Home - qdidactic.com
Didactica si proiecte didacticeBani si dezvoltarea cariereiStiinta  si proiecte tehniceIstorie si biografiiSanatate si medicinaDezvoltare personala
referate baniLucreaza pentru ceea ce vei deveni, nu pentru ceea ce vei aduna - Elbert Hubbard





Afaceri Agricultura Comunicare Constructii Contabilitate Contracte
Economie Finante Management Marketing Transporturi


Finante


Qdidactic » bani & cariera » finante
Teoria zonelor monetare optimale



Teoria zonelor monetare optimale


Teoria zonelor monetare optimale


Teoria zonelor monetare optimale a aparut inaintea formarii propriu zise a zonelor, dupa cum teoria uniunilor regionale a fost formulata de Vinen (1950), inaintea crearii lor in practica. Cele doua teorii se completeaza.

Notiunea de zona monetara nu este noua. Ea a fost relansata odata cu articolul lui Mundell din American Economic Review (septembrie 1961), cu privire la zona monetara optimala. Sinder ii da insa cea mai buna definitie, prin aceea ca o zona monetara optimala este "zona in interiorul careia ajustarea optimala are loc cu rate de schimb fixe, in timp ce, din punct de vedere al relatiilor acestei zone cu altele, ajustarea optimala cere rate de schimb variabile". Mundell si-a pus primul problema, la prima vedere teoretic, de a grupa altfel regiunile economice pentru a usura ajustarea. In fapt, el avea in vedere, pe deoparte, relatia intre dolarul canadian si dolarul S.U.A. si, pe de alta parte, relatiile intre estul S.U.A. si Canada si intre partea vestica a celor doua natiuni.



Conceptele fundamentale folosite de Mundell in argumentatia sa sunt cele de zona monetara optima si de soc asimetric.

O zona monetara este optima cand mobilitatea factorilor de productie (munca, capital) permite ajustarea in cazul aparitiei unui soc asimetric.

Un soc asimetric este cel care afecteaza diferit tarile (regiunile) in cazul unei uniuni monetare, pe unele pozitiv, pe altele negat Spre deosebire de acesta, un soc simetric afecteaza in mod egal toate economiile implicate in uniunea monetara si de aceea nu este de interes din perspectiva intereselor sale.

Un soc asimetric ar putea insemna scaderea consumului de produs X si cresterea consumului de produs Y.


Consecintele vor fi:

in tara A: exporturile vor scadea, va rezulta un deficit al balantei comerciale (importurile mentinandu-se constante) si somajul va creste;

in tara B: cresc exporturile si excedentul balantei comerciale, somajul se va reduce si chiar se ajunge la un deficit de forta de munca.


Figura nr. 3  Efectele unui soc asimetric, conform teoriei zonelor monetare optime

Sursa: Stoica, Ovidiu, Curs "Jean Monnet" - Integrare financiar-monetara europeana , 2005, p. 131

O zona monetara optimala se caracterizeaza si printr-un sistem de rate de schimb fixe. "Doua tari formeaza o zona monetara daca isi stabilesc o rata de schimb fixa intre monedele lor, permitand flotarea libera sau cu ajustari ocazionale ale valorii combinate a monedei in raport cu restul monedelor (Grubel, 1973). Un astfel de aranjament implica, in scopul desfasurarii unei politici de schimb, coerenta, armonizarea politicilor monetare si intr-o anumita masura si a politicilor fiscale, precum si punerea in comun a rezervelor lor in devize. Constituirea unei zone monetare se justifica prin reducerea costurilor de ajustare a unui dezechilibru economic. "In termenii minimizarii costurilor de tranzactii, singura zona monetara cu adevarat optimala ar fi economia lumii, deci o moneda mondiala unica" (Masson, 1993). In termenii minimizarii costurilor de ajustare a dezachilibrelor macroeconomice, teoria traditionala privind aprecierea unei zone optimale sustine crearea unor monede zonale.

In teoria economica, ajustarea se poate realiza prin doua mecanisme: cel al preturilor si cel al cantitatii. Mecanismul de ajustare se realizeaza asupra a 3 obiective:

deplina ocupare;

stabilitatea preturilor;

echilibrul extern.

In literatura sunt incercari de definire a unui al patrulea obiectiv, si anume rata (ritmul) de crestere. Acest aspect este considerat deosebit de dificil, fiindca analizele arata ca nu se poate stabili o relatie directa intre rata de crestere economica si uniunea monetara.

Sugestia lui Kenen, ca diversificarea productiei (economiei ) ar putea fi un criteriu de definire a unei zone monetare optimale, este pertinenta si este atestata si de observatiile lui Eichengreen. Cum tarile europene se caracterizeaza printr-o puternica diversificare a economiei lor, ele au, in parte, caracterul unei zone monetare optimale. In ciuda faptului ca mana de lucru are o mobilitate redusa in Europa, deci este incapabila sa compenseze ajustarea ratelor de schimb, diversitatea economiei acorda sistemului o anumita flexibilitate in raport cu zonele monetare existente, de exemplu in Canada. Din aceasta cauza, ajustarea in sectorul real poate fi mai putin costisitoare.

Caracterul optimal al unei zone se poate judeca din 3 puncte de vedere:

mondial, asa numitul punct de vedere mondialist adoptat de Kenen;

zonal, cunoscut si din punct de vedere comunitar;

national, respectiv punctul de vedere al unui stat membru. [1]


Fiindca sunt dificil de comparat, in functie de preferinte, punctul de vedere zonal si cel national, se adopta de regula cel national. Se considera ca avantajele zonei monetare optimale sunt economisirea rezervelor de devize, o siguranta deplina a ratelor de schimb si un mare efect politic si totodata simbolic. Ca aspecte negative se pot cita conflictele intre preferintele zonei si cele ale anumitor state membre, deoarece pot sa apara fenomene de domonatie din partea unor state puternice, care isi pot impune preferintele lor in cadrul zonei astfel constituite.


1.1. Criteriile economice si financiare


Mundell se conduce dupa rationamentul lui Ricardo cu privire la relatiile comerciale intre natiuni si anume: mobilitatea factorilor de productie in interiorul tarii si imobilitatea vis-a-vis de restul lumii. In analiza lui Mundell, mobilitatea factorilor intre doua regiuni (tari) ale Uniunii permite uneia de a-si deturna cererea din favoarea alteia, de a suporta o scadere relativa a pretului produselor sale, deci de a micsora remunerarea factorilor si de a-i determina pe acestia sa plece spre alte regiuni.

Daca preturile si remunerarile de factori sunt rigide la scadere, se va instala somajul. Este necesara, deci, combaterea lui printr-o politica de transfer public.

Mundell aplica Uniunii Monetare teoria sa cu privire la politicile de stabilizare, o politica bugetara in interiorul zonei si o politica monetara in exteriorul zonei.

Imobilitatea factorilor vis-a-vis de exterior de antreneaza, prin compresare, rate de schimb flexibile. Flexibilitatea ratelor de schimb joaca acelasi rol in mecanismul relatiilor externe ca si flexibilitatea preturilor in in mecanismul relatiilor externe. Cum, in interiorul Uniunii, preturile sunt flexibile si mobilitatea factorilor ridicata, ratele de schimb pot fi fixe, si flotante in exterior.

Pentru McKinnon, aprecierea unei zone este legata de deschiderea spre exterior. McKinnon defineste gradul de deschidere al economiei prin raportul intre bunurile (produsele) comercializabile si cele care nu sunt comercializabile. Bunurile ce intra in schimb sunt cele exportabile si importabile, care sunt mai numeroase decat exporturile si importurile, din cauza consumului intern a unei parti din bunurile exportabile si a productiei nationale in cazul bunurilor importabile. Bunurile exportabile sunt, deci, diferite ca valoare fata de bunurile importabile, chiar daca balanta comerciala este echilibrata. Cu cat o economie este mai deschisa, cu atat mai putin ratele de schimb flexibile au un efect de reechilibrare a balantei, deoarece toate preturile variaza cu schimbul.

Tarile cu deschidere redusa, cum sunt S.U.A. si Japonia, au interes sa practice rate flexibile, asa cum fac, de fapt, din 1973. Statele membre U.E., foarte deschise unele fata de altele, fapt reflectat de comertul intracomunitar (60%), sunt tot atat de deschise si fata de restul lumii si cer rate de schimb fixe.

Potrivit lui Kenen, o economie este cu atat mai putin vulnerabila la un soc cu cat baza sa industriala este mai diversificata. Altfel spus, diversificarea productiei se substituie flexibilitatii schimburilor in absorbirea socurilor.

Pentru Kenen, o natiune poate cu atat mai mult sa aiba o rata de schimb fixa in interiorul Uniunii Monetare, cu cat economia este mai diversificata. El pleaca de la doua constatari:

1.         ca mobilitatea factorilor la care Mundell se refera este rar indeplinita;

2.         ca socurile la care sunt supuse balantele de plati sunt, in afara cazului de fluctuatii ciclice, de natura stohastica.

Diversificarea economiei antreneaza o anumita compensatie a socurilor externe asupra balantei de plati si stabilizeaza formarea capitalului. El nu defineste diversificarea economiei, dar o asimileaza cu cea a productiei si cu exporturile. El mai adauga, de asemenea, ca ratele de schimb fixe fac sa se imparta erorile de politica ale unei natiuni cu partenerii sai, in timp ce ratele de schimb flexibile apara o natiune de greselile altora. Deci, extinderea unei zone monetare optimale depinde de extinderea colaborarii in materie de politica economica. Invers, o tara mono-producator si o tara mono-exportator, ar avea interes sa adopte o rata de schimb flexibila, pentru a amortiza instabilitatea cursului materiilor prime, dar apartenenta la o zona monetara ii asigura o economie de venit si o elibereaza de grija de a-si pastra moneda pe piata schimburilor. Potrivit criteriilor lui Kenen, Uniunea Europeana pare atat de diversificata, incat paritatile monedelor membrilor sai pot fi neschimbate.

Activele financiare si miscarea lor joaca un rol important in definirea zonelor monetare optimale. Daca miscarea lor este puternica, atunci nu se poate vorbi de dezechilibrul balantei de plati. Astfel, pot fi mentinute raporturi fixe de schimb, deoarece operatiunile financiare le compenseaza pe cele comerciale. Prin intermediul transferurilor bugetare se manifesta o anumita integrare financiara, care poate sa fie spontana sau deliberata. Aceste transferuri vor reprezenta atat costurile, cat si avantajele apartenentei la zona. Echilibrarea balantelor prin intermediul activelor financiare, raspunde criteriului de mobilitate a factorului capital subliniat de Mundell. Libera circulatie a capitalurilor exprima faptul ca integrarea financiara este superioara integrarii comerciale.


1.2. Criteriile preferintelor omogene. Economisti si monetaristi


In 1973 Henry Bourguinat sublinia ca, pentru realizarea unei zone monetare optimale, tarile trebuie sa realizeze convergenta in materie de infaltie, salarii, productivitate etc. Cooper (1977) si Kindleberger (1986) au prezentat aceleasi cerinte, desi sub o forma mai sofisticata, aceea a unei cereri comune pentru ceea ce ar fi prezentat un bun colect Mai tarziu, fundamentarea teoretica a zonei monetare optimale s-a deplasat spre argumente care tin de teoria curbelor Philips. Pentru aceasta, s-a trecut la compararea curbelor Phillips ale tarilor membre. Astfel, in conformitate cu acest punct de vedere, orice dezechilibru temporar poate fi corectat prin mecanisme financiare presupunand ca dezechilibrul se manifesta intre o rata a inflatiei mai ridicata intr-o tara (F) si mai scazuta in alta tara (G) si care se datoreaza unei relatii diferite intre rata inflatiei si rata somajului. Se dau 2 curbe Phillips, putin diferite, dupa nationale exprimate prin punctele A si B, astfel: 

Figura nr. 4  Curba Phillips in tara G si F

G F

Sursa: Silasi, Grigore, op. cit., Editura Orizonturi Universitare, Timisoara, 1998, p.41

In cazul in care cele 2 tari urmeaza sa realizeze o Uniune Monetara, este necesara reducerea decalajului intre nivelurile lor de inflatie. Egalizarea ratelor de inflatie, principiu cerut de teoria paritatii puterii de cumparare, nu este chiar indispensabila, fiind suficienta o simpla armonizare, avand in vedere ca si alti factori actioneaza: elasticitatea - venit din exporturi - si preferintele detinatorilor de capitaluri. In situatia tarilor cu structuri de export destul de asemanatoare exista putine sanse ca diferenta elasticitatilor de venit compenseze decalajul ratelor de inflatie. In ceea ce priveste, insa, preferintele detinatorilor de capitaluri, acestea pot contrabalansa decalajul inflatiei intre cele doua tari. Pentru simplificare se presupune ca are loc o egalizare a nivelurilor inflatiei, ceruta de functionarea zonei. Grafic, ambele tari vor fi in pozitiile A¹ si B¹, care sunt diferite de preferintele nationale, corespunzatoare pozitiilor A si B. Aceste pozitii A¹ si B¹ sunt impuse de Uniunea Monetara. [2]

Se pot intalni doua situatii, apreciate diferit de catre economisti si monetaristi.

Din punctul de vedere al economistilor, existau doua argumente:

1.         imposibilitatea instaurarii unei zone monetare optimale din cauza ca autoritatile monetare nu stapaneau suficient nivelul inflatiei si al somajului;

2.         se putea crea o zona monetara optimala, dar cu un cost foarte ridicat in termeni de somaj.

La modul general, monetaristii sustineu ca autoritatile monetare sunt capabile sa armonizeze politicile monetare si, deci, sa suporte costurile acesteia, ca preferintele nationale in materie sunt pregatite sa se apropie in vederea realizarii uniunii monetare. Ei presupuneau ca:

1.         nivelul supranational era deja suficient, desi puteau exista indoieli;

2.         unificarea monetara va impune constrangeri care vor accelera unificarea pe multiple planuri.


1.3. Viabilitatea Uniunii Monetare Europene


Problema de fond in aparteneta la o zona monetara optimala este de natura politica si este legata de natura relatiei cost - avantaje. Inconvenientul cel mai mare este acela ca apartenenta la o zona monetara optimala impiedica statul membru sa-si fixeze obiective macroeconomice nationale in mod autonom.

Potrivit lui Henry Bourguinat, consensul pentru realizarea unei uniuni monetare poate fi obtinut in trei moduri:

1.         printr-o aliniere spontana a unei tari mici cu o tara mare si puternica, pentru formarea unei zone monetare;

2.         printr-o aliniere impusa, exemplu fiind absorbtia R.D.G. de catre R.F.G.;

3.         printr-o aliniere negociata.

In orice economie, utilizarea deplina a factorilor de productie este baza echilibrului intern, dupa cum o balanta de plati este temelia echilibrului extern. In cazul unei zone monetare, rata de schimb fiind fixa, situatia realizarii obiectivelor macroeconomice de catre tarile membre este specifica. Presupunand ca fiecare stat membru urmareste sa isi mentina atat echilibrul intern cat si cel extern, oricare stat membru fiind privat de puterea de a-si devaloriza moneda, este privat de un instrument indispensabil in stabilirea echilibrului intern. Acest instrument poate fi inlocuit in conditiile in care:

salariile nominale sunt inflexibile la reducere;

devalorizarea reduce salariile reale (potrivit lui Leijonhujfud devalorizarea este singurul mijloc prin care se realizeaza scaderea salariilor reale pentru ca influentand totodata toate salariile, ea nu schimba salariile relative).

Intr-un studiu din anul 1973, intitulat "Un plan pentru o moneda europeana", Robert Mundell aprecia probabilitatile de trecere la o uniune monetara in Uniunea Europeana, in functie de tarile participante, astfel:

80% pentru o uniune monetara intre Germania si Franta;

60% daca uniunea monetara ar fi fost formata din Germania, Franta, Austria, Belgia,  Luxemburg, Danemarca, Finlanda, Irlanda, Olanda;

30% cu participarea, pe langa tarile enumerate, a Suediei, Portugaliei, Spaniei si Italiei;

10% si cu participarea Greciei.[3]





[1] Silasi, Grigore, op. cit., Editura Orizonturi Universitare, Timisoara, 1998, p. 38.

[2] Silasi, Grigore, op. cit. Editura Orizonturi Universitare, Timisoara, 1998, p. 41.


[3] Tasnadi, Alexandru; Doltu, Claudiu, Robert A. Mundell si zonele monetare optimale, Editura ASE Bucuresti, 2000, p.41-42.



Contact |- ia legatura cu noi -| contact
Adauga document |- pune-ti documente online -| adauga-document
Termeni & conditii de utilizare |- politica de cookies si de confidentialitate -| termeni
Copyright © |- 2024 - Toate drepturile rezervate -| copyright