De la cercetare la tratament: Pionierii terapiei de familie

Am vazut cum terapia de familie a fost anticipata de progrese in psihiatria clinica, dinamica grupurilor, psihiatria intcrper-sonala, miscarea de orientare a copilului, cercetari in schizofrenie si consiliere mari­tala. Dar, de fapt cine a inceput terapia de familie? Chiar daca multi rivali pretind aceasta onoare, meritele deosebite trebuie impartite de John Elderkin Bell, Don Jack-son, Nathan Ackerman si Murray Bowen. Pe langa acesti fondatori ai terapiei de familie, Jay Haley, Virginia Satir, Cari Whitaker, Lyman Wynne, Ivan Boszormenyi-Nagy, Christian Midelfort si Salvador Minuchin au fost, de asemenea, pionieri importanti.

Jackson a respins conceptele psihana­litice pe care le-a invatat in pregatirea sa si s-a concentrat, in schimb, asupra dinamicii interschimbarii intre persoane. Analiza comunicarii a fost instrumentul lui primar.

in 1954, Jackson a dezvoltat o terapie de familie interactionala rudimentara, despre care a scris un raport, „Problema Homeosta-ziei Familiei', prezentat la conventia de la St. Louis a Asociatiei Americane de Psihiatrie, imprumutand din biologie si teoria sisteme­lor, Jackson a descris familiile ca unitati homeostatice care mentin constanta relativa a functionarii interne.

Conceptul lui Jackson de homeostaza a familiei - familiile ca unitati care rezista schimbarii - avea sa devina o metafora definitorie a terapiei de familie a primelor trei decenii. in intelegerea ulterioara, putem spune ca accentul exagerat pe homeostazie a supraestimat proprietatile conservatoare ale familiilor si a subestimat flexibilitatea lor. Dar, in acel timp, recunoasterea ca familiile rezista schimbarilor si ca au o influenta de constrangere a fost enorm de productiva pentru a intelege ce anume tinea oamenii blocati.

Chiar daca in practica Jackson si colegii lui au suprasimplificat probabil natura ho-meostatica a familiilor, lucrarile lor teoretice au devenit din ce in ce mai sofisticate. Con­sistenta, au observat ei, nu inseamna in mod necesar rigiditate. (Mult mai inainte, in 1939, psihologul Walter Cannon a spus ca, la fel ca sistemele fiziologice ale trupului „chiar organizatiile sociale si industriale mentin o stare relativ stabila in fata perturbarilor externe'). Homeostazia familiei este o stare dinamica, dupa cum spune Cannon, o stabilitate relativa. Familiile cautau sa-si mentina sau sa restabileasca status quoul, membrii familiei functioneaza ca regulatori, iar familia se spune ca actioneaza in moduri activate de erori (Haley, 1963). Rezultatul nu este invarianta, ci stabilitatea in varianta comportamentului.

In „Sistemele Schizofrenice si Interacti­unea Familiei' (Jackson & Weakland, 1959), Jackson arata cum simptomele pacientilor conservau stabilitatea familiilor lor. intr-un astfel de caz, o tanara femeie diagnosticata drept schizofrenica catatonica manifesta simptomul cel mai proeminent, o nehotarare profunda. Oricum, atunci cand ea se com­porta mai decisiv, parintii ei se despart. Mama ei a devenit neajutorata si dependenta; tatal ei a devenit literalmente impotent intr-una din intalnirile de familie, parintii ei nu au observat cand pacienta a luat o simpla deci­zie. Numai dupa ce au ascultat inregistrarea pe caseta de trei ori, parintii au auzit in cele din urma afirmatia fiicei lor. Indecizia pacientei nu era nici nebuneasca sau fara nici un sens; mai degraba ea si-a protejat parintii de la confruntarea cu propriile lor dificultati. Acest caz este unul dintre cele mai timpurii exemple publicate care arata cum, chiar simptomele psihotice pot avea un sens in contextul familial. Aceasta lucrare contine, de asemnea, observatia agera ca simptomele copiilor sunt adesea o versiune exagerata a problemelor parintilor.

Trecand de la deductia mentala la observatia comportamentala a succesiunilor de comunicare, Jackson si-a dat seama ca are nevoie de un nou limbaj de interactiune. Ipoteza lui de baza era ca oamenii care sc afla in relatii continue dezvolta seturi de paternuri de interactiune. El a denumit aceste paternuri „redundanta comportamentala' (Jackson, 1965).

Termenul de redundanta nu numai ca in­clude o caracteristica importanta a com­portamentului familiei, dar, de asemenea, re­flecta pozitia fenomenologica a lui Jackson. Termenii psihiatrici traditionali cum ar fi proiectie, aparare si regresie implica mult mai mult despre starile interioare de motivare decat simplul limbaj descriptiv al terapeutilor de familie timpurii. Chiar atunci cand folosea concepte care implica recomandari, Jackson ramanea devotat descrierii. Astfel, ipoteza regulilor avansata de el, era un mijloc simplu de a rezuma observatiile facute asupra unei anumite unitati (diada, triada sau un grup mai larg) in care se intalneau paternurile compor­tamentale redundante. Regulile (asa cum invata orice student de la filozofie atunci cand studiaza determinismul) pot descrie regulari­tatea, mai degraba decat reglementarea. O a doua parte a ipotezei regulilor a fost ca membrii familiei folosesc numai o parte din gama de comportamente care le sta la dispozitie. Acest fapt aparent inocent este exact lucrul care face posibila terapia de familie.

Familiile care vin la terapie pot fi consi­derate ca si cum ar fi blocate intr-o serie ingusta de optiuni sau de reguli rigide inutile. Si atat timp cat regulile in familii nu sunt discutate, nimeni nu le ratifica, ele se schimba foarte greu. Terapeutul, totusi, ca o persoana din afara poate ajuta familiile sa vada - si sa reexamineze - regulile dupa care traiesc.

Strategiile terapeutice ale lui Jackson se bazau pe premisa ca problemele psihiatrice rezulta din felul in care oamenii se comporta unul cu celalalt intr-un context dat. El a vazut problemele umane ca interactionale si situationale. Rezolvarea problemei implica schimbarea contextului in care problemele apar. Chiar daca Jackson a scris mai mult despre cum sa intelegem familiile decat despre cum sa le tratam, multe dintre conceptele sale explicative {mecanismele homeostatice, qui pro quo, legatura dubla, simetria si complementaritatea) au stat la baza strategiilor lui si au devenit limbajul de inceput al terapeutilor de familie de orientare sistemica. El a incercat in primul rand sa distinga interactiunile (modelele comporta­mentale redundante) care erau functionale de cele care erau disfunctionale (mentinerea problemei). Pentru a face acest lucru, el a observat cand apareau problemele si in ce context, cine era prezent si cum raspundeau oamenii la problema. Data fiind supozitia ca simptomele sunt un mecanism homeostatic, Jackson era interesat adesea cum situatia unei familii se inrautatea pe masura ce problema isi gasea rezolvarea. Persoana dorea sa se faca bine, dar familia poate avea nevoie de cineva care sa joace rolul bolnavului. imbunatatirea poate fi o amenintare Ia adresa ordinii de­fensive a lucrurilor.

Modelul familiei, dupa Jackson, ca sistem homeostatic, sublinia calitatile de mentinere a echilibrului comportamentului simptoma­tic. Aceasta a condus direct la ideea ca deviatia sau devianta, care include comportamentul simptomatic si irational nu erau in mod necesar negative, cel putin nu din punctul de vedere al celor care se obisnuiau sa traiasca cu el. Problema faptului ca tatal bea, de exemplu, il poate retine de la a avea pretentii de la sotie sau de a impune disciplina copiilor lui. Din pacate insa, urmandu-1 pe Jackson,unii terapeuti de familie au trecut de la observatia ca simptomele pot servi un scop, la ipoteza ca unele familii au nevoie de un bolnav, care, la randul ei a dus la parerea ca parintii isi victimizeaza copiii facandu-i „tapi ispasitori' ai familiei. in ciuda limbajului putin ciudat, aceasta facea parte din traditia onorata dc timp de invinovatire a parintilor pentru esecurile copiilor lor. Daca un baietel de 6 ani nu se comporta cuviincios acasa, atunci ar trebui sa ne uitam la parinti. Dar alcoolismul sotului nu este neaparat vina familiei lui si, in mod sigur, nu era cinsitit sa se insinueze ca familiile erau responsabile pentru comportamentul psihotic al unuia dintre membrii lor schizofrenici.

Uitandu-ne inapoi, putem sa vedem cum s-a pus accentul pe homeostazie, ca si pe metafora cibernetica a familiei ca masina, putem intelege cum terapeutul era mai mult un mecanic decat un vindecator. in zelul lor de a salva „tapii ispasitori' din ghiarele familiilor lor „patologice', terapeutii de familie de la inceput au provocat o rezistenta de care s-au plans. Terapeutii care se vedeau pe ei insisi drept salvatori ai victimelor inocente din mainile familiilor lor si care-si insuseau o pozitie adversa nu sunt departe de o persoana care rastoarna o broasca testoasa pe spate si observa apoi ca aceasta nu vrea sa iasa din cochilia ei.

Printre lucrarile cele mai influente ale lui Jackson a fost si „Reguli de familie: Quid Pro Quo-ul Marital' (Jackson, 1965). impartirea rolurilor intr-o casnicie nu este, conform scrierilor lui Jackson, o simpla problema dc diferente de gen; in schimb, ele rezulta dintr-o sene de quid pro quo-uri elaborate in orice relatie de lunga durata. Abordarea traditionala, conform careia rolurile maritale izvorasc din rolurile subscrise fiecarui sex, atribuie com­portamente personalitatilor individuale, in loc de a recunoaste gradul in care relatiile depind de interactiunile si de regulile de interactiune care functioneaza intre oameni. Opinia lui Jackson nu a fost aceea ca diferentele sexuale nu exista, ci ca ele sunt relativ neimportante. Diferentele majore intr-o casatorie, ca si in alte relatii, functioneaza, nu sunt date[1]. Faptul ca multe din quid pro quo-urile maritale nu sunt constiente sau deschise inseamna ca terapeutii de familie pot juca un rol folositor in dezvaluirea acelor aranjamente care nu functioneaza sau care nu sunt corecte.

Lucrare: Teorii privind consumul de alcool Document online: Religiile originare ale lumii - totemism si animism, iudaism, crestinism si religie islamica

O alta notiune importanta pentru gandirea lui Jackson era dihotomia dintre relatiile[1]in entuziasmul lor pentru nou descoperitele forte interactionale, terapeutii de familie timpurii puteau sa subestimeze importanta genului si efectul genului asupra familiilor.

complementare si cele simetrice. (Ca multe dintre ideile seminale ale terapiei de familie si aceasta a fost mai intai articulata de Bateson). in relatiile complementare partenerii sunt diferiti in modurile in care se potrivesc reciproc: daca unul este rational, celalalt este emotional; daca unul este slab, celalalt este puternic. Relatiile simetrice se bazeaza pe egalitate si similaritate. Casa­toriile dintre doua persoane in care ambele au cariere profesionale si care isi impart responsabilitatile casnice sunt simetrice.

Cea mai mare parte a conceptelor lui Jack­son (complementaritate/simetrie, quid pro quo, legatura dubla) descriu relatiile dintre doi oameni. Chiar daca intentia lui a fost sa dezvolte un limbaj descriptiv al tuturor interactiunilor familiale, succesul major al lui Jackson a fost in descrierea relatiilor dintre soti si sotii. Aceasta concentrare limitata asupra diadei maritale a fost, de asemenea, una dintre limitele grupului de la Palo Alto. interesul lor sofisticat pentru comunicare a condus la o inclinare subiectiva centrata asupra adultilor, ceea ce inseamna o tendinta de neglijare a copiilor, precum si a diferitelor triade care alcatuiesc familiile.

Marea descoperire a grupului lui Bateson a fost ca nu exista un asemenea lucru ca o simpla comunicare; fiecare mesaj este calificat printr-un alt mesaj de la un nivel mai inalt. In Strategiile Psihoterapiei, Jay Haley (1963) explora modul in care mesajele ascunse sunt folosite in lupta pentru comanda, care caracterizeaza toate relatiile. Simptomele, argumenta el, reprezinta o incongruenta intre nivelele de comunicare. Persoana simptomatica face ceva, precum atinge clanta usii de sase ori inainte de a o apasa, in vreme ce aceeasi persoana indica faptul ca, de fapt, nu face nimic. Nu o poate ajuta; este doar conditia sa. intre timp, simptomele persoanei - asupra careia nu are nici un control au consecinte asupra lui si a _ altora. O persoana care „are o constrangere' de asemenea proportii te-ai astepta sa iasa cu dificultate din casa dimineata, nu-i asa?

Atata vreme cat comportamentul simpto­matic nu era „rational', Haley nu se baza ge rationare cu pacientii pentru a-i ajuta. In schimb, terapia a devenit un joc strategic de-a soarecele si pisica.Haley (1963) definea aceasta terapie ca o forma directiva de trata­ment si recunostea contributia lui Milton Erickson impreuna cu care a studiat hipnoza din 1954 pana in 1960. intr-adevar, in lucrarile timpurii ale lui Haley este dificil sa stii unde se opreste contributia lui Erickson si unde incepe Haley. In ceea ce denumea „terapie scurta', Haley reducea la zero contextul si functiile probabile ale simptomelor pacien­tului. Primele lui miscari erau de regula indreptate spre castigarea controlului relatiei terapeutice. Haley il cita pe Erickson care isi statuia pacientii ca in primul interviu s-ar putea sa existe lucruri pe care doreau sa le spuna si altele, desigur, pe care ar dori sa le pastreze pentru sine si acestea ar trebui sa nu le ascunda. Prin aceasta, desigur, terapeutul directioneaza pacientii sa faca ceea ce acestia ar face oricum si prin aceasta terapeutul castiga controlul in mod subtil.

Tehnica decisiva in terapia de scurta durata a fost totdeauna folosirea directive­lor. Dupa cum spunea Haley, nu este suficient ca problemele sa fie explicate pacientului; ceea ce conteaza este sa-i determine sa faca ceva cu ele.

Cele mai multe din ideile care au provenit de la grupul Palo Alto - legatura dubla, complementaritatea, quid pro quo-ul - sunt focalizate pe diade, dar Haley a devenit, de asemenea, interesat de triade sau, asa cum Ie numea el, coalitii. Coalitiile se deosebesc de aliante, ele sunt aranjamente de cooperare intre doua parti, care nu sunt formate pe seama unei a treia parti. in familiile simptomatice, Haley a observat ca cea mai mare parte a coalitiilor sunt „transgenerationale', un parinte coalizandu-se cu un copil impotriva celuilalt parinte. De exemplu, o mama poate vorbi in numele copilului intr-un fel care sa-1 discrediteze pe tata. in alte cazuri, un copil s-ar putea interpune intre parintii certareti prin a fi „de ajutor' sau prin „a se imbolnavi'.

in „Spre o teorie a sistemelor patolo­gice', Haley a descris ceea ce el numea „triunghiurile perverse' care adesea conduceau la violenta, psihopatologie sau la naruirea sistemului. Un triunghi pervers este o coalitie ascunsa care submineaza ierarhiile generationale. Exemplele includ un copil care alearga pentru alinare la bunica ori de cate ori mama sa incerca sa-1 pedepseasca sau un parinte plangandu-se copiilor despre celalat parinte. Triunghiurile perverse apar, de asemenea, in organizatii, atunci cand, de exemplu, un supraveghetor se coalizeaza cu un subaltern impotriva altuia sau atunci cand un profesor se plange studentilor lui despre seful catedrei. Tragand cu coada ochiului la cibernetica si la diade, triade si ierarhii, Haley a devenit una din figurile cele mai importante care face legatura intre abordarile strategice si structurale ale terapiei de familie.

Un alt membru al grupului de la Palo Alto care a jucat un rol conducator in terapia de familie din primul deceniu a fost Virginia Satir, unul din marii pionieri carismatici.        Cunoscuta mai mult pentu activitatea ei clinica decat pentru contributiile teoretice, impactul lui Satir a fost extrem de viu pentru cei care au vazut-o in actiune. Ca si confratii ei, Satir era interesata de comunicare, dar ea a adaugat o dimensiune sentimentala care a ajutat la contrabalansarea a ceea ce altfel ar fi fost o abordare intelectualizata.

Satir vedea membrii familiei cu tulburari ca blocati in rolurile familiei restranse, precum victima, impaciuitorul sau salvatorul care constrangeau relatiile si secatuiau stima de sine. Preocuparea ei pentru identificarea acelor roluri constrictive de viata si cu eliberarea membrilor familiei din ghiarele acelor roluri, era in perfecta concordanta cu preocuparea ei majora, care a fost intotdeauna individul. Astfel, Satir a fost forta umani­zatoare in perioada de inceput a terapiei de familie, atunci cand multi erau atat de indragostiti de metafora sistemica incat neglijau viata emotionala a familiilor.

Satir s-a concetrat asupra clarificarii comunicarii, a exprimarii sentimentelor si formarii unui climat de acceptare si caldura reciproca. Forta ei mare a fost legatura cu familiile nu in conditii de suparare si resentiment, ci in conditii de speranta si frica, de dorinte si dezamagiri. Un terapeut care poate scoate singuratatea si dorintele puternice din spatele iesirilor furioase este un terapeut care poate uni oamenii.

Satir era renumita, pe buna dreptate, pentru abilitatea ei de a transforma negativul in pozitiv. Ceea ce face aceasta abilitate sa fie importanta pentru un terapeut de familie este faptul ca cele mai multe familii au cel putin un membru ale carui greseli sau esecuri l-au distribuit in rolul unei persoane din afara. Chiar daca acesti membri ai familiei mai putin favorizati pot fi luati in cercul familiei, nici vindecarea, nici cooperarea nu sunt posibile.

intr-un caz, citat de Lynn Hoffman (1981), Satir a intervievat familia unui ado­lescent, fiul unui pastor local, care lasase insarcinate doua colege de clasa. intr-o parte a camerei stateau parintii baiatului si fratii sai. Baiatul statea cu capul plecat in coltul opus. Satir s-a prezentat ea insasi si i-a spus baiatului „Ei bine, tatal tau mi-a spus la telefon multe despre situatia ta, si ceea ce as vrea sa spun inainte de a incepe este faptul ca stim un lucru cu certitudine: Stim ca ai samanta buna!' Baiatul si-a ridicat privirea cu uimire in timp ce Satir se adresa deja mamei intreband-o cu seninatate: „Ati putea sa incepeti prin a ne spune perceptia dumneavoastra asupra situatiei?'

In 1964, publicarea cartii lui Satir, Terapia de familie in comun, a facut mult pentru popularizarea miscarii terapiei de familie. Aceasta carte, impreuna cu „Pragmatica comunicarii umane ' (Watzlawick, Beavin & Jackson, 1967), a ajutat la raspandirea influentei gandirii sistemice a grupului de la Palo Alto. in cele din urma, Satir a continuat pentru a deveni un lider al miscarii potentialului uman.

Ca multi dintre fondatorii terapiei de familie, Murray Bowen a fost un psihiatru specializat in schizofrenie. Spre doesebire de altii, totusi, el a subliniat teoria in lucrarile sale si, astazi, teoria lui Bowen este cel mai fertil sistem de idei pe care terapia de familie 1-a produs.

Bowen si-a inceput activitatea clinica la Clinica Menninger, in 1946, unde a studiat mamele si copiii schizofrenici ai acestora care traiau impreuna in case mici. in acea epoca, interesul lui major era simbioza mama-copil, care a condus la formularea conceptului sau de diferentiere a sinelui (autonomia de altii si separarea gandirii de sentimente). De la Menninger, Bowen a plecat la NIMH, unde a dezvoltat un proiect de spitalizare a intregii familii cu membri schizofrenici. Acest proiect a dezvoltat conceptul de simbioza mama-copil pentru a include rolul tatilor si pentru a conduce la conceptul de triunghiuri (deviind conflictul dintre doua persoane prin implicarea unei a treia persoane). in 1959, Bowen a parasit NIMH pentru Scoala de Medicina din Georgetown, unde a fost profesor de psihiatrie si director al propriului sau pro­gram de pregatire pana la moartea sa, in 1990.

In primul an al proiectului NIMH (1954), Bowen a avut terapeuti separati pentru mem­brii individuali de familie. El a descoperit, totusi, ca aceste eforturi tind sa fractioneze familiile. in loc sa incerce sa trateze proble­mele lor reciproce impreuna, membrii familiei aveau tendinta sa gandeasca. „Voi discuta problema mea cu terapeutul meu' (Bowen, 1976). (Desigur, acest lucru nu se intampla niciodata cand persoane dragute ca dumneavoastra sau ca mine mergem la terapeutii nostri individuali). Dupa un an, concluzionand ca familia era unitatea de tulburare, Bowen a inceput sa trateze familiile impreuna. Astfel, in 1955, Bowen a devenit unul din primii care au inventat terapia de familie.

Incepand din 1955, Bowen a inceput sa tina sedinte mari de terapie de grup pentru personalul intregului proiect si toate familiile, in aceasta forma timpurie a terapiei de retea, Bowen a estimat ca faptul de a fi impreuna si comunicarea deschisa vor fi terapeutice -pentru problemele din cadrul familiilor si intre familii si personal.

La inceput, Bowen a folosit patru tera­peuti pentru a conduce aceste intalniri multifamiliale, dar el a devenit nemultumit atunci cand a observat ca terapeutii aveau tendinta sa traga in directii diferite. Astfel, el a facut responsabil un terapeut si a desemnat pe altii pentru rolurile de sprijin. Cu toate acestea, la fel ca si atunci cand terapeutii aveau tendinta sa traga in directii diferite, asa au facut si familiile multiple. Imediat ce un subiect fierbinte era pus in discutie intr-o familie, cineva din alta familie devenea nelinistit si schimba subiectul. in cele din urma, Bowen a hotarit ca familiile trebuie sa o faca pe rand - o familie era subiectul central in fiecare sedinta, cu celelalte ca auditori tacuti.

La inceput, abordarea lui Bowen a familiilor singure a fost aceeasi pe care el a folosit-o in sedintele mari. El a facut ceea ce majoritatea terapeutilor de familie de astazi fac: iau membrii de familie impreuna si incearca sa-i faca sa vorbeasca. El s-a gandit ca situatia acelor familii se va imbunatati prin simplul fapt ca vin impreuna si discuta in mod reciproc problemele. Curand el a respins aceasta idee. Palavragelile nestructurate ale familiei sunt atat de productive pentru terapie ca si un meci de box fara arbitru intre cativa combatanti de diferite categorii.

Atunci cand Bowen i-a pus pe membrii familiei impreuna pentru a-si discuta problemele, el a fost frapat de intensa lor reactivitate emotionala. Sentimentele coplesesc gandirea si fac sa dispara indivi­dualitatea in haosul grupului. Bowen a simtit tendinta familiei de a-1 impinge in centrul acestei mase a ego-ului nediferentiat al

familiei si el a trebuit sa faca un efort concertat pentru a ramane neutru si obiectiv (Bowen, 1961). Abilitatea de a ramane neutru si atent la proces, mai degraba decat continutul discutiilor de familie este ceea ce distinge un terapeut de un participant la drama familiei.

Pentru a controla nivelul emotiei, Bowen a incurajat membrii familiei sa-i vorbeasca lui, nu sa vorbeasca unul cu celalalt. El a observat ca era mai usor pentru oameni sa asculte fara sa reactioneze atunci cand partenerii lor vorbeau terapeutului in loc sa vorbeasca direct cu ei.

Bowen a descoperit, de asemenea, ca terapeutii insisi nu sunt imuni la a fi implicati in conflicte de familie. Aceasta consti­entizare conduce la cea mai mare intuitie a sa: Ori'de cate ori doua persoane se lupta cu un conflict pe care nu pot sa-1 rezolve exista o tendinta automata de a se deplasa spre o a treia parte. De fapt, asa cum Bowen credea, triunghiul este cea mai mica unitate stabila a relatiilor.

Orice sistem emotional de doua persoane va forma sub stres un sistem de trei persoane. Un sot care nu se poate opune intarzierii obisnuite a sotiei sale, dar care poate sta in picioare si poate sa-i vorbeasca despre aceasta, poate incepe sa se planga despre ea unuia dintre copiii sai. Plangerea sa poate scoate la iveala tensiunea sa, dar procesul de a se plange unei terte parti il face mai mic decat daca abordeaza problema initiala la sursa acesteia. Toti ne plangem despre alte oersoane din cand in cand, dar Bowen a observat ca acest proces de „triunghiuri' este distructiv atunci cand devine o caracteristica regulata a sistemului.

Un alt lucru descoperit de Bowen despre triunghiuri este acela ca ele se raspandesc: daca tensiunea relatiei nu ramane localizata in perechea originala, este ca si cum triunghiurile ar fi din ce in ce mai mult acti­vate. In cazul care urmeaza, o familie a fost prinsa in mrejele unui intreg labirint de triunghiuri.

in 1966, o criza emotionala in familia lui Bowen 1-a condus la initierea unei calatorii personale de descoperire care s-a dovedit a fi importanta pentru teoria lui Bowen, asa cum analiza sinelui a lui Freud a fost pentru psihanaliza.

Salvador Minuchin

Minuchin si-a inceput cariera ca terapeut de familie la inceputul anilor 1960, cand a descoperit doua paternuri comune familiilor cu probleme psihice: Unele sunt „implicate' - interconectate haotic si strans; altele sunt „neimplicate' - izolate si aparent nclcgate. Ambelor tipuri le lipsesc liniile clare de autoritate. Parintii implicati sunt prea angajati cu copiii lor pentru a mentine conducerea si' pentru a exercita controlul; parintii neimplicati sunt prea distanti pentru a asigura un sprijin si o orientare eficiente.

Problemele familiei sunt tenace si rezistente la schimbare deoarece ele sunt inradacinate in structuri puternice, dar nevazute. Sa luam, de exemplu, o mama care dojeneste inutil un copil incapatanat. Mama poate certa, pedepsi, recompensa cu stele de aur sau poate incerca ingaduinta; atat timp cat ea este „in retea' (implicata complet) cu copilul, eforturile ei vor fi lipsite de forta deoarece ea este lipsita de autoritate. Mai mult decat atat, deoarece comportamentul unui membru al familiei este intotdeauna legat de cel al altora, mama va avea probleme sa dea inapoi atata vreme cat sotul ei (tatal copilului este neimplicat.

Odata ce un sistem social, precum familia, devine structurat, incercarea de a schimba regulile constituie ceea ce terapeutii de familie numesc „schimbare de gradul intai' - schimbare in cadrul unui sistem care, el insusi, ramane invariant. Pentru mama din primul exemplu, a incepe sa practice o disciplina mai stricta va fi o schimbare de gradul intai. Mama implicata este prinsa intr-o iluzie de alternative. Ea poate fi severa sau ingaduitoare; rezultatul este acelasi deoarece ea ramane prinsa in acest triunghi. De ce este nevoie, este „o schimbare de gradul doi'5 - o schimbare in sistemul insusi.

Prima realizare notabila a lui Minuchin, la Clinica de Orientare a Copilului din Phila­delphia, a fost un program unic pentru formare a membrilor comunitatii negre, lo­cale, ca terapeuti de familie paraprofesio-nali. In 1969, Minuchin a primit o bursa de perfectionare pentru a lansa un program intensiv, de doi ani, in care Minuchin, Haley, Montalvo si Rosman au dezvoltat, in acelasi timp, o abordare cu deosebit succes pentru formarea unuia din cele mai importante sisteme ale terapiei de familie. Dupa Haley, unul din avantajele de a forma oamenii fara o experienta anterioara pentru a deveni clinicieni este acela ca ei au mai putin ca sa nu invete si prin urmare sunt mai putin rezistenti la a gandi in conditiile sistemelor. Minuchin si Haley s-au gandit sa capita­lizeze aceasta prin dezvoltarea unei abordari cu un numar cat se poate de mic de concepte teoretice. Eleganta conceptuala a devenit una din pecetilc „terapiei de familie structurale'.

Tehnicile terapiei de familie structurale sq reduc la doua strategii generale. Prima, terapeutul trebuie sa se potriveasca familiei pentru „a li se alatura'. A incepe prin provocarea unui mod de relationarc preferat al familiei este garantia sigura de a provoca rezistenta. Daca, in loc de aceasta, terapeutul incepe prin a incerca sa inteleaga si sa accepte familia, ei vor face la fel pentru a accepta tratamentul. (Nimeni nu accepta mai usor un sfat de la cineva daca nu simte ca intr-adevar este inteles de acesta). De indata ce aceasta alaturare initiala este realizata, terapeutul de familie structural incepe sa foloseasca tehnicile de restructurare. Acestea sunt manevre active concepute sa distruga structurile disfunctionale prin intarirea granitelor difuze si pierderea celor rigide. (Minuchin & Fishman, 1981).

Terapia de familie strategica care a inflorit in anii 1980 s-a concentrat in trei grupuri unice si creatoare: grupul de terapie scurta de la MRI incluzandu-i pe John Wakland, Paul Watzlawick si Richard Fisch; Jay Haley si Cloe Madanes, codirectori ai Institutului de Terapie de Familie din Washington, DC; si Mara Selvin Paiazzoli si colegii ei de la Milano. Dar influenta importanta asupra deceniului terapiei strategice a fost exercitata de Milton Erickson, desi de dincolo de mormant.

Geniul lui Erickson a fost mult admirat si imitat. Terapeutii de familie l-au idolatrizat pe Erickson la fel cum noi, atunci cand eram copii il idolatrizam pe capitanul Marvel. Poate ca noi eram mici si lumea mare, dar puteam visa sa fim eroi - suficient de puternici sau suficient de destepti pentru a-i depasi pe toti cei de care ne era frica. Veneam acasa de Ia matineele de sambata cu pieptul umflat, scoteam sabiile noastre de jucarie, ne imbracam cu mantiile noastre magice - si repede! Eram supereroi. Eram doar niste copii si nu ne bateam capul sa traducem in cuvintele noastre puterile mitice ale eroilor nostri; noi doar ii copiam in mod direct. Din nefericire, multi din cei care erau staruri lovite de povestile terapeutice legendare ale lui Erickson au facut acelasi lucru. in loc sa inteleaga principiile in care ei s-au afirmat, prea multi terapeuti au incercat numai sa imite „tehnicile sale neobisnuite'. Pentru a fi orice fel de terapeut competent noi trebuie sa pastram distanta psihologica de artistii supremi - Minuchini, Miltoni Ericksoni, Michael Whitei. Altfel sfarsim prin imitarea magiei tehnicilor lor, mai degraba decat sa intelegem esenta ideilor lor.