Politica fiscala a statelor membre UE

Statele UE mobilizeaza pe cale fiscala resurse financiare publice a caror pondere se ridica la 42,6% din PIB (1997) comparativ cu SUA, unde aceasta proportie este de numai 29,7%, Japonia 28,8%, iar Romania 29,4% (2000).

in structura, contributiile obligatorii arata astfel:

din impozite indirecte 13,8% din PIB;

din impozitele directe 13,7% din PIB;

din contributii sociale 15,1 % din PIB

total

Gradul fiscalitatii in cadrul statelor UE difera mult de la o tara la alta, astfel: Suedia inregistreaza o fiscalitate de 54,1%, iar Grecia de numai 33,9%.

Fiscalitatea difera mult asa cum rezulta din cele de mai sus atat intre statele membre UE, pe de o parte, cat si in structura contributiilor luate pe fiecare stat, pe de alta parte, astfel:

O clasificare a contributiilor obligatorii ca pondere in PIB din cadrul statelor UE arata ca cele mai mari sunt legate de forta de munca (23,8%) fata de 11,4% urmare a consumului si 7,4% datorata capitalului.

Explicatia: mobilitatea mai mica a fortei de munca, si deci mai usor de localizat, baza de impozitare comparativ cu circulatia capitalului, care este mai libera, si a consumului, din care cauza baza de impozitare este mai greu de impozitat in situatia acestora.

Consecinta: incurajeaza firmele sa substituie munca cu capitalul intr-o masura mai mare decat cea reclamata de dezvoltarea tehnologica, pe de o parte, si se incurajeaza munca la negru, pe de alta parte.

O situatie deosebita a statelor membre UE rezida din faptul ca prin introducerea monedei unice s-a reusit crearea uniunii monetare care are ca rezultanta o politica monetara comuna, in timp ce politicile fiscale au ramas nationale, si deci, mult mai greu de coordonat. Din aceasta cauza exista, de mai multe ori, riscul unei asimetrii intre politicile monetare, pe de o parte, si cele fiscale, pe de alta parte, care de multe ori duc la contradictii in definirea prioritatilor si obiectivelor economice. Consecinta acestei contradictii consta in faptul ca unele state genereaza deficite bugetare excesive sau niveluri ale datoriei publice care nu pot fi sustinute, si, deci, pun in pericol stabilitatea monedei euro, care duce nemijlocit la crearea de tensiuni pe pietele financiare si presiuni inflationiste.

Pentru a se evita consecintele nefavorabile mentionate mai sus, UE foloseste doua instrumente:

pactul de stabilitate si crestere, inclusiv supravegherea disciplinei bugetare;

coordonarea multilaterala a politicilor economice, inclusiv a celor fiscale.

Pactul de stabilitate si crestere obliga statele din UE, in primul rand a celor din zona euro, precum si a celorlalte care nu sunt inca in aceasta zona, la reguli bugetare stricte cu privire la deficitul bugetar si la nivelul datoriei publice.

Pentru indeplinirea programului de stabilitate fiecare stat membru are obligatia de a elabora programe de aceasta natura (de stabilitate) sau, dupa caz, programe de convergenta.

4.1. Programe de stabilitate

in vederea sustinerii actiunilor de stabilitate si crestere economica potrivit masurilor de supraveghere si coordonare a politicilor economice, statele membre sunt obligate sa elaboreze si aplice programe de stabilitate pentru urmatorii trei ani care cuprinde:

directivele pe termen mediu al pozitiei bugetare;

principalele previziuni privind dezvoltarea economica;

descrierea masurilor de politica economica si bugetara;

o analiza a modului in care schimbarile in previziunile economice ar putea
afecta deficitul bugetar;

Pentru sprijinirea Consiliului in deciziile pe care acesta trebuie sa le ia in analiza economica si financiara si a dialogului cu Banca Centrala Europeana a fost infiintat Comitetul Economic si Financiar (Maastricht).

Statele care nu participa la zona euro au, de asemenea, obligatia de a prezenta Comisiei Europene si Consiliului un program de convergenta economica.

Statele membre care nu dau curs recomandarilor facute pentru evitarea sau corectarea deficitelor bugetare sunt supuse sanctiunilor, care in principal constau in:

se emite o recomandare ca statul in c#uza sa actioneze la corectarea
excesului de deficit bugetar;

daca in termen de 4 luni nu se iau masuri, Consiliul face publica
recomandarea sa;

daca inca intr-o luna nu sunt luate masurile necesare, Consiliul notifica
statului membru in cauza sa-si ia masurile care se impun;

in cel mult 2 luni Consiliul poate decide sanctiuni, care pot fi:

statul in cauza este obligat sa constituie un depozit nepurtator
de dobanzi la Comisia Europeana. Marimea depozitului este
format dintr-o componenta fixa egala cu 0,2% din PIB si o
componenta variabila reprezentand o zecime din diferenta intre
deficitul ca procent din PIB in anul respectiv (care se considera
cu deficit excesiv) si valoarea de referinta de 3% din PIB. In
fiecare an Consiliul poate intensifica sanctiunea, dar depozitul
nu poate depasi 0,5% din PIB;

in ultima instanta, depozitul este convertit intr-o amenda daca
statul membrii nu corecteaza deficitul excesiv dupa doi ani (de
la constituirea depozitului). Amenda instituita nu poate fi
anulata.

Concluzii cu privire la politica fiscala:

politica fiscala a ramas o zona de autonomie nationala pentru elaborarea
politicii macroeconomice;

unii parametrii ai politicii fiscale se restrang, ca de exemplu: nivelul
deficitului, al datoriei publice sunt stabilite de UE;

fiecare stat membru devine responsabil pentru stabilitatea economica din UE
pe termen lung;

cerintele de co-finantare pentru programele UE determina o reorientare a
politicilor nationale bugetare;

politicile fiscale capata o mai mare insemnatate in orientarea
comportamentului companiilor si persoanelor;

cerintele de co-fmantare si cu surse proprii a programelor de investitii
finantate din fondurile UE impun schimbari in alocarea resurselor bugetelor
nationale.

4.2. Coordonarea fiscala

In UE coexista 15 sisteme de impozite aferente celor 15 state membre, cu importante diferente intre ele in ceea ce priveste regimurile fiscale (politicile fiscale reprezinta o componenta a suveranitatii nationale).

De aceea, regimurile fiscale diferite determina o competitie fiscala prin cote de impozite diferite cu consecinte dintre cele mai diverse aspra investitiilor, fortei de munca etc.

Competitia fiscala poate depasi insa anumite limite, situatie care poate deveni daunatoare prin distorsionarea competitiei libere din cadrul pietei unice.

De aceea, obiectivul UE este de reducere a gradului de fiscalitate pentru a se crea o competitie fiscala corecta si transparenta.

Politica fiscala trebuie sa contribuie la realizarea obiectivului general al UE ca pana in anul 2010 economia UE sa devina cea mai competitiva si dinamica din lume.

Acest lucru se poate realiza prin:

reducerea gradului de fiscalitate concomitent cu largirea bazei de
impozitare;

diminuarea datoriei publice;

investitii in serviciile publice esentiale.
Coordonarea fiscala se poate realiza pe doua cai:

prin armonizarea fiscala;

depistarea prevederilor si practicilor fiscale care determina obstacole in
circulatia libera a produselor, serviciilor, fortei de munca si capitalului.

Coordonarea se realizeaza cu respectarea celor doua principii ale integrarii europene:

principiul acceptarii politicilor fiscale nationale in masura in care acestea nu
au un caracter discriminatoriu si nu contravin obiectivelor si politicilor UE;

principiul subsidiaritatii, care impune ca competentele fiscale sa fie lasate la
nivel national daca nu se poate demonstra ca aceste competente (sau unele
dintre acestea) pot fi indeplinite mai eficient la nivelul UE.

Coordonarea politicilor fiscale a scos in evidenta, totusi, cateva concluzii, si anume:

coordonarea politiclor fiscale in domeniul impozetelor este necesara , dar in
intensitati diferite, in functie de natura impozitelor, astfel:

impozitele indirecte necesita un grad mai mare de armonizare fiscala,
intrucat sunt legate nemijlocit de circulatia libera a produselor si
serviciilor (impozitarea consumului sa fie mai neutra), de aceea in
1992 prin art.93 in Tratatul UE s-a introdus obligativitatea
armonizarii impozitelor indirecte;

impozitele directe pot constitui subiect de coordonare fiscala referitor
la impozitarea veniturilor companiilor si persoanelor.

coordonarea fiscala in politicile de alocare a resurselor bugetare ale statelor
membre nu este necesara, cu unele exceptii:

cheltuielile pentru bunurile publice ale caror benificii pot fi
supranationale prin natura lor (retele transeuropene);

ajutorul de stat acordat firmelor este supus regulilor UE.

coordonarea fiscala in politicile de redistribuire este limitata. Astfel,
redistribuirea interpersonala este responsabilitatea fiecarui stat (care dispune

de informatii mai bune cu privire la cei saraci, la situatia platitorilor). UE joaca un rol mai important in coordonarea fiscala in domeniul redistribuirilor inter-regionale (cresterea giadului de coeziune economica si sociala); 4) progresul UE in armonizarea politiclor fiscale este totusi relativ lent.

4.3. Mecanismele posibile pentru accelerarea coordonarii politicilor fiscale

In coordonarea politicilor fiscale mecanismele posibile sunt urmatoarele:

codul de conduita pentru impozitarea afacerilor care nu are putere de lege,
dar constituie un instrument de referinta pentru aprecierea politicilor fiscale;

extinderea folosirii recomandarilor Comisiei Europene care, de regula, sunt
respectate;

folosirea mecanismului de cooperare extinsa (un grup de cel putin 8 state
pot coopera dupa aprobarea Consiliului UE);

actiuni ale Comisiei UE in fata Curtii de Justitie impotriva statelor care duc
politici fiscale incompatibile cu Tratatul UE;

Comisia Economica promoveaza in continuare propunerea ca in domeniile
politicilor fiscale sa se aplice regula majoritatii calificate in adoptarea
deciziilor (si nu unanimitatea care se aplica in prezent).

Rezumat

. statele membre au, in ansamblu, un grad de fiscalitate ridicat, 42,6% din PIB, in 1997, care este cu peste 10 puncte procentuale mai mare decat cel inregistrat de principalii sai competitori economici (SUA si Japonia). Povara

fiscalitatii este mai mare pe forta de munca si mai mica pe celelalte categorii economice (consum si capital);

gradul mare de fiscalitate si asezarea poverii fiscale intr-o mai mare
masura pe factorul forta de munca au un impact negativ asupra comtetitivitatii
economiei UE si crearii de noi locuri de munca;

trecerea la Uniunea economica si monetara (toate cele 15 state
membre) si adoptarea monedei unice de catre 12 state membre au pus pe prim plan
necesitatea asigurarii stabilitatii economice a UE, in primul rand a monedei unice
euro, in conditiile in care politica monetara a devenit comuna, in timp ce politicile
fiscale au ramas nationale, la nivelul statelor membre;

pentru ca politicile fiscale ale statelor membre sa raspunda cerintelor
stabilitatii economice, UE foloseste doua instrumente principale: Pactul de stabilitate
si crestere, care impun o disciplina bugetara severa statelor membre din zona euro, cu
sanctiuni pentru cei care incalca aceasta disciplina; supravegherea si coordonarea
politicilor economice care se aplica tuturor statelor membre;

in cadrul UE fiecare stat membru este responsabil pentru stabilitatea
economica a UE actionand in directia prevenirii situatiilor interne care pot provoca
dezechilibre, iar UE in totalitatea sa este responsabila pentru ca fiecare stat membru sa
duca o politica fiscala sanatoasa;

in prezent, in UE, exista 15 sisteme de impozite diferite, iar numarul
acestora va creste, pe masura acceptarii tarilor candidate. Diferentele in sistemele de
impozite constituie o sursa de ineficienta in functionarea pietei unice si premisa
competitiei fiscale care poate deveni daunatoare pentru finantale statelor membre si
poate genera conflicte in disputa provocata de atragerea de catre unele state a bazelor
de impozitare, cu o mobilitate mai mare din alte state membre;

coordonarea politicilor fiscale este necesara pentru ca acestea sa nu
constituie un obstacol in piata unica, sa se previna competitia fiscala daunatoare,
precum si pentru ca politicile fiscale sa contribuie la realizarea obiectivelor UE;

coordonarea politicilor fiscale se bazeaza pe respectarea a doua
principii: acceptarea reciproca a politicilor fiscale nationale, atat timp cat acestea nu
produc distorsiuni si discriminari in cadrul pietei unice; subsidiaritatea care impune ca
decizia in politicile fiscale sa fie lasata la nivel national, cu exceptia cazurilor in care
deplasarea acesteia la nivelul UE aduce beneficii certe;

coordonarea politicilor fiscale se realizeaza pe doua cai: prin
armonizare fiscala, respectiv prin adoptarea de reguli comune pentru toate statele
membre; prin identificarea obstacolelor fiscale existente intr-un stat membru sau altul
si inlaturarea acestora;

armonizarea fiscala este mai pronuntata in domeniul impozitelor
indirecte, care au un impact nemijlocit asupra circulatiei libere a produselor si
serviciilor in cadrul pietei unice. Impozitele directe necesita o anumita coordonare
fiscala, in special pentru impozitele cu o baza de impozitare mobila. Pentru cheltuieli,
armonizarea fiscala actioneaza in cazul ajutoarelor de stat, iar coordonarea fiscala
poate fi intalnita in anumite zone cum sunt fondurile structurale, anumite domenii de
interes european, ca retelele transeuropene etc.