Metodele de comunicare si insusire a valorilor culturii - metode de comunicare orala

1. Metode de comunicare orala

1.1. Metode expozitive:

Expunerea este o metoda care asigura transmiterea ordonata, sistematica si continua a cunostintelor, reprezentand o cale simpla, rapida, economica si eficienta de instruire. Prin intermediul lor se transmite si se receptioneaza intr-un timp relativ scurt un mare volum de informatii. Ofera o sinteza a cunostintelor, modele de abordare a unei teme complexe, ii invata sa-si organizeze si sa expuna coerent cunostintele, sa identifice problemele esentiale, ii stimuleaza la reflectii personale pe marginea celor expuse.

Povestirea este o expunere orala sub forma de naratiune prin intermediul careia sunt infatisate fapte, evenimente, intamplari indepartate in timp si spatiu pe care copiii nu le pot cunoaste altfel.

Scopul urmarit de povestire este de a asigura un bagaj de cunostinte, imagini intuitive pe baza carora sa fie elaborate o serie de generalizari. Se foloseste atat la gradinita, cat si la clasele I-IV, deoarece raspunde inclinatiei copilului spre miraculos si fantastic. Prin intermediul povestirii copiii sunt ajutati sa patrunda in lumea basmelor, legendelor si miturilor, sa ia cunostinta de continutul unor opere literare, primesc informatii despre evenimente istorice importante, despre viata unor personalitati din domeniul literaturii, artei, stiintei etc.; ajuta la formarea unui fond bogat de reprezentari vii clare, incita la comparatii si analize, favorizeaza intelegerea clara a celor narate, desprinderea elementelor esentiale, formularea unor concluzii si invataminte, stimuleaza imaginatia si creativitatea, imbogateste si nuanteaza viata afectiva.

Eficienta acestei metode presupune respectarea unor cerinte:

selectionarea atenta a faptelor prezentate;

logica clara in prezentarea faptelor;

exprimare simpla, clara, nuantata, pentru a determina participarea afectiva a auditoriului;

ilustrarea continutului prin desene, proiectii, inregistrari, fragmente din opere literare, elemente de dramatizare, impresiile personale ale naratorului despre faptele prezentate;

sporirea caracterului activizant prin crearea pe parcursul povestirii a unor situatii problema.

Descrierea reda prin mijloace verbale imaginea unui obiect, fenomen, prezinta cadrul de desfasurare a unor evenimente, asigura o prezentare analitica a obiectelor si fenomenelor studiate, a diferitelor aspecte din realitatea inconjuratoare si, pe cale inductiva, ii ajuta pe elevi sa ajunga la generalizari. Pentru a spori gradul de intelegere si retinere a celor descrise e bine sa fie insotita de material ilustrativ.

De exemplu, la clasa a II-a, in cadrul orelor de cunoastere a mediului, invatatorul le poate explica elevilor modul in care anotimpurile influenteaza vietuitoarele prin evidentierea elementelor caracteristice ale fiecarui anotimp, prezentarea unor efecte pe care le au fenomenele naturii asupra mediului inconjurator, reprezentarea prin desene a unor fenomene ale naturii (ploaie, ninsoare, vant, fulger), explicarea unor efecte pe care le produc anumite fenomene ale naturii asupra plantelor, realizarea unui calendar al naturii etc.

Metoda prezinta neajunsul ca le propune elevilor o observare mult prea dirijata si interpretata, pe baza unei scheme de activitate prestabilite.

Explicatia consta in clarificarea, lamurirea, dezvaluirea continutului unor notiuni, principii, relatii, legi, ipoteze, prin relevarea notelor esentiale, a legaturilor cauzale dintre obiecte si fenomene, prin evidentierea genezei si devenirii lor. Dezvaluie adevarul pe baza unei argumentatii deductive.

Solicita gandirea elevilor, reprezentand o metoda eficienta de obtinere a unor noi cunostinte, limiteaza riscul erorilor ce pot sa apara in confruntarea cu diverse probleme. Si in explicatie accentul se pune pe receptarea cunostintelor, pe reproducerea argumentatiei deductive. Elevul nu descopera noile cunostinte prin efort propriu, ci isi insuseste numai logica ce sta la baza procesului de dezvaluire, clarificare a adevarurilor prezentate.

Pentru cresterea eficientei metodei se recomanda ca in utilizarea sa sa se imbine procedeul inductiv si deductiv pentru favorizarea procesului de abstractizare si concretizare, sa se foloseasca analogia si comparatia, pentru stabilirea asemanarilor si deosebirilor, sa se recurga la procedeul genetic si istoric pentru clarificarea aparitiei si dezvoltarii obiectelor si fenomenelor, la analiza cauzala pentru cunoasterea interdependentei si conexiunilor dintre aceste

Instructajul verbal este acea metoda expozitiva care precede sau insoteste desfasurarea unei actiuni practice. Precizeaza si clarifica sarcinile pe care trebuie sa le indeplineasca elevii, conditiile in care se desfasoara actiunea, regulile ce trebuie respectate in desfasurarea ei s. Pentru a fi eficient trebuie sa fie clar, concis, sa elucideze intreaga problematica.

1.2. Metodele conversative

Metoda conversatiei este o convorbire sau un dialog ce se desfasoara intre cadrul didactic si elevi, cu scopul ca, pe baza unor intrebari si raspunsuri, sa se stimuleze si dirijeze activitatea de invatare. Are o arie foarte larga de utilizare, fiind intalnita in predarea tuturor disciplinelor de invatamant si la toate clasele.

Metoda conversatiei cunoaste doua forme principale:

conversatia euristica, folosita pentru a-l conduce pe elev printr-o serie de intrebari la descoperirea de noi adevaruri. Acest lucru este posibil pentru ca intrebarile il determina pe elev sa efectueze o investigatie in universul informatiilor de care dispune, sa faca o serie de conexiuni care sa-l conduca la descoperirea unor noi aspecte ale realitatii (sesizarea unor relatii cauzale, desprinderea trasaturilor caracteristice unei clase de obiecte si fenomene, formularea unor concluzii si generalizari), la elaborarea unei definitii, desprinderea unor invataminte. Nu se poate folosi pentru a descoperi informatii cu totul noi.

Analiza: Locul si rolul comunicarii in managementul organizatiei Referat: Managementul si procesele de management

conversatia catehetica, prin care elevii sunt pusi in situatia de a reproduce cunostintele anterior asimilate.

Rolul esential in folosirea acestei metode il are modul in care sunt formulate intrebarile, considerate inceputul cunoasterii si al progresului cognitiv. Este de dorit ca in folosirea metodei conversatiei sa predomine intrebarile de gandire, divergente, deschise pentru a spori implicarea activa a elevilor in prelucrarea informatiilor de care dispun pentru a formula raspunsurile adecvate. Un loc important trebuie sa ocupe si intrebarile de evaluare care solicita elevii sa formuleze judecati de valoare asupra problemelor puse in discutie, in functie de diverse criterii, precum si intrebarile de anticipare, de predictie.

Eficienta metodei este conditionata de unele cerinte pe care trebuie sa le indeplineasca intrebarile: sa fie clare, precise, concise, corecte din punct de vedere al continutului si formei de exprimare, sa se refere la o problema concreta, sa prezinte inlantuire logica, sa stimuleze efortul elevilor in formularea raspunsurilor, sa favorizeze personalizarea raspunsurilor, dar sa nu le sugereze si sa nu li se substituie, sa nu conduca la raspunsuri monosilabice. Trebuie, de asemenea, sa activizeze intreaga clasa, sa lase timp de gandire pentru formularea raspunsului, sa mobilizeze elevii in functie de potentialul fiecarui

Raspunsurile, de asemenea, trebuie sa se conformeze unor cerinte: sa fie corecte din punct de vedere stiintific, sa fie complete, argumentate, clare, concise, exprimate intr-o forma ingrijita, sa demonstreze intelegerea problemei etc.

Pentru a spori eficienta metodei conversatiei se recomanda incurajarea elevilor sa formuleze ei insisi intrebari, sa se foloseasca materiale care sa invite la formularea de intrebari, sa se dozeze "pauza de reflectie" asupra raspunsului in functie de dificultatea intrebarii, sa se lase mai multa libertate in alegerea mijloacelor de formulare a raspunsului, corectarea raspunsurilor sa se realizeze cu tact, uzand pe cat posibil de intarirea pozitiva.

Discutia colectiva imbraca forma unui schimb reciproc, organizat, constructiv de informatii, idei, impresii, opinii, critici, propuneri axate pe tema sau subiectul luat in studiu. Contribuie la clarificarea unor notiuni, consolidarea, sistematizarea unor idei, solutionarea unor probleme teoretice si practice, uneori controversate, influentarea convingerilor, atitudinilor, conduitei participantilor, stimularea creativitatii, spiritului critic, obiectivitatii, reflectiei discursive.

Ca forma socializata a invatarii, intensifica relatiile interpersonale, favorizeaza formarea deprinderilor de cooperare, transferul de informatii la situatii noi, stimuleaza spontaneitatea, imaginatia creatoare. Prezinta si unele dezavantaje dintre care amintim: ritm redus de asimilarea informatiei, subiectivitate in abordarea problematicii, tendinta unor participanti de a-si impune propriul punct de vedere, inhibarea unor membri ai grupului si mentinerea lor intr-o stare pasiva, de simpli spectatori.

Cunoaste mai multe variante: discutia-seminar, discutia in grup organizat, consultatia colectiva, dezbaterea de tipul mesei rotunde, discutia dirijata/structurata pe probleme formulate anterior, discutia libera, colocviul, metoda asaltului de idei, procedeul Phillips 6/6.

Asaltul de idei (Brainstorming-ul)

Este initiata de psihologul american Alex. Osborn (1953). Are functia de a inlesni cautarea si gasirea celei mai adecvate solutii unei probleme de rezolvat, printr-o intensa mobilizare a ideilor tuturor participantilor la discutie (elevi, studenti, specialisti intr-un domeniu). Aceasta metoda reprezinta si un exercitiu de stimulare si cultivare a creativitatii in grup, de afirmare a opiniilor personale.

Specificul metodei consta in disocierea timpului de producere a ideilor (faza de productie de idei), de timpul in care se evalueaza aceste idei (faza aprecierii critice a ideilor emise). Aceasta disociere se face in scopul stimularii gandirii divergente, cresterii productiei de idei.

In folosirea acestei metode se cer respectate urmatoarele reguli:

Dupa enuntarea problemei se lasa frau liber dezlantuirii gandirii si imaginatiei creative a subiectilor. Ei trebuie sa exprime spontan si deschis ideile care le vin pentru prima oara in minte. Accentul se pune pe cantitate, pe enuntarea a cat mai multe idei si solutii;

Se vor asigura conditii pentru crearea unei ambiante stimulative, favorabile creativitatii, intime, degajate de orice conventionalism si conformism;

Pentru a elibera subiectii de influenta oricaror factori de inhibitie, de timiditate, de frica de a nu gresi, este inadmisibil ca judecarea, evaluarea ideilor sa se faca imediat. Aceasta ar avea urmari negative asupra creativitatii, ar produce blocaj intelectual, ar inhiba spontaneitatea gandirii etc.;

Vor fi ascultati cu atentie toti participantii la discutie, fiind incurajati sa emita idei noi, sa incerce noi asociatii intre cele exprimate deja, sa le combine si sa ajunga pe aceasta cale la idei superioare celor initiale. Ceea ce poate parea absurd pentru unul, poate sugera altora o idee noua, interesanta si utila;

Subiectii vor fi incurajati indiferent de valoarea ideilor emise. Chiar si solutii aparent imposibile, aberante vor fi inregistrate; cuvintele de genul "ridicol", "aberant", "absurd" se dovedesc nefavorabile unui proces de creatie;

Inregistrarea discutiei se va face prin mijloace moderne sau cu discretie de catre o persoana dinainte desemnata;

Evaluarea si selectia ideilor emise se face ulterior (de aici denumirea de "metoda evaluarii amanate").

Procedeul Phillips 6/6 presupune impartirea clasei in grupe de 6 persoane, care dezbat o problema timp de 6 minute, de unde provine si denumirea metodei. Ulterior, numarul membrelor grupei si timpul afectat dezbaterii au variat in functie de efectivul clasei si complexitatea problemei.

Pentru fiecare grupa se desemneaza un conducator.

In folosirea metodei se parcurg mai multe etape:

constituirea grupelor si desemnarea conducatorului;

anuntarea temei discutiei si dezbaterea sa in grupe;

prezentarea de catre conducatorul fiecarei grupe a concluziilor, solutiilor la care s-a ajuns;

discutarea concluziilor si solutiilor cu participarea clasei de elevi pentru a armoniza punctele de vedere;

stabilirea de catre cadrul didactic a solutiei optime si argumentarea respingerii celorlalte variante.

Prezinta avantajul ca implica efectiv pe toti membrii colectivului in analiza si solutionarea unei probleme, ofera fiecaruia posibilitatea sa-si valorifice experienta proprie, sa-si prezinte si argumenteze punctele de vedere si opiniile.

Problematizare Este metoda care se bazeaza pe crearea unor situatii-problema a caror rezolvare solicita un efort autentic de investigare in vederea gasirii solutiilor, ceea ce conduce la imbogatirea orizontului cognitiv.

Notiunea de situatie-problema desemneaza o stare contradictorie, conflictuala ce rezulta din trairea a doua realitati de cunoastere si motivationale diferite: pe de o parte, experienta anterioara de care dispune elevul (informatia existenta), iar pe de alta parte, elementul de noutate si surpriza, necunoscutul cu care este confruntat si in fata caruia datele vechi se dovedesc a fi insuficiente pentru a-l intelege si a duce la rezolvarea dorita. Aceasta confruntare genereaza o stare de curiozitate, de uimire, incita la investigatii, formulare de ipoteze, solutii. Contradictii de acest gen pot sa apara intre:

cunostintele vechi si datele noi ce nu pot fi explicate pe baza informatiei anterioare;

conceptii vechi si ipoteze noi;

abordarea teoretica a unor probleme si rezolvarea lor practica;

moduri diferite de actiune practica;

cunostintele empirice si cunostintele stiintifice.

Esentiale pentru aceasta metoda sunt: crearea situatiei problema, cercetarea necunoscutului in vederea gasirii solutiei. Specificul metodei consta in faptul ca nu se comunica pur si simplu cunostinte "gata elaborate", ci ii pune pe elevi in situatia de a le redescoperi prin efort personal.

Problematizarea gaseste puncte de sprijin in experienta anterioara a elevilor, dar impune ca aceasta sa fie completata, reorganizata, restructurata, din perspective noi, pentru a favoriza atat gasirea solutiei cat si descoperirea de noi adevaruri. Aceasta impune ca fiecare problema sa cuprinda, pe langa elementele noi, necunoscute, posibilitati efective de a le corela pe acestea cu experienta anterioara a subiectului. In felul acesta elevul nu numai ca este determinat, dar este si capabil, sa construiasca noi structuri cognitive, sa elaboreze noi imagini, modele, solutii pentru a depasi obstacolul.

In folosirea acestei metode se disting trei momente succesive:

momentul pregatitor care consta in crearea situatiei-problema;

momentul tensional, cand se constientizeaza contradictia dintre problema pe care elevii o au de rezolvat si cunostintele de care ei dispun, obstacolul pe care trebuie sa-l depaseasca prin mijloace cognitive;

momentul rezolutiv care vizeaza aflarea solutiei si confirmarea ei de catre profesor.

Folosirea acestei metode ii obisnuieste pe elevi sa analizeze problemele din perspective multiple, sa dezvaluie interactiunile, legaturile logice, cauzale, sa construiasca rationamente plauzibile, sa confrunte solutiile gasite cu realitatea, sa-si argumenteze opiniile exprimate. Rezolvarea problemelor indeamna la observatii, la reflectii adanci, la experimentarea mintala si la originalitate in gasirea raspunsurilor.

Metoda descoperirii se afla in stransa corelatie cu metoda problematizarii, cu diferenta ca in descoperire se insista pe cautarea si aflarea solutiei. Invatarea prin descoperire este o continuare a problematizarii si consta in refacerea de catre elevi, prin efort propriu, a drumului elaborarii de noi cunostinte. Presupune valorificarea experientei anterioare pentru rezolvarea unei situatii problema, fapt ce se traduce in noi cunostinte, procedee de actiune si rezolvare. Implica o atitudine activa din partea elevului care desfasoara o activitate de observare, prelucrare a datelor, de explorare a alternativelor, de invingere a obstacolelor, pe parcursul careia se pot inregistra incertitudini si erori.