POLITICA REGIONALA

Conceptul de politica regionala in cadrul gruparilor integrationiste

Existenta unor inegalitati in dezvoltarea economica a diferitelor tari sau in cadrul aceleiasi tari intre diferitele sale regiuni reprezinta o realitate acceptata, in mare parte explicata si partial remediata.

Specialistii apreciaza ca dezvoltarea regionala este un concept care s-a impus recent atat in literatura economica cat si in politica statelor. Daca literatura economica a reusit sa explice cauzele inegalitatilor in dezvoltarea economica a diferitelor regiuni ale Uniunii Europene, aceasta problema a devenit o prioritate de politica economica in Uniunea Europeana in ultimele doua decenii mai ales dupa aderarea Greciei, Spaniei si Portugaliei, tari caracterizate printr-un nivel de dezvoltare inferior celorlalte tari din UE si, totodata, marcate de insemnate dezechilibre regionale.

De aceea stagiile de crestere si dezvoltare economica elaborate de UE sunt in permanenta asociate cu procesul complex de largire a UE si de eliminare a decalajelor existente intre nivelurile de dezvoltare a tarilor.

Toti sunt de acord ca exista dezechilibre intre nivelurile de dezvoltare a tarilor sau regiunilor. Se ridica insa problema cuantificarii si reliefarii acestora. Se apreciaza ca cel mai corect este evidentierea acestora prin indicatori macroeconomici, ca de exemplu PIB total sau PIB pe locuitor, adaptati la nivel regional. Abaterea acestor indicatori regionali de la media pe tara cuantifica, pe de o parte, gradul de dezoltare economica a tuturor regiunilor, iar pe de alta parte, amploarea divergentelor regionale. Pot fi utilizati si alti indicatori precum: decalajul intre venituri, intre nivelurile productivitatii muncii, intre gradul de ocupare a fortei de munca, in ce priveste dotarea si accesul la resursele naturale, densitatea infrastructurii, rata somajului etc.

Dintre acesti indicatori PIB pe locuitor este cel mai utilizat, si aceasta din cel putin doua motive: masoara volumul rezultatelor din activitatea economica si exprima corect veniturile (salarii, profit, renta) incasate de participantii la activitatea economica dintr-o anumita regiune.

Divergente si disparitati regionale exista si de aici si preocuparea autoritatilor de adoptare a unor strategii regionale pe termen lung menite sa directioneze alocarea resurselor in scopul atenuarii si mai apoi eliminarii decalajelor regionale in asemenea situatii devine imperios necesara interventia statului pentru elaborarea politicii de dezvoltare regionala dar si pentru alocarea resurselor in acest scop. Aceasta necesitate a interventiei statului este invocata din cel putin doua motive:

eficienta, care poate fi urmarita doar de autoritate publica

echitatea, deoarece se considera ca repartizarea echitabila intre regiuni a efectelor de bunastare reprezinta un "act de solidaritate" al regiunilor dezvoltate si prospere cu cele sarace.

Evidentierea si caracterizarea decalajelor regionale din Uniunea Europeana

In cadrul Uniunii Europene in materie de dezvoltare regionala sunt evidente doua tendinte: atenuarea disparitatilor regionale (convergenta dezvoltarii) si accentuarea disparitatilor regionale (divergenta in dezvoltarea regionala). Aceste tendinte s-au succedat la momente diferite in timp.

Pana in anul 1975 a fost evidentiata tendinta de convergenta regionala care s-a manifestat sub forma atenuarii diferentelor de PIB/loc. Convergenta regionala s-a observat atat in cadrul fiecarui stat, cat si intre regiunile apartinand diferitelor state europene. Dupa 1975 s-a constatat o accentuare a diferentelor indicatorului PIB/loc. intre tari si zone, insotita de o inrautatire a ratei somajului.

Ridica nedumeriri aceasta tendinta de divergenta regionala deoarece ea se produce chiar in stadiul de integrare economica relativ avansat al UE, cand liberalizarea completa a circulatiei bunurilor, serviciilor, capitalului si fortei de munca ar fi trebuit sa contribuie semnificativ la reducerea disparitatilor regionale.

Dupa 1990, prin aplicarea de UE a politicii de dezvoltare regionala se constata o atenuare a disparitatilor in ce priveste PIB/loc, atenuandu-se cu circa 25% diferenta dintre PIB/loc. in Grecia, Irlanda, Spania si Portugalia si media comunitara.

Puternice disparitati regionale se intalnesc in ceea ce priveste rata somajului, care varia intre 4,6% in regiunile dezvoltate si 22,5% in regiunile mai putin dezvoltate din Spania, Sudul Italiei si Greciei.

In anul 1962 a fost infiintat Fondul European de Orientare si Garantare Agricola (FEOGA). Sectia Orientare din cadrul acestui fond are rplul de a stimula ajustarile structurale ale agriculturii.

Disparitatile exista si sunt evidentiate mai ales intre regiunile urbanizate si regiunile rurale. Performantele cele mai evidente pe linia dezvoltarii economice si eliminarii discrepantelor sunt evidente in cazul regiunilor cu grad ridicat de urbanizare.

De altfel, exista o stransa legatura intre gradul de dezvoltare economica si gradul de urbanizare al

unei regiuni.

Regiunile rurale din UE se caracterizeaza printr-un nivel redus al productiei si venitului national. Se apreciaza ca in regiunile rurale din UE este concentrata circa 20% din populatie si participa cu 17% la PIB-ul comunitar. In regiunile rurale PIB-ul pe locuitor reprezinta 80% din nivelul PIB-ului comunitar si doar 1/6 din populatie lucreaza in agricultura, restul fiind implicati in alte sectoare, in special in industria rurala.

Regiunile cu grad ridicat de urbanizare sunt acele regiuni in care ponderea cea mai mare in cadrul economiei regionale revine sectorului tertiar si mai apoi celui secundar. Chiar daca regiunile urbanizate sunt considerate regiuni prospere, dezvoltate, ele sunt totodata, regiunile in care sunt concentrate cele mai multe probleme ale U.E.: grad puternic de poluare, saracie, somaj, polarizarea populatiei dupa venit etc.

Disparitatile regionale in UE pot fi evidentiate si din punctul de vedere al infrastructurii. Cele mai defavorizate sunt Spania, Portugalia, Grecia si Irlanda, pentru care, din 1988 a fost creat un instrument financiar nou: "fondul de coeziune" care furnizeaza asistenta regionala acestor tari pentru finantarea proiectelor de investitii in infrastructura si in protectia mediului.

Sunt evidente discrepantele si in ceea ce prieste distributia interregionala inegala a activitatilor de cercetare-dezvoltare, care sunt concentrate in regiunile dezvoltate din sudul si sud-estul Germaniei, Flandra in Belgia, Olanda, sud-estul Angliei, centrul Frantei etc.

Referat: Porturi, cai pe apa si cai ferate Document online: Nicolae Alexandru (1352-1364)

Chiar daca au fost directionate catre Spania, Portugalia, Grecia si Irlanda insemnate resurse financiare pentru o dezvoltare mai rapida, acestea se vor confrunta in viitor cu o serie de obstacole care vor incetini ritmul de atenuare a disparitatilor regionale dintre ele si celelalte regiuni ale UE. Asemenea obstacole sunt reprezentate de incetinirea ritmurilor de crestere in statele UE, de natura sa limiteze raspandirea efectelor de bunastare catre statele mai puternic dezvoltate; limitarea, transferurilor din fondurile structurale si din bugetul UE catre regiunile mai sarace; dependenta multor regiuni ramase in urma de industrii aflate in declin; reforma PAC etc.

Este deci posibila mentinerea in continuare a tendintei de divergenta regionala, tendinta alimentata si de mobilitatea redusa a fortei de munca in interiorul UE ceea ce impiedica reducerea somajului in tarile sarace, precum si de reticenta, mai mult sau mai putin evidenta a statelor membre fata de o politica regionala centralizata si unitara.

Continutul politicii regionale a Uniunii Europene

In Tratatul de la Roma nu a fost prevazuta expres realizarea efectiva a unei politici regionale comunitare. Cu toate acestea, era inserata preocuparea tarilor membre de a intari unitatea economiilor lor si de a asigura o dezvoltare armonioasa, reducand decalajul intre regiuni si intarzierile din partea celor mai putin favorizate.

Tratatul prevedea crearea unui Fond Social European (FSE) menit sa sustina ocuparea fortei de munca si mobilitatea lucratorilor in interiorul comunitar. La solicitarea Italiei a fost inserata in Tratat prevederea prin care se constatau diferentele existente intre state din punctul de vedere al nivelului de bunastare, premisa de la care s-a pornit mai tarziu, in crearea Bancii Europene de Investitii, care inca de la creare a fost cel mai important instrument al politicii regionale.

O politica regionala cu adevarat a fost elaborata incepand cu 1975, odata cu aderarea Marii Britanii, Danemarcei si Irlandei. Irlanda si Danemarca erau tari care se confruntau cu serioase probleme legate de regiunile rurale slab dezvoltate, ceea ce a impus adoptarea Directivei privind regiunile defavorizate. La randul lor, Anglia, Franta, Germania, Belgia se confruntau cu fenomenul restructurarilor industriale din sectoarele minier si siderurgic, fapt ce a condus la instituirea Fondului European de Dezvoltare Regionala (FEDR). Din acel moment a luat nastere o politica regionala cu o dubla ridicat de urbanizare. De altfel, exista o stransa legatura intre gradul de dezvoltare economica si gradul de urbanizare al unei regiuni.

Regiunile rurale din UE se caracterizeaza printr-un nivel redus al productiei si venitului national. Se apreciaza ca in regiunile rurale din UE este concentrata circa 20% din populatie si participa cu 17% la PIB-ul comunitar. in regiunile rurale PIB-ul pe locuitor reprezinta 80% din nivelul PIB-ului comunitar si doar 1/6 din populatie lucreaza in agricultura, restul fiind implicati in alte sectoare, in special in industria rurala.

Regiunile cu grad ridicat de urbanizare sunt acele regiuni in care ponderea cea mai mare in cadrul economiei regionale revine sectorului tertiar si mai apoi celui secundar. Chiar daca regiunile urbanizate sunt considerate regiuni prospere, dezvoltate, ele sunt totodata, regiunile in care sunt concentrate cele mai multe probleme ale U.E.: grad puternic de poluare, saracie, somaj, polarizarea populatiei dupa venit etc.

Disparitatile regionale in UE pot fi evidentiate si din punctul de vedere al infrastructurii. Cele mai defavorizate sunt Spania, Portugalia, Grecia si Irlanda, pentru care, din 1988 a fost creat un instrument financiar nou: "fondul de coeziune" care furnizeaza asistenta regionala acestor tari pentru finantarea proiectelor de investitii in infrastructura si in protectia mediului.

Sunt evidente discrepantele si in ceea ce prieste distributia interregionala inegala a activitatilor de cercetare-dezvoltare, care sunt concentrate in regiunile dezvoltate din sudul si sud-estul Germaniei, Flandra in Belgia, Olanda, sud-estul Angliei, centrul Frantei etc.

Chiar daca au fost directionate catre Spania, Portugalia, Grecia si Irlanda insemnate resurse financiare pentru o dezvoltare mai rapida, acestea se vor confrunta iri viitor cu o serie de obstacole care vor incetini ritmul de atenuare a disparitatilor regionale dintre ele si celelalte regiuni ale UE, Asemenea obstacole sunt reprezentate de: incetinirea ritmurilor de crestere in statele UE, de natura sa limiteze raspandirea efectelor de bunastare catre statele mai puternic dezvoltate; limitarea, transferurilor din fondurile structurale si din bugetul UE catre regiunile mai sarace; dependenta multor regiuni ramase in urma de industrii aflate in declin; reforma PAC etc.

Este deci posibila mentinerea in continuare a tendintei de divergenta regionala, tendinta alimentata si de mobilitatea redusa a fortei de munca in interiorul UE ceea ce impiedica reducerea somajului in tarile sarace, precum si de reticenta, mai mult sau mai putin evidenta a statelor membre fata de o politica regionala centralizata si unitara.

Continutul politicii regionale a Uniunii Europene

In Tratatul de la Roma nu a fost prevazuta expres realizarea efectiva a unei politici regionale comunitare. Cu toate acestea, era inserata preocuparea tarilor membre de a intari unitatea economiilor lor si de a asigura o dezvoltare armonioasa, reducand decalajul intre regiuni si intarzierile din partea celor mai putin favorizate.

Tratatul prevedea crearea unui Fond Social European (FSE) menit sa sustina ocuparea fortei de munca si mobilitatea lucratorilor in interiorul comunitar. La solicitarea Italiei a fost inserata in Tratat prevederea prin care se constatau diferentele existente intre state din punctul de vedere al nivelului de bunastare, premisa de la care s-a pornit mai tarziu, in crearea Bancii Europene de Investitii, care inca de la creare a fost cel mai important instrument al politicii regionale.

O politica regionala cu adevarat a fost elaborata incepand cu 1975, odata cu aderarea Marii Britanii, Danemarcei si Irlandei. Irlanda si Danemarca erau tari care se confruntau cu serioase probleme legate de regiunile rurale slab dezvoltate, ceea ce a impus adoptarea Directivei privind regiunile defavorizate. La randul lor, Anglia, Franta, Germania, Belgia se confruntau cu fenomenul restructurarilor industriale din sectoarele minier si siderurgic, fapt ce a condus la instituirea Fondului European de Dezoltare Regionala (FEDR). Din acel moment a luat nastere o politica regionala cu o dubla semnificatie: ca o componenta a ajutorului financiar comunitar, menit sa completeze eforturile nationale in vederea eliminarii inegalitatilor, si ca o componenta a unui mecanism de transfer financiar dinspre anumite tari ale comunitatii catre altele.

Un moment important in evolutia politicii comunitare privind dezvoltarea regionala il reprezinta adoptarea, in anul 1986, a Actului Unic European, in care se recunoaste si se consacra importanta politicii regionale, in masura sa atenueze disparitatile regionale.

In consecinta, pentru aceasta politica a inceput sa fie utilizat si termenul de politica de coeziune economica. Din anul 1999, pe baza conceptului de coeziune teritoriala inscris in Tratatul UE, dimensiunea teritoriala a fost adaugata celorlalte doua dimensiuni ale coeziunii, respectiv cea economica si sociala. Atentia sporita a acestei dimensiuni se datoreaza faptului ca s-a constatat ca tendinta de convergenta a unor indicatori economici si cresterea economica si sociala, motiv pentru care s-a considerat necesara o actiune in domeniul dezvoltarii in spatiu a economiei europene.

Reforma politicii regionale s-a infaptuit incepand cu 1988 prin definirea clara a obiectivelor, principiilor si instrumentelor politicii regionale si prin redefinirea sarcinilor pe linia gestionarii fondurilor structurale si a activitatii Bancii Europene de Investitii.

Aderarea in 1995 a Austriei, Finlandei si Suediei la UE a avut efecte si asupra politicii regionale concretizate in inserarea a noi obiective. Tratatul de la Maastricht mentioneaza necesitatea de a se actiona pentru reducerea disparitatilor de dezvoltare dintre regiunile tarilor membre hotarandu-se instituirea Fondurilor de coeziune economica. Conceptul de coeziune economica va deveni unul din cele trei obiective ale Comunitatii Europene, alaturi de Piata Unica si UEM, fiind consacrata astfel politica regionala ca unul din pilonii de baza ai integrarii europene.

Agenda 2000, in definirea politicii regionale porneste de la ideea de coeziune economica si sociala, aratand ca in prezent, conceptul de integrare economica devine mai credibil numai in conditiile mentinerii unei coeziuni economice si sociale suficiente intre tarile membre.

Problemele create de diversele extinderi au impus realizarea unor reforme (1988, 1993, 1999), care au vivat dezvoltarea si completarea politicii regionale. in prezent, aceasta politica este structurata pe o serie de instrumente si obiective si este ghidata de catre o serie de principii de baza, punandu-se ua accent deosebit pe cerintele de programare, parteneriat, monitorizare, evaluare si control in utilizarea fondurilor comunitare.

Obiectivele politicii regionale ale UE precizate in diferite documente sunt:

1. Dezvoltarea si ajustarea structurala a regiunilor cu intarziere in dezvoltare; pentru aceasta vor fi utilizate urmatoarele fonduri: FEDR, FEOGA, FSE, IFOP.

2. Reconversia regiunilor grav afectate de declinul industrial; participa la realizarea acestor obiectie FEDR, FSE;

3. Combaterea somajului de lunga durata, insertia profesionala a tinerilor si promovarea egalitatii de sanse intre barbati si femei; participa doar FSE;

4. Adaptarea fortei de munca la mutatiile industriale si evolutia sistemelor de productie; participa doar FSE;

5. Adaptarea structurilor agricole in cadrul reformei Politici Agricole Comune (PAC) si. modernizarea si restructurarea pescuitului; participa FEOGA si IFOP;

6. Dezvoltarea si  ajustarea structurala a regiunilor ce au o densitate a populatiei extrem de redusa (Sub 8 locuitori/km²); participa FEDR, FSE, FEOGA.

Principiile politicii regionale sunt:

1. Principiul programarii multianuale a finantarii proiectelor de dezvoltare regionala care presupun finantarea programelor pe o perioada de 3-5 ani, statele beneficiare avand obligatia prezentarii de documente cu esalonarea anuala, pe destinatii si obiective.

Principiul subordonarii care presupune subordonarea planurilor de dezvoltare regionala unor obiective prioritare ale politicii regionale europene.

3. Principiul parteneriatului, adica realizarea de parteneriate la nivel local, national, regional, intre autoritatile comunitare si cele nationale sau locale.

4. Caracterul aditional, complementar al masurilor comunitare care au rolul de a evita utilizarea fondurilor comunitare ca substituent al resurselor nationale.

5. Compatibilizarea masurilor de politica regionala cu celelalte politici sectoriale.

6. Principiul concentrarii eforturilor spre regiunile cel mai putin dezoltate si evitarea disiparii fondurilor spre un numar mare de obiective.

Cele mai importante instrumente ale politicii regionale a UE sunt:

1. fondurile structurale,
2. instrumentele financiare de coeziune,
3. instrumentele financiare ale Bancii Europene de Investitii,
4. Initiativele Comunitare.

Fondurile structurale existente in 1988 erau: Fondul Social European, Fondul European de Orientare si Dezvoltare Agricola, Fondul European de Reconstructie si Dezvoltare. Din 1993, la acestea s-a mai adaugat Instrumentul Financiar de Orientare in Domeniul Pescuitului.

Fondul de coeziune creat din 1992, destinat Greciei, Portugaliei, Spaniei si Irlandei vizeaza dezvoltarea infrastructurii de transport si mediul.

Initiativele Comunitatii (IC) sunt un alt instrument de realizare a obiectivelor regionale ale UE si au ca scop gestionarea in teritoriu, a efectelor crearii Pietei Interne Unice. Initiativele Comunitatii permit adoptarea de masuri de dimensiune transfrontaliera si comunitara, depasind sfera programelor si masurilor nationale si finantarea unor necesitati neprevazute ale politicii regionale a Uniunii Europene.

In anul 1999 politica regionala a UE a cunoscut cateva modificari structurale fiind supusa reformei sub impactul noilor realitati. Reforma urmareste:

- ameliorarea eficientei instrumentelor structurale prin concentrarea asupra unui numar mai mic de obiective ale politicii structurale;

- mentinerea nivelului bugetar al coeziunii economice si sociale;

- extinderea eforturilor privind coeziunea regionala si in randul viitoarelor tari membre'.

Numarul de obiective s-a redus la patru:

1. Promovarea dezvoltarii si ajustarii structurale a regiunilor intarziate din punct de vedere economic;

2. Sustinerea reconversiei economice si sociale a regiunilor care se confrunta cu dificultati structurale;

3. Dezvoltarea resurselor umane.

4. Eforturi financiare suplimentare pentru sustinerea largirii UE spre est.

In randul institutiilor comunitare, tarilor membre, ca si al autoritatilor locale si regionale, exista un consens larg asupra a doua aspecte:

a. pentru viitor, ramane esentiala mentinerea unei politici regionale comune, care sa promoveze modernizarea si cresterea mai rapida in regiunile mai putin dezvoltate;

b. este imperios necesara o noua reforma a acestei politici (impusa de provocarile carora trebuie sa le faca fata UE si, in primul rand, de extinderea din 2004), care va trebui sa ofere ocazia de a spori eficienta, transparenta si responsabilitatea sa pe plan politic.