Home - qdidactic.com
Didactica si proiecte didacticeBani si dezvoltarea cariereiStiinta  si proiecte tehniceIstorie si biografiiSanatate si medicinaDezvoltare personala
referate didacticaScoala trebuie adaptata la copii ... nu copiii la scoala





Biologie Botanica Chimie Didactica Fizica Geografie
Gradinita Literatura Matematica

Ecologie




Qdidactic » didactica & scoala » geografie » ecologie
Factorii ecologici



Factorii ecologici


FACTORII ECOLOGICI


1. Mediul de viata


Mediul de viata este definit de E. Racovita ca fiind totalitatea fortelor si energiilor lumii materiale care influenteaza viata unei fiinte. Mediul de viata mai poate fi cnsiderat drept totalitatea sistemelor vii si nevii pe care organismul le influenteaza si de care este influentat in activitatile sale in mod direct sau indirect.

Mediul de viata poate fi:

- abiotic, constituit din ansamblul elementelor anorganice din spatiul ocupat de organism, cu care acesta interactioneaza;



- biotic, constituit din totalitatea indivizilor din aceeiasi specie sau din specii diferite cu care individul vine in contact si interactioneaza.

Factorii ecologici. Dajoz (1971) defineste ca factor ecologic orice element al mediului capabil de a actiona direct asupra fiintelor vii cel putin in timpul unei faze a ciclului lor de dezvoltare.

Factorii ecologici reprezinta totalitatea factorilor abiotici (componente lipsite de viata) si biotici (organisme vii) cu care organismul vine in contact si interactioneaza reciproc.

Dupa Braun-Blanquet (1954), factorii ecologici  se clasifica astfel:

- factori climatici (energia radianta solara ca lumina si temperatura, apa si aerul );

- factori edafici sau pedologici;

- factori orografici;

-factori biotici.

Legile actiunii factorilor ecologici

Actiunea factorilor  ecologici este controlata de diferite legi.

1. Legea minimului. Agrochimistul german J. Liebig (1840) arata ca cresterea plantelor este limitata de un element chimic, atunci cand concentratia acestuia in sol este inferioara unei concentratii minime, sub care sinteza substantelor necesare nu mai poate avea loc. Prin extindere, in ecologie, un factor ecologic aflat sub o anumita limita minima, actioneaza asupra organismelor, limitandu-le cresterea si dezvoltarea normala.

Legea tolerantei a fost elaborata de Shelford (1911). Conform acestei legi dezvoltarea materieii vii este posibila numai intre anumite limite ale concentratiei factorilor ecologici. Reactia organismelor fata de factorii ecologici este redata de curba tolerantei. Aceasta curba se caracterizeaza printr-un punct de optimum, ce corespunde valorii cele mai preferate a factorului si doua puncte de pessimum, respectiv un minim si un maxim. Intre cele doua puncte de pessimum se afla zona sau domeniul de toleranta a factorului, ce exprima amplitudinea de variatie a factorului ce poate fi suportata de o specie.

Factorii limitanti sunt factorii care au efect inhibitor atat in concentratia prea mica, cit si in concetratie prea mare.Notiunea se aplica tuturor factorilor de mediu. Curba de toleranta este specifica, carecteristica pentru fiecare specie, factor ecologic,cit si etapa de dezvoltare ontogenetica.

Valenta ecologica este capacitatea organismelor de a tolera anumite variatii ale factorilor ecologici; unele specii pot tolera variatii mici, altele variatii mari privind intensitatea de actiune a factorilor. Pentru a exprima gradul de toleranta se folosesc termenii de steno=restrins si euri=larg.

Organismele se impart astfel in:

- stenobionte sau stenoice: stenoterme, stenofote, stenohaline, stenoionice, stenotope;

- euribionte sau eurioice; euriterme, eurifote, eurihaline, euriionice, euritope.

3. Legea actiunii combinate a factorilor ecologici. Mitcherlich (1921) arata ca in natura organismele sunt supuse actiunii globale a tuturor factorilor limitanti; in anumite conditii predomina unii sau altii dintre factori. In aceste conditii, limitele de toleranta sunt relative, putand fi modificate de efectul combinat al factorilor. De exemplu, reducerea luminozitatii duce la scaderea cerintelor plantelor pentru zinc; temperatura ridicata provoaca cresterea evaporarii apei din sol.

4. Legea substituirii factorilor ecologici (echivalenta partiala). Rubel (1930) arata ca factorii ecologici climatici, edafici, orografici si biotici sunt echivalenti si se pot inlocui reciproc. Sennikov (1950) arata ca nu exista o echivalenta absoluta.De exemplu: la lumina slaba, intensitatea fotosintezei ramine normala, daca se mareste concentratia CO2; in aparenta, lumina a fost inlocuita, in realitate este vorba de o compensare a efectului.

In virtutea principiului echivalentei partiale a factorilor ecologici, Walter (1960,1964) releva posibilitatea formarii unor biotopuri echivalente in regiuni cu orografie si climat diferit. De exemplu: intr-o regiune cu precipitatii abundente cum este Podisul Transilvaniei, pe versantii sudici se intalnesc biotopuri stepice; lipsa umiditatii din sol nu se datoreste lipsei de precipitatii, ci efectelor de scurgere si evaporarii intense determinate orografic. In regiunile alpine se formeaza biotopuri echivalente celor din zona polara, numite tundra alpina, chiar la latitudini mici.


3. Factorii climatici

3.1. Energia radianta solara

Energia radianta solara reprezinta unul din factorii indispensabili vietii pe Pamint. Soarele reprezinta sursa de energie ce intretine viata. Din energia emisa de Soare in spatiul cosmic, pe Pamint ajunge numai a doua miliarda parte, 5,44 x 1024J/an. Energia degajata de soare este o forma de radiatie electromagnetica. Din intreg spectrul electromagnetic, atmosfera terestra este transparenta pentru radiatiile ultraviolete, vizibile si infrarosii.

Radiatiile urtraviolete sunt absorbite in cantitate mare de stratul de ozon din partile superioare ale atmosferei, iar pe scoarta terestra ele reprezinta 10% din energia totala captata. Radiatiile vizibile strabat atmosfera, iar pe scoarta terestra ele reprezinta 45% din energia totala. Radiatiile infrarosii strabat de asemenea atmosfera, iar pe scoarta terestra ajung in proportie de 45% din energia totala captata.

Deci radiatia solara ajunge pe suprafata Pamintului ca lumina, sub forma de radiatii vizibile si caldura, sub forma de radiatii infrarosii. Kopen arata ca energia luminoasa si calorica se deosebesc ca un sunet inalt de unul coborit. Ele controleaza cresterea si dezvoltarea plantelor in moduri specifice.

Lumina prezinta o functie energetica si o functie informationala.

Prin functia energetica se intelege captarea energiei luminoase si transformarea ei in energie chimica potentiala in procesul de fotosinteza, obtinindu-se  astfel forme de energie utilizabila de catre toate organismele vii de pe Terra.

Prin functia informationala, lumina determina raspandirea plantelor pe glob. In functie de intensitatea luminii, plantele pot fi:iubitoare de lumina (heliofile) si iubitoare de umbra (sciatofile). Intensitatea luminii controleaza intensitatea procesului de fotosinteza: la plantele heliofile, intensitatea fotosintetica maxima este de 50.000 de lucsi (1/2 din lumina totala), punctul de compensatie (valoarea intensitatii luminii la care CO2 asimilat prin fotosinteza este egal cu CO2 eliberat prin respiratie) este de 700-1000 de lucsi; la plantele sciatofile, intensitatea fotosintetica maxima este la 10000 de lucsi (10% din lumina solara totala), punctul de compensatie este de 100-300 de lucsi.

In functie de natura liminii, in apa marilor si oceanelor are loc raspindirea tipurilor de alge:

- la suprafata, in zona bogata in radiatii rosii, numita zona eufotica predomina alegle verzi;


- la adincime, in zona saraca in radiatii rosii, numita zona disfotica predomina algele rosii.

In functie de durata zilei de lumina (fotoperioada), plantele pot fi: plante de zi lunga, plante de zi scurta si plante indiferente.

Trecerea la fructificare, respectiv asigurarea functiei reproductive a speciei se poate realiza numai dupa ce planta a suferit o anumita perioada de timp o anumita inductie fotoperiodica. Fotoperiodismul controleaza de asemenea raspindirea plantelor pe glob, plantele de zi scurta apartin zonelor sudice, unde lungimea zilei este de 12 ore, iar plantele de zi lunga apartin zonelor nordice, unde lungimea zilei este de 14-18 ore.

Temperatura (caldura) isi are originea in radiatia solara. Intensitatea radiatiei solare consta in cantitatea de caldura (calorii) primita timp de un minut de o suprafata de 1 cm2 asezata perpendicular (cal/min./cm2). Din radiatia solara totala, o parte se pierde in atmosfera, astfel ca la suprafata terestra ajung anumite valori ce reprezinta bilantul radiativ. Acesta variaza pe glob in functie de latitudine, fiind cuprins intre 80/Kcal/cm2/an in regiunile tropicale. In tara noastra, pe timp senin de vara bilantul radiativ este de 1 cal/cm2/min.

Radiatia solara reprezinta sursa de incalzire a solului si a aerului.

Temperatura solului este partea de energie solara absorbita de sol si transformata in caldura.Aceasta este partial reflectata in atmosfera ca radiatie terestra si partial consumata in procesele fizico-chimice si biologice. La aceasta se adauga cantitatea de energie rezultata din activitatea biologica a microorganismelor din sol. Solul bogat in substante organice are o activitate microbiologica mai ridicata. Temperatura solului controleaza germinatia semintelor si absorbtia apei si a sarurilor minerale in timpul perioadei de vegetatie.

Temperatura solului prezinta variatii periodice diurne si anuale. Variatia diurna cunoaste un minim dimineata, inainte de rasaritul soarelui si un maxim in jurul orei 13. Diferenta dintre maxim si minim este considerata amplitudinea diurna. Variatia anuala cunoaste un minim in ianuarie si un maxim in iulie, intre care se intinde amplitudinea anuala a temperaturii solului.

Temperatura aerului reprezinta starea de incalzire la un moment dat. Temperatura aerului prezinta variatii periodice diurne si anuale, precum si accidentale, determinate de latitudine, altitudine, forma si expozitia reliefului, nebulozitatea etc.

Variatia diurna inregistreaza un minim (ora 4-5 vara, 7-iarna) si un maxim (orele 14-15), intre care se intinde amplitudinea diurna. Aceasta poate fi redusa de microclimatul din interiorul asociatiilor vegetale. Variatia anuala inregistreaza un minim in februarie si un maxim in lunile iulie-august, intre care se stabileste amplitudinea anuala.

Temperatura solului si a aerului reprezinta unul din principalii factori ecologici care controleaza raspandirea plantelor.

Temperatura actioneaza dupa legea tolerantei, fiecare specie prezentand valori de minim si maxim ale temperaturii, numite si praguri biologice, in afara carora supravietuirea plantei nu este posibila. Intre acestea este situata temperatura optima, la care valorificarea conditiilor de mediu este maxima.

Pe planeta Pamant, majoritatea speciilor vegetale prezinta pragurile biologice situate intre 0-50°C, cu optimul de 16°-28°C. Exceptii in afara acestor limite sunt bacteriile si algele care traiesc la polul frigului din Asia la temperatura de -70°, muschii si lichenii din zapezile arctice care traiesc la temperatura de -30°, bacteriile si algele din fundul Oceanului Pacific, in vecinatatea Mexicului, care traiesc la temperatura de 100-400°C si Valea Mortii din California, care traiesc la temperatura de 50°C.

In cadrul preferendumului termic, plantele trebuie sa realizeze asa numitul bilant termic, care reprezinta suma gradelor de temperatura, respectiv insumarea temperaturii zilnice, caracteristica atat pentru intreaga perioada de vegetatie, cat si pentru fiecare fenofaza in parte. Nerealizarea acestui bilant nu permite cresterea unei specii intr-o regiune data. In cadrul preferendumului termic, valoarea temperaturii optime este foarte variabila, atat in functie de specie, cat si de fenofaza si este dictata de cerintele ecologice din zonele de origine. Astfel, pentru plantele de desert este de 20°-35°, pentru Tidestromia oblongifolia din Valea Mortii, California,S.U.A., de 450-500, iar pentru conifere 15°-25°C.

In afara preferendumului termic, temperatura actioneaza ca factor ecologic ce controleaza raspandirea plantelor si prin fenomenul de vernalizare. Acesta conditioneaza dezvoltarea, respectiv realizarea fazei retroductive a speciei, numai dupa actiunea unei anumite perioade de temperatura scazuta, numita si cerinta de frig.

Existenta pragurilor biologice termice ca factor limitant in raspandirea plantelor a determinat cercetarea rezistentei plantelor la temperaturi extreme. In functie de insusirile de rezistenta, Puia si Soran (1964) delimiteaza 5 grupe ecofiziologice:

- plante sensibile la scaderi usoare ale temperaturii care pier la temperatura de 0-10°C

- plante sensibile la inghet care tolereaza temperatura minima de 0°C;

- plante rezistente la inghet, care tolereaza temperaturi minime negative;

- plante sensibile la caldura, care pier la temperaturi mai mari de 30-45°C;

- plante tolerante la caldura, ce tolereaza temperaturi de pana la 60°C.


3. Apa

Sursa de apa pentru plante este oferita de umiditatea solului si de umiditatea atmosferica.

Umiditatea solului este asigurata de precipitatii (ploaie si zapada), roua si ceata. Precipitatiile sunt sursa cea mai importanta de apa. Cantitatea de apa variaza periodic cu anotimpul si accidental, cu regiunea.

In tara noastra, se inregistreaza un minim in luna februarie si un maxim in luna iunie; minimul se inregistreaza  pe litoral si in Delta Dunarii, de 300-400 l/m2, maximul este de 1200 l/m2 in zonele de munte, iar valorile medii, de 500-600 l/m2 la campie.

Roua si ceata ofera circa 10% din precipitatiile anuale.

Umiditatea atmosferica este cantitatea de vapori de apa din atmosfera, rezultata din evaporarea apei din mari, oceane, lacuri si transpiratia plantelor. Umiditatea relativa este raportul dintre cantitatea de vapori aflata la un moment dat si cantitatea de vapori din aerul saturat.

Umiditatea atmosferica prezinta variatii periodice diurne si anuale. Variatiile diurne inregistraza un maxim dimineata si un minim la ora 14, iar variatiile anuale inregistreaza un maxim iarna si un minim vara. In tara noastra umiditatea relativa a aerului este de 70% in Baragan si 83% pe litoral.

Apa reprezinta un factor ecologic limitant al raspandirii plantelor pe glob. In functie de necesarul de apa, plantele se impart in 4 grupe ecologice:

- plante hidrofile, care traiesc numai in apa;

- plante higrofile, care traiesc in zone cu umiditate ridicata;

- plante mezofile, care traiesc in zone cu umiditate moderata;

- plante xerofile, care traiesc in zone cu umiditate foarte scazuta.

Adaptarea plantelor din diferite grupe ecologice la conditiile specifice de mediu se face prin diferite caractere morfo-fiziologice ce controleaza intensitatea procesului de transpiratie.

Coeficientul de transpiratie reprezinta cantitatea de apa exprimata in litri consumata de catre o planta pentru producerea unui kg de substanta uscata. Acesta variaza intre 1064 la lucerna si 50-100 la plantele de tipul fotosintetic CAM. In functie de valoarea coeficientului de transpiratie, plantele pot avea un consum de apa ridicat, moderat si scazut.



Fiecare specie prezinta limite bine stabilite ale preferendumului hidric, existand chiar specii indicatoare pentru anumite conditii de umiditate. Valorile optimului variaza cu fenofaza, existand asa numitele faze critice pentru apa, situate in general in timpul cresterii vegetative si al infloririi. In afara limitelor de toleranta, supravietuirea nu este posibila.

Pe glob plantele se pot confrunta cu valori supraoptimale ale umiditatii, datorate in special inundatiilor, care sunt incompatibile cu viata. Cel mai des plantele se confrunta cu valori subminimale exprimate de seceta solului si seceta atmosferica.

Kramer (1959) clasifica plantele in functie de rezistenta la seceta astfel:

- plante care nu suporta seceta, cum sunt plantele de umbra;

- plante care suporta moderat seceta, cum sunt majoritatea plantelor;

- plante care suporta seceta prin diferite mecanisme, de exemplu retinere de apa, transpiratie redusa, tip fotosintetic CAM;

- plante care suporta seceta numai prin deshidratarea reversibila a protoplasmei.

Studiul mecanismelor fiziologice care asigura adaptarea plantelor la conditiile de mediu in functie de actiunea factorilor ecologici constituie obiectul unei noi ramuri a ecologiei, numita ecofiziologie vegetala.


3.3. Aerul

Aerul influenteaza viata plantelor atat prin compozitia chimica, cat si prin miscarile sale (vanturile).

Compozitizia chimica. Aerul atmosferic se contine cca. 4/5 azot, 1/5 oxigen si cantitati foarte mici de CO2, argon, heliu etc. Variatia cantitativa si calitativa a compozitiei chimice a aerului constituie un factor ecologic important.

Continutul de oxigen. In stratele inferioare ale atmosferei, la suprafata scoartei terestre, continutul de oxigen este relativ constant, si anume cca. 21%. Aceasta permite ca utilizarea oxigenului in respiratia aeroba sa fie generalizata, continutul de oxigen nefiind un factor limitant in aceste conditii.

In sol si la altitudine ridicata, datorita dificultatilor de aerare si reducerii presiunii atmosferice, continutul de oxigen scade. Astfel, cantitatea de oxigen devine un factor limitant pentru organismele din sol si pentru ecosistemele de altitudine.

In apa, oxigenul prezinta o solubilitate relativ scazuta, influentata de temperatura si salinitate care duce la scaderea concentratiei sale, fapt pentru care devine, de asemenea factor limitant. Scaderea concentratiei oxigenului poate fi determinata de consumul sau in respiratia organismelor acvatice, de incarcarea cu substanta organica biologica sau industriala etc.

Continutul de CO Plantele absorb anual in procesul de fotosinteza cca. 30-60 miliarde tone de carbon, sub forma de CO Totusi se considera ca in atmosfera, concentratia CO2 se mentine constanta. Recent s-a depistat o tendinta de crestere a concentratiei CO2 in atmosfera (0,029% in anul 1850 fata de 0,033% in prezent), evidenta mai ales in ultimele decenii. Calculele apreciaza ca prin aceasta crestere exponentiala peste cca. 60 ani concentratia CO2 in atmosfera va fi de 4 ori mai mare. Cauzele acestui fenomen sunt extinderea arderilor industriale, defrisarea padurilor ecuatoriale care produce oxidarea humusului si impiedica utilizarea CO2 in fotosinteza. Pesticidele micsoreaza capacitatea plantelor de a absorbi CO

CO2 contribuie la mentinerea radiatiei terestre, asa numitul efect de sera, determinand cresterea temperaturii medii a aerului la suprafata Pamantului cu 0,50C. Se preconizeaza ca pe aceasta cale va creste temperatura, incat in urmatorii 75 ani se va produce topirea ghetarilor din Oceanul Arctic. Aceasta ar avea grave consecinte ecologice. Efectul de sera datorat CO2 ar putea fi compensat insa de prezenta in atmosfera a aerosolilor cu efect contrar.

Miscarile aerului. Deplasarea maselor de aer, de obicei paralel cu suprafata pamantului poarta numele de vant. Cauzele vantului sunt diferentele de presiune atmosferica determinate de diferentele de temperatura. Directia vantului este orientata din zonele cu presiune mare spre cele cu presiune mica. Ea depinde de gradientul baric, dar si de frecarea de substart, determinata de formele de relief, prezenta covorului vegetal etc. Viteza vantului depinde de diferenta de presiune.

Vanturile se clasifica astfel:

- vanturi cu caracter constant, de exemplu alizeele;

- vanturi cu o anumita periodicitate, de exemplu crivatul, brizele, musonii;

- vanturi cu caracter de perturbari neregulete, de exemplu furtunile si uraganele.

Efectele ecologice ale vantului pot fi pozitive si negative. Ca efecte pozitive pot fi considerate transportul energiei termice, al umiditatii (norilor), al particulelor solide de praf, nisip, cenusa vulcanica sau radioactive, precum si polenizarea anemofila si raspandirea fructelor si semintelor. Ca efecte negative pot fi citate ruperile de arbori, desradacinarile, eroziunea solului, uraganele si furtunile, care au efecte catastrofale reprezentate de inundatii, paduri doborate etc.


4. Factorii edafici

Factorii edafici sau pedologici sunt legati de proprietatile solului. Solul reprezinta stratul afanat de la suprafata scoartei terestre capabil sa intretina viata plantelor. Solul actioneaza ca factor ecologic in special prin chimismul sau. Chimismul solului actioneaza prin reactia solului si prin regimul de saruri.

4.1.Reactia solului (pH-ul) poate constitui un factor limitant pentru plante. Speciile vegetale pot fi impartite in:

- stenoionice (cu valenta ecologica restransa) care pot fi acidofile, de exemplu cartoful si secara, care cresc la pH-ul 6, neutrofile, de exemplu graul, care creste la pH-ul 7 si bazofile, de exemplu orzul si lucerna, care cresc la pH-ul 8;

- euriionice (cu valenta ecologica larga), care sunt indiferente la valorile de pH.

Limitele de toleranta a pH-ului sunt pentru majoritatea plantelor cuprinse intre pH 3 si pH 9.

pH-ul acid este intanit in general pe solurile silicioase, iar plantele se numesc silicofile; datorita slabei nitrificari plantele de exemplu coniferele si ericaceele au micorize ectotrofe si endotrofe, iar plantele insectivore isi suplimenteaza nutritia cu insecte.

pH-ul alcalin este intalnit in general pe solurile calcaroase, iar plantele se numesc calcifile; solurile calcaroase au o solubilitate scazuta a metalelor grele si o activitate foarte ridicata de nitrificare si fixatoare de azot.

4. Regimul de saruri, respectiv concentratia de saruri minerale din sol poate constitui de asemenea un factor ecologic limitant in raspandirea plantelor.

In functie de concentratia de saruri, solurile pot fi:

- normale, cu o concentratie de 2-5 %o in solutia solului si de pana la 10 %o in sol;

- salinizate, cu o concentratie de saruri superioare acestor valori.

Solurile salinizate pot fi:

- solonet, cu saruri alcaline (tip Na2CO3), lipsite de saruri la suprafata, situate numai la adancime, de culoare cenusie;

- solonceac, cu saruri neutre (tip NaCl, CaCl2), cu saruri la suprafata, de culoare alba.

In functie de toleranta la salinitate, plantele pot fi:

- glicofile, care cresc pe soluri normale;

- halofile, care cresc pe soluri salinizate.

Plantele halofile pot fi:

- obligatorii, care cresc numai pe soluri salinizate;

- facultative, care pot creste si pe alte soluri, desi prefera solurile salinizate.

Dupa gradul de toleranta la salinitate, plantele halofile pot fi:

- halofile de saraturi puternice (Sueda maritima, Salicornia herbacea);

- halofile de saraturi moderate (Puccinellia distans, Plantago maritima);

- halofile de saraturi slabe (Matricaria chamomilla).


5. Factorii orografici

Factorii orografici sunt reprezentati de altitudinea, expozitia, inclinarea si configuratia terenului. Ei manifesta o actiune indirecta asupra plantelor, realizata prin modificarea factorilor climatici si edafici.

Altitudinea influenteaza factorii climatici temperatura, umiditate, luminozitate si vant. De exmplu, cresterea altitudinii determina scaderea temperaturii si cresterea umiditatii, ceea ce determina procesele de levigare si podzolire in sol. Rezultatul este etajarea vegetatiei in functie de altitudine.

Expozitia influenteaza temperatura si umiditatea aerului. Astfel, pe pantele sudice temperatura este ridicata si umiditatea este scazuta; aceasta va determina o vegetatie termofila si xerofila. Pe pantele nordice, temperatura este mai coborata si umiditatea este mai ridicata; aceasta va determina o vegetatie mezofila.

In zona de dealuri, zonarea culturilor se va realiza in functie de aceste conditii. Astfel, pe pantele cu expozitie sudica se vor cultiva vii si livezi, pe cand pe pantele cu expozitie nordica se vor mentine pajisti naturale si paduri.

Inclinarea pantei influenteaza atat factorii climatici cum sunt insolatia si umiditatea, cat si factorii edafici. Astfel, cu cat inclinatia este mai mare, cu atat insolatia este mai puternica, iar capacitatea de retinere a apei si acumularea substantelor organice in sol este mai redusa, in timp ce o parte din sol este spalat.

Un rol deosebit in inlaturarea acestor efecte il are vegetatia lemnoasa, care reduce insolatia, fixeaza solul si il fereste de eroziune. Despaduririle masive ce s-au realizat pe unii versanti de munte si de deal au dus la puternice alunecari de teren si fenomene de eroziune.


6. Factorii biotici. Populatia

Populatia este un sistem biologic format din indivizi interfertili de plante si animale ce apartin aceleasi specii si ocupa un teritoriu comun numit habitat.

Ca si individul, populatia are o ontogenie proprie: se naste, creste si moare. Existenta individului este scurta, pe cand populatia poate trai un timp mai indelungat. Atat la nivelul individului cat si al populatiei se manifesta o tendinta de stabilitate fata de conditiile de mediu, numita homeostazie.

6.1.Caracteristicile populatiei

Populatia prezinta anumite caracteristici proprii:

Efectivul sau marimea populatiei este reprezentat de numarul de indivizi ce alcatuiesc la un moment dat populatia unei specii. La populatiile naturale, efectivul real este greu de stabilit. Numai un efectiv mic, de pe un spatiu restrans poate fi in intregime inregistrat. In cele mai multe cazuri stabilirea efectivului se face prin estimari pe baza esantioanelor recoltate din mai multe puncte ale arealului. Se stabileste astfel efectivul relativ, care aproximeaza efectivul absolut.

Densitatea este reprezentata de numarul de indivizi pe unitatea de suprafata sau de greutatea materiei proaspete sau uscate a indivizilor pe unitatea de suprafata.

Abundenta este data in ecosistemele naturale de numarul de indivizi de pe o suprafata data. Deoarece numaratoarea devine imposibila uneori chiar pe suprafete mici din cauza numarului mare de indivizi, in aprecierea abundentei se folosesc scari conventionale. Dupa Braun-Blanquet, scara este: 1- indivizi foarte rari, 2 - indivizi rari, 3 - putin numerosi, 4 - indivizi numerosi, 5 - indivizi foarte numerosi.

Dominanta reprezinta proiectia pe sol a partilor aeriene a tuturor indivizilor unei specii. Ea poate fi exprimata si procentual. Dupa Braun-Blanquet, scara este: 1 - acoperire slaba, sub 1/20, 5 %;2 - acoperire 1/20-1/4, 5-25 %; 3 -acoperire 1/4-1/2, 25-50%;4- acoperire 1/2-3/4, 50-75% si 5- acoperire 3/4-4/4, 75-100%.

Distributia in spatiu poate fi:

- intamplatoare, independenta intre indivizi;

- uniforma, la distante egale;

- grupata.

Dupa Braun-Branquet scara este: 1-indivizi izolati, 2-indivizi in grupe mici, 3-indivizi grupati in palcuri, 4-indivizi care formeaza mici colonii, 5-indivizi in colonii compacte si extinse.

6.Cresterea populatiei

Cresterea populatiei este influentata de indicii de natalitate, mortalitate, emigratie si imigratie.

Natalitatea reprezinta numarul de indivizi aparuti intr-o populatie in unitatea de timp prin diviziune, germinare, ecloziune, nastere. Rata natalitatii este raportul dintre natalitate si efectivul populatiei sau un numar standard (100 sau 1000 de indivizi).

Valoarea ratei natalitatii este conditionata genetic si ecologic. Fiecare specie poseda un anumit potential genetic de a da urmasi, numit potantial biotic. Acest potential nu se realizeaza de obicei in mediu, din cauza presiunii acestuia. In cazuri exceptionale, cand conditiile de mediu sunt pe deplin favorabile, natalitatea ecologica se apropie de potentialul biotic, aparand explozii de populatii.

Mortalitatea reprezinta numarul de indivizi care mor intr-o unitate de timp. Rata mortalitatii este raportul dintre mortalitate si efectivul populatiei sau un numar standard (100 sau 1000 de indivizi).

Valoarea ratei mortalitatii este de asemenea conditionata genetic si ecologic. Fiecare specie poseda un anumit potential de longevitate, care este insa mult afectat de mediu: boli infectocontagioase, paraziti, pradatori, foame, clima nefavorabila. Se realizeaza astfel o mortalitate ecologica.

Imigratia si emigratia. Marimea populatiei mai poate fi determinata si de schimbul de indivizi cu alte populatii ale speciei. Astfel rata natalitatii este suplimentata de imigratie, iar rata mortalitatii de emigratie.

Rata de crestere numerica Intr-o populatie ideala, izolata de alte populatii ale speciei, cresterea numarului de indivizi este rezultatul diferentei algebrice dintre natalitate si mortalitate: r = n-m. Marimea coeficientului de crestere numerica (r) depinde de marimea natalitatii (n) si mortalitatii (m). Daca n>m, r>0; daca n<m, r<0; daca n=m, r=0.

Marimea ratei de crestere numerica la populatiile neizolate depinde si de imigratie si emigratie. Populatia creste cand (n+i) > (m+e) si descreste cand (n+i)<(m+e). Populatia este stationara cand n+i = m+e.








Contact |- ia legatura cu noi -| contact
Adauga document |- pune-ti documente online -| adauga-document
Termeni & conditii de utilizare |- politica de cookies si de confidentialitate -| termeni
Copyright © |- 2024 - Toate drepturile rezervate -| copyright