PERCEPTIA
1. Definitia perceptiei.
In istoria filosofiei si a psihologiei, ca si
senzatia, perceptia a constituit obiect de disputa si controversa,
atat in ceea ce priveste rolul sau in cunoastere, cat si in
ceea ce priveste statutul sau in contextul celorlalte procese
psihice.
In legatura cu rolul perceptiei in
cunoastere, s-au afirmat si confruntat trei puncte de vedere
principale: agnostic, fenomenologic si cognitivist.
Primul, bazat pe ideea lucrului in sine emisa de Im.Kant,
sustinea ca perceptia, ca si senzatia, nu
indeplineste nici o functie de cunoastere, nu ne dezvaluie
sau reda realitatea, ci ne izoleaza de ea, ca o bariera impenetrabila.
Cel de-al doilea, promovat de filosofia fenomenologica
(von Brentano, Edm. Husserl) si de scoala gestaltista
sustinea ca perceptia este o experienta
subiectiva pura, in care nu se dezvaluie realitatea ca atare, ci
doar aparenta ei (lumea este nu ceea ce este in mod obiectiv, ci ceea ce
ne apare in perceptie si in celelalte structuri ale
constiintei, exemplu: un creion introdus jumatate in apa
este perceput ca fiind frant; privit asezat pe masa este perceput ca
fiind drept; cum este el in realitate?
Cel de-al treilea, elaborat in cadrul filosofiei
materialist-empiriste (J. Locke, Condillac, D'Holbach, Feuerbach) si
adoptat de psihologia asociationista si de cea
functionalista (W. James) sustine ca perceptia este
cel mai important proces psihic de cunoastere, ea redand cu fidelitate, ca
o fotografie, proprietatile obiectelor si fenomenelor din
realitate.
Aceasta directie s-a impus treptat in psihologia
contemporana, perceptia fiind astfel recunoscuta si
definita ca proces de cunoastere important si indispensabil.
Potrivit teoriei reflectarii, ea este reflectarea subiectiva sub
forma de imagine a obiectului in totalitatea partilor si
insusirilor sale. Astazi, perceptia se interpreteaza
si prin prisma teoriei informatiei, fiind definita ca model
informational intern al obiectelor externe.
Aceasta inseamna ca intre continutul intern al
perceptului si obiectul extern exista o relatie de
re-prezentare-designare, iar nu una de identitate.
Modelele informationale perceptive sunt de doua
tipuri: izomorfe si hemomorfe. Primele stau la baza identificarii
si recunoasterii unui obiect individual in multimea altora
asemanatoare; cele homomorfe stau la baza identificarii si
recunoasterii obiectului ca reprezentant al clasei in care se include:
"casa", "automobil", "animal", "om" etc.
In privinta statutului perceptiv, este de retinut
opozitia dintre asociationism si gestaltism. In conceptia
asociationista, perceptia nu poseda un statut calitativ
distinct in ansamblul vietii psihice, ea nefiind decat o simpla suma
de senzatii. Gestaltismul, dimpotriva, sustine ca
perceptia este o structura calitativ distincta si
ireductibila, iar senzatia este lipsita de existenta
de sine, relevandu-se numai in interiorul perceptiei, prin analiza
mentala.
In prezent, cele doua extreme sunt depasite
si se considera ca senzatia si perceptia sunt
doua entitati psihice calitativ distincte: genetic,
senzatia precede perceptia, dar dezvoltarea perceptiei nu se
face aditiv, prin simpla adaugare de senzatii, ci prin
integrarea emergenta a acestora, care-i confera imaginii perceptive
calitati specifice de integralitate si structuralitate
ireductibile si inexplicabile pe baza legilor asociatiei.
Daca este sa comparam contributia celor
doua scoli rivale - asociationista si gestaltista
la studiul perceptiei, putem afirma ca gestaltismul a adus o
contributie mai importanta, pentru ca a demonstrat ca
perceptia reprezinta un nivel calitativ distinct in organizarea
vietii psihice interne.
2. Fazele perceptiei
Desi, in conditii obisnuite, la subiectul adult
perceptia pare a se produce instantaneu si automat, cercetarile
experimentale au aratat ca ea are un caracter procesual, parcurgand
mai multe faze, si anume:
a) orientarea-explorarea;
b) detectia (descoperirea si fixarea stimulului);
c) discriminarea (obiectul se deosebeste de cele din
jur);
d) identificarea categoriala ("acesta este un
barbat");
e) identificarea individuala( "acesta este Popescu
Gheorghe");
f) interpretarea (obiectul identificat este pus in
relatie cu starile proprii de necesitate si cu scopurile
activitatii).
3. Legile perceptiei
Dinamica dezvoltarii si functionarii
perceptiei este guvernata de patru categorii de legi:
a) legile psihogenetice (legea
diferentierii-specializarii, legea invatarii
perceptive, legea centrarii si a efectului de camp - copilul mic se
centreaza exagerat de mult pe unele parti sau detalii ale
obiectului neglijand altele perceptia lui fiind supusa iluziilor
si distorsionarilor, legea decentrarii - care intra mai
tarziu in functie ingradind actiunea legii centrarii
si asigurand un caracter mai veridic imaginii perceptive;
b) legile asociatiei (asociatia prin asemanare,
asociatia prin contrast, asociatia prin contiguitate
spatio-temporara; se aplica in relatiile dintre imaginile
perceptive);
c) legile gestaltului sau configuratiei (legea bunei
forme, legea continuitatii, legea destinului comun, legea
proximitatii s.a., care evidentiaza specificul
calitativ al perceptiei ca "structura");
d) legile generale (legea integralitatii, legea
selectivitatii, legea semnificatiei, legea constantei,
legea proiectiei obiectuale sau a referentialitatii).
4. Formele perceptiei
a) Dupa sfera de cuprindere a imaginii, delimitam
doua forme principale ale perceptiei, si anume: perceptia
monomodala, care include informatiile despre obiect recoltate pe
calea unui singur analizator - vizual, auditiv, tactil etc. si
perceptia plurimodala, care inglobeaza intr-o imagine
unitara informatii despre unul si acelasi obiect furnizate
de mai multi analizatori (exemplu, un mar il putem percepe simultan
vizual, tactil, gustativ si olfactiv).
b) Dupa natura referentialului sau sursei care o
provoaca, perceptia ia, de asemenea, mai multe forme:
1) perceptia formelor;
2) perceptia culorilor;
3) perceptia muzicii;
4) perceptia limbajului (oral si scris);
5) perceptia obiectuala (identificarea
individuala si categoriala a lucrurilor, a plantelor, a
animalelor;
6) perceptia interpersonala (a fizionomiilor si
infatisarii celorlalti semeni);
7) perceptia spatiului (distante, pozitii,
raporturi etc.);
8) perceptia timpului (durate pline si intervale
vide pana la 1-1,5 minute, peste 2 minute avem evaluarea timpului in care,
pe langa perceptie, intervin si operatii mentale mai
complexe);
9) perceptia miscarii (directie,
viteza, durata).
5. Mecanismul perceptiei
In structura mecanismelor perceptive delimitam doua
componente - una primara innascuta (structura si scheme de
organizare structural-functionala a analizatorilor in care rolul
integrator il indeplinesc zonele corticale zise asociative care se dispun in
jurul zonelor de proiectie in care se finalizeaza senzatiile)
si alta secundara dobandita (scheme logice si criterii de
selectie, comparatie, grupare, clasificare).
Perceptiile monomodale se realizeaza in cadrul unui
singur analizator, iar cele plurimodale sunt rezultatul integrarii
modelelor informationale realizate in cadrul mai multor analizatori.
In mecanismul ambelor tipuri de perceptii - modale
si plurimodale - trebuie sa includem o veriga specifica
omului, si anume veriga verbala, cuvantul fiind atat instrument de
explorare-extragere a informatiei - de la nivelul obiectului, cat si
"cod" de fixare - obiectivare a imaginii (obiectului).
2. Intrebari de autocontrol
1. Cum definim perceptia din perspectiva cognitivista?
2. Ce este un model informational izomorf?
3. Ce este un model informational homomorf?
4. Care sunt fazele
perceptiei? 5. Care sunt cele patru categorii de legi ale perceptiei?
6. Ce este o perceptie monomodala?
7. Ce este o perceptie plurimodala?
Raspunsuri
1. Reflectare sub forma de imagine a obiectului in
totalitatea insusirilor lui
2. Reflectare a unui obiect in individualitatea sa.
3. Reflectarea unui obiect ca reprezentant al clasei
careia ii apartine.
4. Psihogenetice, asociatiei, gestaltului si
generale.
5.Cea care se
realizeaza in cadrul unui singur analizator.
6. Cea care se realizeaza prin interactiunea mai
multor analizatori.
Intr-o acceptiune mai larga a termenilor, constienta si constiinta sint
rezultate ale procesului general de reflectare nu numai in timp, ci si in
spatiu a lumii -exterioare si interioare-, desigur, de extinderi si profunzimi
diferite. Faptul ca ambele categorii de fiinte detin o insusire cu denumire
comuna nu trebuie sa conduca la concluzia profund gresita - si, din pacate,
destul de raspindita - conform careia constienta umana nu ar fi decit o
"zestre" imuabila preluata de la fiinta animala. Problema este datorata, in
mare parte, incapacitatii limbajului de a ne servi indeajuns gindirea. In
realitate, la lumina constiintei, constienta umana este nu numai un altfel de
reflectare decit cea animala, ci chiar altceva decit o simpla reflectare. Ceea
ce fiinta umana dobindeste odata cu aparitia constiintei nu este rezultatul
unei simple asocieri sumative cu constienta animala, ci ceva de ordin calitativ
superior,ceva ce nu poate fi redus la suma calitatilor partilor (ceea ce numim
integralitate). De aici se deduce ca este tot atit de grav sa punem pe acelasi
plan inteligenta umana cu inteligenta animala (asa cum procedeaza multi
etologi, din nefericire!), sau sa identificam dimensiunile biologica si
psihologica ale fiintei animale cu cele purtind aceleasi nume in cazul fiintei
umane. Fiinta umana abia nascuta este net superioara puiului de animal
nou-nascut, independent de pozitia ocupata de acesta pe scara evolutiei.
Dobindirea quadridimensionalitatii (bio-psiho-socio-culturala) nu a reprezentat
un progres doar pentru fiinta umana in sine, ca entitate a existentei, ci si
pentru ambientul sau in ansamblu, ca mijloc prin care existenta sa devenea
posibila. Pentru fiinta quadridimensionala lumea inconjuratoare a devenit mai
bogata nu numai in continut - si aceasta mai cu seama ca rezultat al propriilor
actiuni, adica prin cultura (tot ceea ce omul adauga Naturii naturale
reprezinta cultura!) -, ci si, mai ales, prin semnificatiile - directe
(denumiri, notiuni, concepte etc.) sau indirecte (metafore)
