Scurt istoric al terapiei de familie

Dinamica grupurilor mici

Cei care au incercat sa inteleaga si sa trateze familiile au gasit o paralela a familiilor cu grupurile mici. Dinamica grupului este rel­evanta pentru terapia de familie pentru ca viata de grup este o combinatie complexa de personalitati individuale si proprietati supraordonate ale grupului.

in anii 1920, cercetatorii din stiintele sociale au inceput studiul grupurilor naturale din societate cu speranta de a invata cum sa rezolve problemele politice intelegand interactiunile sociale in grupuri organizate. In 1920, pionierul psihologiei sociale, William McDougall a publicat „Mintea Grupului' in care a descris cum continuitatea unui grup depinde de ideea prezenta in mintile membrilor acestuia: de nevoia de linii de demarcatie si structuri in care diferentierea si specializarea functiilor pot apa­re, asa incat relatiile de la membru-la-membru sa fie fixe si definite. O noua abordare mai stiintifica a dinamicii grupului a fost promovata in anii 1940, de catre Kurt Lewin, a carui teorie a campului (Lewin, 1951) a ghidat o generatie intreaga de cercetatori psihologi industriali, terapeuti de grup si agenti ai schimbarii sociale.

Inspirandu-se si pornind de la Scoala Gestalt a psihologiei perceptuale, Lewin a dezvoltat ideea ca grupul este mai mult decat suma partilor sale. Aceasta proprietate a grupului de a transcende are o relevanta evi­denta pentru terapeutii de familie, care trebuie sa munceasca nu numai cu indivizii, dar si cu sistemele de familie - si cu rezistenta lor faimoasa in fata schimbarii.

Analizand ceea ce el a numit „ echilibru social cvasi-stationar ', Lewin a indicat faptul ca schimbarea comportamentului de grup necesita „dezghetare'. Numai dupa cc se intampla ceva care tulbura credintele si obisnuintele grupului, membrii grupului vor fi gata sa accepte schimbarea. In terapia in­dividuala, acest proces este initiat de experientele neplacute care au detenninat persoana sa caute ajutor. In momentul in care accepta statutul de pacient si se duce la terapeut, individul incepe deja sa-si „dezghete' vechile obiceiuri. Cand familiile vin la tratament, problema se schimba.

Multi membri ai familiilor nu sint inca suficient de zdruncinati de situatia simpto­matica grea a unui membru al familiei, asa incat sa fie pregatiti sa-si schimbe propriile tabieturi. Mai mult decat atat, membrii familiei isi aduc cu ei grupul primar de referinta, cu toate traditiile, moravurile si obiceiurile lui. Prin urmare, pentru a dezgheta o familie sau pentru a o zgaltai, inainte ca schimbarea terapeutica sa poata avea loc este nevoie de mult mai mult efort. Nevoia de „dezghetare' a pus la incercare preocuparea terapeutilor de familie de deranjare sau intrerupere a homeostazei de familie, o notiune care a dominat terapia de familie zeci de ani.

Wilfred Bion este o alta figura majora in studierea dinamicii grupurilor, care a accentuat grupul ca un intreg, cu propria lui dinamica si structura. Dupa Bion (1948) cele mai multe grupuri divagheaza de la sarcinile lor primare prin angajarea in modele de cearta-cearta, dependenta sau imperechere. „Ipotezele de baza' ale lui Bion se extrapoleaza usor terapiei de familie: Unele familii sunt atat de speriate de conflict incat se invart in jurul unor probleme fierbinti,

precum pisica in jurul cozii. Altii folosesc terapia doar ca sa scape de plictiseala, preferand sa se certe la nesfarsit mai degraba decat sa ajunga la un compromis, problema schimbarii nu se mai pune. Terapia ia si masca dependentei atunci cand terapeuti superactivi rapesc autonomia familiei in numele rezolvarii problemelor. „Coalizarea se intalneste in familii atunci cand unul dintre parinti se aliaza cu copiii pentru a-1 zefle-misi si submina pe celalalt parinte.

Distinctia intre proces/continut a avut in dinamica grupului, de asemenea, un impact major asupra tratamentului familiei. Terapeutii experimentati au invatat sa fie atenti oricat de mult Ia felul in care familiile vorbesc, precum si la continutul discutiilor.

Din pacate, continutul unor discutii este atat de fortat incat terapeutii sunt distrasi de la dimensiunile procesului. Sa presupunem, de exemplu, ca un terapeut invita un adoles­cent sa vorbeasca cu mama sa despre dorinta sa de a nu mai merge la scoala. Sa spunem ca baiatul a mormait ceva despre faptul ca scoala este o prostie, iar mama sa raspunde cu afirmatii puternice despre nevoia de educatie. Un terapeut care ar inclina sa sprijine pozitia mamei ar putea face o mare greseala. In ceea ce priveste continutul, mama s-ar putea sa aiba dreptate, o diploma de liceu poate fi folositoare. Dar poate este mai important, pe moment, sa ajutam baiatul sa vorbeasca pentru el insusi - si sa o ajutam pe mama sa invete sa asculte.

Teoria rolurilor, explorata in literatura psihanalitica si a dinamicii grupului, are aplicatii importante pentru studiul familiilor. Sperantele pe care rolurile le ofera aduc cu regularitate situatiilor sociale complexe.

Descriem adesea membrii familiei in termenii unui singur rol (sotie sau sot), dar trebuie sa ne amintim ca sotia poate fi, de asemenea, o mama, o prietena, o fiica si o persoana cu cariera profesionala. Chiar si rolurile pe care subiectii nu le indeplinesc au marc potential si de aceea sunt impor­tante. Cand membrii unei familii nefericite se fixeaza pe cateva roluri rigide, ei dezvolta „artrita' interpersonala, o boala care conduce la rigiditate familiala si atrofia unei vieti nefolosite.

In timp ce limitarea rolurilor duce la ingustarea posibilitatilor vietii de grup (si de familie), membrii grupului carora li se cere sa joace prea multe roluri sunt supusi suprain­carcarii si credintelor conflictuale (Sherif, 1948). Printre rolurile potentiale dintr-o familie sunt acelea de parinte, gospodar, castigator de paine, bucatar si sofer. Aceste roluri pot fi impartite - un partener este cel care asigura veniturile, celalalt gateste si face curatenie - sau impartite - ambii muncesc in afara casei si impart celelalte munci casnice. Dar unul dintre parteneri poate fi prins intr-un conflict de rol, daca ea este fortata sa aleaga intre a sta tarziu la o intalnire dc afaceri si a merge acasa sa pregateasca cina si a-i duce pe copii la antrenamentul de fotbal - dar, pentru ca - in ciuda faptului ca ea are un partener, acesta nu-si indeplineste aceste roluri.

Rolurile tind sa devina stereotipe in majoritatea grupurilor si, in acest fel , sunt parteneri de comportamente caracteristice membrilor grupului. Virginia Satir (1972) a descris rolurile din familie, precum ..impaciuitorul' sau „neintelegatorul', in cartea sa „Safacem oameni7 s-ar putea sa va dati seama ca ati jucat un rol predictibil in timpul cresterii in propria familie. Poate ati fost „copilul care ajuta' sau „tacutul', „comediantul', „consilierul', „rebelul' sau „copilul de succes'. Problema este ca, odata invatate, asemenea roluri sunt greu de inlaturat. A executa ascultator, ceea ce ti se spune si a astepta in tacere pentru recompensa s-ar putea sa mearga pentru „copilul care ajuta', dar aceasta s-ar putea sa nu mearga in cariera profesionala, unde sunt necesare mai multe actiuni insistente.

Un lucru care face teoria rolurilor sa fie atat de folositoare in intelegerea familiilor este ca rolurile tind sa fie reciproce si complementare. Sa spunem, de exemplu, ca o femeie este mult mai dornica sa petreaca mai mult timp cu prietenul ei decat este el. Poate, lasat in voia lui, el ar suna-o de doua ori pe saptamana. Dar daca ea suna de trei ori pe saptamana, el s-ar putea sa nu fie prin preajma sa raspunda apelului. Daca relatia lor progreseaza si acest model este mentinut, ea va fi intotdeauna cea care urmareste, iar el cel care se distanteaza. Sau sa luam cazul a doi parinti care pretind de la copiii lor sa se poarte frumos la masa. Tatal este mai iute la manie si le face observatii copiilor la zece secunde dupa ce acestia incep sa se poarte urat, in timp ce mama asteapta o jumatate de minut pentru a face observatia. Dar, daca el va fi mereu primul care vorbeste, ea nu va avea niciodata aceasta sansa. Acesti parinti pot deveni, in cele din urma, polarizati in roluri complementare de strictete si ingaduinta. Ceea ce face aceasta reciprocitate rezistenta la schimbare este faptul ca situatiile se intaresc si alimenteaza reciproc - si ca fiecare asteapta ca celalalt sa se schimbe.

Terapeutii din grupul psihanalitic consi­derau grupul ca o recreare a familiei, in care terapeutul este obiect de transfer si membrii grupului pe pozitii fratesti. Asadar, in mod ironic, terapia de grup analitica, care a devenit unul din prototipuri pentru trata­mentul familial, a inceput prin a trata grupul ca pe o familie surogat. Grupurile analitice au fost concepute sa fie nestructurate intr-un mod aproape frustrant pentru a provoca conflicte latente inconstiente si a revitaliza problemele din grupul familial de origine. Motivele de baza ale membrilor grupului au fost considerate combinatii conflictuale de dragoste si ura, de placere si durere si exigente ale superegoului vizavi de nevoile impulsurilor primitive. Observati ca accentual se punea asupra individului, mai degraba decat pe grup ca intreg.

In abordarea dinamicii de grup, dez­voltata de Foulkes, Bion, Ezriel si Anthony din Marea Britanie, accentul s-a schimbat de la indivizi la grupul insusi, vazut ca o entitate transcendenta cu propriile ei legi inerente. Acesti terapeuti au studiat interactiunile grupului nu numai pentru ceea ce acestea dezvaluiau, ci si pentru a descoperi temele sau dinamica comuna tuturor membrilor grupului. Acest proces de grup a fost considerat ca o caracteristica fundamentala a interactiunii sociale si un instrument major de schimbare.

Lucrare: Teorii privind consumul de alcool Document online: Religiile originare ale lumii - totemism si animism, iudaism, crestinism si religie islamica

O alta directie pornita de la terapia de grup psihanalitica a fost modelul experimental. Terapia de grup experimentala sustinuta de psihiatrii existentialisti Ludwig Binswanger, Medard Boss si Rollo May in Europa si de Cari Rogers, Cari Whitaker si Thomas Malone in Statele Unite, a pus accentul pe implicarea personala, profunda, cu pacientii, abordare opusa tratarii pacientului cape un obiect supus disectiei. Fenomenologia a luat locul analizei si experienta imediata a fost vazuta ca un drum regal de dezvoltare personala.

Psihodrama lui Moreno, in care pacientii interpreteaza conflictele in loc sa le discute, a fost una din abordarile cele mai timpurii in tratamentul grupului (Moreno, 1945). Psihodramele sunt interpretari dramatice din vietile pacientilor, folosind tehnici pentru a stimula expresia emotionala si pentru a clarifica conflictele. Deoarece accentul se pune pe actiunea interpersonala, psihodrama este un mijloc direct si puternic de explorare a relatiilor si de rezolvare a problemelor de familie. Desi psihodrama ramane tangentiala abordarii principale a terapei de grup, tehnicile de tipul joc-de-rol ale lui Moreno au fost adoptate in mare masura de catre conducatorii de grup si de terapeutii de familie.

Terapia gestaltista a lui Fritz Perls are ca scop cresterea spontaneitatii, a creativitatii si a responsabilitatii personale. Chiar daca este frecvent folosita in grupuri, terapia gestaltista descurajeaza membrii grupului de la interactiune, in timp ce o persoana lucreaza la un moment dat cu terapeutul. Si chiar daca tehnicile gestaltiste sunt folosite mai frecvent in terapia individuala decat in cea de grup, ele au fost imprumutate de catre liderii de grup si de cativa dintre terapeutii de familie pentru a stimula interactiunea emotionala (de exemplu, Kempler, 1974; Schwartz, 1995).

Date fiind procedurile extensive si diverse de explorare a relatiilor interpersonale dezvoltate de terapeutii de grup, a fost nor­mal ca unii terapeuti de familie sa aplice modelele de tratament de grup in lucrul cu familiile. A fost o etapa scurta de la obser­varea reactiilor unui pacient la cele ale celorlalti membrii ai grupului - unele dintre ele putand sa fie similare fratilor sau parintilor - pentru observarea interactiunilor din familiile reale. La urma urmelor, ce sunt familiile daca nu grupuri colective cu subgrupuri variate?

Din punct de vedere tehnic, terapiile de grup si de familie sunt similare: ambele includ mai multe persoane. Ambele sunt complexe si amorfe, mai asemanatoare cu realitatea sociala de fiecare zi decat cu terapia individuala. in grupuri si in familii, fiecare pacient trebuie sa reactioneze la un numar de oameni nu numai la terapeut, iar folosirea terapeutica a acestei interactiuni este un mecanism definitiv al schimbarii in ambele situatii. in consecinta, multi terapeuti de grup si de familie incercau sa ramana relativ inactivi si descentralizati in asa fel incat pacientii din cabinet sa relationeze unul cu celalalt.

In tratamentul individual terapeutul este un confident sigur, dar artificial. Pacientii se asteapta ca terapeutii sa fie intelegatori si agreabili, un auditoriu pentru o singura persoana prietenoasa. Nu este acelasi lucru cu grupurile si familiile. in ambele cazuri, situatia este mai naturala, mai amenintatoare poate, dar, de asemenea, mult mai asemanatoare cu experienta de zi cu zi.Transferul la viata din afara cabinetului de consultatii este de aceea mult mai direct.

Cu toate acestea, la o examinare mai atenta, putem vedea ca diferentele dintre familii si grupurile de straini sunt atat de multe si de importante incat modelul de grup are numai aplicabilitate limitata la trata­mentul de familie. Membrii familiei au o lunga istorie si - mai important - un viitor impreuna. A te dezvalui pe tine insuti strainilor este mai usor si mai sigur decat sa te expui membrilor propriei tale familii. De fapt, daune serioase pot fi aduse de catre terapeutii care sunt atat de naivi incat sa forteze membrii familiei sa fie intotdeauna „complet sinceri si deschisi' unul fata de celalalt. Odata expuse, dezvaluirile pripite, care ar fi fost mai bine sa ramana private, nu mai pot fi retrase - aventura de mult termi­nata sau a admite ca o femeie are mai multa grija de cariera ei decat de copiii ei. Continuitatea, angajarea si distorsiunile impartasite, toate ne conduc la concluzia ca tratametnul pentru familii trebuie sa fie diferit de terapia pentru grupuri.

in unul din putinele studii despre grupurile mici, folosind familii, Strodtbeck (1954) a testat o varietate de propuneri derivate din grupurile de straini si a gasit diferente majore, pe care le~a subscris relatiilor de durata ale membrilor familiei. Strodtbeck (1958) a detaliat mai tarziu opinia ca interactiunile familiale, spre deosebire de cele din grupurile ad-hoc, pot fi intelese numai in conditiile istoriei grupului familial.

Grupurile terapeutice sunt destinate crearii unei atmosfere de caldura si de sprijin. Acest sentiment de siguranta intre straini intelegatori nu poate fi parte a terapiei de familie, in loc de a separa tratamentul de un mediu stresant, mediul stresant insusi este luat in tratament. Mai mult, in terapia de grup, pacientii pot avea putere si statut egale, in timp ce egalitatea democratica nu este proprie familiilor. Cineva trebuie sa fie (sau ar trebui sa fie) responsabil. Mai mult, pacientul oficial in familie se simte izolat si stigmatizat. La urma urmei, el sau ea este „problema'. Sentimentul de protectie dat de apartenenta la grupul terapeutic al strainilor, cu care nu trebuie sa stai fata in fata la masa de seara, nu exista in terapia de familie, unde, nu este intotdeauna sigur sa vorbesti deschis.

Desi terapia de grup a fost folosita ca un model pentru terapia de familie de unii practicieni timpurii, numai distinctia proces/ continut si teoria rolurilor au avut un impact de durata asupra curentului terapiei de familie. O aplicatie a metodelor de grup care a persistat in terapia de familie este cea a grupurilor de cupluri, iar noi vom examina aceasta forma de tratament in capitolele urmatoare.

Influenta asistentei sociale

Nici o istorie a terapiei de familie nu ar fi completa fara a mentiona contributia enorma a asistentilor sociali si a traditiei lor in serviciul public. inca de la inceputul profesiei lor, asistentii sociali au fost preocupati de familie, atat ca unitate sociala de baza, cat si ca centru al interventiei (Ackerman, Beatman, & Sherman, 1961). intr-adevar, paradigma centrala a asistentei sociale - a trata persoana-in-mcdiul-ei a anticipat abordarea ecologica a terapiei de familie mult inainte ca teoria sistemelor sa fi fost introdusa.

Domeniul asistentei sociale s-a largit ca urmare a miscarilor dc caritate din Marea Britanie si din Statele Unite ale Americii la sfarsitul secolului al XlX-lea. Atunci, ca si acum, asistentii sociali se dedicau imbuna­tatirii conditiilor de viata ale celor saraci si neprivilegiati. In plus, prin administrarea unor nevoi fundamentale ale clientilor pentru hrana, imbracaminte si adapost, asistentii socali au incercat sa usureze stresul emotional in familiile clientilor lor si sa redreseze fortele sociale responsabile pentru distantierea extremelor: saracia si privilegiile.

Vizitatorul prietenos era un asistent so­cial care vizita clientii acasa pentru a evalua nevoile lor si a oferi ajutor. Prin aducerea ajutoarelor in afara birourilor, in casele clientilor lor, aceste vizite au distrus artifi­cialitatea modelului medic-pacient care a fost dominant atat de mult timp. (Terapeutii dc familie au redescoperit, in aceasta perioada, valoarea faptului de a iesi din cabinetele lor si de a-si intalni clientii acolo unde acestia traiesc).

Asistenta de caz cu familiile era cel mai important obiectiv al fonnarii asistentei sociale la inceputurile ei. De fapt, primul curs predat la scolile originale de asistenti sociali in Statele Unite era „Tratamentul Familiilor Nevoiase in Propriile lor Case' (Siporin, 1980).

Vizitatorii prietenosi erau invatati despre importanta intervievarii ambilor parinti in acelasi timp pentru a putea obtine o imagine completa si exacta a problemelor familiei -cu mult inainte ca asistentii din sanatatea mintala traditionala sa inceapa sa experimen­teze sedintele de familie unite.

La inceputul secolului, asistentii sociali de caz erau de mult constienti de ce psihiatriei i-a trebuit inca cincizeci de ani sa descopere - ca familiile trebuie considerate ca unitati. Mary Richmond (1917), in scrierile ei clasi­ce, ,JDiagnoza sociala ' prescria tratamentul „intregii familii' si avertiza impotriva izolarii membrilor familiei in afara contextului lor natural. Conceptul lui Richmond de „coeziune a familiei' a avut o impresionanta rezonanta moderna, anticipand dezvoltarile ulterioare in teoria rolurilor, dinamica de grup si, desigur, teoria structurala a familiei. Dupa Richmond, gradul de legatura emotionala dintre membrii familiei este critic pentru abilitatile lor de a supravietui si a se dezvolta.

Richmond a anticipat directii de dez­voltare care au inceput sa preocupe terapia de familie in anii 1980, prin a vedea familiile ca sisteme in cadrul sistemelor.

Ea a recunoscut ca familiile nu sunt entitati izolate (sisteme inchise), ci exista intr-un con­text social specific, pe care-1 influenteaza interactiv si este influentat de functionalitate (adica sunt deschise). Ea a descris in mod grafic situatia folosind un set de cercuri concentrice pentru a reprezenta nivelurile sistemice diferite de la individual la cultural. Abordarea ei practica era sa se ia in consideratie efectul potential al interventiilor la fiecare nivel sistemic si sa se inteleaga si sa se foloseasca interactiunea reciproca a ierarhiei sistemice in scopuri terapeutice. Ea a abordat intr-adevar o perspectiva sistemica a suferintei umane.

Atunci cand miscarea terapiei de fami­lie a fost lansata, asistentii sociali erau printre cei mai numerosi si importanti contribuabili. Printre liderii care au venit in terapia de familie printr-o formare ca asistenti sociali au fost: Virginia Satir, Ray Bardhill, Peggy Papp, Lynn Hoffman, Froma Walsh, Insoo Berg, Jay Lappin, Richard Stuart, Harry Aponte, Michael White, Doug Breunlin, Olga Silverstein, Lois Braverman, Steve de Shazer, Peggy Penn, Betty Carter, Braulino Montalvo si Monica McGoldrick. (Inciden­tal, numai a incepe o astfel de lista este dificil deoarece am putea continua pe pagini intregi si am putea omite o groaza de nume importante).

Cercetarea despre dinamica familiei si etiologia schizofreniei

Familiile cu membri schizofreni s-au dovedit a fi o zona deosebit de fertila pentru cercetare pentru ca modelele lor stranii de interactiune erau atat de dramatice. Cu toate acestea, faptul ca terapia de familie a aparut din cercetarea schizofreniei a dus la speranta mult prea opti­mista ca terapia de familie ar putea fi o cale de vindecare a acestei cumplite forme de nebunie. Mai mult decat atat, deoarece familiile anormale sunt atat de rezistente la schimbare, terapeutii de familie timpurii tind sa exagereze proprietatile homeostatice ale vietii de familie.

Terapeutii de familie nu au descoperit rolul familiei in schizofrenie, ci, de fapt, observand interactiunile familiilor, au fost martorii modelelor asupra carora predece­sorii lor au facut numai speculatii. Influen­tele familiei asupra schizofreniei au fost recunoscute inca timpuriu, la Freud, in descrierea faimosului caz al doctorului Schreber (1911). in aceasta prima formulare psihanalitica a psihozei, Freud discuta factorii psihoanalitici din paranoia si schi­zofrenie si, de asemenea, sugereaza cum relatia bizara a pacientului cu tatal sau a jucat un rol in deziluziile sale fantastice.

Harry Stack Sullivan s-a concentrat asupra relatiilor interpersonale in stralucita sa lucrare despre schizofrenie. incepand cu 1927, el a subliniat importanta „familiei spitalului' ~ medici, surori si ajutoare - ca un substitut benevol pentru familia reala a pacientului. Sullivan insa nu a dus aceasta idee mai departe pentru a implica direct familiile in tratament. Frieda Fromm-Reich-mann credea, de asemenea, ca familia juca un rol in dinamica schizofreniei si considera cruciala familia spitalului in rezolvarea episoadelor schizofrenice. Chiar daca acesti psihiatri interpersonali au recunoscut importanta vietii de familie in schizofrenie, ei au continuat sa trateze familia ca un mediu patologic din care pacientii trebuie indepartati.

in anii 1940 si 1950, cercetarile asupra legaturii dintre viata de familie si schizo­frenie au condus la munca de pionierat a primilor terapeuti de familie.

Teoreticienii rolului

Fondatorii terapiei de familie au prins momentul in dezvoltarea disciplinei lor prin concentrarea restransa asupra comunicarii verbale. Facand ca acest lucru sa fie adaptabil la acea epoca, dar concentrandu-se exclusiv asupra acestui singur aspect al vietii de familie au neglijat, atat intersubiectivitatea indi­viduala, cat si influentele sociale mai extinse.

Teoreticieni rolului, ca John Spiegel, au descris cum indivizii se deosebeau in rolurile sociale in cadrul sistemelor de familie. Acest fapt important a fost umbrit de folosirea versiunilor simplificate ale teoriei sistemelor, in conformitate cu care indivizii erau tratati ca niste suruburi intr-o masina. Nu mai devreme de 1954, Spiegel a aratat ca sistemul in terapie include atat terapeutul, cat si fa­milia (o idee reintrodusa mai tarziu ca „cibernetica de rangul doi'). El a mai facut, de asemenea, o distinctie valoroasa intre „interactiuni' si „tranzactii'. Bilele de biliard inter actioneaza - ele se ciocnesc si-si alte­reaza cursul una alteia, dar raman, in esenta, neschimbate. Oamenii tranzactioneaza - ei se intalnesc in asa fel incat nu-si modifica numai cursul unul altuia, ci, de asemenea, produc si schimbari interne.

In mod ironic pentru un domeniu in care cauzalitatea circulara avea sa devina un con­cept favorit, directia gresita si nefericita de descriere a influentelor negative in familii drept liniare - invinovatind parintii pentru respingerea sau supraprotectia sau dubla legatura a copiilor lor - nu a fost numai nedreapta, dar a adus si daune reputatiei terapiei de familie. Familiile persoanelor bolnave psihic aveau motive sa fie atente fata de faptul ca erau invinovatite pentru nefericirea copiilor lor.

In 1951, Grupul pentru Avansarea Psihiatriei (GAP) a hotarit ca familiile au fost neglijate in psihiatrie si de aceea a desemnat un comitet, prezidat de John Spiegel, care sa cerceteze domeniul si sa raporteze constatarile. Raportul comitetului GAP (Kluckhohn & Spiegel, 1954) sublinia rolurile drept componente structurale primare ale familiilor. Ei au ajuns la concluzia ca familiile sanatoase contineau relativ putine roluri stabile, si ca acest model era esential pentru deprinderea de catre copii a sensului statutului si identitatii. Existau norme pentru fiecare rol, iar copiii au invatat aceste nonne prin imitare si identificare.

Rolurile familiale nu exista independent unul de celalalt; fiecare rol este circumscris de altul, roluri reciproce. Nu poti avea o sotie dominatoare, de exemplu, fara un sot submisiv. Comportamentul de rol a doua sau mai multe persoane implicate in tranzactii reciproce defineste si regleaza interschim-barile acestora. Un exemplu comun este acela ca in multe familii un parinte este mai sever decat celalalt. Diferentele pot fi usoare la inceput, dar parintele mai sever este mult mai ingaduitor decat este celalalt pe cale sa devina. Comitetul GAP a explicat rolurile drept o functie, atat a influentelor sociale externe, cat si a nevoilor si impulsurilor in­terne. Astfel, teoria rolurilor a servit drept o legatura intre structurile /«impersonale si /'wierpersonale.

Spiegel a mers la Scoala de Medicina de la Harvard, in 1953, unde si-a urmarit preocuparile in teoria rolurilor si patologia de familie. El a observat ca si copiii simpto­matici tind sa fie implicati in conflictele dintre parintii lor; copiii nonsimptomaticipot avea si ei parinti cu conflicte, dar acesti copii nu sunt implicati in mod direct in aceste conflicte. Spiegel (1957) si-a descris observatiile in termeni psihanalitici: copilul se identifica cu dorintele inconstiente ale parintilor si exteriorizeaza conflictul lor emotional. Exteriorizarea copilului serveste parintilor ca o aparare, ca urmare ei pot evita confruntarea cu propriile lor conflicte - si unul cu altul.

Analiza dinamicii familiale a lui R.D. Laing a fost mai degraba polemica decat di­dactica, dar observatiile lui au contribuit la popularizarea rolului familiei in psiho­patologie. Laing (1965) a imprumutat conceptul lui Marx de mistificare (exploa­tarea de clasa) si 1-a aplicat „politicilor de familie'. Mistificarea se refera la procesul de distorsiune a experientei copilului prin negarea sau reetichetarea ei. Un astfel de exemplu este un parinte care ii spune copilului care este trist: „Trebuie sa fii obosit' (Du-te la culcare si lasa-ma in pace). in mod similar, ideea conform careia copii „buni' sunt intotdeauna cei tacuti duce la cresterea copiilor conformisti si fara spirit.

Aceasta functia primara a mistificarii este mentinerea status quoului. Mistificarea contrazice perceptiile si sentimentele si, in general, realitatea. Cand parintii mistifica necontenit experienta copilului, existenta lui devine neautentica. Deoarece sentimentele lor nu sunt acceptate, acesti copii proiecteaza un EUfals, in vreme ce pastreaza pentru ei insisi EU~ul adevarat. In cazurile mai putin severe, aceasta produce lipsa autenticitatii, dar cand distinctia dintre eu-ul real si eu-ul fals este dusa la extrem, rezultatul este nebunia (Laing, 1960).