Omuciderea

Omuciderea

§1. Omorul

1. Continutul legal

Omorul, asa cum apare definit in art. 174 C.pen., consta in uciderea unei per­soane. Acest mod de exprimare nu reprezinta altceva decat o explicare mai precisa a denumirii marginale a infractiunii (omorul), fara a reprezenta o descriere explicita a tuturor elementelor constitutive ale infractiunii.

Nici chiar formularea, in sensul ca omorul ar reprezenta "fapta persoanei care, cu intentie, ucide o alta persoana",[1] sub un anumit aspect nu ar fi completa, deoarece nu ar scoate in evidenta toate elementele continutului juridic al infractiunii de omor (de pilda, ar evidentia numai actul de violenta asupra altei persoane, dar nu si rezultatul constand in moartea acelei persoane, precum si raportul de cauzalitate intre act si rezultat).

In definirea omorului, legiuitorul se foloseste de insusirea obiectiva a substan­tivu­lui provenit dintr‑un verb (uciderea) de a comprima in el descrierea actiunii (mani­fes­tarea de violenta fata de victima), rezultatul imediat (moartea victimei), cat si lega­­tura de cauzalitate dintre fapta si rezultat si de a exprima concludent aceste realitati.[3]

Omorul a fost incriminat in toate legislatiile, deoarece asemenea fapte au adus dintotdeauna atingere celui mai important atribut al persoanei, viata; punerea in peri­col sau suprimarea vietii persoanei au fost combatute nu numai din punctul de vedere al intereselor victimei, dar mai ales pentru ca asemenea fapte prezentau un pericol pentru intreaga societate; fara respectarea vietii persoanei nu poate fi conceputa existenta insasi a colectivitatii si convietuirea pasnica a membrilor acesteia.[4]

2. Conditii preexistente

A. Obiectul infractiunii. a) Obiectul juridic special al infractiunii de omor il constituie relatiile sociale a ca­ror formare, desfasurare si dezvoltare normala implica respectul acelei valori sociale, care este viata omului. Prin incriminarea omorului este ocrotita aceasta valoare sociala esentiala si prin mijlocirea acesteia sunt aparate relatiile sociale care se nasc si se dezvolta in jurul valorii sociale mentionate.

Omul este o valoare sociala fundamentala, fiindca prin om si in jurul sau se for­meaza si se dezvolta imensa majoritate a relatiilor sociale; ocrotind aceste valori, implicit sunt aparate toate relatiile sociale la care ne‑am referit.[5]

b) Obiectul material al omorului consta in corpul unui om in viata, indiferent de varsta (copil sau nou‑nascut, tanar, adult, batran), sex (barbat sau femeie), starea sa­natatii (sanatos, bolnav, muribund) sau a normalitatii bio‑antropologice (normal, anor­­mal, viabil sau neviabil, cu malformatii sau monstruozitati anatomice sau antro­po­lo­gice etc.).

Viata este un fenomen complex ca forma de miscare; ea are la baza procese biologice si psihice care subordoneaza procesele inferioare (chimice, fizice, meca­nice)[6]. Daca inceteaza viata in sens biologic, inceteaza si viata ca valoare sociala, ca relatie sociala, implicit relatiile legate de ea. De aceea, ne intereseaza nu numai aspectul social al vietii, dar si cel biologic.

Ocrotirea vietii se indreapta asupra tuturor persoanelor, fie ele sanatoase, bolnave si muribunde, nefiind ingaduit nimanui sa suprime viata cuiva, oricat de grele ar fi suferintele pe care le indura, oricat de putin timp ar mai avea de trait, acest lucru fiind valabil si pentru cazul in care bolnavul isi da consimtamantul. Problema eutana­siei a starnit multe discutii atat in lumea medicala, cat si in cea juridica. Conceptia deontologica a medicinii nu accepta eutanasia, considerand, pe drept cuvant, ca medicul este dator sa faca totul pentru salvarea vietii, chiar si in cazul unor bolnavi suferind de afectiuni grave si nevindecabile. La baza acestei conceptii stau posibilele erori de diagnostic, incertitudinea consimtamantului bolnavului si, mai ales, arogarea de catre medic a unor drepturi in a decide asupra vietii sau mortii, cu care nimeni nu l‑a inzestrat[7].

Viata este ocrotita de legea penala din momentul aparitiei si pana la incetare.

Momentul de inceput al vietii persoanei este cel al nasterii. Desi s-ar parea ca determinarea acestui moment este simpla, in realitate nu este asa. Nasterea persoanei, implicit a vietii, fiind un proces format din mai multe etape, in literatura de specia­litate s-au exprimat mai multe pareri asupra momentului in care se poate considera ca un om este in viata. Dupa o opinie mai veche, omul era considerat in viata din momentul in care fatul a dobandit, prin nastere, existenta extrauterina independenta, moment pe care il marcheaza respiratia copilului[8].

Sub Codul penal anterior, in literatura noastra de specialitate s-a exprimat si punctul de vedere potrivit caruia, despre un om in viata se poate vorbi nu neaparat din momentul respiratiei copilului, ci chiar din momentul in care copilul se angajeaza in procesul nasterii, prin urmare, inainte ca acesta sa fie expulzat si sa-si inceapa existenta sa extrauterina[9].

Acest punct de vedere a fost reafirmat de unii autori si dupa intrarea in vigoare a Codului penal din 1968, desprinzandu-se concluzia ca suprimarea copilului dupa ce s-a declansat procesul nasterii, chiar daca expulzarea acestuia nu a avut inca loc, constituie omor, adica o infractiune contra vietii[10].

Impotriva acestei pareri s-a sustinut ca dreptul la viata implica existenta vietii; or, despre aceasta se poate vorbi nu din momentul inceperii procesului fiziologic al nasterii naturale, ci abia din momentul cand acest proces, luand sfarsit, copilul este expulzat si isi incepe viata sa extrauterina[11].

In sprijinul acestei pareri s-au invocat si dispozitiile art. 177 Cod penal care, descriind fapta de pruncucidere, arata ca aceasta consta in "uciderea copilului nou-nascut, savarsita imediat dupa nastere ( . )".

Consecinta acestui punct de vedere ar fi ca infractiunea de omor n-ar putea fi conceputa decat ca savarsindu-se asupra copilului nascut; daca actiunea s-a desfa­surat asupra fatului in curs de expulzare, fapta va constitui infractiunea de intrerupere ilegala a cursului nasterii.

Exista si opinia dupa care, nu ar fi posibil sa se fixeze, teoretic si in abstract, momentul aparitiei vietii si, implicit, a dreptului la viata al copilului, acest moment fiind conditionat de particularitatile procesului nasterii in fiecare caz in parte[12].

Impotriva acestei pareri s-ar putea sustine ca oricate particularitati ar prezenta procesul nasterii unui individ sau altul, criteriul dupa care viata incepe odata cu existenta autonoma a copilului si cand acesta s-a desprins de viata intrauterina ramane valabil mai departe, fiind impus de procesul natural al aparitiei vietii.

Momentul cand se sfarseste viata, de asemenea, constituie o problema care nu a fost pe deplin elucidata. In ciuda aparentelor si cu exceptia unor cazuri rare, moartea persoanei nu constituie un fapt instantaneu, viata nu paraseste deodata intreaga emisfera cerebrala si, cu atat mai putin, celelalte organe sau tesuturi[13]. Exista situatii de tranzitie ale disparitiei vietii, caracterizate prin soc, colaps, sincopa, coma, agonie, moarte aparenta, cand trecerea spre moartea definita se desfasoara in etape, ca o succesiune de stari care ingreuneaza surprinderea momentului mortii . In mortile violente, prin leziuni traumatice sau diencefalice, agonia poate lipsi, ca si unele morti subite. In alte cazuri insa, cum sunt asfixiile, intoxicatiile cu cianura, bolile cu evo­lutie supraacuta, agonia este de scurta durata, iar in altele, cum sunt bolile cronice, ca tuberculoza, cancerul si unele intoxicatii, ea este de lunga durata .

In raport cu acest spectru larg de situatii concrete in care se desfasoara procesul mortii unei persoane, este dificil de adoptat reguli totusi, medicii iau in considerare doua situatii distincte, si anume: moartea clinica, determinata de ince­tarea functiilor aparatului respirator si ale aparatului circular, si moartea cerebrala sau biologica, care se instaleaza ceva mai tarziu, dupa o stare de coma cu o durata mai scurta sau mai lunga, in functie de cauza mortii[16]. Intre aceste doua momente, desi functiile sistemului nervos central, respirator si circulator sunt oprite, se poate inca inter­veni in unele cazuri prin metodele de reanimare ca viata sa fie salvata . Inter­ventia nu mai este posibila dupa ce a intervenit moartea cerebrala sau biologica. In acest sens sunt si prevederile Legii nr. 95/2006 privind reforma in dome­niul sanatatii.

Ceea ce este obiect material (corpul uman) nu se confunda cu subiectul pasiv care este persoana in viata careia i s‑a suprimat ori s‑a incercat sa i se suprime viata. Dupa consumarea omorului, persoana pierde calitatea de subiect pasiv si devine o victima; din subiect pasiv devine obiect material al infractiunii. In acest caz, obiect material este corpul lipsit de viata al persoanei ucise. In caz de tentativa insa, persoana conti­nuand sa traiasca, trasaturile sale, ca subiect pasiv, se confunda in totul cu cele ale obiectului material.

In problematica definirii obiectului material al infractiunii de omor, doctrina si prac­tica judiciara au relevat un aspect care este din ce in ce mai mult dezbatut si in alte tari, si anume: considerarea ca tentativa de omor a unei situatii care, cel putin in dreptul nostru penal de pana acum, era considerata un fapt putativ. Altfel spus, in analiza valorii concrete protejate de legiuitor (obiectul material al infractiunii de omor), s‑a ridicat chestiunea daca reprezinta sau nu o conditie sine qua non faptul ca su­biectul pasiv sa fi fost in viata in momentul in care s‑a comis asupra lui elementul material al faptei[18].

B. Subiectii infractiunii. a) Subiect activ al infractiunii poate fi orice persoana, deoarece existenta infrac­tiunii nu este conditionata de vreo calitate speciala a subiec­tului. In consecinta, in­fractiunea poate fi savarsita de orice persoana care indeplineste conditiile generale psihofizice ale raspunderii penale.

Participatia penala in cazul omorului este posibila sub toate formele: coautorat, instigare si complicitate.

Astfel, in cazul coautoratului, in literatura juridica se subliniaza necesitatea unei contributii nemijlocite la fapta a coautorului (fapta consumata ori fapta tentata). Exista o asemenea contributie nemijlocita a coautorului cand acesta savarseste acte care apartin actiunii tipice, specifice laturii obiective a infractiunii date, descrise sau indica­te de verbum regens din norma incriminatoare[19]. In cazul omorului vor fi deci astfel de acte orice activitati susceptibile sa produca moartea unei persoane.

Astfel, in practica judiciara s‑a decis ca exista coautorat daca mai multe per­soane au lovit victima cu un instrument apt de a ucide (cutit, topor, briceag, ciomag etc.), chiar daca numai lovitura unuia dintre participanti a fost mortala; actionand simultan, cu aceeasi intentie de a ucide si completandu‑se unul pe altul, inculpatii sunt coautori[20].

b) Subiect pasiv al omorului este persoana ucisa ca urmare a activitatii faptuito­rului, deci cea care sufera raul cauzat prin comiterea infractiunii. Pentru existenta subiectului pasiv al infractiunii de omor este suficient sa se constate ca persoana titulara a valorii ocrotite penal a suferit raul produs prin savarsirea infractiunii, adica moartea sau punerea in pericol a vietii.

Dupa consumarea omorului, subiectul pasiv nu mai este o persoana, ci o victima.

In literatura de specialitate s‑a subliniat, pe drept cuvant, ca nu trebuie confundat subiectul pasiv al infractiunii, adica persoana vatamata, cu subiectul pasiv de drept civil al infractiunii, respectiv persoana care a suferit paguba in infractiune[21]. Distinctia este importanta, fiindca, daca de cele mai multe ori, persoana vatamata este in acelasi timp si persoana pagubita prin infractiune, exista si cazuri in care cineva poate fi subiect pasiv, deci persoana vatamata, fara sa fie insa si persoana pagubita (de exemplu, copiii victimei unei infractiuni de omor au calitatea de persoane care au suferit o paguba prin infractiune, insa nu au calitatea de persoane vatamate, aceasta calitate avand‑o victima) .

3. Continutul constitutiv

A. Latura obiectiva. a) Elementul material se realizeaza, din punct de vedere obiectiv, prin uciderea unei persoane, adica prin orice activitate materiala care are ca rezultat moartea unui om. Elementul material poate consta intr‑o actiune (comisiune) sau intr‑o inactiune (omisiune); in oricare din ipotezele mentionate, aceasta se refera la incriminare, nu la fapta concreta, fiind vorba de un act care sa posede o anume forta distructiva, adica, sa fie apt obiectiv sa provoace moartea persoanei in conditiile date[23]. O asemenea forta distructiva exercitata asupra victimei se poate manifesta sub forma unor actiuni fizico‑mecanice (sugrumare, lovire, taiere, impuscare, intepare, electro­cutare etc.), actiuni chimice (otravire), actiuni psihice (socuri psihice) etc. Aceeasi forta distructiva este prezenta si in cazul inactiunii, atunci cand faptuitorul avea obligatia (legala, contractuala, sociala etc.) de a face sau a indeplini actiunea prin care s‑ar fi putut impiedica sau inlatura desfasurarea unor procese de natura sa provoace moartea victimei (de exemplu, prin omisiunea intentionata de hranire a copilului, a unui bolnav sau neputincios, prin lasarea lor in frig, prin neadministrarea medicamentelor, neaplicarea tratamentului necesar unui bolnav etc.), si a dat posibili­tatea sa actioneze procesele naturale care au condus la moartea victimei.

Actiunea ucigatoare poate fi savarsita in mod direct sau nemijlocit asupra victi­mei, sau in mod indirect, mijlocit: prin folosirea sau antrenarea unor forte sau energii neanimate sau animate (de exemplu, asmutirea unui caine, folosirea unui animal sal­batic, a unei reptile veninoase etc.), sau chiar prin folosirea energiei fizice a victimei, constranse fizic sau moral la aceasta (sa se impuste, sa se injunghie, sa se arunce de la inaltime etc.)[26].

Exista omor si atunci cand faptuitorul, stiind ca victima sufera de cord si ca o emo­tie puternica ii va provoca moartea, in dorinta de a o ucide, ii provoaca o ase­menea emotie[27].

Fapta ucigatoare poate fi savarsita prin orice mijloace sau instrumente. Acestea pot fi clasificate in: mijloace fizice (corpuri contondente, arme albe, arme de foc, explozibile, instrumente taietoare, intepatoare etc.), mijloace chimice (substante chimi­ce care exercita o actiune toxica sau coroziva cauzatoare de moarte asupra organis­mului uman), precum si mijloace psihice (prin care se provoaca un soc psihic sau stari emotive intense care produc moartea victimei, ca de exemplu, amenintarea grava, surpriza, sperierea, intimidarea, durerea psihica profunda, stresul psihic etc.)[28].

Mijloacele sau instrumentele intrebuintate trebuie sa fie apte pentru savarsirea unei activitati ucigatoare, fie prin ele insele, fie prin intrebuintarea lor in anumite mo­duri, imprejurari sau conditii[29]. Chiar mijloacele aparent inofensive ar putea fi folosite pentru provocarea mortii unei persoane (de exemplu, faptul de a da cate o bautura indulcita cu zahar unei persoane care sufera de diabet pentru a‑i provoca treptat agra­varea bolii si moartea).

b) Urmarea imediata. Se stie ca descrierea faptei incriminate mai poate cuprinde pe langa descrierea actiunii (inactiunii) incriminate si aratarea rezultatului acolo unde legiuitorul conditioneaza existenta faptei incriminate de producerea unui rezultat material, conceput ca o entitate exterioara conduitei, diferita, cronologic si logic, de actiune si cauzata de aceasta.

In acest caz, rezultatul face parte din descrierea actiunii (din elementul material al laturii obiective) si constituie consecinta, urmarea acesteia; rezultatul face parte, im­preuna cu actiunea (inactiunea) din descrierea faptei incriminate[30] si se infatiseaza in cazul infractiunii de omor, sub forma unei modificari a substantei obiectului material, de exemplu, uciderea unei persoane.

In cuprinsul descrierii faptei incriminate, rezultatul, de care legiuitorul conditio­neaza existenta incriminarii, este aratat, de regula, in mod explicit, prin anumite expre­sii. In mod exceptional insa, rezultatul poate sa nu fie descris explicit, ci sa apara ca o consecinta a modului cum este descrisa actiunea; aceasta sugereaza, prin ea insasi, necesitatea unui rezultat diferit de actiune in timp si spatiu; in acest mod se infatiseaza rezultatul material la infractiunea de omor. In acest caz, substan­tivul folosit nu reda numai actiunea, ci si rezultatul, uciderea victimei, consecinta a actiunii (incriminarea cu rezultat comprimat).

Incriminarile in care legiuitorul a descris rezultatul explicit sau comprimat in norma de incriminare se numesc incriminari de rezultat, spre deosebire de cele unde lipses­te o atare cerinta si care se numesc incriminari de simpla actiune (formale). Delimita­rea celor doua categorii de incriminari nu este intotdeauna usor de facut, mai ales in ipoteza incriminarilor cu rezultat comprimat. Unul dintre criterii ar putea fi cel al tenta­tivei terminate; incriminarile la care se poate concepe o atare modalitate a tentativei (chiar daca tentativa nu este pedepsibiIa), vor constitui, incontestabil, incriminari de rezultat si nu de simpla actiune, la care nu este posibila decat tentativa neterminata[31].

Delimitarea este importanta deoarece numai in cazul infractiunilor de rezultat este necesara probarea existentei rezultatului (la infractiunile de simpla actiune urmarea imediata este implicita actiunii); tot astfel, legatura de cauzalitate nu trebuie stabilita decat in cazul in care norma de incriminare prevede necesitatea producerii unui rezultat; exista si alte consecinte legate de aceasta delimitare (de exemplu, in privinta prescriptiei raspunderii penale, a aplicarii legii penale in timp etc.)[32].

In doctrina penala se discuta despre un sens restrans al notiunii de rezultat (si care ar coincide cu rezultatul descris in norma de incriminare) si de un sens larg al notiunii de rezultat, acela care ar putea fi conceput si la incriminarile de simpla actiu­ne si care ar consta in simpla savarsire a actiunii. Acest sens larg al notiunii de rezul­tat este folosit in legea penala romana atunci cand defineste intentia si culpa prin expresia "prevede rezultatul" sau "nu prevede rezultatul". Daca in aceste cazuri s‑ar avea in vedere notiunea de rezultat in sens restrans, ar fi exclusa posibilitatea ca in norma de incriminare sa se prevada cerinta vinovatiei in raport cu incrimi­narile formale.

In realitate, expresiile citate se refera la notiunea de rezultat in sens larg, si anu­me, rezultatul ca finalitate a actiunii, si care cuprinde atat ipoteza in care rezultatul este urmarea actiunii, cat si ipoteza cand rezultatul coincide cu insasi actiunea[33].

Aceste semnificatii ale notiunii de rezultat trebuie diferentiate de notiunea de rezultat conceput ca o relatie logico‑juridica intre actiune si valoarea sociala protejata de legea penala (obiectul juridic). Legiuitorul nu incrimineaza decat acele actiuni (inactiuni) care aduc atingere valorilor sociale ocrotite; in acest sens, toate incrimi­na­rile presupun ab initio un rezultat logico‑juridic, acela care se rasfrange asupra valo­rilor sociale ocrotite[34]. Acest rezultat, fiind implicat in orice incriminare, nu apare ne­cesitatea de a fi probata nici existenta sa si nici a legaturii de cauzalitate intre actiune si rezultat. Nu s‑ar putea opera cu sensul mentionat al notiunii de rezultat nici pentru a defini intentia si culpa, deoarece prevederea rezultatului care sta la baza acestor procese psihice trebuie raportata la consecintele firesti, nemijlocite ale actiunii (inac­tiunii) faptuitorului si nu la valorile sociale ocrotite de lege .

Actul de violenta devine relevant, sub aspectul infractiunii de omor, in momentul in care se produce rezultatul, constand in moartea victimei. In lipsa lui, actul de vio­lenta poate fi luat in considerare ca element al tentativei de omor sau al altei infrac­tiuni de violenta, dar nu ca element constitutiv al infractiunii de omor. Infractiunea de omor fiind o infractiune de rezultat, se cere deci producerea unui rezultat determi­nat, indiferent daca moartea s‑a produs chiar in timpul efectuarii activitatii de ucidere, imediat dupa aceasta sau mai tarziu.

c) Legatura de cauzalitate. Intre activitatea desfasurata de faptuitor si moartea victimei trebuie sa existe un raport de cauzalitate. In descrierea faptei de omor nu apare o expresie anume care sa sugereze legatura cauzala, insa aceasta rezulta, impli­cit, din descrierea actiunii (fiind o actiune cu rezultat comprimat). De exemplu, sub­stantivul derivat dintr‑un verb - uciderea - folosit in descrierea faptei de omor, arata nu numai in ce consta actiunea incriminata, dar si rezultatul si, implicit, poten­tele cauzale ale actiunii .

Dar chiar atunci cand in descrierea faptei incriminate este exprimata explicit ce­rinta legaturii cauzale, legiuitorul nu clarifica in niciun mod continutul acestei relatii; o atare indatorire revine doctrinei penale. In acest sens, s‑au exprimat multiple pareri asupra modului de izolare a legaturii cauzale, considerandu‑se ca poate avea carac­ter cauzal, din ansamblul conditiilor fenomenului, conditia eficienta, conditia pre­pon­derenta, conditia ilicita, conditia tipica, conditia indispensabila etc.[37] In dreptul anglo­american s‑a exprimat ideea ca are caracter cauzal conditia cea mai apropiata si in relatie directa si imediata cu rezultatul (proximate causae)

Teoria dominanta considera ca, de regula, este cauza a rezultatului orice actiune care a constituit conditia necesara producerii rezultatului (conditia sine qua non)[39] Pentru a nu se ajunge la concluzii absurde (regressus ad infinitum), printr‑o interpre­tare extensiva a sferei conditiilor necesare (de pilda, ar putea fi considerati con­ditie‑cauza a mortii victimei chiar parintii subiectului, deoarece, fara existenta aces­tora n‑ar fi putut aparea pe lume infractorul), s‑a propus introducerea unor corective care sa limiteze cercul conditiilor cauza. Acest rol, intr‑o conceptie, ar putea sa‑l joace vi­novatia, in sensul ca numai conditia necesara creata de o persoana care a actionat cu vinovatie ar putea avea caracterul de cauza. O asemenea conceptie ar con­duce la o evaluare subiectiva a relatiei cauzale, desi, principial, aceasta are caracter obiec­tiv.[40] In doctrina s‑a admis si un alt corectiv, anume al caracterului adecvat, al conditiei necesare de a provoca rezultatul, in sensul de a se verifica, pe baza unei jude­cati ex ante daca, in raport cu experienta comuna de viata, actiunea (inactiunea) anali­zata drept conditie a rezultatului era in stare sa provoace, prin ea insasi, rezultatul .

In aceasta viziune, de pilda, legatura de cauzalitate nu ar fi inlaturata, chiar daca au survenit complicatii ale bolii victimei, in masura in care se stabileste ca actiunea inculpatului a fost apta, prin ea insasi, sa conduca la producerea rezultatului[42], altfel zis, daca ceea ce agentul a realizat se gasea, ca posibilitate, chiar in actiunea co­misa.

Referat: Adeverinta de venit Document online: Contract de agentie comerciala

Tot ca un asemenea corectiv, pentru a evita excesele teoriei conditiei necesare, s‑a propus selectarea conditiei‑cauza din ansamblul conditiilor rezultatului, prin anali­za cerintelor continutului incriminarii, considerand ca acesta releva cu suficienta care trebuie sa fie conditia completa cu rol cauzal (teoria relevantei), limitand corespun­zator cercul persoanelor susceptibile sa raspunda pentru o infractiune determinata[43].

Dar chiar si cu aceste corective n‑au fost remediate insuficientele conceptiei con­ditiei necesare. Asa de pilda, s‑a observat ca rezultatul poate sa fie produs nu numai printr‑o cauza unica, ci si printr‑o pluralitate de cauze (concauze). In aceasta situatie, in calitate de concauze ar putea aparea atat o cauza necesara, cat si o cauza ne­necesara care s‑a alaturat celei necesare; ca urmare, chiar si o conditie nenecesara poate fi considerata cauza (de exemplu, daca mai multe persoane urmaresc si lovesc victima, actiunea tuturor va fi considerata cauza a rezultatului, desi este posibil ca numai lovitura unuia dintre participanti sa fi fost mortala si sa constituie cauza nece­sara a rezultatului). De asemenea, s‑a remarcat ca cerinta conditiei de a fi necesara (sine qua non), poate fi indeplinita numai daca, in prealabil, s‑a cunoscut cauza re­zultatului; numai atunci se poate afirma daca o conditie a fost necesara producerii rezultatului sau nu. In ipoteza inversa (daca nu se cunoaste cauza rezultatului), nu se poate afirma daca o anumita conditie a fost necesara (asa de exemplu, pana cand expertii nu au ajuns la un acord in privinta efectului thalidomidei asupra embrionului nu s‑a putut determina nici conditia necesara a rezultatului ilicit)[44].

Jurisprudenta a mai invederat situatii cand o conditie a atras raspunderea penala a subiectului fara ca, in realitate, aceasta sa fi fost, cauzal, legata de rezultat si fara sa fi avut loc o selectie prin procedura eliminarii, a cauzei necesare din ansamblul condi­tiilor rezultatului. Dar chiar in acele situatii unde judecatorii au urmarit sa iden­tifice cauza reala a fenomenului dintr‑un ansamblu complex de conditii, s‑a dovedit ca sim­pla lor expe­rienta nu este suficienta, fiind necesar sa se apeleze la persoane de spe­cialitate care sa determine legatura cauzala dintre actiune si rezultat, orien­tand, implicit, solutia juridica (de exemplu, daca A si B toarna cate o cantitate de otrava in ceasca lui C, fara sa stie unul de altul si victima moare, conditia care a produs rezultatul nu poate fi stabilita decat prin analiza cantitatii si calitatii otravii varsate de fiecare dintre agenti si a efec­tului acesteia asupra organismului victimei; numai astfel se va stabili cine raspunde pentru infractiunea consumata de omor si cine pentru tentativa la aceasta infractiune).

Aceste insuficiente ale teoriei conditiei necesare par sa justifice tendinta unor autori de a renunta la cerinta unei legaturi cauzale a conditiei necesare cu rezultatul[45].

B. Latura subiectiva. Omorul se savarseste cu intentia de a suprima viata unei persoane, adica, fie cu intentie directa, atunci cand faptuitorul a prevazut rezultatul actiunii sale (moartea victimei) si a urmarit producerea acestuia, fie cu intentie indi­recta, cand faptuitorul a prevazut rezultatul actiunii sale si fara a‑l urmari, a acceptat totusi posibilitatea survenirii acestuia.

In practica judiciara, intentia de ucidere se deduce din materialitatea actului (dolus ex re) care, in cele mai multe cazuri, releva pozitia infractorului fata de rezultat. De­monstreaza astfel intentia de ucidere: perseverenta cu care inculpatul a aplicat vic­timei numeroase lovituri cu piciorul si cu un lemn care au cauzat leziuni osoase grave si ruperi pulmonare[46]; multitudinea loviturilor si locul aplicarii lor, unele interesand re­giuni vitale ale corpului (cord, rinichi, ficat) ; aplicarea unei singure lovituri in regiunea gatului, in profunzime ; intensitatea cu care loviturile au fost aplicate si repetarea lor pe tot corpul victimei, folosindu‑se un obiect dur .

Rezultatul, constand in moartea victimei, poate fi produs si ca urmare a contri­butiei unor procese naturale care se petrec in corpul victimei; avem in vedere trans­formarile din organismul victimei in momentul savarsirii faptei; pentru batrani, copii, femei, bolnavi, infirmi sunt suficiente acte minime de violenta, pentru producerea re­zultatului mortal; ca urmare, intentia de a ucide se releva si din modul de a actiona al faptuitorului, cunoscand starea victimei asupra careia actioneaza. Astfel, inculpatul care loveste pe socrul sau in varsta de 75 de ani cauzandu‑i o hemoragie meningo­cerebrala, exteriorizeaza intentia de a ucide, nu de vatamare corporala[50], faptul de a lovi doar cu palma pe o fetita de doua luni, dar in mod repetat, ceea ce a provocat fractura boltii craniene si moartea ei, constituie infractiunea de omor, iar nu aceea de loviri sau vatamari cauzatoare de moarte .

Atat in literatura de specialitate[52], cat si in practica judiciara , s‑a aratat ca pozitia psihica a faptuitorului trebuie stabilita in fiecare caz, in raport cu imprejurarile con­crete si, indeosebi, in raport cu instrumentul folosit de faptuitor (instrument apt sau nu de a produce moartea), cu regiunea corpului lovita (o zona vitala sau nu), cu numarul si intensitatea loviturilor (o singura lovitura sau mai multe lovituri aplicate cu mare intensitate), raporturile dintre infractor si victima anterioare savarsirii faptei (raporturi de dusmanie sau raporturi de prietenie), atitudinea infractorului dupa savar­sirea fap­tei (a incercat sa dea un prim ajutor victimei sau a lasat‑o in starea in care a adus‑o). De asemenea, s‑a subliniat ca este necesara luarea in considerare a tuturor acestor imprejurari si nu numai a unora, deoarece, chiar daca unele impre­jurari par conclu­dente, privite in mod izolat, pot duce totusi la o incadrare juridica gresita a faptei. Astfel, de exemplu, imprejurarea ca faptuitorul a folosit un cutit, deci arma alba apta de a produce moartea victimei, nu este suficienta pentru determinarea intentiei de a ucide, deoarece cu un astfel de instrument se poate realiza si intentia de a produce numai vatamari corporale. Daca acestei imprejurari i se adauga si altele, de exemplu, lovirea victimei in zona inimii, in mod repetat si cu mare intensitate - se va retine, fara nicio dificultate, ca faptuitorul a actionat cu intentia de a ucide .

Latura subiectiva a omorului nu include cerinta savarsirii faptei dintr‑un anumit mobil. Aceasta inseamna ca infractiunea exista, chiar daca nu s‑a stabilit mobilul sa­varsirii faptei[55]. Cu toate acestea, instanta de judecata va fi preocupata sa stabileasca, in fiecare caz, mobilul faptei, deoarece acesta influenteaza gravitatea faptei si, prin urmare, poate contribui la realizarea unei juste individualizari judiciare a pedepsei. Daca pentru existenta omorului simplu este indiferent mobilul savarsirii faptei, in schimb, savarsirea omorului din interes material, de pilda, este o imprejurare care atribuie infractiunii caracter calificat [art. 175 lit. b) C.pen.].

Omorul nu este conditionat, in forma sa simpla, nici de savarsirea faptei intr‑un anumit scop. Chiar daca scopul urmarit de faptuitor consta, de exemplu, in curmarea suferintelor fizice ale victimei, care sufera de o boala incurabila, fapta va constitui infrac­tiune[56]. intrucat scopul, ca si mobilul, influenteaza periculozitatea sociala a faptei si a faptuitorului, instanta de judecata va fi preocupata sa‑l stabileasca in fiecare caz, tot in vederea unei juste individualizari judiciare a pedepsei. Un anumit scop care, potrivit aprecierii legiuitorului, confera un grad de pericol social mai ridi­cat omorului, este prevazut ca circumstanta agravanta [art. 175 lit. g) si h) C.pen.].

Dupa unii autori, eroarea asupra persoanei victimei nu are nicio influenta asupra vinovatiei faptuitorului si nu inlatura raspunderea sa penala, deoarece aceasta eroare nu are caracter esential, adica nu se refera la o imprejurare de care depinde carac­terul penal al faptei[57]. Se sustine ca legea penala apara viata oricarei persoane, in genere, astfel ca eroarea agentului asupra identitatii victimei nu are relevanta penala.

Intr‑o alta viziune, se sustine ca eroarea asupra subiectului pasiv n‑are relevanta decat atunci cand agentul actioneaza cu vointa de a ucide orice persoana pe care ar intalni‑o[58]. In acest caz, nu va interesa persoana victimei asupra careia s‑a manifestat vointa generica de a ucide a subiectului; tot astfel, daca agentul a actionat cu intentie indirecta, acceptand riscul sa ucida orice alta persoana in locul aceleia pe care, nemijlocit, urmarea sa o ucida. In aceste cazuri, se poate vorbi despre existenta unui dol impersonal . Se poate extinde insa ideea dolului impersonal dincolo de aceste limite? Daca in compunerea procesului psihic care a condus la decizia agentului de a atinge un anumit rezultat (uciderea unei persoane), intra uneori trasaturile unei per­soane "in general" pe care urmareste sa o suprime, n‑ar putea exista si situatii in care agentul sa urmareasca suprimarea vietii unui subiect bine identificat, tocmai tra­saturile specifice ale acestuia, relatiile sale cu subiectul, sa fie cele care sa deter­mine, hotarator, pe agent de a actiona violent pana la suprimarea vietii victimei. Ideea uciderii unei persoane "in general", n‑ar putea fi factor dinamizator al vointei agentu­lui decat in cazuri rare si numai la persoane la care uciderea a devenit o obisnuinta sau o profesie; in toate celelalte cazuri, el isi concentreaza eforturile sale pentru a comite un fapt istoric determinat (sa ucida o anumita victima) si nu sa produca un rezultat echivalent celui tipic, prevazut in norma de incriminare; ca urmare, el n‑ar putea raspunde decat pentru suprimarea intentionata a acestei persoane .

S‑ar putea sustine ca intentia agentului trebuie sa fie concreta, sa se refere la un obiect individualizat dupa trasaturi obiective, ea nu se poate referi la categorii de obiecte.

Chiar daca i s‑ar reprosa agentului ca din vina lui s‑a produs confuzia asupra identitatii subiectului pasiv, aceasta ar implica culpa acestuia, nu intentia.

Aceste argumente par sa justifice teza contrara in solutionarea ipotezelor de error in persona, si anume, existenta tentativei de omor in raport cu victima aflata in repre­zentarea agentului si infractiunea de ucidere din culpa in ce priveste victima efectiv suprimata[61].

Infractiunea de omor exista si atunci cand faptuitorul isi indreapta actiunea asupra unei persoane pe care vrea s‑o ucida, dar, datorita unei gresite manipulari a instru­mentului folosit sau altor cauze accidentale, rezultatul urmarit se produce asupra unei alte persoane (aberratio ictus, ipoteza monoagresiva). Tot astfel, cand datorita cau­zelor de mai sus are loc moartea, atat a victimei aflate in reprezentarea agentului, cat si a unei alte persoane (aberratio ictus, ipoteza biagresiva), sau cand agentul a lezat mai multe persoane pe langa victima initiala (aberratio ictus ipoteza pluriagresiva) .

In conceptia unor autori, aberratio ictus in forma sa monoagresiva, ar trebui sa fie asimilata cu error in persona si sa primeasca aceeasi solutie juridica. Agentul va ras­punde, in raport cu victima reala, pentru infractiunea consumata de omor si care s‑ar fi retinut si daca nu se producea eroarea de executie in raport cu victima aflata in reprezentarea agentului .

In realitate, intre cele doua situatii exista o anumita deosebire; in cazul erorii asu­pra persoanei, reprezentarea agentului este alterata, insa executarea este perfecta, pe cand in cazul aberratio ictus reprezentarea agentului este corecta, insa executia este gresita. Este comun insa, atat situatiei denumite aberratio ictus, cat si erorii asu­pra persoanei subiectului pasiv, faptul ca agentul a urmarit savarsirea unui fapt con­cret, determinat, impotriva unei victime anume si nu sa ajunga la un rezultat echiva­lent celui descris in norma de incriminare; daca agentul ar fi avut in reprezentare si rezul­tatul efectiv produs, el ar fi raspuns pentru omor cu intentie indirecta, ori pentru culpa cu previziune in raport cu victima efectiv lezata; daca nu a avut in vedere si posibilitatea acestui rezultat, extinderea intentiei agentului constituite numai in raport cu victima aflata in reprezentarea sa, la victima efectiv lezata apare la fel de dis­cutabila ca in cazul erorii asupra identitatii subiectului pasiv[64].

In doctrina germana, ipoteza de mai sus este considerata ca dand nastere unui con­curs formal de infractiuni (tentativa la infractiunea de omor, in raport cu victima aflata in reprezentarea agentului, si o infractiune din culpa in raport cu victima reala)[65].

In doctrina italiana, reglementarea in vigoare (art. 82 C.pen.) care consacra lipsa de relevanta a erorii in cazul aberratio ictus este supusa unor aspre critici, susti­nandu‑se ca ea consacra, artificial, o forma de raspundere obiectiva bazata pe ideea versari in re illicita respondit etiam pro casu; daca ar fi lipsit dispozitia in vigoare, s‑ar fi aplicat regulile concursului de infractiuni; operand insa prevederile art. 82 C.pen. italian, agentul ar urma sa raspunda numai pentru infractiunea consumata de omor, chiar daca, in raport cu victima aflata in reprezentarea sa n‑ar fi fost intrunite nici conditiile tentativei (de exemplu, autorul pregateste o bautura otravitoare pentru ma­tusa sa pe care urma sa o mosteneasca, femeia de serviciu o gaseste si o bea pro­vocandu‑si moartea), solutie care incalca principiul cogitationis poenam nemo patitur, deoarece ar raspunde pentru ceea ce a gandit, nu pentru ceea ce a realizat efec­­tiv. De asemenea, o atare rezolvare ar consacra raspunderea autorului chiar pentru re­zultatele imprevizibile din partea sa, sau chiar imposibil de prevazut in raport cu victima efectiv lezata[66].

4. Forme. Modalitati. Sanctiuni

A. Forme. Infractiunea de omor, fiind o infractiune comisiva (care poate fi reali­zata atat prin actiune, cat si prin inactiune) si o infractiune materiala conditionata de pro­ducerea unui rezultat distinct de actiune in timp si spatiu si determinat de aceasta, este susceptibila de desfasurare in timp si deci de forme imperfecte, cum ar fi actele preparatorii sau tentativa[67].

Actele preparatorii nu se pedepsesc, in schimb, tentativa se pedepseste potrivit
art. 174 alin. (2) C.pen., fiind posibila in toate formele sale.

Tentativa la infractiunea de omor poate fi intrerupta atunci cand activitatea auto­rului a fost oprita si impiedicata sa se desfasoare din cauze exterioare vointei fap­tuitorului. Spre exemplu, in practica judiciara s‑a retinut tentativa intrerupta la infrac­tiunea de omor in sarcina unei persoane care a aplicat victimei doua lovituri de cutit in zona toracelui, dupa care a fost imobilizat de catre cei prezenti[68].

Infractiunea de omor poate imbraca si forma tentativei perfecte, care se realizea­za atunci cand actiunea tipica a fost executata in intregime, dar rezultatul - moartea victimei - nu s‑a produs. Spre exemplu, in practica judiciara s‑a decis ca exista o asemenea modalitate cand faptuitorul a aruncat victima de la etajul 5 al unei cladiri, actiune care nu s‑a soldat cu moartea victimei datorita faptului ca a cazut intamplator pe un sol afanat si cu vegetatie[69]. De asemenea, s‑a retinut frecvent tentativa perfecta la infractiunea de omor in cazurile in care, prin modul in care a actionat asupra victimei, infractorul a pus intentionat in pericol viata acesteia, dar rezultatul social­mente periculos, respectiv moartea, nu s‑a produs datorita interventiilor medicale prompte si calificate .

Tentativa la infractiunea de omor poate imbraca si modalitatea tentativei relativ improprie, care se caracterizeaza prin caracterul impropriu sau inapt al mijloacelor folosite, precum si prin lipsa obiectului de la locul unde faptuitorul credea ca se afla. In practica judiciara s‑a retinut aceasta modalitate a tentativei in situatia cand fap­tuitorul, pentru a suprima viata victimei, i‑a administrat o doza de otrava insufi­cienta[71] sau atunci cand, in vederea uciderii unor persoane, infractorul a folosit o cantitate insuficienta de explozibil, pe care a plasat‑o defectuos sub cladirea in care se aflau victimele .

Tentativa de omor poate fi comisa si cu intentie indirecta, daca inculpatul a aplicat victimei mai multe lovituri, cu obiecte grele, din care unele asupra capului, si cu in­tensitate, prevazand posibilitatea mortii victimei, rezultat pe care, desi nu l‑a dorit, l‑a acceptat[73] sau daca inculpatul s‑a indreptat cu tractorul asupra victimei in viteza spre a o calca ori daca inculpata a lovit victima cu cutitul in abdomen provo­candu‑i leziuni interne .

Este discutabil daca tentativa se poate comite si cu intentie indirecta. Intr‑o opinie, s‑a motivat ca, in cazul tentativei, exista acelasi continut subiectiv ca si in cazul in­fractiunii consumate, deoarece tentativa nu este decat un fragment dinamic din actiu­nea tipica susceptibila sa conduca la consumarea infractiunii; ca atare, tocmai ca infractiunea consumata, tentativa poate fi comisa si cu intentie indirecta .

Impotriva acestui punct de vedere s‑ar putea sustine ca, potrivit art. 20, in redac­tarea actuala, tentativa consta in punerea in executare a hotararii de a comite infrac­tiunea, de unde se deduce ca numai actele care releva intentia directa a inculpatului ar putea avea caracterul de acte de executare ale unei infractiuni si ar fi susceptibile, in caz de intrerupere ori neproducere a rezultatului, sa constituie tentativa la infrac­tiunea respectiva[77].

Hotararea de a comite infractiunea face parte din continutul psihic al intentiei, autorul prevede rezultatul faptei si urmareste producerea lui. A urmari producerea rezultatului inseamna a da expresie, prin conduita exterioara, hotararii de a comite o fapta determinata. In cazul hotararii indirecte, autorul urmareste (este hotarat) sa obtina un alt rezultat (care poate fi si licit), insa admite posibilitatea survenirii si a unui rezultat care sa‑i atraga raspunderea penala, iar pe acesta, desi il prevede, nu il urmareste, ci numai il accepta ca o consecinta posibila a actelor de executare indrep­tate spre obtinerea primului rezultat. De aceea, asemenea acte de executare (indrep­tate spre obtinerea unui rezultat care este numai acceptat si nu urmarit), s‑ar parea ca nu se inscriu in continutul art. 20 si nu ar trebui sa atraga raspunderea penala, daca au fost intrerupte ori nu si‑au produs efectul.

Faptuitorul ar putea raspunde in acest caz, numai odata cu consumarea faptei si producerea rezultatului prevazut, dar pe care nu l‑a urmarit, deoarece numai in acest moment rezultatul posibil si acceptat a devenit relevant din punct de vedere juridic.[78]

Avem rezerve daca prin notiunea de "hotarare" folosita de legiuitor in art. 20 se exprima intentia sub ambele forme, asa cum se sustine in prima opinie, si daca s‑ar putea vorbi de hotarare chiar in cazul intentiei indirecte. S‑ar parea ca notiunea de hotarare, la care face referire art. 20, are in vedere numai rezultatul aflat in reprezen­tarea faptuitorului, nu si actiunea prin care acesta va ajunge la aceasta finalitate. Actiu­­nea, chiar susceptibila de rezultate multiple, ar putea sa reflecte o anumita hota­rare a faptuitorului, dar ceea ce intereseaza, in raport cu prevederile art. 20, ar fi re­zultatul urmarit si pe care faptuitorul este hotarat sa‑l realizeze. Or, a fi hotarat sa realizeze rezultatul, implica, in sensul art. 20, intentia directa.

Dar, aparand pe legiuitor in fata unei posibile neintelegeri a continutului notiunii mentionate, nu inseamna ca dezaprobam practica instantelor care, asa cum s‑a aratat, considera ca tentativa nu este incompatibila cu intentia indirecta.

In sprijinul acestei solutii s‑ar putea arata ca fiecare act de executare a faptei are acelasi caracter, ca si fapta in ansamblul ei. Fiecare act de executare are vocatia sa realizeze, atat rezultatul urmarit, cat si pe cel acceptat. De aceea, intreruperea aces­tor acte trebuie sa atraga raspunderea penala a autorului, daca tentativa pentru in­frac­tiunea respectiva este pedepsibila, indiferent daca faptuitorul a urmarit produ­cerea rezultatului, ori numai a acceptat realizarea lui.

Deosebirea dintre infractiunea consumata si cea tentata fiind numai de ordin cantitativ, nu calitativ (relatia dintre ele fiind aceea de la intreg la parte), nu s‑ar putea opune conditiile subiective de tragere la raspundere pentru savarsirea intregului ace­lora care privesc partea. O asemenea rezolvare ar trebui consacrata si in cuprinsul art. 20 prin modificarea corespunzatoare a acestor prevederi. Asa de pilda, s‑ar putea inlocui expresia "punerea in executare a hotararii de a savarsi infractiunea" cu expresia "punerea in executare a intentiei de a savarsi infractiunea".

Infractiunea de omor se consuma in momentul in care activitatea de ucidere a produs urmarea imediata, adica moartea victimei.

Pana la producerea acestui rezultat, care poate surveni la un oarecare interval de timp dupa efectuarea activitatii de ucidere, fapta constituie o tentativa de omor si va fi urmarita ca atare, sub rezerva schimbarii incadrarii in cazul cand, ulterior, se va produce consumarea.

B. Modalitati. Infractiunea de omor prevazuta in art. 174 C.pen. constituie forma tipica, modalitatea simpla a actiunii de ucidere. Infractiunea de omor, in forma sa tipi­ca, poate prezenta numeroase si variate modalitati faptice, determinate de imprejura­rile concrete in care aceasta a fost savarsita (mijloace folosite, locul si timpul savarsi­rii, relatiile dintre faptuitor si victima, mobilul faptei). Sunt anumite imprejurari in care omorul savarsit capata totdeauna un grad de pericol social sporit. In Codul penal aceste imprejurari sunt prevazute prin dispozitii care privesc modali­tatile normative ale infractiunii de omor. Aceste modalitati au fost incriminate in texte separate ca va­riante agravate, devenind astfel, infractiuni de sine statatoare
(art. 175 si 176 C.pen.).

C. Sanctiuni. Infractiunea de omor in forma sau varianta sa tipica se pedepseste cu inchisoare de la 10 la 20 de ani si interzicerea unor drepturi din cele prevazute in art. 64 C.pen. Tentativa se pedepseste, potrivit cu regulile aratate in art. 21 alin. (2), cu inchisoare de la 5 la 10 ani.