Home - qdidactic.com
Didactica si proiecte didactice Bani si dezvoltarea carierei Stiinta  si proiecte tehnice Istorie si biografii Sanatate si medicina Dezvoltare personala
referate istorie Istoria? O redescoperire conventionala a diverselor cacialmale din trecut! - Octav Bibere





Arheologie Arta cultura Istorie Personalitati Stiinte politice


Personalitati


Qdidactic » istorie & biografii » personalitati
Lucius Annaeus Seneca - viata si opera - tragediile si poetica teatrala a lui Seneca



Lucius Annaeus Seneca - viata si opera - tragediile si poetica teatrala a lui Seneca


Maturizarea Tragediei Latine

            Viata si opera:E hispanic, din Corduba (aprox. 2- 65 e.n.). Era fiul retorului Marcus Annaeus Seneca, sau Seneca retorul, cum il va numi posteritatea, pentru a-l deosebi de fiul lui, Seneca „filosoful”. Sub Caligula a obtinut succese ca avocat dar apoi a parasit baroul si s-a dedicat filozofiei. Sub domnia lui Claudius, a fost exilat in Corsica, probabil ca urmare a intrigilor Messalinei. A scris doua Consolatii, catre mama sa Helvia si catre Polibyius, favorit al imparatului. Dupa 8 ani de exil a fost rechemat la Roma de Agrippina, a doua sotie a lui Claudius si mama lui Nero. Va fi preceptor al acestuia si „amicus principis”, dar cand va cadea in dizgratie, acuzat de a fi fost implicat in conspiratia lui Piso, va fi obligat sa se sinucida. Moartea lui, demna de un stoic, este descrisa de Tacitus in Annales. Opera lui filosofica e foarte importanta si e alcatuita din Dialogi (de fapt, tratatefilozofice intr-un stil ceva mai suplu si mai relaxat), si Epistulae ad Lucilium, unde abordeaza de asemenea teme ale filosofiei morale. Adeziunea lui Seneca la doctrina stoica rezulta si din Scrisori dar si din „dialogurile” lui: De ira, De constantia sapientis ad Serenum, De brevitate vitae, De tranquillitate animi ad Serenum, De clementia, De vita beata, De beneficiis, De otio ad Serenum. A mai scris Naturales Quaestiones si un pamflet politic, o menippee, Apokolokyntosis divi Claudii („Transformarea in dovleac a divinului Claudiu”).

            Tragediile si poetica teatrala a lui Seneca. Multi au opinat ca si tragediile cordubanului trebuie sa fi fost texte destinate doar lecturii si nu reprezentarii sau performarii, ceea ce e problematic. E adevarat ca el propune un teatru mult mai literar, mai putin teatral decat al grecilor. In special R. Pichon, in Histoire de la littérature latine, i-a reprosat dramaturgului, de pe pozitii clasicizante, „slabiciunea dramatica a pieselor”, „neverosimilitatea caracterelor” si „gustul alterat al stilului”(apud Traian Diaconescu, Prefata la Seneca, Tragedii, Editura Univers, Bucuresti, 1979, vol.I, p.6) Preluate de alti exegeti, aceste reprosuri au devenit clisee. Fireste ca din perspectiva canoanelor clasice, a preceptelor si prohibitiilor din Ars poetica, piesele lui apar defectuoase, stridente, ostentative si rau compuse. Nu corespund idealului clasic de frumusete cristalizat in decorum (armonie, potrivire, adecvare, masura). Dar Seneca ilustreaza pur si o alta poetica si un alt stil, care isi au propria autonomie si propria legitimitate estetica si pentru care nu vom avea comprehensiune daca parti-pris-ul nostru pentru clasicism ne face sa-l transformam in norma literara si in etalon. El a fost si in aceasta privinta un fel de creator de scoala, in jurul lui gravitau multi tineri, care ii vor imprumuta nu numai temele filozofice, ci si tonul aparte, Stimmung-ul unei noi dictiuni literare, unei noi scriituri. Fireste ca Quintilian va avea reticente fata de virtutile de scriitor ale lui Seneca, dar retorul Quintilian era reprezentantul celui de-al doilea clasicism, idealul si modelul lui fiind Cicero. Stilul de care vorbim, al perioadei neroniene, este un nou stil, la antipodul clasicismului, de fapt o recrudescenta, o resuscitare (nici macar prima) a alexandrinismului. Deci un neo-neo-alexandrinism. Si, dupa cum stim de la eminentii cercetatori Ernst Robert Curtius (Literatura europeana si Evul Mediu latin) si Gustav René Hocke (Manierismul in literatura), alexandrinismul este versiunea antica a manierismului (deci un stil mai nervos, mai tensionat, cu gust pentru asimetrii, rupturi, contraste frapante). Deci alexandrinismul, dar si „stilul nou”, ilustrat cu stralucire de Seneca, sunt proto-manierisme sau manierisme avant la lettre. In acelasi timp, manierismul propriu-zis, care se va afirma in literatura europeana la sfarsitul Renasterii, se apropie foarte mult de baroc (acel curent care dupa parerea multor specialisti urmeaza imediat barocului). Intr-o acceptie tipologica, transistorica, barocul si manierismul se manifesta si in alte epoci, inclusiv in antichitate, fiind mereu in concurenta (dar si complementar) cu clasicismul normativ si oficial. De aceea multi istorici ai literaturii latine sau autori de monografii dedicate cordubanului califica teatrul lui drept baroc. Barocul propune o retorica a excesului, a socului si instabilitatii, a tensiunilor si contradictiilor irezolvabile (de unde predilectia pentru oximoron si paradox). Intr-o astfel de literatura, trairile personajelor vor fi extreme, greu de evaluat dupa standardele psihologiei „normale” si ale verosimilului realist. Sceleratii si criminalii lui Seneca sunt, in consecinta, si mai monstruosi decat arhetipurile lor din teatrul elin. Tot ca o consecinta a barochismului poeticii sale dramatice, influenta lui asupra tragediei si dramei renascentiste (in special elisabetane si shakespeariene) este considerabila. Teatrul shakespearian e de asemenea un teatru baroc: in aceasta epoca gustul pentru violenta si senzational, pentru „teatrul cruzimii” (teoretizat mai tarziu de avangardistul Antonin Artaud) se acutizeaza. In functie de inclinatii, de orizontul de receptare, sau de ceea ce e la un moment dat mainstream in cultura, formele si formulele (proto)manieriste pot fi mai „moderne” si mai atractive decat cele armonioase si solemne ale clasicismului. De altfel, postmodernismul a si fost considerat o reactualizare sui-generis a manierismului, un neomanierism.

            Corpus-ul de tragedii senecane: i-au fost atribuite multa vreme zece tragedii, dintre care 9 cu subiect mitologic grecesc (modelul predilect fiind Euripide) si o praetexta, o tragedie cu subiect roman si contemporan (Octavia). Altii sunt de parere ca trebuie sa fie al unui imitator al lui Seneca.

            Hercules furens (Hercule innebunit). Una din muncile lui Hercule, comandate de Euristeu, cerea ca el sa coboare in Infern. In acest timp, eubeanul Licus il ucide pe regele Tebei, cetatea unde era si familia lui. De asemenea ii ucide pe fiii regelui si incearca sa o convinga pe Megara, sotia lui Hercule, sa se casatoreasca cu el. Aceasta refuza. Tocmai atunci Hercule se intoarce si il pedepseste pe Licus. Junona, care intotdeauna il persecuta pe Hercule, ii inspira un delir teribil, ii ia mintile (nebunia temporara, pe care grecii o numeau ate). Sub imperiul acestei furor, el isi ucide sotia si copiii. Cand se trezeste, durerea lui e nemarginita. Doar rugamintile lui Amphitruo, tatal lui de pe pamant, si ale lui Tezeu il impiedica sa se sinucida. In final se indreapta, insotit de Tezeu, spre Athena, cu gandul de a se purifica dupa groaznica (desi involuntara) crima pe care o savarsise. Prologul e rostit chiar de zeita Juno: „Ca Hercule sa poata, captiv, manat sa fie / Si chinuit de furii, eu trebuie indata / Sa-l scot din minti.”(Seneca, vol.II, tr. de Traian Diaconescu, p.11). Hercule era un personaj mitologic drag stoicilor, emblematic, iconic, am spune, pentru ca muncile, probele lui initiatice il fac exemplar, paradigmatic. Moartea simbolica, initiatica, e figurata de catabaza sau descensus ad inferos. Stoicii se pregateau pentru moarte invatand sa accepte si sa imbratiseze toate incercarile sortii. Crima involuntara a lui Hercule e tot o moarte simbolica pentru ca presupune distrugerea ontologica, rasturnarea propriului statut, inversiunea imaginii, de la erou (omorator de dragoni si monstri) la criminal si monstru el insusi. El intra astfel in situatia eminamente tragica si ironic-paradoxala a lui Oedip, care e victima a propriei transgresiuni, e vinovat si inocent in acelasi timp. Triumful asupra destinului e tot paradoxal, si rezulta, ca si in predicatia stoica, din acceptarea inteleapta a acestui destin. Statura lui de erou e restabilita iar scenariul tragic-mitologic transpune, transcodeaza in limbajul literaturii argumentele si silogismele eticii promovate de Scoala Porticului. Dincolo de trama violenta, Hercule, omul de actiune, si nu filosoful pur, contemplativ, este un exemplu de sapiens.

            Thyeste. Are un continut dramatic extrem de violent: aici hybris-ul tragic e cel mai pregnant, dihotomia natura - cultura (in sensul de opozitie intre salbaticie si civilizatie) e pusa in criza prin incalcarea tabu-ului antropofagiei si al celui al uciderii de consangvini. Patima puterii il face pe Thyeste sa uzurpe tronul fratelui sau, Atreu, regele Micenei. Ii seduce sotia, pe Eropa, si impreuna cu ea fura berbecul de aur in care se credea ca sta puterea regalitatii. Dupa ce Thyeste e gonit din Micene, Atreu e chinuit in continuare de gandul razbunarii. Pretinde ca vrea sa se impace cu el, il cheama, simuleaza bucuria revederii, dar pe ascuns ii omoara fiii (chiar ii sacrifica pe altare) si apoi ii serveste tatalui un ospat sinistru, din carnea copiilor si cu sangele lor amestecat in cupa de vin. Transgresiunea e atat de atroce, incat ii ingrozeste si pe zei: soarele insusi se acopera in fata acestei crime. Piesa e compusa mai mult din tirade juxtapuse decat din confruntari, dintr-un agon retoric propriu-zis. Fatalitatea e figurata si prin prezenta umbrei lui Tantalus, strabunul revenit din Infern, pe care Furia (echivalent al Eriniei) il apostrofeaza: „Hai, tu, hidoasa umbra,/Starneste iar cu furii penatii ce n-au lege!/Sa se infrunte crime si sabii sa scrasneasca,/ Nici ura, nici rusinea sa nu aiba masura / Si furia cea oarba sa le-nfierbante mintea.”(vol.I, p.69)


            Phoenissae (Fenicienele). Oedip, acum orb si insotit de Antigona, e ispitit de gandul sinuciderii si se lamenteaza. Iocasta (in aceasta varianta a mitului nu s-a sinucis) incearca sa-i impace pe Eteocle si Polinice, cei doi fii care se lupta pentru domnie. Eteocle a starnit conflictul, dupa ce a refuzat sa respecte intelegerea si sa imparta puterea cu fratele sau. Oedip e rugat sa se implice dar e atat de nefericit si de revoltat impotriva destinului incat ajunge sa-si blesteme fiii. Piesa nu e terminata. Euripide si Statiu au tratat si ei acelasi subiect. Stim ca in mythos-ul originar cei doi frati rezultati din incestul lui Oedip cu mama sa vor ajunge sa se omoare in acelasi timp iar Creon, fratele Iocastei va prelua tronul. Antigona, fiica cea devotata si curajoasa, de a carei puritate se minuneaza chiar parintele ei, il deconsiliaza de la moartea voluntara cu argumente tipic stoice: „Nu se cuvine ca un barbat robust ca tine / Invins sa stea-n durere si spatele sa-ntoarca napastei sale. Nu e precum socoti virtute / Sa te-nspaimanti de viata, ci sa infrunti napasta/ Si inapoi sa nu dai cand pacostea te-apasa./ Cine-a supus ursita si-a aruncat din cale/ Ispitele vietii ()”(Op.cit.,p.172)

            Hippolit. Se inspira din Hippolit purtator de coroana al lui Euripide. Seneca modifica unele accente sau chiar episoade: lipseste scena confesiunii Fedrei catre doica. E ca si cand aceasta ar cunoaste deja pasiunea ei inavuabila si vinovata. Acolo unde Fedra lui Euripide era tematoare si ezitanta, cea senecana e directa si obstinata in marturisirea ei in fata fiului vitreg. Nu are remuscari. Racine, observa I. Zamfirescu, peste saisprezece secole, „va confirma oarecum justetea acestei procedari: compunand o tragedie cu acelasi subiect, va pune in personajul sau atat nota de castitate a Fedrei lui Euripide, cat si trasaturile de asprime pasionala ale Fedrei lui Seneca.”(Op.cit., p.282)

            Oedip. Si aici sunt deosebiri in raport cu piesa omonima a lui Sofocle. In Teba a izbucnit ciuma iar regele Oedip il trimite pe cumnatul sau, Creon, la oracolul din Delphi pentru a afla cum pot scapa de acest flagel. Zeul raspunde ca trebuie pedepsit ucigasul necunoscut al regelui Laios, care il precedase pe „strainul” Oedip. Acesta ii cere profetului orb Tiresias sa-l descopere pe vinovat. Impreuna cu fiica sa Manto, care are si ea darul profetiei, batranul incearca sa foloseasca metoda divinatorie a haruspiciilor (cercetarea maruntaielor victimelor) dar nu reuseste si atunci recheama din Infern spectrul regelui Laios care il demasca direct pe Oedip, altfel decat la Sofocle. Oedip se pedepseste, scotandu-si ochii. Iocasta se strapunge cu o sabie. Simbolistica vederii (deci a cunoasterii) si a cecitatii sacre si vizionare era deja in originalul elin. Hipertextul senecan pierde in intensitatea dramatica, pentru ca nu mai guverneaza tensiunea, climaxu-ul dramatic, in ceea ce se numea anagnorisis sau cognitio, recunoasterea finala, in acest caz, revelarea adevaratului ucigas, Oedip. In schimb insista asupra descrierii molimei, cu amanunte „naturaliste”, repulsive, in gustul stilului nou, creand adevarate hipotipoze, tablouri gotice.

            Troienele. La sfarsitul razboiului, aheii vor sa se intoarca in Troia, dar vanturile nu le sunt favorabile. Apare umbra lui Ahile, care le spune ca trebuie s-o sacrifice pe Polixenia, fiica lui Priam, pe mormantul lui. Agamemnon ezita, intra in conflict cu Pirus (sau Neoptolom, fiul lui Ahile) si este chemat profetul Calchas ca sa-i sfatuiasca. Acesta confirma necesitatea sacrificiului, aratand totdata ca trebuie sa moara si Astianax, copilul lui Hector si al Andromacai, ca sa nu mai existe un potential razbunator al troienilor.Mama lui incearca sa-l salveze, dar Ulise ia copilul si il arunca de pe ziduri. Iar Polixenia, in vesmant nuptial, e dusa la mormantul lui Ahile, pentru a fi omorata de Pirus. Tema fusese abordata si de Homer, Euripide si Vergiliu (nu neaparat in aceeasi succesiune de episoade, pentru ca fiecare intertext mitic presupune o ars combinatoria aparte, o noua ordonare a mitemelor, mitologemelor, arhetipurilor si simbolurilor). Seneca, inaintea lui Racine (Andromaca) va prezenta conflictul interior al vaduvei lui Hector, care e sfasiata intre dragostea de mama si fidelitatea conjugala, care transcende moartea: ea vrea sa-si si salveze fiul dar sa si apere cenusa lui Hector de profanare.

            Medeea. Dupa moartea lui Pelias, ramas din nou fara patrie, Iason, impreuna cu sotia sa Medeea si cei doi copii, gaseste azil in Corint, unde regele Creon vrea sa i-o dea pe fiica lui Creusa de sotie. Aceasta inseamna s-o paraseasca pe Medeea, straina din Colchida, vrajitoarea cunoscuta prin crimele sale, cea care il ajutase pe Iason sa dobandeasca lana de aur, sacrificandu-si propriul frate. Medeea e alungata, obtine totusi o zi de aparare, timp in care isi planuieste groaznica razbunare. Isi trimite copiii cu pretinse daruri la viitoarea mireasa: coroana si vesmantul sunt imbibate de otrava si tanara va lua foc, iar tatal ei, incercand s-o salveze, va pieri si el. Dar strategia vindicativa a Medeei nu se opreste aici: ea vrea sa.l pedepseasca pe Iason, sotul ingrat si infidel, si atunci isi ucide propriii copii, dupa care se transfigureaza, devine un fel de daimon, fiind rapita in vazduh, intr-un car tras de balauri, trimis de bunicul sau Helios. In raport cu Euripide, Seneca potenteaza dezumanizarea Medeei, care isi exalta crimele („juvat, juvat”), totusi monstruozitatea ei nu e absoluta, empatia tragica, identificarea cititorului se mai poate produce, pentru ca autorul ne arata si oscilatia ei intre sentimentele materne, care n-au disparut cu totul, si acea furor, nebunie de sotie geloasa (dolor impura, generata de ira, pe care stoicii o considerau o boala sufleteasca). Seneca plonjeaza in straturile abisale ale psihologiei, anticipand, dupa cum s-a spus, unele descoperiri ale psihanalizei. El configureaza nu doar un „teatru al cruzimii” avant la lettre, ci si un teatru al inconstientului, al zonelor subliminale ale constiintei.

            Agamemnon. Aici e prezenta trama din prima parte a trilogiei Oresteia de Eschil. Lui Egist, uzurpatorul, ii apare umbra lui Thyeste, care il indeamna sa se razbune pe Agamemnon. Cand acesta se intoarce de la Troia, Egist impreuna cu Clitemnestra, sotia adultera a lui Agamenon, care nu l-a iertat ca a sacrificat-o pe Ifigenia, il omoara in timpul banchetului. Electra e indepartata, pentru ca l-a chemat pe Oreste, care fusese trimis in exil dupa plecarea tatalui. Casandra, sclava troiana a lui Agamemnon este si ea ucisa: aceasta era fiica lui Priam, inzestrata cu darul profetiei, dar blestemata de Apollo, pe care-l respinsese, sa nu fie crezuta de nimeni. Criticii considera ca acestui palimpsest ii lipseste vigoarea aspra si atmosfera hieratica a lui Eschil.

            Hercules Oetaeus (Hercule pe muntele Oeta). Deianira, sotia lui Hercule, vede ca ii e preferata Iole, fiica lui Eurytus, regele Oechaliei. Geloasa si naiva, ea il crede pe centaurul Nessus, care inainte de a muri ii da o tunica imbibata in venin, pretinzand ca aceasta contine un filtru magic care ii va readuce dragostea sotului. Hercule, pregatindu-se sa aduca un sacrificiu zeilor in Eubeea, imbraca tunica, dar veninul ii patrunde carnea si oasele. Agonia lui e cumplita; mai are timp sa-l ucida pe Lichas, cel care ii adusese darul fatal, si sa-i daruiasca lui Filoctet arcul si sagetile sale. Totodata ii cere acestuia sa inalte un rug pe muntele Oeta, unde va arde impreuna cu ghioaga sa si cu pielea leului din Nemeea. El moare ca un adevarat erou stoic, cu stapanire de sine si lipsit de teama. In ultima scena ii apare mamei sale Alcmena pentru a o asigura de apoteoza lui, de primirea sufletului sau printre nemuritorii olimpieni (Hercule era, dupa cum se stie, fiul lui Zeus, Jupiter la romani). „Nu m-a poprit Cocytul cu mlastina-i gemanda,/ Nici umbra nu trecut-a in luntrea cea sinistra. / Opreste-ti, mama, plansul! Vazut-am doar odata si mani si umbre; numai ce fu in mine tarna/ S-a mistuit in focul invins atunci. De-aceea-i la ceruri partea tatei, iar partea ta in flacari./ Deci curma-ti plansul jalnic pe care-l nalt-o mama/ Pentru un fiu nevolnic: cer bocet doar netrebnici,/ Virtutea urca-n ceruri, iar teama cade-n moarte.”(Seneca, Tragedii, vol.2, p.162).

            ORIGINALITATEA tragediei senecane. Toate tragediile senecane sunt palimpseste, asa cum era conventia in antichitate (exista un repertoriu oarecum limitat de subiecte, o vulgata mitica, se evita in general inventia de subiecte noi). Totusi se astepta intotdeauna si o variere a codului, un quantum de originalitate, chiar daca aceasta era doar o nuanta, aproape insesizabila pentru receptorul modern. Seneca aduce si el destule inovatii, isi aproprie tiparul tragediei eline, il insuseste, il face al sau, rescrie scenariile astfel incat sa le confere o amprenta romana, „moderna” si personala. „Seneca a prelucrat foarte liber modelele sale grecesti, datorate mai ales tragediografului Euripide, si a inserat destule elemente create de dramaturgii romani anteriori: Ennius, Accius, Ovidiu, Varius. De asemenea, a introdus masiv in constructia intrigii detalii de viata romana, care functioneaza ca adevarate anacronisme in peisajul legendar al Greciei preistorice.” (Eugen Cizek, Seneca, Albatros, Bucuresti, 1970, p.158) Noutatea senecana e in acelasi timp discreta si pregnanta (dar acesta era chiar statutul paradoxal al originalitatii in antichitate, ea nu survenea decat pe un fond de imitatie, de pastisa si aparenta obedienta fata de traditie). Dupa cum remarca si Traian Diaconescu in prefata la volumele de tragedii, „Inovatiile lui Seneca in structura si functia componentelor tragediei poarta pecetea conceptiei sale originale despre arta si stilul dramatic. Tiparele mitice consacrate de tragediografii care l-au precedat nu sufera modificari radicale, ca in teatrul modern postromantic, dar schimbarile intalnite in toate compartimentele trageiei, de la substanta ideilor la expresia dramatica, sunt investite cu semnificatii filozofice si artistice noi, dependente de vreme si loc.”(p.6) Seneca aduce si inovatii tehnice, structurale, de compozitie dramatica. De exemplu prologul, ca paratext (si chiar metatext autoreferential) al piesei se refunctionalizeaza: „Prologul pieselor senecane este utilizat cu o functie distincta de prologul traditional. Seneca renunta la functia expozitiva a prologului, la rezumarea actiunii dramatice si-i confera o functie estetica de schitare a situatiilor morale ale conflictului. Intalnim, asadar, o treapta de rafinare artistica a unui tipar traditional. Prologul piesei Oedipus rostit de protagonist ne dezvaluie un personaj angoasat, cu imunitate suspecta, in pragul catastrofei ineluctabile. Monologul Medeei are valoare anticipativa, dezvaluind hotararea de razbunare prin uciderea copiilor sai si prin incendierea Corinthului. Prologul piesei Phaedra ne releva trasaturile morale ale lui Hippolytus, profiland agon- ul la care va participa. Toate aceste personaje poarta in ele viitorul si prologul rostit de ele ni‑l prefigureaza. Functia anticipativa a prologului nu ne relateaza intriga, ci ne previne asupra „caracterului imanent al catastrofei”, situand piesele in dimensiunea lor filozofica si poetica. Renuntarea la prologul expozitiv implica, in mod firesc, schimbari fata de modele in structura tragediei. Fenomenul se explica prin faptul ca Seneca scrie un teatru „literar”, destinat unui public de elita, spre deosebire de tragicii elini, creatori ai unui teatru „teatral” care se adreseaza multimii heteroclite din vremea democratiei ateniene.” (pp. 6-7)

            Un aspect fundamental al specificitatii senecane (deci al originalitatii sale) provine, dupa cum am aratat, din adeziunea sa la stilul nou, ceea ce genereaza o drama baroca, mai spectaculoasa uneori dar si mai emfatica si mai factice decat a originalelor eline (modelul predilect e Euripide, el insusi un inovator al poeticii tragice, un „modernist” in vremea lui, dar nu lipsesc nici hipertextele al caror hipotext este o tragedie a lui Sofocle sau a lui Eschil). Seneca nu respecta recomandarile poeticii clasice: „ne coram populo Medea trucidet”, spusese Horatiu in Ars poetica. Tocmai aceasta va face Seneca: o pune pe Medeea sa-si ucida copiii chiar pe scena. Atunci cand va scrie manifestele sale despre teatrul cruzimii, Antonin Artaud va lua ca model tragediile senecane, in special Thyestes.  

            O alta dimensiune funciara si de neeludat a scriiturii tragice senecane este impregnarea ei de filosofeme stoice. Teatrul lui este prin urmare nu doar un teatru baroc, anti-clasic, ci si un teatru stoic. (Primul aspect priveste originalitatea la nivelul estetic, al semnificantului si al formei, al doilea la nivelul ideatiei, al conceptiei dramatice mai profunde). Gramatica tragica avea o afinitate naturala cu doctrina stoica: ambele au ca obiect condicio humana (sintagma pe care de altfel i-o datoram scriitorului corduban); ambele cerceteaza, cu mijloace specifice, raportul omului cu transcendentul, vointa insondabila a zeilor si loviturile fatalitatii. Desi izomorfismul intre cele doua coduri sau dispozitive discursive este deplin, Seneca nu se limiteaza la un teatru de teze, nu ajunge, din fericire, sa deturneze literaritatea tragediei pentru a face din ea o arena sau un amvon pentru mesajul sapiential sau gnomic al stoicismului. Desi sententele abunda (maxime, apoftegme, loci sententiosi, replici memorabile), acestea sunt asimilate, intricate in trama dramatica, topite firesc in textura tragica. Dintotdeauna corul avusese si functia de a emite anumite concluzii moralizatoare, care transfigurau intr-un stil mai poetic locurile comune ale filozofiei epocii. De aceea ocurenta topoi-lor stoicismului nu e prea stridenta in piesele lui, chiar aca tiradele devin uneori fastidioase. (Ne amintim ca si Euripide, ultimul tragediograf important al grecilor, era influentat de sofistica si i se reprosa verbozitatea, retorismul excesiv). Ultimele cuvinte ale corului in Hercules Oetaeus amintesc triumful virtutii asupra mortii: „Nicicand nu coboara virtutea vestita / La styx, intre umbre; traiti voi, puternici, / Caci sortii cei cruzi nu pot sa va traga/ La unde lethee; cand viata traita/ Va cere sa vina si clipa din urma,/ Virtutea atuncea deschide-va cerul.” (Seneca, Op. cit., p.163) Apoi se face aluzie la calitatea lui Hercule de ucigator de monstri (arhetipal, e un erou cultural, sau civilizator, cum se spune in antropologie si in mitologia comparata). Dar simbolic, monstrii sunt patimile care ii domina pe oameni, impiedicandu-i pe oameni sa-si dobandeasca libertatea interioara. Morala stoica anticipa, in oarecare masura, crestinismul, unde de asemenea travaliul asupra sinelui, nazuinta spre desavarsire spirituala prin imitatio Christi va implica si confruntarea cu propriii demoni, si catabaza in abisurile constiintei, moartea simbolica intruchipata prin mitologemul omniprezent descensus ad inferos. (In termenii arhetipologiei jungiene, individuatia prin confruntarea cu propria umbra, cu raul din noi). Cel care isi insuseste principiile filosofiei stoice va cauta redemptiunea in acelasi mod: prin lupta cu viciile, cu pulsiunile instinctuale, prin accesul la virtus, singura cale spre vita beata si tranquillitas sau aequanimitas. Toata „patologia” tragica ne arata oameni abandonati instinctelor distructive, tirani sau criminali care au devenit sclavii patimilor. In mentalitatea stoica, viciile se nasc din abaterea de la natura, in timp ce optiunea pentru virtute pretinde a urma natura, naturam sequi. Ironia face ca natura in accetie stoica (si apoi crestina) sa fie tocmai opusul a ceea ce antropologia culturala desemneaza prin natura in obsedanta dihotomie natura vs. cultura. (Aici natura e inclinatia spre salbaticie, in timp ce cultura e sistemul de reguli si tabuuri care se opun pulsiunilor subliminale, le domolesc, in beneficiul colectivitatii). La fel, in psihanaliza, principiul placerii va fi pornirea primara, originara a omului (stadiul narcisic infantil), in timp ce principiul realitatii cere ca individul sa introiecteze normele morale. Freud va considera ca acceptarea culturii, a supraeului moral pe care ni-l impune societatea nu poate decat sa genereze frustrare si nefericire, „disconfort in cultura” (e chiar titlul unei carti a parintelui psihanalizei). Intelepciunea stoica (si tragica) demonstreaza ca aceste dihotomii sunt pe de o parte artificiale (discursul antic le deconstruieste chiar inainte ca ele sa fie explicit formulate si articulate), pe de alta parte ne obliga sa vedem ca modernitatea a inversat ordinea ierarhica a termenilor aflati in opozitie. Pentru Seneca, nu conditia culturala a omului provoaca nefericire, ci tocmai abandonul hedonic si egoist in fata imperativelor narcisimului infantil (transgresiunea protagonistilor tragici e si o regresie psihica, nu doar o degringolada morala). In interpretarea stoica, viciul e impotriva naturii, iar virtutea (dar si fericirea, eudaimonia, beatitudo) sunt garantate de conformarea vointei individuale cu natura, cu bonum si honestum, intuitia binelui moral asezate in om de pronoia sau providentia, de ratiunea si grija divina. Conflictul tragic este la el suscitat de permanenta opozitie intre furor si mens bona, intre nebunie si ratiune, chibzuinta, prevedere sau intelepciune (ratio, prudentia, sapientia).

            Teste de autoevaluare:

1.      Poetica teatrala a lui Seneca;

2.      Nivelele originalitatii senecane;

3.      L. Annaeus Seneca – teatru „baroc” si teatru stoic.

TESTE DE AUTOEVALUARE FINALA
(Propuneri de referate)

I.                   Titus Maccius Plautus. Opera. Plaut si fabula palliata. Mimetism si originalitate. Schema comediilor plautine. Sistemul actantial (personajele). Strategii comice. Specificul comicului plautin.

II.                Plaut. Analiza comediilor Ulcica, Amphitruo, Miles gloriosus, Menaechmi. Influenta lui Plaut in literatura universala. Intertextul plautin la Shakespeare (Menaechmi si Comedia erorilor), Molière (Avarul, Amphitryon), Heinrich von Kleist (Amphitryon. Comedie dupa Molière), Jean Giraudoux (Amphitryon 38).

III.             Titus Terentius Afer. Opera. Contributia lui la transformarea palliatei. Personajele. Strategii comice

IV.             Terentiu. Originalitatea (comparatie cu Plaut). Influenta lui in literatura universala. Ex: Comedia neoclasica: Molière etc., „drama burgheza”(Diderot), Thornton Wilder (Femeia din Andros).

V.                Lucius Annaeus Seneca. Opera dramatica (tragediile). Inspiratie elina si originalitate. „Barocul” avant la lettre (o tragedie anti-clasica). Tragedie stoica (filosofeme stoice asimilate discursului dramatic).

VI.             Seneca. Influenta lui asupra literaturii universale. Ex: teatrul renascentist (elisabetan, shakespearian in special), neo-clasic (Racine), modern (Seneca si „teatrul cruzimii”- cf. Antonin Artaud); vezi si Medeea. Glasuri de Christa Wolf (roman).

BIBLIOGRAFIE GENERALA

Artaud, Antonin: Teatrul si dublul sau, Editura Echinox, Cluj-Napoca, 1997.

Aristotel: Poetica, editia a II-a, ingrijita de D.M.Pippidi, Editura IRI, Bucuresti, 1998.

***Arte poetice. Antichitatea (antol. de D.M. Pippidi), Editura Univers, Bucuresti, 1970.

Bahtin, Mihail: Probleme de literatura si estetica, Editura Univers, Bucuresti, 1982.

Barchiesi, Marino: Plauto e il metateatro antico, apud Eugen Cizek, Istoria literaturii latine, vol.I, Editura “Societatea Adevarul S.A.”, Bucuresti, 1994.

Beeman, William O.: The Anthropology of Theater and Spectacle, “Annual Review of Anthropology, 22: 369-393, 1994.

Bergson, Henri: Teoria rasului, Editura Institutul European, Iasi, 1992.



Contact |- ia legatura cu noi -|
Adauga document |- pune-ti documente online -|
Termeni & conditii de utilizare |- politica de cookies si de confidentialitate -|
Copyright © |- 2019 - Toate drepturile rezervate -|

Personalitati




Proiecte pe aceeasi tema


Ion Luca Caragiale(1852-1912) - biografia si activitatea pe ani
Mary Ann Cotton
Johan Rudolf Kjellen (1864-1922)
Lucius Annaeus Seneca - viata si opera - tragediile si poetica teatrala a lui Seneca
Thomas Alva Edison si inventiile lui
Lucius Accius (Attius) - teste de autoevaluare
Halford Mackinder - savantul si politicianul (1861 - 1947)
Albert Demangeon (1872-1940)
Leonhard Euler - biografia lui Euler
Elizabeth Bathory - cea mai infama criminala in serie din istoria lumii



Ramai informat
Informatia de care ai nevoie
Acces nelimitat la mii de documente, referate, lucrari. Online e mai simplu.

Contribuie si tu!
Adauga online proiectul sau referatul tau.