Conditiile rezolutiunii si ale rezilierii

CONDITIILE REZOLUTIUNII SI ALE REZILIERII

1. Neexecutarea obligatiilor contractuale

1.1. Neexecutarea si formele ei

Codul civil roman nu contine o definitie a notiunii de neexecutare a obligatiilor contractuale, dar nici in practica judiciara nu s-a putut contura o definitie a acesteia, iar in doctrina nevoia de a defini aceasta notiune a determinat incursiuni in dreptul comparat. In Codul civil german, incercarea de a delimita in mod strict cazurile de neexecutare a obligatiilor contractuale care justifica rezolutiunea si rezilierea a creat serioase dificultati practice, care au putut fi rezolvate doar in momentul in care instantele judecatoresti au avut curajul sa depaseasca nivelul rigid adoptat.

Pentru a stabili existenta oricarui tip de neexecutare a obligatiilor contractuale este necesara de terminarea continutului contractului. Aceasta determinare presupune aplicarea conjuncta a regulilor generale si speciale de interpretare a actelor juridice. De aceea, conform art. 970 alin. 2 si art. 981 Cod civil este esential de retinut ca in contract sunt cuprinse nu numai clauze expres stipulate de parti, ci si clauze pe care echitatea, obiceiul sau legea le presupune intr-o anumita specie de contract. Clauzele inserate expres in contract trebuie sa fie in concordanta cu prevederile art. 977 Cod civil care instituie principiul prioritatii vointei reale a partilor. Interpretarea se face de catre instante nu dupa determinarea pe care i-au dat-o partile, ci dupa continutul clauzelor din contract. De cate ori termenii folositi de catre parti sunt lamuriti si nu lasa nici o indoiala asupra adevaratului lor inteles, ei vor fi luati in intelesul lor gramatical[1].

Masura executarii obligatiilor se poate aprecia doar dupa clasificarea obligatiilor contractuale. Neexecutarea constituie orice infrangere sau executare necorespunzatoare a unei obligatii contractuale; orice neconcordanta intre prestatia promisa de creditor prin contract si prestatia efectiv executata de debitor intra in sfera notiunii de neexecutare. Prin continutul ei, aceasta notiune face parte dintre elementele obiective sau materiale ale raspunderii civile contractuale. Nu trebuie confundata neexecutarea contractului cu vinovatia. Neexecutarea are valoarea unei fapte ilicite pentru ca orice contract este lege a partilor, dupa cum este prevazut in art. 969 alin. 1 Cod civil care exprima principiul fortei obligatorii a contractului. Neindeplinirea oricarei obligatii contractuale semnifica deci si incalcarea legii, daca nu exista imprejurari care sa inlature caracterul ilicit al faptei.

Desi nu exista o definitie a neexecutarii, Codul civil distinge intre neexecutarea culpabila si neexecutarea fortuita a obligatiilor contractuale. Conform art. 1082-1083 Cod civil neexecutarea genereaza raspunderea contractuala si obligatia de a repara prejudiciul, respectiv plata daunelor - interese, numai daca nu se datoreaza unei clauze straine, adica, fortei majore (in sens larg, incluzand si fapta creditorului si fapta unui tert, daca acestea au valoarea fortei majore) sau cazului fortuit.

Distinctia prevazuta in cod este relevanta si in privinta rezilierii si rezolutiunii, vinovatia fiind o conditie nu numai a raspunderii contractuale in forma ei generala, ci si a manifestarilor particulare de raspundere contractuala, dupa cum este cazul rezolutiunii si rezilierii.

Neexecutarea imbraca multe forme, putand fi totala sau partiala, din punct de vedere calitativ sau cantitativ, temporara sau definitiva si ireversibila, pozitiva sau negativa. Intr-un fel sau altul, fiecare dintre aceste forme ale neexecutarii produce anumite consecinte in planul raspunderii contractuale, cu referire speciala la rezolutiune si reziliere.

Neexecutarea totala si partiala. Caracterul total sau cel partial al neexecutarii poate fi analizat in functie de un criteriu cantitativ sau in functie de un criteriu calitativ. S-a considerat uneori ca neexecutarea totala sau partiala este rezultatul aplicarii criteriului cantitativ, in timp ce prin aplicarea criteriului calitativ s-ar putea distinge intre executarea de calitate inferioara, executarea afectata de vicii, executare defectuoasa si executare de proasta calitate, dar nu exista temeiuri suficiente pentru a distinge intre rezultatele aplicarii celor doua criterii. Nerespectarea conditiilor de calitate cu ocazia executarii unei obligatii contractuale are, in ultima instanta, semnificatia unei neexecutari partiale sau a unei neexecutari totale.

Neexecutarea poate sa fie totala daca debitorul nu a executat nimic din obligatiile asumate sau daca defectele calitative ale prestatiei sunt atat de mari incat lipsesc prestatia de orice valoare economica sau de orice interes pentru creditor. Dimpotriva, neexecutarea va fi partiala daca debitorul a executat o anumita cantitate din prestatiile asumate sau a executat integral aceste prestatii, dar in mod defectuos, astfel incat, desi se pastreaza interesul creditorului, totusi valoarea lor economica este diminuata in raport cu ceea ce   s-a contractat initial. Caracterul total sau partial mai poate fi apreciat si in raport cu numarul obligatiilor avute in vedere. Daca se tine seama de aceasta, chiar daca se executa integral o obligatie, celelalte ramanand integral neindeplinite, suntem totusi in prezenta unei neexecutari partiale a contractului.

Distinctia intre neexecutarea totala si neexecutarea partiala reprezinta o importanta specifica in materia rezolutiunii si rezilierii. Desi neexecutare este partiala din punct de vedere cantitativ sau calitativ, din punct de vedere juridic ea poate fi totusi considerata ca totala. Ori de cate ori este vorba de obligatie indivizibila, fie prin natura ei, fie prin natura partilor, orice fel de neexecutare are semnificatia unei neexecutari totale. Prin vointa lor partile pot crea legaturi specifice intre diferitele obligatii nascute dintr-un contract unic sau dintre contracte incheiate simultan sau succesiv, dar intre aceleasi parti. Datorita acestora este posibil ca neexecutarea unei obligatii sa echivaleze cu neexecutarea intregului contract, sau neexecutarea unui contract sa lipseasca de interes executarea contractelor conexe. Diferitele corelatii intre obligatiile sau contractele respective trebuie sa fie analizate intotdeauna in mod temeinic pentru aplicarea corecta a sanctiunilor rezolutiunii sau rezilierii.

Intr-o speta, instanta nu a fost preocupata sa stabileasca daca partile au incheiat un singur contract sau doua contracte, ramanand nelamurita situatia raporturilor juridice nascute pe aceasta baza. In speta respectiva, cele doua coproprietare ale unui imobil au transmis dreptul de proprietate catre o a treia persoana, in schimbul unei sume de bani si a unei obligatii de intretinere ce urma sa fie executata fata de una dintre coproprietare si sotul acesteia. Intrucat a retinut ca dobanditoarea dreptului de proprietate asupra imobilului in litigiu a incetat la un moment dat sa mai presteze intretinerea fata de cei doi creditori, instanta de judecata a admis cererea formulata de creditorii respectivi, a dispus rezolutiunea contractului de vanzare-cumparare cu clauza de intretinere si repunerea partilor in situatia anterioara incheierii contractului. Desi cea de-a doua coproprietara nu a participat, ca reclamanta sau in alta calitate, in proces, totusi instanta a dispus sa i se comunice si acesteia o copie dupa hotararea pronuntata in cauza[2]. Este de observat ca instanta judecatoreasca nu a stabilit daca suma de bani a fost platita integral de dobanditoare uneia dintre cele doua coproprietare, obligatia de intretinere fiind asumata in schimbul cotei parti din dreptul de proprietate transmisa de cealalta coproprietara.

In masura in care probele administrate, sau care ar fi trebuit sa fie administrate, conduceau la concluzia ca dobanditoarea imobilului a incheiat doua contracte autonome, cate unul cu fie care dintre cele doua coproprietare, se impunea concluzia ca un contract a fost executat integral (contactul de vanzare-cumparare), neexecutarea privind doar contractul de intretinere care avea ca obiect cota de proprietate transmisa de creditoarea obligatiei de intretinere. In aceasta ipoteza nu se putea dispune decat rezolutiunea contractului de intretinere, iar nu si rezolutiunea contractului de vanzare-cumparare. Numai in cazul in care partile, prin vointa lor, ar fi dat intregii operatii juridice valoarea unui contract unic, evidentiind interesul dobanditoarei de a i se transmite intregul drept de proprietate, iar nu doar o cota-parte din aceasta, s-ar fi justificat rezolutiunea totala a contractului.

Notiunea de neexecutare totala si neexecutare partiala este strans legata de chestiunea gravitatii neexecutarii, element esential avut in vedere in momentul in care judecatorul apreciaza daca este oportuna sanctiunea rezolutiunii sau a rezilierii. Nu orice neexecutare partiala justifica aplicarea unei asemenea sanctiuni.

Gravitatea neexecutarii este apreciata in functie de importanta obligatiei privita in elementele ei obiective. Rezolutiunea si rezilierea s-ar justifica numai daca fapta ilicita ar determina practic incetarea contractului sau ar constitui o atingere grava a obligatiei generale de buna credinta. Aprecierea gravitatii neexecutarii nu poate sa excluda nici elementele obiective care rezulta din probele administrate in fiecare cauza in parte, nici elementele subiective, fie ca este vorba de vointa expresa sau prezumata a partilor, fie ca este vorba de prezumtiile simple inerente oricarui proces si care exprima subiectivitatea judecatorului.

Din cele de mai sus rezulta ca neexecutarea partiala poate conduce fie la rezolutiunea sau rezilierea totala a contractului, fie la rezolutiunea sau rezilierea partiala a contractului, fie doar la reducerea proportionala a obligatiei cocontrac-tantului care este gata sa-si execute sau si-a executat prestatia.

Obligatii pozitive si obligatii negative. Neexecutare. Atunci cand vorbim despre obligatii pozitive neexecutarea acestora poate imbraca fie forma unei abstentiuni, in acest caz debitorul ramanand pur si simplu in pasivitate, fie forma unei actiuni inadecvate sau chiar contrare fata de prestatiile de care este tinut debitorul. In acest caz nu trebuie sa se confunde abstentiunea care imbraca forma unei obligatii contractuale pozitive cu abstentiunea din domeniul raspunderii civile delictuale. Intre cele doua forme de abstentiune existand diferente. Cand vorbim de abstentiune in cel dintai caz aceasta este ilicita deoarece partea s-a obligat sa efectueze o anumita prestatie prin contract, iar cand vorbim despre abstentiune in cel de-al doilea caz aceasta are caracter ilicit doar in cazul in care exista o dispozitie legala care indeamna o persoana determinabila, intr-o situatie data, la o anumita actiune. Spre deosebire de acestea, in cazul obligatiilor negative neexecutarea presupune, intotdeauna, savarsirea unei prestatii contrare clauzelor contractuale.

Distinctia dintre neexecutarea obligatiilor pozitive si neexecutarea obligatiilor negative sunt prevazute in dispozitiile art. 1074-1078 Cod civil, dar aceasta distinctie produce consecinte doar in cazul formei generale a raspunderii contractuale, codul civil nementionand vreo consecinta speciala in ipoteza rezolutiunii sau a rezilierii. Rezulta ca, in cazul contractelor sinalagmatice, indiferent daca este vorba de obligatii pozitive sau de obligatii negative, rezolutiunea sau rezilierea depind de gravitatea neexecutarii, fiind lasata la aprecierea judecatorului.

Nu exista diferenta intre dovada neexecutarii in situatia raspunderii contractuale de drept comun si aceeasi dovada in cazul rezilierii si rezolutiunii, dar in ambele situatii exista o diferenta in functie de natura obligatiilor. In cazul obligatiilor negative creditorul trebuie sa faca dovada actiunii prin care debitorul si-a incalcat angajamentul de abstentiune, iar daca este vorba de obligatii pozitive dovada neexecutarii depinde de clasificarea acestor obligatii in obligatii de rezultat, obligatii determinate, si in obligatii de mijloace, obligatii de prudenta si diligenta. De obicei, distinctia de ordin probator intre obligatii de rezultat si obligatii de mijloace este situata pe terenul dovedirii culpei, iar in opinia unor autori[3] cele doua categorii de obligatii se comporta identic in aceasta privinta. Diferenta reala exista in privinta dovedirii neexecutarii ca fapta ilicita, element esential raspunderii contractuale in forma ei generala, ori in forma rezolutiunii sau a rezilierii.

In privinta obligatiilor determinate, in cazul in care nu a fost atins rezultatul, creditorul beneficiaza de o prezumtie simpla de neexecutare, ramanand ca debitorul sa dovedeasca fie ca a executat partial , fie ca a intervenit o cauza straina care l-a impiedicat sa realizeze rezultatul promis. In cazul in care rezultatul a fost atins creditorul are sarcina sa dovedeasca eventualele lipsuri calitative, care ar echivala cu o executate partiala a obligatiilor. Daca rezultatul nu a fost realizat de catre debitor, din prevederile art.1080 -1082 Cod civil se naste prezumtia de culpa, avand un caracter legal.

Spre deosebire de acestea, in cazul obligatiilor de mijloace, daca rezultatul nu a fost atins, creditorul nu beneficiaza de o prezumtie simpla. Obiectul acestor obligatii include doar activitatea desfasurata cu prudenta si diligenta cerute de exigentele executarii unei anumite profesii, necesara in vederea atingerii unui rezultat, si nu include si atingerea acelui rezultat. Prezumtia legala de culpa se naste si in sarcina debitorului unei astfel de obligatii doar dupa ce creditorul a facut dovada ca in activitatea respectiva debitorul a savarsit anumite actiuni sau inactiuni contrare regulilor profesionale.

Neexecutarea temporara. Neexecutarea definitiva si irevocabila. Conform dispozitiilor art. 1082 Cod civil exista o diferenta intre notiunea de neexecutare si notiunea de intarziere in executare, dar daune - interese se platesc fie in cazul neexecutarii obligatiei, fie in cazul intarzierii in executare. Desi exista aceasta diferenta, in realitate intarzierea nu este altceva decat o forma de neexecutare, fie ca este o neexecutare temporara sau una definitiva si irevocabila, care la randul lor pot fi totale sau partiale. Intarzierea constituie o neexecutare partiala daca debitorul nu a executat obligatia la termen, dar o poate executa ulterior fara sa isi piarda interesul pentru creditor. Din cauza unui astfel de neexecutari prejudiciul este acoperit prin daune-interese moratorii. Dar daca obligatia nu poate fi executata sau, daca mai poate fi executata nu mai prezinta interes pentru creditor, aceasta neexecutare are semnificatia unei neexecutari definitive si irevocabile. In cazul acesta prejudiciul suferit de creditor este reparat prin intermediul daunelor compensatorii. In consecinta, distinctia facuta de Codul civil nu poate fi justificata atat din punct de vedere teoretic cat si practic. Spre deosebire de aceasta, distinctia intre neexecutarea temporara si neexecutarea definitiva si irevocabila are mai multe consecinte practice.

Cand se vorbeste despre raspunderea contractuala care imbraca forma rezolutiunii si a rezilierii, neexecutarea temporara permite manifestarea integrala a dreptului de optiune al creditorului, la fel ca si dreptul de apreciere al instantei. In cazul in care neexecutarea este definitiva si irevocabila, creditorul nu mai poate cere executarea silita in natura, si nici nu i se mai poate pretinde se sa conformeze principiului executarii in natura in cazul in care a disparut interesul creditorului pentru asemenea executare. Singura optiune pe care poate sa o faca este aceea de a alege intre executarea prin echivalent, in forma sa generala, si desfiintarea contractului prin rezolutiune sau reziliere, cu eventuale daune-interese. Indiferent de forma sa neexecutarea poate atrage raspunderea contractuala sau poate conduce la rezolutiune sau reziliere numai daca are caracter culpabil.

1.2. Cazuri de neexecutare care determina rezolutiunea sau rezilierea unor contracte speciale

In completarea prevederilor art. 1020-1021 Cod civil care constituie dreptul comun codul civil cuprinde si dispozitii speciale care se aplica anumitor specii de contracte incluzand si cazurile de neexecutare ale acestora.

Cazuri de neexecutare care determina rezolutiunea contractului de vanzare-cumparare. In cazul contractului de vanzare-cumparare dispozitiile generale sunt prevazute, dupa cum am precizat mai sus, in art. 1020-1021 Cod civil iar pe langa acestea sunt reglementate si cateva cazuri specifice de neexecutare determinand anumite particularitati ale rezolutiunii.

Una dintre aceste particularitati este prevazuta in art. 1320 Cod civil care prevede ca neexecutarea obligatiei de predare a lucrului de catre vanzator da dreptul cumparatorului sa aleaga intre a cere rezolutiunea vanzarii sau punerea sa in posesie. Acesta ar mai putea invoca, in cazul neexecutarii obligatiei de predare a lucrului exceptia de neexecutare sau, daca nu mai este posibila executarea in natura, daune-interese. Art. 1321 Cod civil da dreptul cumparatorului la daune moratorii doar daca vanzatorul este pus in intarziere. Prevederile art. 1322 Cod civil arata ca nu poate fi vorba de intarziere ca forma a neexecutarii, daca obligatia de predare a lucrului este afectata de un termen in folosul vanzatorului, iar in cazul in care un astfel de termen nu a fost prevazut este pe deplin aplicabil principiul simultaneitatii executarii obligatiilor. Din acestea rezulta ca daca nu i se plateste pretul vanzatorul poate refuza predarea lucrului, in acest caz neexecutarea nu mai are caracter ilicit iar problema culpei nu se mai pune. In aceasta materie functioneaza principiul potrivit caruia, orice persoana, interesata sau nu, poate face plata, conform art. 1093 Cod civil. Cu toate acestea exista o anumita ordine in care se face plata: debitorul, codebitorul, fidejusorul, o alta persoana interesata si chiar orice persoana neinteresata, dar respectarea acesteia nu este imperativa deoarece, in acest caz, creditorul ar trebui sa refuze plata venita din partea altor persoane decat debitorul[4].

Caracterul ilicit al neexecutarii rezulta din incalcarea unei obligatii contractuale exigibile, daca nu este inlaturat, prin stabilirea unui termen, principiul simultaneitatii executarii obligatiilor nascute din contractele sinalagmatice, obligatia de a executa subzista numai in conditiile simultaneitatii. Cat timp o parte nu-si executa obligatia, nici cealalta parte nu poate fi silita sa-si indeplineasca datoria. Conform art. 1323 Cod civil in cazul in care cumparatorul a devenit falit sau insolvabil, cu toate ca obligatia de predare este afectata de un termen, neexecutarea acesteia devine ilicita chiar inainte de scadenta, cu exceptia cazului in care cumparatorul va da cautiune ca va plati la termen.

In cazul in care lucrul nu a fost remis in starea in care se afla in momentul vanzarii, conform art. 1324 Cod civil, suntem in cazul unei neexecutari partiale a obligatiilor de predare, sau in cazul in care vanzatorul nu a restituit toate fructele lucrului, incepand din momentul vanzarii si pana in momentul predarii bunului. In art. 1325 Cod civil se vorbeste despre neexecutare partiala si in cazul in care lucrului predat ii lipsesc accesoriile sau "tot ce a fost destinat la uzul sau perpetuu".

Se  poate vorbi despre neexecutare nu numai in cazul in care se preda mai putin, de si in cazul in care se preda mai mult decat s-a prevazut in contract. Intre cele doua diferenta consta in aceea ca, in primul caz cumparatorul nu poate cere rezolutiunea contractului, ci doar o scadere proportionala a pretului, iar in cel de-al doilea caz cumparatorul va fi obligat sa complineasca pretul in mod proportional. In cazul in care este vorba despre un contract de vanzare-cumparare imobiliara in care nu exista o clauza "pe atata masura" obligatia de predare se considera indeplinita chiar daca exista un deficit sau un excedent, fara sa se mai puna problema reducerii sau a complinirii pretului sau a rezolutiunii.

Din cele enuntate mai sus se poate trage concluzia ca oricat de mare ar fi deficitul de masuri cumparatorul nu are dreptul sa ceara rezolutiunea vanzarii. Solutia aceasta nu trebuie privita ca si un mijloc de a sanctiona neglijenta cumparatorului care nu a avut diligenta sa verifice concordanta dintre aceasta "masura" si realitatea obiectiva. In aceasta ipoteza, nu este vorba de un dol din partea vanzatorului, intrucat lipseste elementul obiectiv: manopera dolosiva. Cu toate acestea, ar putea fi vorba despre eroare, ca viciu de consimtamant, sau despre eroare obstacol.

O a doua particularitate a in cazul contractelor de vanzare-cumparare este aceea a neexecutarii obligatiei de garantie, care in unele cazuri poate duce la rezolutiunea contractului de vanzare-cumparare. Exista doua forme ale neexecutarii obligatiei de garantie. Una dintre acestea este evictiunea, conform prevederilor art. 1351 Cod civil, in masura in care vanzatorul nu dovedeste ca, daca ar fi fost chemat in proces cu tertul evingator, ar fi avut mijloacele necesare pentru a respinge actiune tertului. Daca acest lucru se refera la dreptul transmis si la obiectul acestuia evictiunea este totala, iar in cazul in care cumparatorul este evins numai cu privire la o factiune materiala din lucru sau o cota ideala din dreptul de proprietate, ori nu-si mai poate valorifica sau i se neaga un drept cu privire la lucrul respectiv, evictiunea este partiala.

Cu toate ca in Codul civil este prevazut expres dreptul cumparatorului de a cere rezolutiunea contractului in cazul evictiunii partiale, daca aceasta este atat de importanta incat, daca ar fi putut sa o prevada, cumparatorul nu ar mai fi incheiat contractul, pe buna dreptate s-a apreciat ca si in cazul evictiunii totale rezulta tot rezolutiunea vanzarii. Evictiunea totala trebuie sa fie considerata ca echivaland cu rezilierea vanzarii, pentru lipsa de obiect, si este natural ca in caz de rezilierea unui contract sinalagmatic, partea care si-a executat obligatia, sa facultatea de a cere restituirea prestatiei efectuate.

Un contra argument al acestei solutii se desprinde din prevederile art. 1343-1344 Cod civil, care precizeaza ca pretul nu se restituie integral daca cumparatorul a tras foloase din stricaciunile ce a facut lucrului, caz in care vanzatorul poate retine din pret valoarea acestor foloase. Daca intre momentul incheierii contractului si momentul evictiunii, valoarea lucrului vandut a crescut, vanzatorul va fi obligat sa plateasca cumparatorului si aceasta diferenta de valoare. In primul caz, pretul nu este restituit integral, nu pentru ca nu ar opera repunerea partilor in situatia anterioara, ci pentru ca este vorba de o imbogatire fara justa cauza a cumparatorului. In cel de-al doilea caz, diferenta de valoare este platita de vanzator cu titlu de daune-interese, ceea ce constituie o aplicatie particulara a sanctiunii prevazuta expres in art. 1021 Cod civil.

Transmiterea unui lucru afectat de vicii ascunse constituie a doua forma de neexecutare a obligatiei de garantie. Viciile ascunse au valoarea unei neexecutari daca, din cauza acestora, bunul a pierit sau nu mai este bun de intrebuintat conform destinatiei sale ori valoarea sa de intrebuintare a scazut atat de mult incat este de presupus ca, daca cumparatorul ar fi cunoscut aceasta imprejurare nu ar mai fi incheiat contractul sau nu ar mai fi acceptat pretul convenit initial.

O a treia particularitate este neexecutarea obligatiei de plata a pretului. Aceasta neexecutare consta nu numai in neplata pretului propriu-zis, ci si in neplata dobanzilor datorate pentru acest pret. Din prevederile art. 1065 Cod civil rezulta ca acest tip de neexecutare, totala sau partiala, poate duce la rezolutiunea contractului la cererea vanzatorului.

Neexecutarea obligatiei de luare in primire a bunului vandut constituie o alta particularitate a contractului de vanzare-cumparare recunoscand posibilitatea rezolutiunii in forma sa generala, care este reglementata de art. 1020-1021 Cod civil. Pe langa aceasta reglementare generala exista si una speciala in continutul art. 1370 Cod civil care prevede ca daca vanzarea are ca obiect producte sau alte lucruri mobile, contractul "se va rezolvi de drept si fara interpelare in folosul vanzatorului, dupa expirarea termenului pentru ridicarea lor".

Reclamantul R.M. a chemat in judecata pe paratii P.C. si P.E. pentru ca instanta prin sentinta ce o va pronunta, sa dispuna rezilierea contractului de vanzare-cumparare cu clauza de intretinere incheiat intre parti, precum si repunerea acestora in situatia anterioara.

Prin sentinta civila nr. 783/1995, Judecatoria Giurgiu a respins actiunea ca nefondata, cu motivarea ca din probele administrate a rezultat ca paratii au acordat intretinerea necesara atat reclamantului, cat si sotiei sale, iar dupa decesul acesteia din urma, intervenit in anul 1993, reclamantul a refuzat intretinerea. In aceste conditii, el nu poate invoca propria culpa. Tribunalul Giurgiu a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant impotriva acestei sentinte.

Impotriva deciziei tribunalului, apelantul a declarat recurs, critica privind faptul ca instanta a interpretat gresit actul juridic dedus judecatii, respectiv actul de vanzare-cumparare cu clauza de intretinere si decizia se intemeiaza pe o grava greseala de fapt, decurgand din aprecierea eronata a probelor administrate, probe din care rezulta ca intimatii nu si-au indeplinit obligatia asumata prin contract.

Recursul este fondat pentru urmatoarele considerente: in contractul incheiat intre parti a fost inserata urmatoarea clauza: in cazul cand dobanditorii nu-si vor indeplini la timp si in mod corespunzator obligatia de intretinere viagera mentionata, se va putea cere rezilierea contractului, fara nicio formalitate sau punere in intarziere. Drept urmare, instanta nu putea decat sa ia act de efectele pe care le produce conventia partilor, in sensul ca acest contract este de drept reziliat si nu mai putea sa se pronunte asupra rezilierii. Instanta avea numai posibilitatea de a constata daca debitorii obligatiei de intretinere si-au indeplinit sau nu obligatia asumata si, in caz de neindeplinire a obligatiei, sa constate ca a intervenit rezilierea.

Din probele administrate rezulta ca intimatii veneau la parintii lor doar in vizita, iar contributia la intretinerea acestora era sporadica si insuficienta. Intrucat intimatii nu si-au indeplinit la timp si in mod corespunzator obligatia asumata prin conventie, nici fata de recurentul reclamant si nici fata de sotia acestuia, solutia tribunalului de respinge a apelului formulat de reclamant este nelegala, ceea ce impune in conditiile art. 312 Cod procedura civila, admiterea recursului[5].

Contractul de intretinere fiind sinalagmatic, pentru neexecutarea obligatiei de intretinere, stabilita prin contract, beneficiarul intretinerii poate sa ceara rezolutiunea in temeiul art. 1020 Cod civil. O conditie esentiala pentru desfiintarea contractului este ca neexecutarea sa fie imputabila debitorului.

Notiunea de intretinere include multiple prestatii, iar pe langa prestatia materiala si o componenta psihologica, data de caracterul "intuitu personae"  al contractului de intretinere, care se intemeiaza, in realizarea continutului sau economic,  pe un raport de incredere si apropiere.

Refuzul de a primi intretinerea nu trebuie caracterizat a fi culpa a creditorului, daca, prin comportamentul sau, in raporturile cu creditorul, debitorul  s-a manifestat urat, i-a creat un real sentiment de stres, de incertitudine, temere pentru viata si sanatate. Prin  sentinta civila nr. 1448 din 13 februarie 2004 Judecatoria Cluj-Napoca a admis actiunea reclamantului S.C. si a dispus rezolutiunea contractului de intretinere incheiat cu paratii S.C. si S.F. carora, in schimbul intretinerii, le-a transmis un imobil.

Pentru a pronunta aceasta hotarare, instanta de fond, in esenta, a retinut urmatoarele: intre reclamant  si parati  s-a incheiat contractul de intretinere, autentificat sub nr. 95 din 21 ianuarie 1998, prin care intretinutul a transmis intretinatorilor un apartament, rezervandu-si dreptul de uzufruct, iar intretinatorii s-au obligat sa asigure cele necesare traiului pe toata durata vietii, constand in: alimente, imbracaminte, incaltaminte, incalzire, iluminat, medicamente, asistenta medicala si sa suporte cheltuielile cu inmormantarea, potrivit obiceiului.

Document online: Contractul de intretinere Eseu: Conventie civila de prestari servicii

Paratii nu si-au respectat obligatiile asumate prin contract. Ei s-au mutat in imobil, la scurt timp dupa incheierea contractului, dar au fost evacuati, in luna ianuarie 2003, datorita comportamentului agresiv manifestat fata de reclamant, iar dupa evacuare nu i-au mai asigurat reclamantului intretinerea; cheltuielile de intretinere, la apartament, nu s-au mai platit din luna octombrie 2002; de asemenea, nu s-a platit impozitul, energia electrica si telefonul.

Desi notificati in data de 13 martie 2003, prin executorul judecatoresc, paratii nu si-au executat obligatia de a-i asigura intretinere reclamantului.

Prin decizia civila nr. 863/A din 8 aprilie 2004, Curtea de Apel Cluj a respins ca nefondat apelul declarat de parati. Instanta de apel a retinut ca: apelantii, care sunt fiul si nora intimatului, i-au aplicat intretinutului un tratament inuman, constand in batai repetate, scoaterea lui din locuinta imbracat sumar indiferent de anotimp, motiv pentru care s-a dispus evacuarea lor din locuinta printr-o hotarare judecatoreasca; paratii-apelanti nu au achitat facturile de curent electric, gaz metan si toate celelalte obligatii asumate prin contract, desi reclamantul i-a notificat, cerandu-le sa-si execute obligatiile asumate.

Impotriva acestei hotarari au declarat recurs paratii care, in esenta, au formulat urmatoarele critici: nu au manifestat un tratament inuman reclamantului; in realitate, intre parti au existat doar doua altercatii pentru care recurentii au fost condamnati la amenda penala, insa aceste fapte nu justifica rezolutiunea contractului de intretinere; lovirea sau violenta poate justifica doar revocarea unei donatii, iar nu rezolutiunea contractului de intretinere; evacuarea lor a fost dispusa pentru existenta dreptului de uzufruct al reclamantului si nu poate constitui temei al rezolutiunii; neachitarea taxelor, dupa ce paratii au fost evacuati din apartament, nu constituie culpa procesuala, deoarece reclamantului nu i-a fost intrerupta furnizarea utilitatilor, iar plata telefonului nu a constituit o obligatie pentru parati; au fost omise aspecte importante, cum ar fi: refuzul reclamantului de a primi hrana pe motiv ca ar fi otravita si comportamentul bizar al reclamantului; neintelegerile s-au ivit in anul 2002 ca urmare a unui atac cerebral suferit de reclamant, iar nerespectarea obligatiei de intretinere se datoreaza refuzului acestuia si pretentiilor care depasesc statutul lui social, deoarece sub aspectul lucrurilor de imbracat obligatia de intretinere trebuie inteleasa ca o indatorire de a-i asigura intretinutului strictul necesar. Recursul nu este intemeiat. Sustinerile partilor ca altercatiile care au avut loc nu pot constitui motiv de rezolutiune si ca obligatia de intretinere nu s-a putut executa din culpa reclamantului, nu sunt intemeiate.

Contractul de intretinere fiind sinalagmatic, pentru neexecutarea obligatiei de intretinere stabilita prin contract, beneficiarul intretinerii poate sa ceara rezolutiunea contractului in temeiul art. 1020 Cod civil. Potrivit textului mentionat, o conditie esentiala pentru desfiintarea contractului este ca neexecutarea sa fie imputabila debitorului.

Notiunea de intretinere include multiple prestatii, iar executarea corespunzatoare a obligatiei de intretinere, cand izvorul ei este un contract, implica pe langa prestatia materiala si o componenta psihologica, data de caracterul "intuitu personae" al contractului de intretinere, care se intemeiaza, in realizarea continutului sau economic, pe un raport de incredere si apropiere.

In cauza, conduita recurentilor, dovedita cu hotararile judecatoresti depuse la dosar, care, in raporturile lor cu intimatul,   s-au manifestat violent, a fost de natura a-i crea creditorului un real sentiment de stres, de insecuritate si chiar temerea ca habitatul intolerabil creat de fiul sau si sotia acestuia, fata de varsta sa inaintata si starea precara de sanatate, ar putea avea influenta asupra vietii sale.

Raportat la aceste imprejurari, dispozitiile art. 1020 Cod civil, au fost corect aplicate in cauza, deoarece nu se poate retine ca in culpa de neexecutarea obligatiei de intretinere este creditorul, care fiind in mod repetat victima actelor de violenta exercitate de debitori, a refuzat comunicarea cu acestia.

Chiar daca, dupa consumarea actelor de violenta, pentru care recurentii au fost condamnati prin sentinta penala nr. 1500 din 19 noiembrie 2002 a Judecatoriei Cluj-Napoca, ramasa definitiva prin decizia penala nr. 52 din 26 februarie 2003 a Tribunalului Cluj si sentinta penala nr. 1123 din 30 septembrie 2003 a Judecatoriei Cluj-Napoca, intimatul-creditor a refuzat sa primeasca alimente de la recurenti, suspiciunea acestuia, determinata de conduita intretinatorilor, nu poate constitui culpa pentru neexecutarea contractului de intretinere. Prin urmare, pentru considerentele expuse, s-a respins recursul declarat de parati[6].

Cazul de neexecutare care determina rezolutiunea contractului de donatie cu sarcini. Donatia cu sarcini este acea donatie prin care donatarul se obliga fata de donator la o prestatie determinata, numita sarcina. Acest contract este recunoscut in doctrina ca avand un caracter sinalagmatic[7]. Un contract de donatie cu sarcina este un contract sinalagmatic in intregul sau, iar nu doar in masura sarcinilor stipulate. Neexecutarea sarcinii sau a sarcinilor poate duce la rezolutiune daca sunt indeplinite conditiile generale cuprinse in prevederile art. 1020-1021 Cod civil. Instanta este cea care apreciaza gravitatea neexecutarii, care este esentiala pentru a dispune masura rezolutiunii, aceasta putand fi totala sau partiala.

In cadrul acestui tip de donatie nimic nu s-ar opune ca rezolutiunea acesteia sa fie ceruta chiar de catre donatar daca donatorul nu-si indeplineste obligatiile, in acest caz donatorul are obligatia de-a preda bunul si de-al pastra pana la predare, precum si obligatiile de garantie. S-a considerat insa ca donatorul raspunde si pentru viciile ascunse intrucat, in limita sarcinilor, are pozitia unui vanzator. Actiunea in raspundere pentru incalcarea obligatiei de garantie poate imbraca forma unei actiuni in rezolutiune.

Caracterizarea intelegerii privind instrainarea unui imobil in schimbul prestarii intretinerii - drept donatie cu sarcini sau contract de intretinere - se face tinand seama de raportul dintre valoarea bunului instrainat si cuantumul prestatiilor efectuate pana in momentul in care s-a ivit diferendul intre creditor si debitorul intretinerii.

In cazul in care s-a retinut ca este vorba despre un contract de intretinere, actiunea in rezolutiune a acestuia, intentata de creditorul intretinerii impotriva succesorilor debitorului, trebuie sa fie solutionata in lumina prevederilor art. 1094 Cod civil(Trib. Jud. Timis, Decizia 717/1974, in RRD nr. 2/1975, p. 41).

Cazuri de neexecutare care determina rezilierea contractului de locatiune. Avand in vedere ca obligatiile care se nasc din contractul de locatiune sunt cu executare succesiva, neexecutarea acestora poate sa atraga doar rezilierea contractului.

Codul civil reglementeaza expres care sunt sarcinile locatorului: obligatia de a preda lucrul in art. 1420 alin. 1, locatorul esrt obligat sa predea lucrul inchiriat locatarului astfel incat sa poata fi intrebuintat de acesta conform destinatiei sale; obligatia de a efectua reparatiile lucrului in art. 1421 alin. 2, care prevede ca locatorul are obligatia de a face toate reparatiile necesare bunei folosinte a lucrului; si obligatia de garantie in art. 1420 alin. 3, 1422, 1424-1428 Cod civil, conform acestora locatorul nu poate sa schimbe forma lucrului inchiriat, si nu constituie tulburare faptul ca locatorul a efectuat reparatii urgente ce cad in sarcina sa si care nu pot fi amanate pana la sfarsitul locatiunii[8]. Neexecutarea obligatiilor de predarea lucrului, in starea corespunzatoare destinatiei pentru care a fost inchiriat, ceea ce impune efectuarea unor eventuale reparatii, da dreptul locatarului sa se adreseze justitiei cerand fie predarea silita a lucrului, fie rezilierea contractului. Daca locatorul nu efectueaza in cursul locatiunii reparatiile care sunt in sarcina sa, locatarul poate cere in justitie fie executarea silita in natura, plus platirea daunelor cominatorii, fie autorizarea de a efectua el lucrarile din contul locatorului scazand apoi valoarea acestor lucrari din chirie, fie rezilierea contractului.

Pe langa prevederile generale ale codului civil solutia rezilierii este prevazuta expres si in cuprinsul art. 1439 alin. 2 "cand una din parti nu implineste indatoririle sale principale, cealalta parte poate cere desfiintarea contractului", dar aceasta dispozitie nu adauga nimic nou conditiilor generale ale rezilierii. Obligatia de garantie il apara pe locatar impotriva tulburarilor provenite din fapta locatorului, din fapta tertilor sau din viciile lucrului, daca aceste tulburari au ca rezultat o impiedicare grava a folosintei.

O alta obligatie a locatorului este aceea de a nu schimba forma lucrului inchiriat, iar daca lucrul inchiriat necesita reparatii urgente, care nu pot fi amanate pana la sfarsitul locatiunii, locatorul are dreptul sa efectueze lucrarile necesare, chiar daca asta inseamna ca trebuie sa restranga drepturile chiriasului de a folosi lucrul. Daca reparatiile dureaza mai mult de 40 de zile pretul locatiunii va fi diminuat proportional cu timpul in care locatarul a ramas lipsit de intrebuintare. Numai in situatia in care, datorita reparatiilor, locatorul si familia sa nu mai pot utiliza lucrul conform destinatiei locatiunii, se naste dreptul locatarului de a cere rezilierea contractului.

Viziunea "totalizatoare" asupra rezilierii este, intr-o anumita masura, hranita de anumite dispozitii legale, unele de data recenta[9]. Este indeajuns sa evocam in acest sens dispozitiile art. 24 din legea nr. 114/1996 a locuintei,republicata : "Rezilierea contractului de inchiriere inainte de termenul stabilit se face in urmatoarele conditii: a) la cererea chiriasului, cu conditia notificarii prealabile intr-un termen de minimum 60 de zile; b) la cererea proprietarului, atunci cand: chiriasul nu a achitat chiria cel putin 3 luni consecutiv; chiriasul a pricinuit insemnate stricaciuni locuintei, cladirii in care este situata aceasta, instalatiilor, precum si oricaror alte bunuri aferente lor, sau daca instraineaza fara drept parti ale acestora; chiriasul are un comportament care face imposibila convietuirea sau impiedica folosirea normala a locuintei; chiriasul nu a respectat clauzele contractuale; c) la cererea asociatiei de proprietari, atunci cand chiriasul nu si-a achitat obligatiile ce-i revin din cheltuielile comune pe o perioada de 3 luni, daca au fost stabilite, prin contractul de inchiriere, in sarcina chiriasului."

Din aceste prevederi legale edictate in materie de inchiriere a locuintei, rezulta ca rezilierea acopera atat situatii de culpa contractuala, precum cele de la lit. b si c, cat si situatia denuntarii unilaterale, recunoscuta exclusiv chiriasului, potrivit art. 24 lit. a. Este, asadar, in acest articol, un argument legislativ pentru teza ca notiunea de reziliere este proprie contractului de executare succesiva, insa nu inseparabila de ideea de culpa si, deci, implicit, de ideea de raspundere contractuala; rezilierea nu este, in mod esential, o sanctiune.

Una dintre obligatiile pe care le are locatarul este aceea de a intrebuinta lucrul ca bun proprietar si potrivit destinatiei sale. Aceasta obligatie insumeaza toate inactiunile prin care se poate asigura mentinerea destinatiei lucrului inchiriat. Locatarul nu trebuie sa aduca nici un fel de stricaciune sau sa efectueze lucrari care modifica structura bunului inchiriat, cu exceptia lucrarilor de mica insemnatate care nu schimba destinatia acestuia. Pe langa acestea, obligatia cuprinde toate actiunile necesare pentru mentinerea acestei destinatii, ceea ce implica efectuarea tuturor lucrarilor locative, necesare pentru intretinerea lucrului in stare de intrebuintare.

In cazul in care nu este respectat continutul negativ al obligatiei de a intrebuinta lucrul ca un bun proprietar genereaza dreptul locatorului de a cere repunerea lucrului in situatia anterioara sau rezilierea contractului. Si incalcarea continutului pozitiv a acestei obligatii in indreptateste pe locator sa ceara daune-interese, dar numai la incetarea locatiunii, iar in aceasta ipoteza nu este posibila rezilierea contractului. Cu toate acestea exista si cazuri in care acesta poate cere fie rezilierea contractului fie autorizarea sa de catre instanta de a efectua lucrari in contul locatarului dar numai atunci cand neexecutarea reparatiilor locative pune in pericol lucrul.

Contractul de inchiriere incheiat intre persoanele fizice, cu termen nelimitat, este supus reglementarii art. 1436-1437 Cod civil. Daca locatorul a decedat, mostenitorii sai sunt obligati sa respecte locatiunea de catre proprietarul decedat, intrucat a fost facuta printr-un act privat cu data certa.

In situatia in care locatarul nu-si indeplineste obligatia de plata a chiriei lunare stabilite prin contract, locatorul poate cere rezilierea contractului pentru neindeplinirea mentionatei obligatii corelative a locatarului (C. Ap. Galati, decembrie nr. 511/1994 "Sinteze de practica - judiciara a curtii de apel Galati 1 iulie 1993, 31 decembrie 1994", p. 86)[11].

Paratii detinatori a unui spatiu de locuit pe baza unui contract de inchiriere, au renuntat la acest spatiu pentru a se muta la o casa particulara. Ulterior, paratii au refuzat sa predea spatiu de-si renuntasera la el, astfel ca reclamanta R.A.G.C.L. Galati in calitate de proprietar al spatiului de locuit, i-a chemat in judecata pentru rezilierea contractului de inchiriere si evacuare.

Potrivit art. 3 alin. ultim din contractul de inchiriere cat si dispozitiile art. 1435 Cod civil chiriasul poate renunta unilateral la contractul de inchiriere, situatie in care acesta se reziliaza, chiriasul pierzand dreptul locativ.

In atare conditii, recursul paratilor impotriva hotararilor prin care a fost admisa actiunea de reziliere si evacuare a fost respins (C. Ap. Galati, decembrie dec. Nr. 492/1995 "Sinteza practicii judiciare pe anul 1995", p. 102)[12].

In conformitate cu dispozitiile art. 19 din legea nr. 5/1973, persoanele care se muta definitiv in alta localitate isi pastreaza dreptul de folosinta asupra locuintei pe care o detin cel mult sase luni de la data mutarii, fara a putea subinchiria in aceasta perioada.

Renuntarea la beneficiul contractului de inchiriere este posibila si fara ca locatarul sa se mute in alta localitate.

Manifestarea de vointa a locatarului in sensul renuntarii la dreptul sau locativ trebuie sa rezulte, insa, din fapte si imprejurari neechivoce, cum ar fi, nefolosirea acestuia timp de sase luni sau mai mult (C. Ap. Galati, decembrie, nr. 467/1994, in "Sinteza .. 1 iulie 1993 - 31 decembrie 1994" p. 86)[13].

Persoana care detine un apartament proprietate personala nu are dreptul sa incheie un contract de inchiriere a unei locuinte din fondul locativ de stat.

In speta, paratul a inchiriat de la reclamanta o suprafata locativa, dar, sustine reclamanta, contractul a fost incheiat pe termen si nu a fost reinnoit. Prima instanta a respins cererea de reziliere a contractului. Recursul reclamantei a fost insa admis, iar sentinta modificata in sensul ca s-a dispus rezilierea solicitata. In motivarea acestei solutii s-a retinut pe baza probelor administrate ca inchirierea a fost fictiva, pentru a i se da paratului posibilitatea de a cumpara apartamentul in litigiu, cu eludarea prevederilor Decretului-lege nr. 61/1990 privind vanzarea de locuinte catre populatie. In atare situatie nu se poate apela la dispozitia art. 969 Cod civil, care se refera la conventiile legal incheiate de parti (Tm. Bucuresti, dec. Nr. 1134/1992, in I. Mihuta, op. cit., p. 117)[14].

In situatia in care contractul de inchiriere a fost incheiat ca accesoriu la contractul de munca, conform art. 51 din Legea nr. 5/1973, el inceteaza la data desfacerii contractului de munca in conditiile prevazute de art. 130 alin. 1, lit. J din Codul muncii (cel in cauza este arestat mai mult de 60 de zile).Rezolutiunea (rezilierea) este sanctiunea prevazuta de art. 1020 Cod civil pentru nerespectarea culpabila a obligatiilor asumate prin contracte sinalagmatice. Prin urmare, calitate procesuala activa in partile care au incheiat contractul, respectiv "partea in privinta careia angajamentul nu s-a executat" (art. 1021 Cod civil, Trib. Bucuresti, dec. Nr. 1453/1994, in "Culegere pe anii 1993-1997", p. 29)[15].

Curtea de Apel Timisoara a respins recursul declarat de reclamanta impotriva deciziei civile nr. 775 din 12 mai 1998 pronuntata de Tribunalul Arad. Intrucat reclamanta nu a cerut rezilierea contractului care constituie pentru chirias titlu valabil de ocupare a spatiului de locuit, nu se poate dispune evacuarea acestuia, cu atat mai mult cu cat partile nu au convenit ca evacuarea este posibila pentru refuzul renegocierii chiriei. S-a retinut ca hotararile recurate sunt temeinice si legale deoarece reclamanta nu putea cere evacuarea paratilor din imobil, decat in masura in care si-ar fi valorificat acea clauza contractuala care prevede ca, in caz de refuz de negociere a chiriei din partea chiriasului, contractul se reziliaza, caz in care evacuarea ar fi o consecinta a rezilierii. Cum rezilierea este in principiu judiciara, se constata ca reclamanta nu a cerut in instanta rezilierea contractului, desi aceasta era singura cale de a-si valorifica dreptul, fata de normele din Codul civil aplicabile (art. 1436 si urm.), iar in contract nu s-a prevazut si clauza potrivit careia evacuarea este posibila pentru refuzul renegocierii chiriei.

Contractul de tranzactie are intotdeauna caracter sinalagmatic deoarece el genereaza obligatii reciproce si interdependente in sarcina partilor. In cazul acestui contract, rezolutiunea este posibila numai daca una dintre parti, pe langa concesiile facute, si-a asumat o obligatie noua.

Contractul de renta viagera. Prin contractul de renta viagera o persoana, numita credirentier, instraineaza un bun sau plateste o suma de bani in schimbul unei prestatii periodice, care urmeaza a i se plati pana la decesul sau de catre o alta persoana, numita debirentier. Acest contract prevede ca rezolutiunea judiciara opereaza in mod exceptional cand debirentierul nu-si executa obligatia privind garantiile asumate pentru asigurarea platii rentei sau micsoreaza aceste garantii.

Rezolutiunea contractului pentru neexecutarea obligatiilor nu poate fi ceruta de catre credirentier, decat daca, astfel cum rezulta din dispozitiile art. 1647 Cod civil, debirentierul nu prezinta garantiile stipulate pentru asigurarea platii rentei, le reduce prin fapta sa sau daca in contract s-a prevazut un pact comisoriu expres (clauza contractuala expresa privind rezolutiunea contractului).

In caz de rezolutiune, debirentierul trebuie sa restituie bunul sau suma de bani primita, in schimb ratele de renta nu se vor inapoia, acestea avand caracterul unei clauze penale (clauza prin care se fixeaza anticipat valoarea daunelor-interese suferite de credirentier). Termenul de prescriptie a dreptului la actiune prin care se urmaresc ratele de renta neplatite este de trei ani si se calculeaza separat pentru fiecare rata de renta din momentul in care au devenit exigibile.

Contractul de intretinere. Acest tip de contract face parte din categoria contractelor nenumite, iar din aceasta cauza intra sub incidenta principiilor generale care guverneaza materia contractului. In aceasta ordine de idei, contractului de intretinere nu i se aplica dispozitiile care reglementeaza contractul numit cel mai apropiat, contractul de renta viagera, ci se aplica dispozitiile ce reglementeaza dreptul comun in aceasta materie. Contractul de intretinere, fiind un contract intuitu personae, nu poate fi atacat cu actiune in reziliere decat de creditorul intretinerii, iar nu si de succesorii acestuia, ei putand numai sa continue procesul intentat de creditorul decedat.

Pentru a fi parte in procesul civil, reclamantul, ca si paratul, trebuie sa aiba, printre altele, calitate procesuala activa sau, dupa caz, pasiva, lipsa acestuia conducand la respingerea actiunii.

Contractul de intretinere, fiind un contract intuitu personae, nu poate fi atacat cu actiune in reziliere decat de creditorul intretinerii, iar nu si de succesorii acestuia, ei putand numai sa continue procesul intentat de creditorul decedat. La 4 martie 2003, reclamantii P.I., P.T. si P.A. au chemat in  judecata pe paratii D.V. si D.A., solicitand rezilierea contractului de intretinere incheiat la 22 ianuarie 2002 de P.I., antecesorul reclamantilor.

In sustinerea actiunii, reclamantii au aratat ca tatal lor P.I. a incheiat un  contract de intretinere in baza caruia paratii s-au angajat sa-l intretina pe durata vietii, in schimbul unui imobilul din Carei, dar acestia nu si-au indeplinit obligatia asumata, in sensul ca nu i-au asigurat hrana, imbracaminte, incalzire si medicamente. Judecatoria Carei, prin sentinta civila nr. 1197 din 13 octombrie 2003, a respins, ca fiind neintemeiata, actiunea reclamantilor. Solutia judecatoriei, a  fost mentinuta de Curtea de Apel Oradea care, prin decizia nr. 235/A din 22 martie 2004, a respins ca nefondat apelul reclamantilor.

Instantele au retinut, in esenta, ca nu se poate retine culpa paratilor in neprestarea corespunzatoare a intretinerii, ca  nu s-a constatat vreo nemultumire a intretinutului in raport de conduita intretinatorilor, cata vreme acestia au putut sa i-o acorde, nestingheriti si nici ulterior, cand legaturile au fost ingreunate sau intrerupte din motive independente de vointa acestora, dar, mai ales, ca reclamantii, care nu sunt mostenitori, intreaga avere fiind testata de  defunct paratilor, nu  au calitatea procesuala de a ataca contractul de intretinere. Recursul reclamantilor nu este fondat.

Defunctul P.I. a incheiat cu paratii contractul de intretinere, autentificat sub nr. 57 din 22 ianuarie 2002, in baza caruia acestia din urma s-au angajat sa-i presteze intretinere in schimbul imobilului, casa de locuit compusa dintr-o camera si dependinte cu curte si gradina in suprafata de 331 mp, situat in Carei.

Prin testamentul autentificat sub nr. 58, din aceeasi data, P.I. i-a instituit pe aceeasi parati legatari universali in cazul mortii sale.

In contractul de intretinere s-a inserat clauza potrivit careia intretinutul isi rezerva dreptul de a solicita rezilierea contractului in cazul cand intretinatorii nu isi indeplinesc obligatiile de intretinere in mod corect.

Contractul de intretinere, fiind un contract intuitu personae, nu poate fi atacat cu actiune in reziliere decat de creditorul  intretinerii, asa cum de altfel s-a prevazut in  clauza contractuala mentionata.

Intrucat creditorul intretinerii nu a introdus o astfel de actiune in  timpul vietii, fiii sai, reclamantii, nu au calitatea de a sustine actiunea in rezilierea contractului de intretinere. Acestia ar fi putut sa continue eventuala actiune introdusa de tatal lor, ceea ce nu este cazul in speta. In consecinta, recursul a fost respins  nefondat.

Rezilierea contractului de intretinere se dispune numai daca, din culpa debitorului nu a primit intretinerea, prevazuta in contract, care, de regula, consta in asigurarea hranei, imbracamintei, medicamentelor, satisfacerea oricaror alte nevoi, si se presteaza in natura. In lipsa unui impediment legal, partile pot conveni, insa, la data contractului sau ulterior, ca intretinerea sa fie convertita, permanent sau temporar intr-o suma de bani pe care debitorul-intretinator trebuie sa o plateasca creditorului-intretinut, pentru acoperirea, total sau partial, a obligatiei de intretinere cuvenita.

Refuzul de a primi intretinerea cuvenita, fara un motiv temeinic, constituie un abuz al creditorului, acesta neputand obtine rezilierea contractului, prevalandu-se de propria-i culpa. Daca creditorul intretinerii si-a rezervat uzufructul viager al imobilului a carui nuda proprietate s-a dobandit de debitorul intretinerii pe data contractului, acesta din urma poate locui in imobil numai ca tolerat si urmeaza a fi evacuat la cererea creditorului intretinerii, beneficiar al uzufructului pe durata vietii.

Judecatoria Timisoara, prin sentinta civila nr. 10250 din 2 decembrie 2003, a respins ca neintemeiata actiunea prin care reclamanta S.R. a cerut: anularea contractului autentic din 14 august 1996, prin care, in schimbul intretinerii viagere, a transmis paratei M.I. un apartament situat in Timisoara, cu rezerva uzufructului pe durata vietii; evacuarea paratei din apartament.

Curtea de Apel Timisoara, prin decizia civila nr. 431 din 19 martie 2004, a admis in parte apelul reclamantei in sensul ca a schimbat sentinta instantei de fond in partea referitoare la cererea de evacuare a paratei din apartament, care a fost admisa.

Instantele au retinut, in esenta, pe baza probelor administrate - pe larg reproduse si analizate - ca parata si-a indeplinit obligatia de intretinere a reclamantei, asumata prin contract, si ca, daca aceasta intretinere s-a prestat, cu acordul reclamantei, si in bani, nu exista temei de reziliere a contractului numai pentru ca reclamanta, in ultima perioada a refuzat a mai accepta intretinerea.

Privitor la cererea de evacuare a paratei din apartament, instanta de fond a retinut ca aceasta cerere, fiind accesorie cererii de reziliere a contractului de intretinere, trebuie sa fie si ea respinsa. Instanta de apel a  admis insa cererea, retinand ca parata nu are titlu de a locui in apartament, ea avand numai nuda proprietate, uzufructul fiind constituit, prin contract, in beneficiul reclamantei, pe durata vietii acesteia.

Recursurile declarate de reclamanta si de parata nu sunt fondate.

In ceea ce priveste recursul reclamantei este de retinut ca, prin contractul de intretinere autentificat sub nr. 10402/14 august 1996, reclamanta transmitea paratei cu titlu de intretinere, nuda proprietate asupra imobilului inscris in CF nr. 79469 Timisoara, aceasta rezervandu-si dreptul de uzufruct viager. In contract s-a stipulat ca, in schimbul acestei transmisiuni, parata ii va presta intretinere viagera constand in hrana zilnica, imbracaminte si incaltaminte, spalatul rufelor de pat si de corp, intretinerea si iluminatul locuintei, medicamente si asistenta medicala la nevoie, tot ce va fi necesar traiului zilnic, iar la deces o va inmormanta cu cinstea cuvenita.

Din probele administrate in cauza rezulta ca parata si-a indeplinit obligatiile asumate prin contract, in sensul ca a asigurat reclamantei hrana, medicamente, curatenie si o suma de bani lunar, de la data incheierii contractului si pana in urma cu aproximativ trei luni inainte de introducerea cererii de chemare in judecata.

Astfel, din depozitiile martorilor propusi de reclamanta reiese ca parata venea la domiciliul acesteia pentru a-i aduce mancare si pentru curatenie, reclamanta, de asemenea, se deplasa la parata si cunostea problemele de auz ale acesteia, fapt care nu a deranjat-o niciodata.

Situatia de fapt relatata de martori este confirmata chiar de reclamanta, care a declarat in raspunsul la interogatoriu ca avea cunostinta de existenta concubinului paratei, precum si de problemele de auz ale acesteia si ca a primit medicamente de la rudele din Germania ale paratei si sume de bani lunar, de la parata, timp de 5 ani.

Martorii propusi de parata au aratat ca aceasta si-a indeplinit obligatiile contractuale, iar toti martorii audiati in cauza au confirmat faptul ca neintelegerile dintre reclamanta si parata au inceput in urma cu cateva luni, de unde rezulta ca pana la acel moment partile si-au indeplinit obligatiile contractuale.

Asadar, majoritatea probelor administrate in cauza converg spre ideea ca parata si-a indeplinit obligatiile rezultate din conventie pana in urma cu cateva luni anterior promovarii actiunii in justitie, data de la care reclamanta a refuzat intretinerea.

In raport cu aceste constatari, se retine ca reclamanta, prin refuzul sau fara o justificare reala, a pus pe parata in imposibilitatea de a-si mai executa obligatiile ce izvorau din contractul de intretinere.

Or, rezilierea contractului de intretinere se poate dispune numai daca, din culpa debitorului, creditorul nu a primit intretinerea cuvenita, nu si in cazul in care obligatia nu s-a executat, in tot sau in parte, din culpa beneficiarului intretinerii, care solicita desfiintarea conventiei.

Este de retinut si faptul ca reclamanta, care a acceptat ca in contul intretinerii sa-i fie platite lunar sume de bani de catre parata, nu poate invoca, in actiunea in rezilierea contractului de intretinere, faptul ca intretinerea nu i-a fost prestata exclusiv in natura si ca, in realitate, nu s-a produs novatia obligatiei de intretinere intr-un contract de renta viagera, asa cum se sustine prin motivele de recurs.

De esenta contractului de intretinere, cat priveste obligatia intretinatorului, aceasta este o obligatie de a face, respectiv de a asigura hrana, imbracaminte, medicamente, etc. In principiu, aceasta intretinere se presteaza in natura, dar nimic nu impiedica partile sa convina ca ea sa fie convertita intr-o suma de bani pe care intretinatorul sa o achite.

O atare intelegere a intervenit si intre reclamanta si parata, odata ce s-a dovedit ca parata a platit reclamantei sume de bani lunar, timp de 5 ani. Aceste plati nu pot fi asimilate intretinerii, dar este de subliniat ca au fost facute in considerarea relatiilor contractuale dintre parti si, in completarea intretinerii in natura, ce s-a realizat timp de aproximativ 7 ani, asa cum s-a dovedit, in forma si modalitatile aratate de parti si de martorii audiati in cauza.

Fata de aceasta modalitate de executare a obligatiilor este evident ca nu se poate cere prezenta paratei in mod continuu la domiciliul reclamantei.

Intr-o atare situatie, refuzul reclamantei din ultimul timp de a mai primi intretinerea paratei este abuziv, cata vreme timp de atatia ani, de la incheierea contractului, parata si-a executat obligatiile. Potrivit art. 970 Cod civil, conventiile trebuie executate cu buna-credinta.

Reclamanta, in executarea obligatiei sale de a transmite paratei proprietatea imobilului in schimbul intretinerii, nu trebuia sa impiedice pe parata sa-si execute propria sa obligatie. Cum a facut-o, nu se poate prevala de propria-i culpa si sa ceara rezilierea contractului.

Cu referire la  recursul paratei este de retinut ca, in conformitate cu clauzele contractului de intretinere, aceasta, in calitate de intretinator, a dobandit nuda proprietate a imobilului, cu mentinerea dreptului de uzufruct viager in favoarea reclamantei, in calitate de intretinut. Potrivit contractului, parata intretinatoare intra in posesia de drept a imobilului la data autentificarii contractului, iar in posesia de fapt va intra dupa incetarea din viata a reclamantei intretinute.

In consecinta, avand doar nuda proprietate, parata nu poate pretinde sa detina in fapt imobilul, deoarece atributele de posesie si folosinta alcatuiesc continutul dreptului de uzufruct, al reclamantei; parata ramanand doar cu nuda proprietate, nu poate aduce atingere dreptului de uzufruct. Avand in vedere considerentele expuse, recursurile formulate de reclamanta si de parata au fost respinse.

Notiunea de intretinere include multiple prestatii, iar pe langa prestatia materiala si o componenta psihologica, data de caracterul "intuitu personae"  al contractului de intretinere, care se intemeiaza, in realizarea continutului sau economic,  pe un raport de incredere si apropiere. Contractul de intretinere fiind sinalagmatic, pentru neexecutarea obligatiei de intretinere, stabilita prin contract, beneficiarul intretinerii poate sa ceara rezolutiunea in temeiul art. 1020 Cod civil. O conditie esentiala pentru desfiintarea contractului este ca neexecutarea sa fie imputabila debitorului. Refuzul de a primi intretinerea nu trebuie caracterizat a fi culpa a creditorului, daca, prin comportamentul sau, in raporturile cu creditorul, debitorul  s-a manifestat urat, i-a creat un real sentiment de stres, de incertitudine, temere pentru viata si sanatate. Prin  sentinta civila nr. 1434 din 23 ianuarie 2004 Judecatoria Cluj-Napoca a admis actiunea reclamantului S.C. si a dispus rezolutiunea contractului de intretinere incheiat cu paratii S.C. si S.F. carora, in schimbul intretinerii, le-a transmis un imobil.

Pentru a pronunta aceasta hotarare, instanta de fond, in esenta, a retinut urmatoarele:

Intre reclamant  si parati  s-a incheiat contractul de intretinere, autentificat sub nr. 95 din 21 ianuarie 1998, prin care intretinutul a transmis intretinatorilor un apartament, rezervandu-si dreptul de uzufruct, iar intretinatorii s-au obligat sa asigure cele necesare traiului pe toata durata vietii, constand in: alimente, imbracaminte, incaltaminte, incalzire, iluminat, medicamente, asistenta medicala si sa suporte cheltuielile cu inmormantarea, potrivit obiceiului.

Paratii nu si-au respectat obligatiile asumate prin contract. Ei s-au mutat in imobil, la scurt timp dupa incheierea contractului, dar au fost evacuati, in luna ianuarie 2003, datorita comportamentului agresiv manifestat fata de reclamant, iar dupa evacuare nu i-au mai asigurat reclamantului intretinerea; cheltuielile de intretinere, la apartament, nu s-au mai platit din luna octombrie 2002; de asemenea, nu s-a platit impozitul, energia electrica si telefonul. Desi notificati in data de 13 martie 2003, prin executorul judecatoresc, paratii nu si-au executat obligatia de a-i asigura intretinere reclamantului. Curtea de Apel Cluj a respins ca nefondat apelul declarat de parati.

Instanta de apel a retinut ca: apelantii, care sunt fiul si nora intimatului, i-au aplicat intretinutului un tratament inuman, constand in batai repetate, scoaterea lui din locuinta imbracat sumar indiferent de anotimp, motiv pentru care s-a dispus evacuarea lor din locuinta printr-o hotarare judecatoreasca; paratii-apelanti nu au achitat facturile de curent electric, gaz metan si toate celelalte obligatii asumate prin contract, desi reclamantul i-a notificat, cerandu-le sa-si execute obligatiile asumate.

Impotriva acestei hotarari au declarat recurs paratii care, in esenta, au formulat urmatoarele critici: nu au manifestat un tratament inuman reclamantului; in realitate, intre parti au existat doar doua altercatii pentru care recurentii au fost condamnati la amenda penala, insa aceste fapte nu justifica rezolutiunea contractului de intretinere; lovirea sau violenta poate justifica doar revocarea unei donatii, iar nu rezolutiunea contractului de intretinere; evacuarea lor a fost dispusa pentru existenta dreptului de uzufruct al reclamantului si nu poate constitui temei al rezolutiunii; neachitarea taxelor, dupa ce paratii au fost evacuati din apartament, nu constituie culpa procesuala, deoarece reclamantului nu i-a fost intrerupta furnizarea utilitatilor, iar plata telefonului nu a constituit o obligatie pentru parati; au fost omise aspecte importante, cum ar fi: refuzul reclamantului de a primi hrana pe motiv ca ar fi otravita si comportamentul bizar al reclamantului; neintelegerile s-au ivit in anul 2002 ca urmare a unui atac cerebral suferit de reclamant, iar nerespectarea obligatiei de intretinere se datoreaza refuzului acestuia si pretentiilor care depasesc statutul lui social, deoarece sub aspectul lucrurilor de imbracat obligatia de intretinere trebuie inteleasa ca o indatorire de a-i asigura intretinutului strictul necesar. Recursul nu este intemeiat. Sustinerile partilor ca altercatiile care au avut loc nu pot constitui motiv de rezolutiune si ca obligatia de intretinere nu s-a putut executa din culpa reclamantului, nu sunt intemeiate.

Contractul de intretinere fiind sinalagmatic, pentru neexecutarea obligatiei de intretinere stabilita prin contract, beneficiarul intretinerii poate sa ceara rezolutiunea contractului in temeiul art. 1020 Cod civil. Potrivit textului mentionat, o conditie esentiala pentru desfiintarea contractului este ca neexecutarea sa fie imputabila debitorului.

Notiunea de intretinere include multiple prestatii, iar executarea corespunzatoare a obligatiei de intretinere, cand izvorul ei este un contract, implica pe langa prestatia materiala si o componenta psihologica, data de caracterul "intuitu personae" al contractului de intretinere, care se intemeiaza, in realizarea continutului sau economic, pe un raport de incredere si apropiere.

Ori, in cauza, conduita recurentilor, dovedita cu hotararile judecatoresti depuse la dosar, care, in raporturile lor cu intimatul,   s-au manifestat violent, a fost de natura a-i crea creditorului un real sentiment de stres, de insecuritate si chiar temerea ca habitatul intolerabil creat de fiul sau si sotia acestuia, fata de varsta sa inaintata si starea precara de sanatate, ar putea avea influenta asupra vietii sale.

Raportat la aceste imprejurari, dispozitiile art. 1020 Cod civil, au fost corect aplicate in cauza, deoarece nu se poate retine ca in culpa de neexecutarea obligatiei de intretinere este creditorul, care fiind in mod repetat victima actelor de violenta exercitate de debitori, a refuzat comunicarea cu acestia.

Chiar daca, dupa consumarea actelor de violenta, pentru care recurentii au fost condamnati prin sentinta penala nr. 1500 din 19 noiembrie 2002 a Judecatoriei Cluj-Napoca, ramasa definitiva prin decizia penala nr. 52 din 26 februarie 2003 a Tribunalului Cluj si sentinta penala nr. 1123 din 30 septembrie 2003 a Judecatoriei Cluj-Napoca, intimatul-creditor a refuzat sa primeasca alimente de la recurenti, suspiciunea acestuia, determinata de conduita intretinatorilor, nu poate constitui culpa pentru neexecutarea contractului de intretinere. Prin urmare s-a respins recursul declarat de parati.

Contractul de intretinere este un contract cu titlu oneros, in temeiul caruia una din parti transmite celeilalte proprietatea unuia sau mai multor bunuri in schimbul obligatiei pe care acesta si-o asuma de a-i presta, in natura, cele necesare  traiului in tot timpul vietii, fiind, in acelasi timp, un contract aleatoriu, pentru ca durata obligatiei debitorului este in functie de durata vietii creditorului - eveniment necert (art. 1635 Cod civil). Prestarea intretinerii, in sarcina debitorului, este obligatia de a face, cu caracter strict personal, care, in caz de neexecutare, determina rezolutiunea contractului respectiv (art. 1020 Cod civil). In raport cu continutul contractului, obligatia de intretinere asumata de debitor are caracter de indivizibilitate cand este instituita in beneficiul mai multor creditori fara a se preciza ca este vorba de obligatii distincte pentru fiecare creditor, in functie de numarul si/sau valoarea bunurilor, obiect al contractului, dupa cum ele erau proprii ale fiecaruia dintre creditori sau comune. Intr-un asemenea caz, deci, debitorul nu s-a obligat sa presteze doua intretineri distincte - corespunzator a ceea ce a primit de la fiecare din creditori - ci exista o singura obligatie indivizibila (art. 1058 Cod civil).

In cazul unei obligatii de intretinere indivizibile, cu mai multi creditori, debitorul nu si-a indeplinit obligatia atunci cand a satisfacut numai pe unul din creditori, deoarece obligatia indivizibila nu este susceptibila de executarea partiala, sanctiunea civila a rezolutiunii contractului ducand la restituirea tuturor bunurilor, obiect al contractului, indiferent carora si in ce proportii au apartinut fiecarui creditor. Prin inscrisul sub semnatura privata datat 1 septembrie 1997 si intitulat "Contract de vanzare-cumparare cu clauza de intretinere" M.T. si M.G. au convenit cu M.T.V. sa-i transmita in proprietate o casa si anexe gospodaresti, terenul aferent gospodariei, precum si 8 terenuri agricole in schimbul intretinerii obligandu-se a face demersurile legale pentru transferul dreptului de proprietate.

Promitentul M.T. a decedat la 15 septembrie 1997. La data de 6 ianuarie 1998 M.A., fiica a defunctului M.T., a   solicitat constatarea nulitatii absolute a conventiei din 1 septembrie 1997 si partajarea bunurilor obiect al acestei conventii intre mostenitorii lui M.T., anume reclamanta M.A. (fiica) si M.G. sotia supravietuitoare.

Actiunea a fost respinsa prin sentinta civila nr. 1933 din 17 octombrie 2000 pronuntata de Judecatoria Sighetul Marmatiei, definitiva prin decizia civila nr. 940 din 31 octombrie 2001 a Tribunalului Satu Mare si irevocabila prin decizia civila nr. 185/R din 25 februarie 2002 a Curtii de Apel Oradea. Intre timp, la data de 5 aprilie 1999, M.T.V. a chemat in judecata pe M.G. si M.A. pentru validarea conventiei din 1 septembrie 1997. Cererea a fost admisa prin sentinta civila nr. 1004 din 11 mai 1999 pronuntata de Judecatoria Sighetul Marmatiei, ramasa definitiva prin decizia civila nr.1140/A din 15 octombrie 1999 a Tribunalului Maramures si irevocabila prin decizia civila nr. 1129 din 11 mai 2000 a Curtii de Apel Cluj. S-a constatat ca intre M.T.V. in calitate de cumparator, pe de o parte, si M.G. si defunctul ei sot M.T., ai carui mostenitori sunt M.G. si M.A., pe de alta parte, a intervenit, la data de 1 septembrie 1997, contractul de vanzare-cumparare avand ca obiect  bunuri imobile  situate in localitatea Barsana, pretul vanzarii-cumpararii constand in prestarea intretinerii vanzatorilor de catre cumparator si suportarea cheltuielilor de inmormantare. Bunurile obiect al contractului au fost individualizate prin dispozitivul sentintei.

Ulterior solutionarii irevocabile a proceselor mai sus descrise, la data de 21 august 2003, reclamanta M.G. (vanzatoare alaturi de sotul sau M.T., decedat) a chemat in judecata pe paratii M.T.V. (cumparatorul) si M.A. (mostenitoare a vanzatorului decedat) solicitand rezolutiunea contractului de vanzare-cumparare cu clauza de intretinere din 1 septembrie 1997 si repunerea in situatia anterioara acestuia in privinta imobilelor obiect al conventiei. Motivand actiunea, reclamanta a sustinut ca de circa 2 ani paratul M.T.V. (cumparatorul) nu si-a indeplinit obligatia de intretinere, solicitarile reclamantei ramanand fara efect, ceea ce justifica rezolutiunea contractului in integralitatea sa, fiind lipsita de semnificatie moartea sotului reclamantei-beneficiar al intretinerii, data fiind indivizibilitatea obligatiei de intretinere.

La data de 22 octombrie 2003, paratul M.T.V. a depus intampinare si cerere reconventionala. Prin intampinare, paratul a aratat ca nu se opune admiterii partiale a actiunii in limitele ce exced cererii sale reconventionale, precizand ca imobilul compus din casa, anexe gospodaresti si terenul aferent sunt in posesia reclamantei si invocand exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a paratei M.A. (mostenitoarea vanzatorului M.T.) care nu este parte in contract si nu are vreun drept asupra bunurilor obiect al contractului.

Pe cale reconventionala paratul a solicitat: sa se constate ca este coindivizar cu reclamanta in cote de ½ din 6 bunuri obiect al contractului a carui rezolutiune se cere prin actiunea principala; sa se dispuna imparteala bunurilor indivize; sa i se acorde un drept de retentie asupra bunurilor indivize pana la achitarea integrala a sultei in cazul in care bunurile vor fi atribuite reclamantei.

Motivand cererea reconventionala, paratul a sustinut ca, indeplinindu-si obligatia de intretinere fata de defunctul sot al reclamantei, a dobandit cota de ½ din 6 bunuri obiect al contractului care au fost bunuri comune ale creditorilor obligatiei de intretinere, precum si in intregime alte 4 bunuri foste in proprietatea exclusiva a defunctului, astfel incat rezolutiunea contractului nu poate fi decat partiala, in limitele neexecutarii obligatiei de intretinere, repunerea in situatia anterioara generand starea de indiviziune a reclamantei si paratului in cote de cate ½ din fostele bunuri comune.

Prin sentinta civila nr. 3700 din 23 decembrie 2003, Judecatoria Sighetul Marmatiei a admis in parte si in principiu actiunea principala si cererea reconventionala, a constatat ca sunt supuse partajului bunurile precizate in hotarare,  a dispus rezolutiunea partiala a contractului de vanzare-cumparare cu clauza de intretinere din 1 septembrie 1997 numai  in privinta bunurilor, anume enumerate, ce apartin reclamantei M.A., si a dispus partajul bunurilor imobile.  

Pentru a hotari astfel, judecatoria a constatat ca paratul M.T.V. si-a indeplinit obligatia de intretinere fata de defunctul sot al reclamantei si, pana in anul 2001, fata si de reclamanta, situatie de fapt in raport cu care a statuat ca obligatia de intretinere stipulata in favoarea a doi soti nu este indivizibila prin natura ei, ci divizibila, ea putand fi conceputa si executata separat pentru fiecare sot in parte, indivizibilitatea obligatiei operand numai in cazul in care din probe ar rezulta ca partile au privit-o ca atare in sensul art. 1058 Cod civil, ceea ce nu s-a probat. 

Cu privire la determinarea bunurilor, atribuite coindivizarilor,  judecatoria a dat eficienta pozitiei exprimata de reclamanta M.G. prin raspunsul la cererea reconventionala si prin notele de sedinta, pozitie acceptata de paratul M.T.V.

Apelul comun declarat de reclamanta M.G. si parata M.A. a fost respins ca nefondat prin decizia civila nr. 773/A din 29 martie 2004 pronuntata de Curtea de Apel Cluj, sectia civila. Apelul a avut ca obiect caracterul divizibil al obligatiei de intretinere cu consecintele date in planul solutiei de catre prima instanta, apelantele invocand indivizibilitatea obligatiei, solicitand rezolutiunea integrala a contractului si respingerea cererii reconventionale. Instanta de apel a statuat ca, in lipsa stipulatiei exprese din contract a obligatiei indivizibile si daca nu s-a probat caracterul indivizibil al obligatiei, aceasta este una divizibila dupa natura ei si, prin ipoteza, urmeaza a fi supusa regulii de drept comun a divizibilitatii obligatiilor.

Impotriva deciziei din apel, au declarat recurs reclamanta M.G. si parata M.A., invocand urmatoarele motive: hotararea atacata este motivata partial si contradictoriu; obligatia de intretinere a fost gresit calificata ca divizibila prin  incalcarea dispozitiilor art. 1058 Cod civil si neobservarea ca in contract nu a fost specificata divizibilitatea obligatiei; gresit s-a retinut existenta coproprietatii dintre reclamanta M.G. si paratul M.T.V. in conditiile in care intre parti a existat numai o promisiune de vanzare-cumparare, netranslativa de proprietate, materializata prin contractul de vanzare-cumparare din 1 septembrie 1997, nefinalizata prin act autentic de vanzare-cumparare si prin inscriere in cartea funciara; in mod netemeinic s-a apreciat ca M.A. nu are calitate procesuala pasiva, contrar calitatii sale de mostenitoare a defunctului M.T.

Contractul de intretinere, cu denumirea de "contract de vanzare-cumparare cu clauza de intretinere", a imbracat forma antecontractului validat prin hotarare judecatoreasca, care tine loc de act autentic.

Asemenea contract este un contract nenumit, nefiind reglementat prin Codul civil, dar nici pus la indoiala, prin art. 5 Cod civil fiind interzise numai conventiile contrare ordinii publice si bunelor moravuri.

Contractul de intretinere este un contract cu titlu oneros, in temeiul caruia una din parti transmite celeilalte proprietatea unuia sau mai multe bunuri in schimbul obligatiei pe care aceasta si-o asuma de a-i presta, in natura, cele necesare traiului in tot timpul vietii, fiind, in acelasi timp, si un contract aleatoriu, pentru ca durata obligatiei debitorului de a presta intretinere este in functie de moartea creditorului, "eveniment necert" in ce priveste data survenirii lui (art. 1635 Cod civil).

Prestarea intretinerii reprezinta, in sarcina debitorului, o obligatie de a face, cu caracter strict personal, care,  in caz de neexecutare, determina rezolutiunea contractului respectiv, potrivit art. 1020 Cod civil.

In cazul concret, debitorul M.T.V. s-a obligat sa presteze intretinere nediferentiat reclamantei M.G. si sotului acesteia M.T. in contra unor bunuri imobile individualizate,  dar fara specificarea regimului juridic al fiecaruia.

Prin sustinerile facute in fata primei instante, reclamanta M.G. si paratul M.T.V. au convenit ca parte din bunurile obiect al contractului au fost bunuri proprii ale reclamantei, altele au fost bunuri proprii ale sotului acesteia, iar unele au fost bunuri comune.

In raport cu continutul contractului, obligatia de intretinere asumata de debitor are un evident caracter de indivizibilitate, fiind instituita in beneficiul a doi creditori, nefiind vorba de doua obligatii disjuncte pentru fiecare creditor in functie de numarul si/sau valoarea bunurilor obiect al contractului, dupa cum ele erau proprii ale fiecaruia dintre creditori sau comune.

  Debitorul nu s-a obligat sa presteze doua intretineri distincte, in contra a ceea ce a primit de la fiecare din creditori, ci o singura obligatie indivizibila in beneficiul a doi creditori in schimbul averii acestora, indiferent de regimul juridic diferit al bunurilor care au compus-o.

Prin modul in care partile au convenit, obligatia de intretinere a fost asumata de catre debitor in favoarea ambilor soti, chiar daca bunurile primite ar fi constituit doar proprietatea exclusiva a unui singur creditor al obligatiei, pluralitatea creditorilor neinsemnand, in mod neaparat, existenta unei pluralitati de raporturi obligationale.

Concluzionand, se constata ca obligatia de intretinere constituita in favoarea ambilor soti este indivizibila, intrucat partile contractante au "privit" obiectul sau "sub un raport de nedivizibilitate" (art. 1058 Cod civil).

Or, in cazul unei obligatii indivizibile, cu mai multi creditori, debitorul nu este primit sa o execute decat fata de toti impreuna. Ca atare, el nu poate pretinde ca si-a indeplinit obligatia atunci cand a satisfacut numai pe unul dintre creditori, dat fiind ca obligatia indivizibila nu este susceptibila de executare partiala.

Ca urmare, indeplinindu-si obligatia de intretinere numai in privinta unuia dintre sotii creditori pana la decesul acestuia, debitorul obligatiei nu poate pastra pentru sine bunurile proprii ale defunctului, restituind sotului supravietuitor bunurile proprii ale acestuia ca efect al rezolutiunii partiale a contractului si impartind cu sotul supravietuitor bunurile comune ale creditorilor obligatiei.

Aceasta pentru ca rezolutiunea contractului pentru neexecutare fata de unul dintre creditorii obligatiei de intretinere indivizibile nu poate duce decat la restituirea tuturor bunurilor obiect al contractului.

Pentru cele aratate, solutiile date cauzei de fata in prima instanta si in apel sunt potrivnice normelor de drept, dar si - deopotriva - contrare principiului echitatii, de vreme ce unul dintre creditori a decedat la doar 14 zile de la data conventiei, astfel ca pastrarea de catre debitorul obligatiei de intretinere a unei parti insemnate din bunuri nu ar fi justificata nici de caracterul aleatoriu al contractului, dat fiind ca, in speta, acest caracter era chemat sa determine intinderea si valoarea prestatiilor datorate in functie de durata vietii ambilor creditori, iar nu numai a unuia dintre ei.

 Recursul a fost admis, hotararea atacata si sentinta primei instante au fost casate, iar, pe fond actiunea reclamantei M.G. a fost admisa fata de paratul M.T.V., cu consecinta rezolutiunii contractului de vanzare-cumparare cu clauza de intretinere din 1 septembrie 1997 - validat prin sentinta civila nr. 1004 din 11 mai 1999 pronuntata de Judecatoria Sighetul Marmatiei - si restabilirea situatiei anterioare datei contractului: reintregirea patrimoniului reclamantei M.G. cu bunurile proprii ale acesteia si cota de ½ din bunurile comune, precum si a masei succesorale a defunctului sau sot M.T. cu fostele bunuri proprii ale acestuia si cota de ½ din bunurile comune.

Individualizarea bunurilor in functie de regimul lor juridic se va face tinand cont de cele convenite intre parti in fata instantei de fond.

Aceeasi actiune a fost insa respinsa fata de parata M.A., care, in procesul de fata, nu poate avea calitate procesuala, dat fiind ca actiunea in rezolutiune depusa judecatii apartine numai reclamantei prin neindeplinirea doar fata de aceasta a obligatiei de intretinere de catre paratul M.T.V., asemenea actiune nefiind pornita de autorul paratei.  Parata M.T. isi poate valorifica, pe calea actiunii specifice, drepturile succesorale asupra bunurilor care vor intregi masa succesorala a defunctului M.T. in urma rezolutiunii contractului de intretinere.

Cererea reconventionala formulata de paratul M.T.V., impotriva reclamantei M.G. a fost respinsa ca nefondata, lipsind, pentru aceleasi considerente, starea de indiviziune pretinsa. Fata de modul prefigurat al solutionarii recursului, este de prisos cercetarea celorlalte critici formulate de recurente[16].

2. Vinovatia

Vinovatia reprezinta o a doua conditie a rezolutiunii sau rezilierii. Vinovatia nu este mentionata expres in cuprinsul art. 1020-1021 Cod civil, dar cu toate acestea este o conditie generala a raspunderii contractuale. Aceasta este necesara si in cazurile speciale de raspundere contractuala, cum este cazul rezolutiunii sau a rezilierii, acestora fiindu-le aplicabile dispozitiile art. 1082 Cod civil.

In doctrina s-a aratat ca vinovatia este atitudinea psihica a autorului faptei ilicite fata de aceasta fapta si de rezultatul ei, apreciate de el cu ajutorul scarii de valori a societatii de la data savarsirii acelei fapte, fiind unitatea dintre un factor intelectiv si un volitiv. Factorul volitiv presupune caracterul constient, rational si liber al deliberarii si deciziei, iar factorul intelectiv presupune prevederea rezultatului faptei ilicite si cunoasterea semnificatiei ei sociale.

Formele vinovatiei. Doctrina, avand in vedere ca in Codul civil nu sunt definite formele vinovatiei, desi unele texte disting aceste forme, a simtit nevoia sa imprumute din Codul penal definitiile formelor vinovatiei. Aceasta face distinctie intre intentie (directa, indirecta) si culpa (imprudenta, neglijenta) ca forme ale vinovatiei. Din art. 1085 Cod civil, in cadrul raspunderii contractuale, reiese ca debitorul poate fi obligat numai la daune-interese previzibile daca fapta sa ilicita a fost savarsita din culpa. Debitorul este obligat si la plata daunelor-interese imprevizibile doar daca a savarsit fapta ilicita cu intentie.

Comparand dispozitiile art. 1355-1356 Cod civil cu cele ale art. 1085 din Codul civil se poate remarca aceeasi conditionare a repararii integrale a prejudiciului de existenta a dolului, lucru care este specific raspunderii contractuale. Daca nu exista dol, in ipoteza generala art. 1085 si 1021 Cod civil, selectarea prejudiciului din ansamblul consecintelor negative suferite de creditor se face numai in functie de un criteriu subiectiv, pe cand in ipoteza speciala, art. 1355-1356 Cod civil, prejudiciul se stabileste fie pe baza unui criteriu obiectiv, fie pe baza unui criteriu mixt (subiectiv-obiectiv).

Unul dintre cazurile de raspundere contractuala speciala este raspunderea pentru vicii, de natura sa atraga rezolutiunea conventiei de vanzare-cumparare. Vinovatia produce efecte juridice diferite in functie de formele ei: intentie si culpa. Reaua-credinta se confunda cu intentia, dar buna-credinta nu se confunda cu lipsa de vinovatie, ea acoperind toate situatiile in care nu exista intentie, deci toate cazurile in care fie nu se manifesta niciuna din formele vinovatiei, fie aceasta imbraca forma culpei. Desi se vorbeste de buna-credinta a vanzatorului, atunci cand el nu cunoaste viciile lucrului, aceasta situatie nu exclude culpa vanzatorului ca forma a vinovatiei. Actiunea in rezolutiune a contractului poate fi intentata numai de partea care a executat sau care se declara gata sa execute contractul. Daca s-ar recunoaste o asemenea actiune partii care nu-si executa obligatia, ar insemna sa i se acorde o prima de incurajare, o cale nejustificata de a se desprinde din raportul contractual la care a convenit, ceea ce ar constitui o infrangere de neadmis a principiului obligativitatii contractelor[17].

Ori de cate ori neexecutarea unei obligatii contractuale nu genereaza efectele juridice pe care legea le leaga de intentia cu care a actionat debitorul, prezumtia de vinovatie va actiona in favoarea creditorului, debitorul fiind tinut sa faca dovada contrara. Creditorul, ori de cate ori afirma ca debitorul nu si-a executat obligatia contractuala cu intentie si solicita daune-interese majorate, va trebui sa faca dovada relei-credinte, conform art. 1899 alin. 2 Cod civil.

Necesitatea dovedirii relei-credinte in ipoteza analizata a fost afirmata in practica judiciara. In literatura de specialitate s-a considerat ca vanzatorul este de rea-credinta si cand nu a facut cunoscut cumparatorului imprejurarile din care se putea deduce existenta unui viciu, subliniindu-se ca reaua-credinta nu se prezuma, in situatia in care vanzatorul din cauza profesiunii sale trebuia sa cunoasca chiar viciile ascunse ale lucrului ce-l vinde, existand o prezumtie de culpa care justifica obligarea vanzatorului la daune-interese, conform art. 1085 Cod civil, dar care poate fi combatuta prin proba contrarie. Chiar daca viciile au fost generate de un caz de forta majora sau de fapta unui tert, raspunderea vanzatorului nu este inlaturata, astfel incat, prin ipoteza analizata, vanzatorul este tinut si de o prezumtie de cauzalitate impotriva careia va putea face dovada faptei proprii a cumparatorului.

Gravitatea vinovatiei. Problema culpei comune. Prezenta, mai activa ori mai putin activa, a factorului constiinta si capacitatea, mai mare sau mica, de prefigurare a faptei si rezultatelor ei, dau un grad mai mare sau mai mic de gravitate vinovatiei insasi[18]. In toate formele vinovatiei este prezent actul de vointa. Gravitatea faptelor este impartita in mai multe trepte de la cea mai simpla neglijenta, culpa cea mai usoara, pana la intentia directa. Intre gravitate si formele vinovatiei exista o stransa legatura. In cadrul raspunderii civile, fie ea delictuala sau contractuala, este posibil ca prejudiciul suferit de victima sa fie cauzat nu numai prin fapta autorului, ci si prin fapta proprie a victimei. In acest caz criteriul gravitatii vinovatiei este folosit pentru a stabili intinderea stabilirii datorate.

In literatura de specialitate notiunea de culpa comuna nu este exact definita, in realitate, fiind vorba de doua fapte ilicite si culpabile, fapta autorului si fapta victimei, care concura insa la cauzarea unui prejudiciu unic. Trebuie sa se analizeze daca fapta victimei este natura sa inlature, sa diminueze, sau sa coexiste cu vinovatie autorului. Uneori cele doua fapte ilicite si culpabile constituie un tot indivizibil, fiind imposibil a se stabili masura in care fiecare fapta a cauzat prejudiciul.

Corelatia dintre vinovatie si punerea in intarziere. Punerea in intarziere este considerata ca element esential pentru stabilirea culpei partilor in legatura cu neexecutarea obligatiilor nascute din antecontractul de vanzare-cumparare si deci pentru pronuntarea rezolutiunii cu daune-interese. Spre deosebire de aceasta opinie unii autori[19] considera ca punerea in intarziere nu este determinata pentru dovedirea culpei, aceasta conditie a raspunderii civile contractuale poate exista independent de punerea in intarziere, conditie distincta, necesara pentru acordarea daunelor-interese.

Punerea in intarziere poate fi unul dintre aceste elemente anterioare care invedereaza vinovatia, dar nu este singurul element, si nici macar unul hotarator. Punerea in intarziere influenteaza doar acordarea daunelor moratorii, marcand data de la care se datoreaza aceste daune, ceea ce presupune ca, la data punerii in intarziere, obligatia contractuala se mai poate executa. Daunele compensatorii nu pot fi conditionate de punerea in intarziere a debitorului intr-un moment prealabil celui in care a devenit imposibila executarea obligatiei, cat timp aceasta imposibilitate este imputabila inclusiv sau macar in parte debitorului