CONSERVAREA MEDIILOR SI FAUNEI SUBTERANE DIN ROMANIA. CONSERVAREA HABITATELOR SI SPECIILOR SUBTERANE

Conservarea mediilor si faunei subterane: metode de protectie si aspecte legislative. Pentru a stabili care dintre cavitatile si speciile subterane din Romania trebuie protejate, se impune inventarierea si clasificarea acestora. In acest scop trebuie sa se cerceteze toate biotopurile si biocenozele din fiecare cavitate subterana (pestera, cariera, mina) cu notarea in fise speciale a tuturor parametrilor geomorfologici si fizico-chimici si cu prelevarea de probe de fauna pentru a fi prelucrate in laborator. Rezultatele obtinute in teren si laborator se stocheaza in memoria unui calculator in vederea alcatuirii unei baze de date cat mai complete. La terminarea acestui studiu laborios si de durata pe plan local, regional si national, datele obtinute se compara cu cele publicate in cazul cavitatilor care au mai fost studiate anterior, apoi se poate face o clasificare a pesterilor si speciilor pe categorii, in concordanta cu conventiile internationale in vigoare.

Dupa ce s-a intocmit o clasificare pe criterii stiintifice se poate pregati o protectie rationala a pesterilor si speciilor subterane, care sa fie acceptata la nivel national, european si international. Pentru a putea aplica normele internationale de conservare si protectie a siturilor carstice si speciilor subterane in tara noastra, trebuie ca tinerii biospeologi in curs de formare la Institutul de Speologie „E. Racovita” sa reia studiul extensiv al pesterilor intreprins in anii 1956-1990 de generatia noastra, actualizand datele pentru cele deja publicate si extinzand studiul la cele mai promitatoare dintre cele circa 12000 de pesteri inregistrate in cadastru, necercetate inca din punct de vedere biospeologic.

In concluzie, obiectivul prioritar al biospeologilor romani trebuie sa fie realizarea inventarului si a clasificatiei cavitatilor si speciilor subterane care necesita protectie, inainte ca pesterile sa fie degradate, iar populatiile troglobionte sau stigobionte din ele sa dispara pentru totdeauna in dauna biodiversitatii din Romania.

1. Metode de protectie a mediilor si faunei subterane.

Metodologia de protectie a pesterilor – si implicit a faunei cavernicole – se bazeaza in principal pe limitarea vizitelor. „Cea mai buna metoda de protejare a speciilor subterane consta in protectia habitatului acestora”, afirma C. Juberthie (2000) pe buna dreptate. S-a constatat ca vizitarea frecventa, in grupuri mari, constituie factorul cel mai daunator pentru mediile subterane terestre, inclusiv pentru fauna lor. Solutia consta in conducerea vizitatorilor (care pot fi speologi amatori, turisti etc.) strict supravegheati de un ghid special instruit, care le da explicatiile cuvenite si le ofera, spre educatia lor ecologica, albume, pliante si alte materiale informative despre obiectivul speologic vizitat si necesitatea protejarii lui. Vizitele pot fi limitate in spatiu (numai la anumite sectoare din pestera, ca la Ghetarul de la Scarisoara sau Pestera Comarnic), sau in timp (nu se viziteaza locurile cu colonii de lilieci, cand acestea sunt prezente aici etc.).

In cazul pesterilor inchise, cu regim de rezervatie speologica de importanta exceptionala (de ex. Pestera de la Movile, Mangalia, ca unicat mondial), orice vizitare este interzisa – cheile fiind pastrate de doi speologi care nu pot intra unul fara celalalt. Pesterile declarate rezervatii speologice de interes stiintific pot fi vizitate de un numar limitat de speologi profesionisti sau de alti vizitatori cu autorizatie speciala, totdeauna in grup nu mai mare de patru persoane (cazul Pesterii de la Closani).

Pesterile pot fi inchise si in alte scopuri – accesibile numai persoanelor care le au in grija si vizitatorilor cu aprobari speciale. Este cazul pesterilor conservate pentru continutul in speleoteme fragile sau fauna cavernicola bogata; pesteri folosite numai pentru cercetari de speologie, geologie, meteorologie, geofizica etc., ca laboratoare in cadru natural; pesteri folosite pentru terapie, captari de apa potabila, ciupercarii, depozite de invechit vinul etc. O categorie aparte o constituie avenele inchise, pentru ca oamenii si animalele sa nu cada in ele.

In cazul pesterilor turistice, lucrurile se complica. Vizitatorii introduc involuntar pe haine si incaltaminte bacterii, polen si spori, ce se depun pe suprafata umeda a speleotemelor si produc acizi organici care, intrand in reactie chimica cu substratul calcaros, il corodeaza. La randul lor, becurile electrice inlesnesc dezvoltarea algelor, muschilor si ferigilor, care, de asemenea, determina coroziunea speleotemelor. Impotriva acestor „inamici” vegetali se utilizeaza diferite preparate chimice si se opreste o vreme sistemul de ventilatie. Daca se constata modificari in microclimatul pesterii, se reduce imediat numarul vizitatorilor.

In Romania nu sunt multe pesteri electrificate si amenajate cu alei, podete, balustrade, cabluri, becuri si reflectoare. Si este foarte bine ca este asa, pentru ca iluminatul electric continuu si chiar si cel intermitent, asociat cu vizitele foarte frecvente, este un factor distructiv pentru formatiunile de calcit si pentru lumea intunericului vesnic. Noi am vazut celebritati speologice ca Pestera Postojna (Postumia) din Slovenia, inzestrata, printre altele, cu sala de bal si bufet si in care am intrat cu trenuletul; ca Pestera Soreq din Israel, scaldata in lumina vie si prevazuta cu o sala de conferinte la intrare; ca Pestera Baumann din Germania, dotata cu becuri colorate la lumina carora se dezvolta muschi si ferigi si care dispune de o sala transformata in teatru, luminata cu proiectoare puternice; ca Pestera Katerinska de la Macocha (Cehia) in care lumina becurilor colorate favorizeaza cresterea muschilor; ca Pestera Bellamar din Cuba, in care becurile arunca o lumina alba si rosie asupra peretilor tapisati cu helictite si alte podoabe de calcit, din care o multime zac sparte pe planseu. Toate aceste efecte artificiale si consecintele nefaste asupra mediului speleic ne-au pus pe ganduri. In fond, vizitatorul, dornic de inedit, doreste sa vada o pestera naturala, nemodificata de mana omului, nedegradata, nepoluata. Iata de ce noi pledam pentru un speoturism practicat in pesteri neamenajate (dotate cel mult cu podete, trepte sau bare strict necesare in pasajele periculoase), de grupuri formate din cel mult 10 vizitatori, fiecare dotat cu cate o lanterna si neaparat insotit de un ghid bine instruit stiintific si inarmat cu o sursa de lumina mai puternica. Numai astfel, mediul subteran nu va suferi degradari ireversibile din pricina amenajarilor, iar turistii vor putea trai o experienta subterana autentica, intocmai ca speologii.

Dupa R. Tercafs, modelarea matematica cu ajutorul calculatorului reprezinta o metoda utila de lucru care poate fi aplicata cu succes in cazul determinarii distributiei faunei cavernicole intr-o pestera data. In acest scop, fiecare grup de animale este caracterizat prin preferintele lui fata de principalii factori abiotici: temperatura, umiditatea relativa si ventilatia. Dupa acelasi autor, o specie cavernicola trebuie conservata daca populatia care o reprezinta in pestera a ajuns la marimea minima. Nu inainte insa de a efectua urmatoarele statistici pentru a evalua sansele de redresare a numarului:

- o statistica demografica pentru a constata daca exista sanse de supravietuire si de reproducere cu succes a unui numar finit de indivizi;

- o statistica a mediului speleic, prin care se stabilesc variatiile temperaturii, umiditatii si ventilatiei, relatiile trofice (competitivii, pradatorii, parazitii), diferitele boli ale populatiei;

- o statistica genetica prin care sa se stabileasca schimbarile in frecventa genelor, fixatia randomizata si endogamia;

- o statistica a catastrofelor naturale (inundatii, seceta) care pot interveni la intervale neregulate de timp.

Conservarea habitatelor si speciilor subterane necesita actiuni practice si energice in teren pe baza legislatiei in vigoare. Unde este cazul, se intreprind campanii de depoluare pentru a elimina deseurile lasate de vizitatori, cadavrele de animale domestice aruncate in avene, materiale diferite aduse de viituri care au colmatat sifoanele etc. Restaurarea ecologica a mediilor subterane este posibila, dar foarte dificila si costisitoare. Deocamdata se cunosc doar incercari de curatire a pesterilor turistice prin indepartarea deseurilor, repararea speleotemelor sparte, stergerea mazgaliturilor de pe pereti etc.

Dupa C. Juberthie (2000), la baza politicii de conservare stau educatia si cunoasterea structurii, diversitatii si vulnerabilitatii pesterilor, a habitatelor si speciilor subterane si masurile de conservare. Dintre ele, educatia speologica a devenit foarte importanta. Tinerii si turistii de toate varstele care frecventeaza pesterile trebuie sa posede un minimum de cunostinte despre mediile subterane si despre importanta protejarii lor. In Romania, educatia se face in unele scoli la orele de ecologie, in cadrul asociatiilor speologice si ecologice, prin publicatii, postere, filme, televiziune, internet, diferite manifestari speologice, prin ghizii pesterilor turistice si la Scoala Nationala de Speologie de la Closani, pendinte de Institutul de Speologie „Emil Racovita”. Aici se desfasoara anual stagii de biospeologie (cel mai vechi datand din 1987), carstologie, paleobiologia vertebratelor si chiropterologie. Toate la nivel stiintific, dar pe intelesul tuturor. La stagiul de biospeologie se preda un capitol de conservarea mediilor si faunei subterane.

2. Metode de protectie a liliecilor

Cunoscandu-se vulnerabilitatea liliecilor si a habitatelor lor subterane, pe de o parte, si starea lor actuala in continuu declin, pe de alta parte, s-au luat masuri de protectie, s-au infiintat organisme si s-au incheiat conventii la nivel international, european si national.

Cei mai periclitati lilieci, care necesita o „protectie activa”, apartin unor specii troglofile din centrul si vestul Europei, cum sunt: Rhinolophus hipposideros, R. ferrumequinum sau Myotis emarginatus (B.W. Woloszyn, 2001). In afara de importanta lor pentru pastrarea biodiversitatii, exista si o ratiune practica, cea de a salva coloniile actuale de la disparitie. Liliecii europeni sunt insectivori, mari consumatori de insecte, dintre care multe sunt daunatoare. Astfel, N. Valenciuc si Tatiana Done (2001) arata ca Myotis myotis, una din speciile cele mai mari din Romania, consuma, in medie, intr-o noapte, o cantitate de insecte care cantareste mai mult de o treime din greutatea proprie, iar speciile mici mananca aproape cat cantareste corpul lor. O estimare facuta de N. Valenciuc in 1970 l-a dus la concluzia ca toate chiropterele din Romania, numai in timpul lunilor calde (cand sunt active) consuma mai mult de 400 tone de insecte. Deci, conchide autorul intr-un interviu publicat de Oana Chachula in „Info Club Speo Bucovina” (nr.2/2002), „liliecii de la noi, ca si din intreaga Europa – si nu numai – sunt prietenii si aliatii oamenilor. Ei constituie schimbul de noapte in consumul si limitarea numarului de insecte. Numarul lor este insa in continua scadere. A intrat lumea cunoscatoare in alerta. Ce se poate intampla cu agricultura, silvicultura, horticultura daca liliecii dispar ?”

: Pestera buhui : Cipru - republica Cipru (Capitala, populatie, suprafata, imn)

Dupa B.W. Woloszyn (2001), o protectie activa si eficace a liliecilor se poate realiza numai luand masuri concrete de ocrotire a locurilor de adapost si de hibernare, precum si a ariei de hranire. Cu alte cuvinte, trebuie luate acele masuri care sa le pastreze mediul de viata intocmai, atat calitatea, cat si diversitatea si capacitatea lui trofica, subliniaza autorul. In mod practic trebuie sa se tinteasca cu prioritate eliminarea tuturor pericolelor antropogene. Aceasta include controlul asupra intregului habitat, respectiv adaposturile coloniilor, vegetatia si succesiunea ei, toate asezarile si activitatile umane de pe cuprinsul acelui habitat.

In cazul pesterilor si minelor, cea mai necesara masura de conservare a coloniilor de lilieci consta in protectia impotriva deranjarii excesive de catre oameni. Dar despre acest aspect, despre comportamentul vizitatorilor in preajma coloniilor, despre montarea gresita a grilajelor la intrarea in pesteri, despre rolul educatiei tineretului si alte aspecte am vorbit deja in sectiunea precedenta a lucrarii (vezi „Metode de protectie a mediilor si faunei cavernicole”), asa ca nu vom reveni. Tinem doar sa subliniem ca, in deplin acord cu B.W. Woloszyn (2001), cea mai eficienta protectie a liliecilor consta in a lupta pentru schimbarea mentalitatii oamenilor, sa nu mai vada in ei pe reprezentantii unor forte malefice, ci, dimpotriva, ca pe niste fiinte nevinovate si benefice, integrate in mod natural in mediul inconjurator, folositoare omului in lupta sa impotriva daunatorilor.

3. Aspecte legislative ale conservarii habitatelor si speciilor subterane

Masurile de conservare a habitatelor si speciilor subterane sunt prevazute in diferite recomandari si conventii incheiate intre state la nivel international si european, la care a aderat si Romania. La nivel national exista legi si un minister al mediului, iar la nivel judetean hotarari ale consiliilor respective si inspectorate de mediu.

Conventii internationale si europene

Primele discutii asupra conservarii animalelor salbatice au inceput la sfarsitul secolului al 18-lea. Ele s-au soldat cu adoptarea unor legi. Dupa B.W. Woloszyn (2001), prima a fost legea privind protectia „insectelor, pasarilor si liliecilor” promulgata in Germania la 21 mai 1798. Au urmat alte doua legi, una in Polonia (1868) si alta in Olanda (1880). Dintre conventiile in vigoare, numai trei conventii internationale si patru europene se pot aplica la mediile si fauna subterana.

- Conventia de la Ramsar (2 februarie1971) pentru protectia zonelor umede. In 1996 a fost extinsa la acviferele subterane in carst, care prezinta o importanta internationala din punct de vedere hidrologic, ecologic, zoologic, estetic etc.

- Conventia de la Washington (3 martie 1973) pentru protectia faunei salbatice. Dintre speciile subterane sunt mentionate doar olmul (Proteus anguinus) siguacharo (Steatornis caripensis).

- Conventia de la Rio (13 iunie 1992) pentru protectia biodiversitatii in toate mediile de pe Terra.

- Conventia de la Bonn (23 iunie 1979) pentru conservarea speciilor salbatice migratoare terestre si acvatice. Un apendice din 1985 include speciile europene in cauza.

- Conventia de la Berna (19 septembrie 1982) pentru conservarea faunei salbatice si a habitatelor naturale. In Anexa II sunt trecute toate speciile europene „strict protejate”, printre care toti liliecii, cu exceptia pipistrelului (Pipistrellus pipistrellus); aceasta specie apare in Anexa III rezervata „speciilor protejate” care necesita o reglementare a exploatarii lor. Recomandarea speciala nr. 36 se refera strict la animalele subterane si habitatele lor (vezi mai departe).

- Conventia de la Malta (16 ianuarie 1992) pentru protectia mostenirii arheologice. Se refera deopotriva la minele, cavitatile si tehnicile artizanale si industriale legate de ele.

- Directiva Comunitatii Europene asupra conservarii habitatelor naturale, faunei si florei salbatice (Directiva „Fauna, Flora, Habitate” nr. 92/43 a CEE din 21 mai 1992). Ea a fost lansata in vederea restaurarii ecologice sau conservarii habitatelor naturale, a florei si faunei din anumite zone ale spatiului comunitar in cadrul unui program numit „Natura 2000”. In Anexa IV sunt trecute toate speciile de animale salbatice din spatiul C.E. care necesita o protectie stricta, inclusiv toate speciile de lilieci, iar in Anexa II, 8 specii de lilieci care au nevoie de crearea de noi zone de conservare.

La conventiile internationale si europene prezentate, putem adauga inca doua intelegeri (acorduri) care se refera strict la protectia chiropterelor:

- Acordul de la Londra (4 decembrie 1991) care obliga statele semnatare sa ia masuri concrete pentru inventarierea si conservarea siturilor cele mai amenintate; interzicerea deteriorarii habitatelor, capturarea si uciderea liliecilor; folosirea pesticidelor cele mai putin toxice in tratarea padurilor si culturilor agricole; implementarea programelor de cercetare care au ca scop protectia liliecilor etc.

- Acordul pentru conservarea liliecilor din Europa (Eurobat), bazat pe Conventia de la Bonn, in care se precizeaza ca in cazul speciilor migratoare se impune extinderea zonei de protectie la intreaga arie de migratiune.

Ca efect al aderarii Romaniei la cele doua acorduri in anul 2000, la 23 mai 2000 a fost promulgata Legea nr. 90 a protectiei liliecilor, iar la 31 martie 2001 a luat fiinta Federatia Romana de Chiropterologie, avand aceleasi scopuri si obiective. Ea a devenit persoana juridica la 26 martie 2002. Primul proiect de protectia liliecilor a fost obtinut la 1 iunie 2002, cu finantare din partea guvernului Marii Britanii (inf. pers. Victor Gheorghiu).

Recomandarea nr. 36 a Consiliului Europei

Recomandarea nr. 36 a Consiliului Europei se refera la conservarea habitatelor subterane (A) si a faunei acestora (B), inclusiv a liliecilor troglofili (C) – recomandare care, dupa C. Juberthie (2000), ar trebui extinsa la toate continentele. Redam, foarte pe scurt, continutul acestui document, in principal dupa varianta comentata de C. Juberthie.

A.     Recomandari privind conservarea habitatelor

Pentru conservarea habitatelor subterane se recomanda diferitelor tari europene:

a. intocmirea inventarului national al habitatelor subterane de mare valoare biologica, dupa urmatoarele criterii de selectie: toate tipurile de habitate subterane terestre si acvatice; habitate caracterizate prin prezenta unor specii cu adaptari evidente la viata subterana; habitate populate de biocenoze bogate in specii reprezentative pentru diferite regiuni biogeografice si climatice de pe glob; habitate terestre sau acvatice cu fosile vii; habitate cu cele mai reprezentative specii endemice din regiunea respectiva sau cu arealul cel mai restrans; habitate terestre cu specii foarte rare (de ex.:Ceueva de los Guacharas din Venezuela, cea mai importanta pentru colonia pasarii troglofile Steatornis caripensis); habitate unicat (de ex.: Pestera de la Movile – biotop sulfuros cu numeroase specii endemice, Pestera lui Adam de la Herculane – biotop tropical in plina zona temperata, Ghetarul de la Scarisoara etc.); habitate periclitate (de ex.: habitate subterane acvatice foarte vulnerabile la poluarea chimica sau organica, habitate terestre amenintate de extinderea unor cariere, vizitare foarte frecventa sau colectare excesiva de fauna); pesteri, cariere sau mine folosite de lilieci (indiferent de specie – toate sunt protejate) pentru hibernare sau cresterea puilor, habitate subterane terestre sau acvatice folosite pentru cercetari de durata, dat fiind valoarea lor stiintifica.

b. intocmirea listei cu habitate subterane protejate, folosind criteriile precedente, indicand la fiecare natura protectiei (fizica sau biologica) si legislatia; aceasta lista este necesara pentru ca multe arii carstice, habitate hiporeice ale paraielor de suprafata, mine cu lilieci sunt incluse in diferite tipuri de arii protejate (parcuri nationale, rezervatii naturale etc.) create pentru a conserva flora, pasarile sau mamiferele acvatice; de asemenea, pentru ca nevertebratele cavernicole, cel mai adesea, nu sunt luate in considerare si nu apar in inventarele de fauna protejata; toate aceste recomandari sunt, ca importanta, de prim grad;

c. intocmirea listei cu cele mai periclitate situri din fiecare tara;

d. intocmirea unei liste scurte, de maximum cinci habitate subterane naturale din fiecare tara de pe glob, importante pentru fauna sau unicitatea lor, pentru reprezentantii biogeografici sau diversitatea biologica; astfel se poate obtine, in final, lista celor mai importante habitate de pe Terra;

e. administrarea habitatelor in scopul protejarii nevertebratelor si vertebratelor cavernicole trebuie facuta in paralel cu inventarierea speciilor si cu studiul dinamicii populatiilor si a factorilor care afecteaza marimea acestora si diversitatea speciilor.

B. Recomandari privind conservarea speciilor subterane

Speciile de nevertebrate subterane, care necesita masuri speciale de conservare, trebuie sa fie identificate, studiate si incluse in asa-numitele „Liste Rosii” ca specii candidate la obtinerea statutului de „specii protejate” sau „specii strict protejate”, mai intai la nivel judetean (in cazul Romaniei), apoi national, european si international. Ultima „Lista Rosie” emisa de IUCN (International Union for Conservation of Nature and Nature Resources) dateaza din 199

C. Recomandari privind conservarea liliecilor troglofili

Juberthie (2000) grupeaza aceste recomandari in 6 puncte:

a)     intocmirea de liste regionale si nationale cu cele mai amenintate situri subterane (pesteri, mine, cariere), selectate pe baza unor observatii indelungate asupra coloniilor si migratiilor acestora pentru a ne convinge daca e vorba de adaposturi permanente, pentru reproducere si hranirea puilor sau pentru hibernare.

b)     intocmirea de harti regionale cu siturile subterane folosite de fiecare specie de liliac;

c)      intocmirea de harti nationale cu situri de reproducere si de hibernare folosite de lilieci;

d)     monitorizarea continua a populatiilor, folosind metode standard pentru a estima numarul de lilieci si a stabili care sunt speciile cele mai periclitate;

e)     studierea pe termen lung pentru a afla cauzele descresterii numarului populatiei (modificari in mediul inconjurator: taierea padurilor, schimbarea culturilor agricole, practici in agricultura intensiva cu pesticide care ucid insectele etc.);

f)      masuri de conservare aplicate concomitent in cele mai periclitate colonii (de hibernare si de cresterea puilor).

Aspecte legislative ale conservarii habitatelor si speciilor din Romania

Importanta covarsitoare a tezaurului biospeologic din tara noastra rezulta din urmatoarele cifre: din cele cca 450 de specii (250 terestre si 200 acvatice), mai mult de 350 sunt endemice. In ciuda acestui fapt, in Romania este conservata, exclusiv pe criteriul biospeologic, numai Pestera de la Movile (Mangalia), deja vestita pe plan mondial prin cele peste 30 de specii noi pentru stiinta descrise din ea si prin ciclurile trofice pornind de la bacteriile chemoautotrofe din apa sulfuroasa mezotermala. Conservarea mediilor subterane, in general, si a pesterilor cu sau fara perimetru de protectie, in particular, a fost si va ramane o problema nerezolvata in Romania, cata vreme prevederile din legile si ordonantele guvernamentale existente nu vor fi aplicate in totalitate pe teren.

Dupa E. Pop si N. Salageanu (1965), prima lege pentru protectia monumentelor naturii din tara noastra a aparut la 7 iulie 1930, ca urmare a propunerii lui Emil Racovita la intaiul congres al naturalistilor din Romania, tinut in 1928 la Cluj. In baza acestei legi si-a inceput activitatea Comisiunea Monumentelor Naturii (C.M.N.), care a functionat pe langa Ministerul Agriculturii si Domeniilor. Ea avea ca presedinte pe Andrei Popovici Baznosanu, iar printre membri erau E. Racovita, G. Valsan, Mihai Haret, Ionel Pop, Al. Borza si C.C. Georgescu. In perioada 1930-1946, Comisia a declarat 37 de monumente ale naturii (printre care Parcul National Retezat, Ghetarul de la Scarisoara, Pestera Comarnic, Rezervatiile Domogled si Beusnita) si a initiat primele cercetari stiintifice in spatiile ocrotite.

In 1950, printr-o noua lege (Decretul nr.237/1950, completat prin H.C.M. nr. 518/1954), Comisia Monumentelor Naturii a fost trecuta pe langa Prezidiul Academiei R.P.R. si dotata cu filiale la Cluj, Iasi si Timisoara. Masurile de organizare pe teren si de administrare a monumentelor naturii cadeau in sarcina Sfaturilor regionale si raionale pe teritoriul carora se aflau respectivele monumente. Spre deosebire insa de perioada de dinainte de 1944, cand sarcinile de ocrotirea naturii erau indeplinite exclusiv prin „munci de folos obstesc”, Comisia dispunea de un personal propriu, alcatuit din cercetatori specializati (biologi, ingineri silvici) si din paznici eficienti, bine instruiti, pentru fiecare monument sau rezervatie. Organizat astfel, numai in primii 15 ani (1950-1965), C.M.N.-ul a marit numarul pesterilor ocrotite, de la una (cat era in 1944) la douazeci, bazat pe referatele intocmite de specialistii care au studiat in prealabil obiectivele propuse pe teren. Am apucat si noi sfarsitul acestei perioade benefice pentru protectia naturii. Ne amintim, de exemplu, de Maria Magdalena, temuta de braconieri, care asigura paza Parcului National Retezat, batand potecile cu pusca la umar. Sau de Mihai Beu, paznicul si, totodata, ghidul Pesterii Comarnic, pe atunci cea mai mare din Romania. Era perioada cand autorii acestei lucrari, impreuna cu L. Botosaneanu, au propus, pe baza de studii aprofundate, rezervatiile Cheile Nerei si Pestera Popovat (M. Banatului).

In anul 1973, cand in lume incepea sa se resimta efectele crizei ecologice mondiale, in Romania s-a adoptat Legea nr. 9 privind protectia mediului inconjurator. Formal acceptabila, in practica s-a dovedit a fi un mijloc eficient de a sacrifica masurile de ocrotire a mediului in folosul dezvoltarii industriei, sursa de poluare a aerului, apei si subsolului. Rezervatiile naturale si monumentele naturii au trecut de sub autoritatea centrala a Academiei sub cea a Consiliilor locale. Lipsita de personalul de specialitate si de fonduri pentru a plati salariile paznicilor, C.M.N. a fost redusa la un simplu for consultativ. Totusi, ea a continuat sa declare „pe hartie” monumente si rezervatii naturale, inclusiv speologice (in anul 1983 numarul obiectivelor speologice protejate ajunsese la 59). Nemaifiind insa pazite, acestea erau ale nimanui, la indemana jefuitorilor. Incepuse o perioada grea pentru protectia pesterilor care mai dureaza si astazi si va dura, dupa noi, pana se vor angaja din nou de catre cei care administreaza rezervatiile paznici permanenti, bine platiti. Ramase fara paza, multe pesteri cu regim de protectie au cazut victima vandalismului unor vizitatori. Printre ele se numara Topolnita, Epuram, Gura Plaiului, Tecuri, Comarnic si Popovat.

Cam tot in acea vreme a luat avant miscarea speologica de amatori, care incepuse sa se grupeze in „cluburi” inca de prin 1060. In anul 1973 a avut loc prima reuniune nationala a cluburilor – organizata sub numele de „Speo-Sport” din initiativa alpinistului Emilian Cristea si a geologului Marcian Bleahu. Desfasurandu-se periodic, in toamna fiecarui an, Speo-Sportul a devenit un adevarat for national al speologiei, sub toate aspectele sale: explorare (expozitii de fotografii, proiectii de diapozitive, diasonuri si filme facute de speologi), educatie ecologica (cu accent pe protectia pesterilor) etc. Alaturi de fisele tipizate care consemnau calitativ si cantitativ noile descoperiri in curs de un an ale fiecarui club, criteriul protectiei pesterilor era la fel de important in alcatuirea clasamentului final al concursului cu care se incheia fiecare Speo-Sport. Conducatorii unor cluburi din Brasov (Walter Gutt), Cluj-Napoca (Iosif Viehmann, Bela Bagameri), Resita (Günther Karban, Mihai Tigla), Timisoara (C. Lupu), Suceava (Adrian si Tatiana Done), Bucuresti (Ica Giurgiu, Gh. Aldica), ca sa-i mentionam doar pe cei mai activi, s-au devotat cu trup si suflet ideii de protectie a pesterilor si a formatiunilor carstice de la exterior. Devenind custozi ai C.M.N., ei au educat in acest spirit nu numai pe membrii cluburilor respective, ci si pe tinerii speologi cu care au venit in contact. In total, au fost luate in custodie cca 50 de pesteri.

Din nefericire, chiar daca speoamatorii, calauziti neintrerupt in activitatea lor de cercetatorii Institutului de Speologie „Emil Racovita”, ferecau pesterile ocrotite cu porti prevazute cu incuietori sofisticate, nefiind pazite in permanenta ca pe vremea paznicilor salariati ai C.M.N., erau gasite adesea cu lacatele sfaramate, cu podoaba concretionara distrusa sau cu sapaturi in planseu. Asa s-a intamplat, de pilda, in repetate randuri cu pesterile Popovat, 2 Mai si Rasuflatoarei din Cheile Carasului.

Dupa 1989, asociatiile de speoamatori s-au grupat in societati regionale, pentru ca in 1994 sa ia fiinta Federatia Romana de Speologie, iar in interiorul ei „Comisia pentru protectia pesterilor”. La timp, pentru ca autoritatea statului fiind mult diminuata, prevederile legilor nu se mai aplicau. Nici muzeele judetene si nici macar Institutul de Speologie „Emil Racovita” nu mai aveau in plan teme de protectie a pesterilor si faunei cavernicole ca inainte de 1989.

In acest context a aparut legea protectiei mediului nr. 137/30.12.1995, care abroga legea nr. 9/1973 si orice alte dispozitii contrare noii legi. Articolele 54-59 din lege se refera la regimul ariilor protejate si al monumentelor naturii. „pentru conservarea unor habitate naturale, a biodiversitatii care defineste cadrul biogeografic al tarii, precum si a structurilor si formatiunilor naturale cu valoare ecologica, stiintifica si peisagistica, se mentine si se dezvolta reteaua nationala de arii protejate si monumente ale tarii” (art. 54).

Articolul 55 stabileste ca Autoritatea centrala pentru protectia mediului, la propunerea Academiei Romane, declara noi zone pentru extinderea retelei nationale de arii protejate si le incadreaza pe categorii; organizeaza reteaua de supraveghere, de paza a ariilor protejate si a monumentelor naturii si stabileste regimul de administrare si de abordare turistica; controleaza modul de aplicare a reglementarilor de catre cei ce administreaza ariile protejate si monumentele naturii; elaboreaza, editeaza, tine la zi si difuzeaza „Catalogul ariilor protejate si a monumentelor naturii”, precum si „Cartea Rosie a speciilor de plante si animale” din Romania.

In articolul 57 se subliniaza ca autoritatile administratiei publice locale, la solicitarea inspectoratelor pentru protectia mediului, alte organizatii interesate, persoane fizice sau juridice, pe baza documentatiei avizate de catre Academia Romana, pot sa puna sub ocrotire provizorie, in vederea declararii, arii protejate sau monumente ale naturii.

Articolul 59 ne intereseaza in mod deosebit. „Culegerea si comercializarea plantelor, capturarea prin orice mijloace, detinerea si comercializarea animalelor monumente ale naturii, detinerea si comercializarea unor piese mineralogice, speologice si paleontologice, provenite din locuri declarate monumente ale naturii sunt interzise.

Articolul 88 anunta ca, in scopul aplicarii eficiente a masurilor de protectie a mediului, vor fi elaborate legi speciale, revizuite sau noi, care sa dezvolte dispozitiile generale prezentate mai sus; printre ele figureaza si „legea gospodaririi obiectivelor de interes speologic, geologic si paleontologic”.

Dupa sase ani a aparut legea mult asteptata. Este vorba de Legea nr. 462 din 18 iulie 2001 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei si faunei. Articolul 5 (aliniatul 1) al acestei legi stabileste un regim diferentiat de ocrotire, conservare si utilizare pentru trei categorii de arii naturale protejate:

categorii de nivel national (rezervatii stiintifice, parcuri nationale, monumente ale naturii, rezervatii naturale, parcuri naturale);

categorii de nivel international (situri naturale ale patrimoniului natural universal, zone umede de importanta internationala, rezervatii ale biosferei, arii speciale de conservare si arii de protectie speciala;

alte categorii (stabilirea acestora nu este exclusa de lege).

Siturile carstice considerate „arii naturale protejate” pot fi incadrate la „zonele terestre, acvatice si/sau subterane, cu un perimetru legal stabilit si avand un regim special de ocrotire si conservare”. Prin „situri carstice” legea intelege tipurile geomorfologice deosebite, cum sunt „relieful pozitiv sau negativ (colinele, depresiunile, dolinele, seile, baile carstice, ponoarele, izbucurile si altele)”, care se pot conserva „in cadrul ariilor naturale existente sau in arii naturale de interes geomorfologic”.

Conform articolului 31, toate pesterile sunt bunuri ale subsolului, parte din bunurile patrimoniului natural geologic si speologic. In acceptia legii, toate cavitatile naturale sunt pesteri: „Pestera reprezinta orice cavitate naturala cu o dezvoltare mai mare de 5 m si suficient de mare, in sectiune, pentru a permite accesul omului … Resursele pesterii sunt obiecte, materiale, substante si forme de viata care exista sau se formeaza in mod natural in pesteri: formatiuni minerale, roci, sedimente, depozite paleontologice, situri arheologice, specii de plante si animale, acumulari de ape”. Legea contine, pentru prima data, o clasificare a pesterilor, care cuprinde patru clase:

„Clasa A: pesteri de valoare exceptionala care, prin interesul stiintific sau unicitatea resurselor, sunt reprezentative pentru patrimoniul speologic national si international”. Daca sunt declarate rezervatii stiintifice, in ele nu se pot face decat studii stiintifice pe baza unei autorizatii de la Academia Romana; este interzisa orice modificare sau amenajare care duce la schimbarea factorilor naturali.

„Clasa B: pesteri de importanta nationala care se disting prin marime, raritatea resurselor si prin potential turistic”. In aceasta categorie intra deopotriva pesteri declarate monumente ale naturii sau rezervatii speologice. In ele se pot efectua explorari, cercetari stiintifice sau turism ecologic – de asemenea, numai pe baza unei autorizatii de la Academia Romana.

„Clasa C: pesteri de importanta locala, protejate pentru semnificatia lor geologica, peisagistica, hidrologica, istorica sau pentru dimensiunile lor”. Legea nu specifica ce categorii de arii naturale protejate intra aici. Sunt permise explorari, cercetari stiintifice, amenajari turistice, speoterapia, captarea apei subterane sau alte forme de valorificare, pe baza unei autorizatii de la autoritatea locala responsabila cu pestera respectiva.

„Clasa D: pesteri care nu intrunesc conditiile pentru a fi incluse in categoriile A, B sau C”. Si in acest caz, legea nu specifica categoriile de arii protejate si nici reglementari relativ la valorificare sau protectie.

Articolele 32 si 33 se ocupa de protectia si conservarea pesterilor, inclusiv cu autorizarea. Conform articolului 32, sunt protejate prin efectul legii:

- toate golurile subterane cunoscute sau care apar la zi prin lucrari miniere, in cariere sau orice alt fel de lucrari;

- integritatea si echilibrul natural al pesterii, fiind interzisa orice activitate care le afecteaza.

- structura si morfologia spatiului excavat al oricarui gol subteran (=pestera, in spiritul legii);

- spatiul pesterii in care este interzis sau ingradit accesul persoanelor fara autorizatie;

- spatiul de la suprafata pesterii sau din zona intrarilor in care sunt interzise defrisarile, derocarile, efectuarea de baraje, constructii neautorizate sau explozii;

- zona de protectie care trebuie sa cuprinda o mica suprafata de la intrarea in pestera sau suprafata de deasupra pesterii;

- resursele pesterii, care nu pot fi distruse sau degradate prin sapaturi sau derocari neautorizate; in cazul faunei, fosilelor, obiectelor arheologice si speleotemelor se interzice colectarea, dislocarea, comercializarea sau colectionarea; se interzice, de asemenea, inscriptionarea interiorului pesterii sau poluarea ei prin depozitare de deseuri, cadavre, substante toxice sau ori ce fel de combustibil;

- portile sau alte lucrari de inchidere a pesterilor, marcajele si panourile indicatoare, atat din interiorul, cat si din exteriorul pesterilor;

- orice informatie privitoare la localizarea si identificarea pesterilor din clasa A.

Din expunerea noastra rezulta ca, daca la inceput de mileniu s-au facut unii pasi importanti in domeniul legislatiei privind protectia mediului, in ce priveste aplicarea legilor, situatia a ramas aproape neschimbata. Ca si in trecut, cata vreme pesterile nu vor fi pazite de gardieni inarmati ca silvicii, platiti de la bugetul autoritatilor locale, obiectivele speologice vor continua sa fie atacate si distruse de speobraconieri. Sa nu contam exclusiv pe dezvoltarea constiintei ecologice. Totdeauna vor exista in societate indivizi recalcitranti, certati cu legea, pusi pe distrugere. Vorba din batrani: paza buna trece primejdia rea !

Concluzii

Din datele prezentate rezulta necesitatea conservarii unor habitate subterane terestre si acvatice pentru comorile lor naturale, respectiv speleotemele de exceptie si diferite raritati mineralogice, piesele arheologice si paleontologice si, nu in ultimul rand, fauna troglobionta si stigobionta. In acest scop se impune inceperea de urgenta a studierii pesterilor si altor medii subterane din tara noastra care detin astfel de comori stiintifice, punand accentul pe inventarierea speciilor troglobionte si stigobionte amenintate cu disparitia, pentru a putea fi incluse pe „Lista Rosie” a Romaniei si in cea a Consiliului Europei. Concomitent ar trebui intensificata educatia ecologica a populatiei pe toate caile si completarea legislatiei in vigoare cu legea protejarii patrimoniului speologic, inclusiv a celui biospeologic.

BIBLIOGRAFIE

1.      JUBERTHIE C., 2000 – Conservation of subterranean habitats and species. In H.Wilkens, D.C. Culver, W.F. Humphreys (eds.). Subterranean systems, pp. 691-700. Edit. Elsevier, Amsterdam etc.

2.      POP E., SALAGEANU N., 1965 – Monumente ale naturii din Romania. Edit. Meridiane, Bucuresti, 179 pp.

3.      TERCAFS R., 1992 – The protection of the subterranean environment. Conservation principles and management tools. In A.I. Camecho (ed.), The natural history of Biospeology, pp. 481-52 Grafices Mar-Car S.A. Madrid.

4.      VALENCIUC N., DONE T., 2001 – Liliecii … intre mit si adevar. Editat de Fundatia de Speologie „Club Speo Bucovina”, Suceava, 108 pp.

5.     WOLOSZYN B.W., 2001 – Bats of Poland: distribution, habitat and conservation statuts. Publ. Of the Chiropterological Inf. Center, Inst. Anim. Syst. Evol., Polish Acad. Sci. Krakow, 25 pp.