Biserica soborniceasca, catolica, Biserica universala, este constituita dintr-o serie de comunitati locale supuse autoritatii unui episcop: Biserica episcopala, iata unitatea de baza a acestui ansamblu de credinciosi si a clerului insusi, cu o organizare foarte ierarhizata - episcopi, preoti, diaconi, ipodiaconi

De acum doua sisteme de organizare sociala coexista in acelasi teritoriu si, ceea ce este si mai important, sunt alcatuite din aceiasi oameni. « Ele se recunosc una pe cealalta si incep sa se si ajute reciproc. Dar fiecare doreste sa-si pastreze prerogativele si uneori priveste prea de aproape domeniul invecinat » . De aproape un veac, crestinismul incepuse sa patrunda adanc in societatea romana, cucerind noi paturi sociale, extinzandu-se in tinuturi noi si astfel subminand Imperiul din interior. Crestinismul devenise o forta morala si sociala. Imperiul nu reusise nici sa-l tina in frau, nici sa-l elimine. Crestini se intalneau in aproape toate provinciile, in aproape toate clasele sociale si in aproape toate profesiile. Biserica avea o organizare caracteristica: legi liturgice, autoritati recunoscute, tribunale speciale, locuri de intrunire si de cult, cimitire, proprietati, precum si o disciplina interioara. Toata aceasta organizare asociativa, creata in penumbra catacombelor, fie in timpul persecutiilor, fie in perioada de toleranta, cuprindea nucleul unei forme sociale mai ample care se dezvolta in interiorul Imperiului

Ideea unui Imperiu unic, Patria romana , pentru intreaga crestinatate a fost o conceptie teoretica si practica care a cautat sa imbine universalitatea Bisericii cu pretinsa universalitate a puterii politice . Pentru bizantini, problema nu se punea in principiu ca o chestiune de raporturi intre doua « puteri » sau doua « ordini » juridice, ci ca un raport intre oameni. Factorul uman era un element personal, care facea balanta sa se incline intr-o parte sau in cealalta

Crestinismul nu a distrus lumea antica, ci a inlocuit-o. In fata unei societati senile, Biserica poseda vitalitatea intreprinzatoare a tineretii. In fata unei civilizatii erodate de propriile tare, ea era un tezaur de virtuti. In fata unei constiinte framantate, care se indoia de scop si de mijloace, ea stia unde se afla « calea, adevarul si viata ».

Raporturile dintre Biserica si stat nu puteau fi marcate de docilitatea pe care ar fi dorit-o oamenii politici. Astfel, doua solutii pareau a fi posibile : absorbirea crestinismului sau respingerea lui, si ambele aveau sa fie incercate in cursul sec.IV

Dar, inca dinainte, Tertulian, Meliton de Sardes si Origen observasera ca unitatea Imperiului cooperase intr-un mod foarte util la remarcabilul succes al propovaduirii crestine. Inca de la mijlocul secolului al III-lea, Origen stabileste tema apologetica cu privire la rolul providential al Imperiului Roman, tema care avea sa capete o mare importanta in urmatoarele doua secole. Pe de alta parte, crestinismul venea sa aduca aspiratiilor cele mai profunde ale omului un raspuns care nu le mai fusese dat pana atunci, aspiratiilor la viata vesnica si semi-dumnezeiasca, iata ce venea crestinismul sa satisfaca prin fagaduintele sale privitoare la unirea cu Dumnezeu intr-un viitor fara sfarsit. Rezistenta la crestinism se dovedea astfel ineficace. « Inceputul secolului IV avea sa traiasca una din cele mai importante revolutii pe care istoria Bisericii le-a cunoscut vreodata: ignorata sau persecutata in perioada anterioara, ea isi dobandeste dintr-odata deplina libertate si in curand avea sa beneficieze de favorurile stapanirii, care-i va acorda cele mai largi privilegii »

In afara Imperiului, crestinismul cucereste ansamblul popoarelor germanice, cu exceptia francilor si a unei parti a lombarzilor si a vizigotilor. Crestinismul era deja recunoscut in Armenia. Tanarul nobil armean, botezat in Cezareea Capadociei cu numele de Grigore, cel dintai evanghelizator al armenilor, reuseste sa-l converteasca pe regele Tiridat II . Suveranul, caruia nu-i displacea, poate, sa combata astfel mazdeismul dusmanului national, Persia sasanida, impune crestinismul tuturor supusilor sai.

Aristocratia nu se multumeste doar sa se converteasca: in curand, furnizeaza cea mai mare parte a clerului superior si-si trimite o parte dintre credinciosi in manastiri . Lumea episcopilor devine mai numeroasa. In Spania, incepand din primii ani ai sec.IV, canoanele sinodului de la Elvira semnaleaza crestini in toate clasele sociale: mari proprietari (c.40,41,49), magistrati municipali. Concursul dat de marii proprietari care, din ce in ce mai mult, fac din domeniul lor o unitate de viata, asigura nevoile duhovnicesti si materiale ale domeniului respectiv.

La inceputul secolului al IV-lea doua institutii coexista pe acelasi teritoriu, de aceasta data formate din aceeasi oameni. Ele se recunosc si in acelasi timp isi acorda un ajutor reciproc. Crestinismul patrunde profund in societatea romana, castiga noi clase sociale si Imperiul se simte amenintat din interior. In realitate, aceasta convertire rapida este si superficiala si va crea multe probleme in privinta vietii morale si a modalitatii de a interpreta doctrina Bisericii. Oportunismul patrunde in Biserica. Doua solutii pareau atunci posibile: a absorbi crestinismul sau a-l respinge, solutii care vor fi incercate deopotriva in acest secol.

Dupa ani grei de persecutii o noua politica religioasa incepe cu Maxentiu. Uzurpatorul care domnea la Roma intre 28 oct. 306 si 28 oct. 312 ar fi avut meritul de a fi inaintemergatorul lui Constantin in privinta acordarii libertatii crestinismului. El ar fi fost primul binefacator al crestinismului si ar fi acordat primul act de toleranta. Daniel De Decker probeaza ca De mortibus persecutorum se acorda cu Historia Ecclesiastica asupra faptului ca Maxentiu a fost crestin. Interventia directa a lui Maxentiu in comunitatea crestina a Romei, macinata de problema reintegrarii apostatilor, a pus capat conflictului. De asemenea, a fost primul imparat care a convocat un sinod, cel de la Elvira, la 15 mai 309. Galeriu ii urmeaza cu un edict de toleranta, din 30 aprilie 311.

Anii 311-313 au marcat o turnanta in politica imperiala in privinta Bisericii, sfarsitul unei politici care a esuat, nereusindu-se lichidarea crestinismului. Viziunea de la Pons Milvius, la 28 oct. 312, creeaza premizele unor discutii la Milan, in februarie 313, pentru acordarea libertatii crestinismului. Constantin devine imparatul investit de Providenta cu o inalta misiune, simtindu-se responsabil de mantuirea lumii, ca reprezentant al lui Dumnezeu pe pamant

Problema raporturilor dintre Constantin si Biserica este foarte complexa . Ele se situeaza pe planuri diferite. Mai intai, pe plan politic, ia masuri absolut noi. Aduce la curte pe Osius de Cordoba si pe Lactantiu, ca profesori pentru copiii sai. El intervine in problemele interne ale Bisericii, in dezbateri, prin hotarari autoritare, convoaca sinoade, etc. Exilandu-l pe Sfantul Atanasie provoaca primul conflict dintre Sacerdotiu si Imperiu.

Daca vom crede afirmatiilor din Vita Constantini, imparatul s-ar fi considerat el insusi ca un episcop, episcop al celor din afara sau - episcop comun . In spiritul marelui pontificat pagan, Constantin conducea cele doua mari religii. Ne intrebam daca prin expresiile episcop al celor din afara si episcop comun Constantin sau Eusebiu n-ar fi avut in vedere calitatea imparatului de Pontifex Maximus. Ca Pontifex Maximus, Constantin se erijeaza, nu in teolog, ci in judecator al credintei, aparand doctrina crestina de orice schisma si dorind realizarea unitatii Bisericii.

Imparatul isi manifesta rolul de episcop al celor din afara convocand sinoade si ratificand hotararile lor, stabilind cadrul legal al vietii bisericesti si asigurand misiunea Bisericii dincolo de granitele Imperiului. El ramane aparatorul respectarii hotararilor sinodale, judecatorul suprem al respectarii acestora. Se ocupa de problema fixarii datei Sfintelor Pasti si aceasta, ca o responsabilitate a calitatii sale de Pontifex Maximus de a fixa calendarul civil si religios si a determina zilele de sarbatoare.

Teologia imperiala ia o noua turnura cu episcopul de Cezareea, Eusebiu. In lucrarile sale apologetice si in diversele panegirice pe care le pronunta in prezenta imparatului, el dezvolta ideea unei evolutii providentiale a umanitatii. Cultura elenistica si subordinatianismul sau il ajuta fara indoiala sa elaboreze o teologie politica. El dezvolta ideea unei unificari politice a lumii mediteraneene ce va genera edificarea unitatii religioase a unui imperiu devenit crestin . Aceasta teorie este calificata drept cezaropapism si sustine un sistem politico-religios in care puterea politica si cea religioasa sunt reunite sub o singura autoritate, aceea a imparatului.