Comunicare prin metode de explorare a realitatii

In invatamantul actual se pune un accent sporit pe antrenarea elevilor in cunoasterea realitatii, pe insusirea unei experiente personale din contactul cu obiectele si fenomenele lumii reale, prin efortul propriu de explorare, investigare a acesteia. In acest sens se promoveaza tot mai insistent metodele de explorare a realitatii, metode care tind sa-l puna pe copil/elev intr-o situatie oarecum asemanatoare omului de stiinta, ajutandu-l sa-si insuseasca noi cunostinte si sa-si formeze calitati si comportamente apropiate celor implicate in actul autentic al cercetarii stiintifice.

Explorarea realitatii se poate realiza direct, prin metodele de explorare directa, nemijlocita a realitatii, cat si pe cale indirecta, mijlocita, in cazul in care anumite aspecte nu sunt accesibile cunoasterii directe - metode de explorare mijlocita.

B.1. Metode de explorare directa

Observarea sistematica si independenta. Reprezinta nu doar o metoda de cercetare folosita in toate domeniile, dar si o importanta metoda de invatamant, raspunzand nevoii firesti a copilului de a explora realitatea. Are un pronuntat caracter participativ si euristic, constand in urmarirea atenta si sistematica a obiectelor si fenomenelor, in vederea descrierii, explicarii, interpretarii lor. Constituie deopotriva o cale de obtinere a unor noi informatii, dar si un autentic exercitiu de gandire cauzala analitica, sintetica, de formare a unor deprinderi de investigare, de trezire a interesului pentru lumea ce ne inconjoara.

Prin intermediul sau se dezvolta elevilor o serie de calitati necesare oricarui domeniu de activitate: spiritul de observatie, obiectivitatea, rigoarea si precizia, capacitatea de a formula intrebari si de a cauta raspunsuri, de a supune analizei si de a interpreta faptele in mod personal. Cultiva, de asemenea, rabdarea si tenacitatea, imaginatia, perspicacitatea.

Metoda observatiei este intalnita in practica scolara pe toate treptele de invatamant si aproape la toate disciplinele de studiu.

Cunoaste mai multe forme:

dupa timpul in care se deruleaza:

observarea simpla si de scurta durata

observarea complexa si de lunga durata

dupa modul de organizare si desfasurare:

observare individuala

observare pe echipe

Pentru a imprima observatiei un caracter activ, este necesar ca ea sa fie organizata, cat mai mult posibil, dupa rigorile observarii stiintifice, ceea ce presupune respectarea unor cerinte:

observatia va avea ca punct de pornire o problema teoretica sau practica cuprinsa in programa analitica pentru clasa respectiva;

la inceput se vor preciza obiectivele si sarcinile urmarite, precum si mijloacele ce vor fi folosite;

activitatea de observare va capata pe cat posibil o forma problematizata, formulandu-se ca repere anumite intrebari problema;

se vor fixa criterii (indicatori) cantitativi de observare (exp. cu cati mm. cresc zilnic plantele cercetate);

se va urmari patrunderea in intimitatea lucrurilor si fenomenelor, observatiile facandu-se dupa un plan spre a se evita o cunoastere de suprafata, doar a aspectelor care cad in mod intamplator in campul observatiei;

rezultatele observatiei se consemneaza sistematic in caiete de observatii, sub forma de schite, tabele, desene, etc., in fise speciale sau in protocoale de observare;

in partea finala, datele obtinute se supun dezbaterii colective in clasa, analizei si prelucrarii, interpretarii si explicatiei, pentru formularea de concluzii; ele vor fi prezentate sub forma orala sau scrisa, fiind insotite de grafice, schite, desene, tabele, etc.;

noile achizitii vor fi pe cat posibil valorificate in lectii sau alte activitati didactice.

observarea independenta trebuie sa fie pregatita printr-o serie de observatii dirijate care presupun instructiuni clare elaborate de cadrul didactic sub forma de fise sau grile de observare.

De exemplu, in cadrul activitatilor/orelor de cunoasterea mediului, la o lectie cu titlul La campie, observarea sistematica a elevilor se poate realiza prin: recunoasterea in imagini a campiei, ca forma de relief joasa, intinsa, neteda; identificarea plantelor si a animalelor ce cresc si traiesc in zona de campie; identificarea plantelor cultivate de om la campie, rolul acestora in alimentatia oamenilor si a animalelor; gruparea plantelor si animalelor in functie de forma de relief; identificarea unor asemanari si deosebiri intre vietuitoarele din mediul apropiat etc. Poate fi o activitate frontala, in grup sau individuala.

Experimentul reprezinta metoda fundamentala in invatarea stiintelor naturii. Efectuarea experientelor si experimentelor ocupa un loc tot mai important in ansamblul metodelor didactice, formarea spiritului experimental la elevi devenind o sarcina majora.

Experimentul este o observare provocata. Provocarea intentionata in conditii determinate a unui fenomen se face in scopul observarii desfasurarii lui, al cercetarii raporturilor de cauzalitate, al descoperirii legitatilor care-l guverneaza, al verificarii unor ipoteze. Deci, scopul experimentului este de a observa, a studia, a dovedi, a verifica rezultatele obtinute, etc.

Combinand experienta cu actiunea, "metodele experimentale" accentueaza caracterul aplicativ al predarii, favorizeaza realizarea unei mai stranse legaturi a teoriei cu practica, contribuie la apropierea invatamantului de problemele tehnico-stiintifice".

In practica scolara, in functie de scopul urmarit, se intalnesc mai multe tipuri de experimente:

experimentul cu caracter de cercetare prin care elevii intervin pentru a determina modificarea conditiilor de manifestare a obiectelor si fenomenelor studiate cu scopul descoperirii unor noi informatii, prilej de familiarizare cu tehnica cercetarii stiintifice (punerea problemei, formularea ipotezelor, desfasurarea propriu zisa a cercetarii, inregistrarea datelor, analiza, prelucrarea, interpretarea si verificarea lor);

experimentul demonstrativ, de ilustrare, explicare, confirmare sau verificare a unor teze teoretice, a unor fenomene, procese greu accesibile observatiei directe. Se executa in fata clasei de profesor cu scopul ca elevii sa observe fenomenul produs, sa-i explice esenta si sa emita ipoteze;

Analiza: Locul si rolul comunicarii in managementul organizatiei Referat: Managementul si procesele de management

experimentul aplicativ de verificare a posibilitatii de care dispun elevii pentru aplicarea in practica a cunostintelor teoretice insusite;

experimentul destinat formarii unor deprinderi de manuire a aparaturii, instalatiilor, instrumentelor si materialelor.

Lucrarile experimentale desfasurate de elevi sunt indrumate de profesor printr-un instructaj prealabil, prin asigurarea resurselor si supravegherea modului de lucru, prin clarificarea unor probleme ce apar pe parcurs, prin acordarea de sprijin in formularea generalizarilor si concluziilor finale.

Folosirea experimentului in procesul de invatamant solicita elevilor o atitudine activa in invatare, stimuleaza curiozitatea stiintifica, capacitatea de explorare.

De exemplu, in cadrul unei activitati sau lectii de cunoastere a mediului cu titlul De ce au nevoie plantele?, copiii/elevii pot realiza un experiment prin care unele ghivece cu flori sa fie asezate la lumina, udate la timp, oferindu-li-se conditiile optime unei dezvoltari normale, iar altele sa fie asezate in locuri intunecoase, neudate, fiind lipsite de caldura, lumina si substantele hranitoare necesare. In timpul acestui experiment, elevii pot observa aspecte legate de adaptarea plantelor la conditiile de mediu, le pot nota in caiete (la clasele I-IV), enumerand factorii de mediu care permit cresterea si dezvoltarea plantelor.

B.2. Metode de explorare mijlocita (indirecta)

La baza cunoasterii stiintifice sta contactul direct, nemijlocit cu realitatea, cu obiectele si fenomenele studiate. In procesul de invatamant cunoasterea/invatarea nu se poate realiza insa totdeauna prin explorarea directa a realitatii, pentru ca exista obiecte si fenomene greu accesibile sau chiar inaccesibile cunoasterii directe din cauza indepartarii in spatiu sau timp, de foarte mari sau de foarte mici dimensiuni, care se produc intr-un timp foarte scurt sau intr-un ritm mult prea lent, fiind din aceasta cauza imperceptibile. In toate aceste cazuri, cunoasterea directa fiind imposibila, se recurge la cunoasterea indirecta, prin intermediul unor substitute, care inlocuiesc originalul. In felul acesta s-au conturat metodele de explorare mijlocita/indirecta a realitatii, din care fac parte metoda demonstratie si metoda modelarii.

Metoda demonstratiei consta in prezentarea unor obiecte, fenomene reale sau a substitutelor acestora, precum si in executarea sau producerea in fata elevilor a unor actiuni, fenomene, experiente cu scopul de a asigura un suport perceptiv (concret-senzorial) activitatii de predare-invatare sau pentru familiarizarea elevilor cu executia corecta a unor actiuni.

Deci, prin demonstratie se urmareste formarea unui bagaj cat mai bogat de imagini si reprezentari pe baza carora sa se elaboreze generalizarile necesare patrunderii in esenta obiectelor si fenomenelor studiate, precum si familiarizarea elevilor cu efectuarea si indeplinirea corecta a unor actiuni, formarea unor deprinderi sau comportamente.

Metoda prezinta avantajul ca face materia mai accesibila, diminueaza verbalismul, asigurand procesului de invatare un suport concret senzorial, cu conditia ca sa fie astfel utilizata, incat prezentarea materialului sa stimuleze operatiile de prelucrare a datelor si sa conduca gandirea la sesizarea esentialului si la constituirea notiunilor. Pentru aceasta pe parcursul demonstratiei, elevul trebuie sa fie indrumat sa urmareasca obiectele si fenomenele nu numai prin intermediul simturilor, ci si cu mintea, sa gandeasca, sa compare, sa ordoneze, sa interpreteze si sa incadreze informatiile in noi sisteme, pentru ca pe aceasta cale sa ajunga la esenta lucrurilor.

In functie de materialul intuitiv folosit, demonstratia cunoaste mai multe forme:

demonstrarea cu ajutorul materialului natural (plante, animale, roci, aparate, instrumente, procese, fenomene naturale);

demonstrarea cu ajutorul experientelor, prin care se evidentiaza fenomene, procese provocate intentionat de cadrul didactic;

demonstratia cu ajutorul materialelor figurative (planse, desene, harti, tablouri, fotografii s.a.);

demonstrarea cu ajutorul modelelor similare, analoage sau simbolice;

demonstrarea cu ajutorul desenului la tabla;

demonstrarea cu ajutorul actiunii (a operatiilor, actiunilor de executat, comportamentelor), in scopul formarii de priceperi si deprinderi (este folosita cu precadere la lectiile de educatie fizica, desen, caligrafie, abilitati practice s.a);

demonstratia cu ajutorul mijloacelor tehnice audio-vizuale (proiectii, fixe, dinamice, filme, inregistrari fonice, secvente televizate s.a.);

demonstrarea prin exemple;

demonstratia logica (teoretica), ce presupune fundamentarea prin rationament logic a unui adevar si se deosebeste de demonstratia in sens didactic ce presupune o perceptie activa, concret senzoriala.

Fiecare dintre aceste forme ale demonstratiei impune respectarea unor cerinte specifice. Retinem cateva dintre acestea:

pregatirea prealabila a demonstratiei de catre cadrul didactic pentru a se evita orice nereusita pe parcursul efectuarii ei;

pregatirea psihologica a elevilor pentru demonstratie, sensibilizarea lor cu privire la ceea ce urmeaza sa observe, crearea unei atmosfere de asteptare, de interes. Se realizeaza prin constientizarea scopului urmarit, reactualizarea unor cunostinte necesare intelegerii celor demonstrate, precizarea unor repere de natura a orienta perceptia;

antrenarea cat mai multor analizatori in actul perceptiei, stiut fiind ca se retine 20% din ce se aude, 30% din ce se vede, 65% in cazul in care informatia este perceputa pe cale vizuala si auditiva;

obiectele, fenomenele, procesele sa fie prezentate, pe cat posibil, in dinamismul lor;

demonstratia trebuie imbinata cu explicatia, care poate fie sa o preceada, fie sa o insoteasca sau sa o finalizeze, pentru a favoriza desprinderea elementelor esentiale, a relatiilor cauzale;

demonstratia sa poata fi urmarita in bune conditii de toti elevii, acestia fiind determinati sa participe activ in toate momentele desfasurarii ei, inclusiv la prelucrarea, interpretarea datelor si formularea concluziilor;

materialele folosite sa fie judicios selectate pentru a servi scopului urmarit, bine dozate din punct de vedere cantitativ

pe masura inaintarii in varsta se recomanda ca materialele intuitive sa aiba un grad mai ridicat de schematizare, sa predomine materialele simbolice pentru a spori efortul intelectual depus de elevi in directia desprinderii esentialului si conceptualizarii claselor.

Metoda modelarii.

Este acea metoda de invatamant care consta in folosirea modelelor didactice pentru ca elevii, sub conducerea cadrului didactic, sa sesizeze, sa descopere anumite proprietati, informatii si relatii despre obiectele, fenomenele, procesele din natura, societate pe care aceste modele le reproduc.

Modelul este un sistem material sau ideal care reproduce mai mult sau mai putin fidel originalul cu scopul de a usura descoperirea unor noi proprietati (Ionescu, M., Radu, I., 1995, p.167). Este o simplificare, o schematizare, un extras, o aproximatie a realitatii. Nu orice reproducere a obiectelor sau fenomenelor este o modelare.

Modelul este un analog al realitatii; el retine, reproduce numai acele aspecte esentiale pentru elaborarea unor cunostinte teoretice. Nota definitoare a modelului este aceea ca ofera posibilitatea stabilirii de relatii analogice cu obiectul pe care-l modeleaza.

In procesul instructiv-educativ sunt folosite diferite tipuri de modele. Dupa felul modelarii ce sta la baza elaborarii lor se cunosc urmatoarele tipuri de modele:

Modelele indeplinesc functii demonstrative, dar si functii cognitive, euristice (explorativ-explicative), deoarece ii invita pe elevi la un efort de gandire, de investigare teoretica, ceea ce duce la redescoperirea unor noi adevaruri. Stimuleaza spiritul de experimentare in plan mintal, cultiva rationamentul prin analogie, dezvolta capacitatea de a formula ipoteze si alternative, de a alege solutiile optime din mai multe variante.

Metoda modelarii prezinta si unele dezavantaje, limite. Dat fiind caracterul de aproximatie al modelului, folosirea sa incorecta poate prezenta riscul unor simplificari care pot duce la intelegerea incompleta, eronata a obiectelor luate in studiu.

Pentru a preveni asemenea situatii se impune ca in folosirea modelarii sa se creeze posibilitatea de trecere de la obiecte reale la modele din ce in ce mai abstracte, dar si invers de la modele, la perceperea faptului real, pentru obtinerea unor cunostinte precise, profunde.