Doi prosti s-au intalnit candva la cruce de drumuri. Pe cel dintai il gonisera oamenii din satul lui, ca prea era din cale-afara de prost si le facea satul de ras. Celalalt se suise intr-o caruta in care se mai inghesuisera nouazeci si noua de prosti. Caruta cu prosti se rupsese de greul prostiei si prostii se imprastiasera care incotro, umpland lumea pan-n ziua de azi

— Buna vreme, om cu minte, spuse asadar primul prost vazand ca se intalneste cu unul care, desi soarele ardea, purta doua caciuli si trei cojoace.
— Multumesc dumitale, om cu scaun la cap, raspunse al doilea, bagand de seama ca drumetul ce-i daduse binete purta pe cap un scaun cu fundul spart.
Auzind fiecare vorbele celuilalt, pricepura prostii ca se intalnisera doi oameni de nadejde si hotarara sa-si urmeze calea impreuna, iar, daca mersera ce mersera li se facu sete.
— Buna ar fi acum, niste apa, spuse cel dintai.
— Phiii! Tare buna, incuviinta al doilea. Buna de tot

Si, ca un facut, dadura indata peste doua fantani asezate, cine stie de ce, una langa alta.
— Vezi ? Eu am sa beau dintr-asta, spuse prostul cu doua caciuli si trei cojoace, oprindu-se langa una dintre fantani.
— Oare cealalalta n-o fi avand apa mai buna ? intreba prostul cu scaun la cap.
Prostul cuminte cazu pe ganduri. Privi fantanile cu indoiala, si izbindu-se cu palma peste frunte, grai:
— Stii ca ai dreptate ? Pai, atunci din care sa bem?
— He-he, rase cel cu scaun la cap, te-nvat eu. Am zis ca a doua are apa mai buna? Iaca, bem dintr-a doua!
Dar prostul cuminte, cu doua caciuli si trei cojoace, cazu parca si mai tare pe ganduri.
— Asa-i, pare lesne de zis, raspunse el dupa o vreme, dar daca tot apa din prima fantana e mai buna, a?

Prostul cu scaun la cap casca atunci o gura mare, mare si n-o inchise decat dupa ce striga:
— Vai de mine! Si ce-i de facut?
— Iaca, macar ca sunt cuminte si umblu iarna-vara cu doua caciuli si trei cojoace, tot nu ma pricep ce sa spun, vorbi incurcat al doilea prost. Ce ne facem?

Si amandoi uscandu-se de sete, ramasera sa cugete. Oftau si cugetau. Cugetau si trageau cu coada ochiului cand la o fantana, cand la alta, neputandu-se hotari din care sa bea.
— Frate-meu, auzi ? Mor de sete! izbucni deodata cu glas plangator prostul cuminte.
— Dara eu! ii tinu isonul cel cu scaun la cap. Ma tem c-am si murit de-a binelea Dar cum sa bem asa, ca prostii!  Nu-i rusine ?
— Drept! Asa-i. Ca prostii nu putem bea, spuse al doilea prost, izbucnind in hohote de plans.
— Nu mai plange, ca-mi sfasii inima, rosti atunci cel dintai, plangand cu lacrimi cat bobul de strugure. Ce pacat ca nu suntem mai prosti, striga deznadajduit prostul cuminte. Am bea si noi ca prostii, si gata
Prostul cu scaun la cap cazu sfarsit langa ghizdurile uneia dintre fantani.
— Numai ca sa ne rapuna cu zile au sapat, te miri ce ticalosi, doua fantani taman aici. Si doua Una nu le-ajungea ?
Prostul cuminte se prabusi langa ghizdurile celeilalte si prinse a racni ca din gura de sarpe :
— Ajutor! Sariti, oameni buni! Murim de sete! Dar, cum se aflau departe de sat nimeni nu-1 auzi.

Prostul isi lua atunci ramas bun de la viata si inchizind ochii isi propti capul in tarana. Cand colo, nasul i se opri intr-un ochi de apa statuta, cursa din galeata cine stie cui.
— Bogdaproste! isi spuse usurat si, lipaind incetisor, sa nu-l simta tovarasul, bau toata apa aia verzuie.
Dar, sa vezi comedie, tot asa facu si prostul cu scaun la cap, care gasi si el langa fantana lui un ochi de apa incropita de soare.
— Hai, frate-miu, sa mergem, rosti atunci inviorat prostul cuminte. Da-le-ncolo de fantani pacatoase!
— Ca bine zici, fratioare, raspunse la fel de inviorat prostul cu scaun la cap. Lasa-le naibii de fantani
 
Si, incantati ca nu bausera ca prostii, cei doi intelepti isi urmara drumul carand doua caciuli, trei cojoace si un scaun cu fundul spart.

Cel ce nu i-a intalnit
Rog sa-mi scrie negresit.

Povestea ursului cafeniu, de Vladimir Colin

Ursii care traiesc la Polul Nord sunt albi. Cred ca din pricina asta le spune ursi albi (dar, fireste, daca vreunul dintre voi a aflat ca li se spune albi din alte pricini, il rog sa-mi dea de stire si sa nu ma mai lase sa scriu minciuni ). Asa
Ei, si iata ca printre ursii cei albi de la pol s-a ratacit intr-o buna zi un urs cafeniu, un urs mare si frumos, care venea tocmai din muntii nostri. Cum a ajuns el la pol sa nu ma intrebati, ca nu stiu. Ce stiu e ca s-a pomenit acolo si ca a inceput sa caste ochii la muntii de gheata si la focile care se zbenguiau pe ei.

- Ia te uita! Un urs murdar! striga o foca, si toate surorile ei incepura sa chicoteasca, sa hohoteasca si sa se prapadeasca de ras.
- E manjit tot!
- De la gheare pan' la bot!
- Vai, vai, ce caraghios!
- Parc-a fost muiat in sos!

Uite-asa radeau focile, radeau de nu mai puteau. Ursul nostru se uita in jur gata sa rada si el de ursul cel murdar (pentru ca ursii, se stie, se spala pe dinti in fiecare dimineata si seara, ba mai fac si baie) cand, spre marea lui mirare, nu vazu niciun urs.
- Nu cumva radeti de mine? intreba el suparat.
- Pai de cine, mai Martine?
- Eu sunt curat, spuse si mai suparat Martin. M-am spalat chiar azi dimineata.

Dar focile nu-l crezura si rasera mai departe, asa ca bietul urs isi lua talpasita, mormaind.
Si nu merse el cine stie cat, ca se intalni cu niste ursi albi.
- Fratilor! striga bucuros Martin. Ah! Ce bine-mi pare ca va vad
- Cine-i uratul asta care se crede frate cu noi? spuse cu dispret un urs alb.
- Ia te uita ce neobrazare! vorbi un altul.
De ciuda, bietul Martin simti ca-i dau lacrimile.
- Dar bine, fratilor, nu vedeti ca sunt urs, ca si voi?
-Ursii cumsecade sunt albi, raspunse primul urs alb, si fara a-1 mai invrednicii cu o privire, toti ursii albi plecara, leganandu-si ingamfati blanurile.

Martin se aseza pe un sloi si incepu sa planga.
- Facea sa bat atata cale pana la pol, ca sa gasesc aici numai batjocura? se intreba el. Vai, ce ursi rai traiesc printre muntii de gheata!

Si cum plangea asa, un pinguin se apropia incetisor.
- De ce plangi, ursule? intreba pinguinul.
- Cum sa nu plang, pinguinule, daca ursii albi ma dispretuiesc si rad de mine? Eu sunt cafeniu, la noi toti ursii sunt cafenii.
Pinguinul era o pasare tare isteata.
- Si numai pentru atata lucru plangi? Hai, vino cu mine!
Il duse pinguinul intr-un loc ferit si, cat ai bate din palme, aduse o bucata  de sapun.
- Ia sapuneste-te bine, de sus si pana jos! il indemna el pe Martin.
- Si tu? se supara ursul. Le-am spus si focilor ca sunt curat. M-am spalat chiar azi-dimineata!
- Nu-i nimic, raspunse pinguinul. Fa-mi mie placerea asta.
Bombanind, Martin se muie intr-un ochi de apa si prinse a se sapuni. De manios ce era se freca bine, bine, bine, si - iata - curand toata blana ii era plina  de clabuci albi sistralucitori.
- Asa, destul, spuse pinguinul.
Martin lasa jos sapunul si voi sa se vare in ochiul de apa, dar pinguinul il opri.
- Stai! Ramai asa!

Apoi il lua de mana si-l duse in mijlocul ursilor albi.
- Vai, ce urs frumos! striga un urs alb.
- Ce blana alba! se minuna al doilea.
- Si ce mandru straluceste in soare! sopti al treilea. Bietul Martin nu mai intelegea nimic. Dar era atat de bucuros de primirea care i-o faceau ursii albi, ca nici nu-si batu capul sa inteleaga. Ii multumi pin guinului si ramase printre ursii albi cu care juca „baz' si „baba-oarba', uitand de toate.

Deodata insa, un munte de gheata se apropie de sloiul pe care se jucau.
- Fugiti! Fugiti! striga un pui de urs si se arunca in apa, inotand voiniceste.

Ursii se oprira din joaca, vazura muntele si pricepura ca se va ciocni de sloiul lor, strivindu-i sub greutatea lespezilor de gheata. Speriati, sarira in apa si se departara degraba, in vreme ce Martin - neobisnuit cu viata de la pol-  ramase pe sloi. Cand intelese ce primejdie il paste voi sa sara si el in apa. Chiar in clipa aceea rasuna glasul inspaimantat al unei ursoaice:
- Puiul! Puiul meu! A ramas pe sloi!
Nici unul dintre ursii care se departasera nu scoase nicio vorba, nici unul nu cuteza sa se intoarca pe sloi. Martin se repezi si incepu sa caute ursuletul.
 
Il afla pe o movilita de zapada si-l lua in brate, dar in clipa aceea se auzi un troznet cumplit si muntele de gheata izbi sloiul.Totul paraia, se prabusea, valurile tasnira inalte cat muntele. Cu puiul in brate si ferindu-l de bucatile de gheata, mari cat o casa, Martin se pomeni in apa. Fusese ranit de sulitele de gheata. Dar puiul era nevatamat.
O lespede grea il impiedica acum pe Martin sa iasa la lumina. Cu chiu, cu vai sparse lespedea si, inotand, se ridica pe un sloi ce plutea, la adapost de alte primejdii.

Mama ursuletului se repezi sa-i multumeasca, dar, cand ajunse langa Martin, incremeni. Si la fel incremenira si ceilalti ursi albi. Clabucii de sapun din blana lui Martin se topisera in apa, si ursul nostru era din nou cafeniu
- Alb sau cafeniu, esti un urs bun si viteaz, spuse mama ursuletului, vazad cum puiul se prinsese cu labutele de gatul lui Martin. Iti multumesc
Niciunul dintre noi n-a cutezat sa ramana pe sloi    
- Nu blana il face pe urs, incuviintara si ceilalti ursi albi, adunandu-se in jurul lui Martin si strangandu-i care mai de care laba.
Din ziua aceea, Martin n-a mai fost nevoit sa-si impodobeasca blana cu clabuci  de sapun (treaba care l-a bucurat strasnic caci sapunul uscat ii pricinuia mancarimi cumplite si-l silea sa se scarpine cu toate cele zece gheare, ceea ce nu era deloc frumos si nici placut nu era).

Cat a ramas printre ursii albi s-a bucurat de cinste si prietenie, iar cand s-a intors acasa a alergat la prietenul meu, care scrie toate povestile pentru copii, si a povestit intamplarea. De atunci mai canta Martin si-n ziua de azi:

Crezi ca-mi pasa ca te stiu
Negru, alb sau cafeniu?
Inima sa-ti fie dreapta.
Eu te judec dupa fapTA

POVESTEA CEASULUI CI INIMA

Traia odata un ceasornicar baran. Intr-o zi, plimbandu-se printr-o padure de la marginea orașului, vazu un ceas aruncat la radacina unui stejar. Era mare cat un baiat sau o fetița de patru ani, avea limbile de aur și cifrele de pietre scumpe. Niciodata nu mai vazuse ceasornicarul un asemenea ceas!
Il privi pe toate parțile insa ceasul nu mergea. Il lua acasa și il desfacu sa il repare.

Pe vremea aceea, in fiecare ceas locuia un pitic. El era cel care mișca roțile dințate și batea cu un ciocanel, facand tic – tac, tic – tac . Ceasul pe care il gasise meșterul nu avea pitic. Avea insa un pitic intr-un sertar, de la un ceas care fusese strivit din greșeala de stapanul sau.
Repara ceasornicarul ceasul și il așeza in vitrina, doar, doar o veni pagubitul dupa el.

Intr-o zi trecu pe acolo imparatul care vazand ceasul dori sa-l cumpere. Il duse la palat și il așeza in sala tronului pazit de doi ostași.

Din ziua aceea se petrecu un lucru tare ciudat. De cate ori venea la palat cate un boier sa se planga ca-l necajesc țaranii, abia ii spunea imparatul: ”Vorbeste! Iți dau voie sa vorbesti o ora . ” ca ceasul cu limbi de aur si arata ca ora trecuse! Pleca boierul suparat, fara sa apuce sa deschida gura.
Daca venea insa o vaduva, care il invinuia pe boier ca-i fura si ultima bucațica de paine, imparatul ii spunea:
- Ei, vorbeste si tu! Iți dau voie o clipa .
Și iata ca dupa ceasul cu limba de aur, clipa ținea, ținea si nu se mai sfarsea .   Pleca vaduva numai cand spusese tot ce avea pe inima!

Daca au vazut asa, s-au strans boierii intr-o zi si s-au dus la imparat.
- Maria ta, nu se mai poate . Ceasul Mariei tale ne face viața amara. Nu merge bine, Maria – ta!
L-a chemat imparatul pe ceasornicar si i-a dat ceasul sa-l repare. ( . )

Ajuns acasa, ceasornicarul scoase piticul din ceas si il intreba ce se intampla.
- Mestere, mestere – ofta piticul – ce sa fac daca am   o inima? Inima ține cu oamenii nevoiasi si nu-i iubeste pe boierii hrapareți . Atunci pun ceasul sa mearga mai repede sau mai incet dupa cum cred eu ca e bine.
Mesterul dadu din cap. Doar avea si el o inima si-l ințelegea tare bine pe piticul cel inimos! ( . )
Pentru a iesi din impas, ceasornicarul apela la ajutorul altui mester, care dorind sa fie pe placul imparatului, construi un pitic de fier, fara inima, care sa puna ceasul in miscare ca si piticul adevarat.
Tare s-au bucurat boierii si imparatul de noul ceas! L-au asezat in sala tronului si, de atunci, din nou vorbira boierii cate o ora, iar nevoiasii cate o clipa .

Apoi, imbatranind, piticii din ceasornice se mutara, rand pe rand, in țara povestilor si in locul lor fura asezați pitici de fier, sau arcuri, lanțuri, pendule si cuci. Pana in zilele noastre se cunosc ceasuri cu arc, cu lanț, cu pendule sau cu cuc, dar ceasuri cu pitic sau cu inima nu se mai cunosc decat in povestile pentru copii. ( . )

Povestea celor sapte rate

Au fost odata sapte rate. Prima era schioapa, a doua era chioara, a treia avea ciocul stramb, a patra avea o aripa mai lunga decat cealalta, a cincea era cam jumulita de pene, a sasea n-avea coada, iar a saptea era nitel cam surda. Dar ce-are a face?

Fiecare dintre cele sapte rate credea ca e cea mai frumoasa din lume. Toata ziua se certau intre ele:

-Eu sunt cea mai frumoasa!

-Ba eu!

-Ba eu!

Daca au vazut, si au vazut ca nu se pot intelege, au hotarat sa mearga toate sapte la un judecator drept, judecatorul sa chibzuiasca si sa hotarasca de partea cui e dreptatea.

S-au dus intai la motan.

-Draga motanule, care-i cea mai frumoasa dintre noi?

Motanul le-a privit si le-a raspuns:

- Miau!

Bine, bine, dar ce inseamna “miau”? Ratele nu stiau. S-au dus atunci la caine:

-Draga caine, vrei tu sa ne spui care-i cea mai frumoasa dintre noi? Si ce inseamna vorba “miau”?

Cainele le-a privit si le-a raspuns:

-Ham!

Buna treaba! Acum erau si mai incurcate S-au dus la bou.

-Draga boule, vrei tu sa ne spui care-i cea mai frumoasa dintre noi? Si ce inseamna vorbele “miau! si “ham”?

Boul le-a privit si le-a raspuns:

-Mu-u-u!

Nu mai pricepeau bietele rate nimic! S-au dus la vulpe.

-Draga vulpe, vrei sa ne spui tu care-i cea mai frumoasa dintre noi? Si ce inseamna vorbele “miau”, “ham” si “mu-u-u”?

Le-a privit vulpea, s-a lins pe bot si, pentru ca avusese de multe ori de-a face cu tot soiul de rate si le invatase graiul, le-a raspuns:

Referat: Enigma Otiliei de George Calinescu - studiul operei si titlul Referat: Programul “Daciei Literare”. Literatura pasoptista

-Dragele mele, frumoase sunteti toate deopotriva. Dar, credeti-ma, nu-i mare lucru! Totul e sa fii gustoasa

Cele sapte rate au inceput indata sa se certe:

-Eu sunt cea mai gustoasa!

-Ba eu!

-Ba eu!

-Nu va certati,le spuse vulpea. Doar ati venit la mine, judecatorul cel mai drept Vreti sa stiti care-i cea mai gustoasa?

-Vrem! Vrem! macaira ratele, imbulzindu-se toate sapte.

Si vulpea inghiti prima rata, cu pene cu tot!

-Mda! spuse ea, lingandu-se pe bot. Gustoasa, nimic de zis

-Eu sunt mai gustoasa! striga insa o alta rata.

-Da? Nu vreau sa fiu nedreapta cu niciuna dintre voi. - raspunse vulpea. Si inghiti si a doua rata. La fel facu si cu a treia, a patra, a cincea, a sasea si a saptea.

Dar, chiar in botul vulpii, rata a saptea a inceput sa strige:

-Spune, spune! Asa-i ca eu am fost cea mai gustoasa?

Vulpea o inghiti cat te-ai sterge la ochi, se linse pe bot, apoi grai:

-Gustoase ca gustoase, ratelor, dar proaste stiu ca ati fost toate sapte.

Povestea fericirii, de Vladimir Colin

A fost, n-a fost, unii zic c-a fost. Intr-o coliba, la malul marii, traia batranul Cadar. Era un batran de treaba, dar vesnic amarat. Si cum sa nu fie, daca baba ii murise si nu-i lasase urmasi? Cadar era tot mai garbov si, pe seara, cand se a-seza cu picioarele incrucisate sub el, nu avea pe nimeni sa-l ajute sa se scoale, sprijinindu-l de subsuori. Greu ii venea lui Cadar sa se ridice de jos, si trist isi fu-ma luleaua, privind jocul valurilor.
    „Vai, vai, batranetea e ca un scaiete! Isi spunea adese. Oriunde ai apuca-o, te-nteapa si doare”
    Intr-o noapte se dezlantui o furtuna. Marea mugea ca o cireada de bivoli si vantul suiera fara incetare. Fulgerele se repezeau bezmetice. In coliba lui, Cadar asculta vuietul furtunii si se gindea: ” Daca ies in zori, am sa gasesc pe tarm lem-ne si pesti zvarliti pe nisip. O sa fie bine! ”
    Dar nu gasi pe tarm decat un stalp de piatra. Infasurat in ierburi de mare, stalpul parea impodobit cu haine de matase.
    „Mare noroc, spuse Cadar. Lemnele le arzi, pestii ii mananci, dar cu piatra asta ce faci? Pentru o casa n-ajunge, pentru greutati de navod e prea mare”
    Dar Cadar era un batran cu narav, si naravul lui era dorinta de-a afla toate cele. Scarmanandu-si cu degetele barbuta ascutita, se apropie de stalpul de pia-tra si incepu sa inlature ierburile care-l acopereau.
    - Allah!
    Stalpul nu era stalp, era un om de piatra. Si frumos ca o luna noua, si drept ca o trestie, si tanar ca feciorul pe care-l dorise Cadar. La gandul feciorului, lacrimi incepura sa picure din ochii batranului, si o lacrima cazu peste fruntea al-ba a omului de piatra. Iar unde cazu lacrima piatra se facu trandafirie. Dar Cadar nu vedea nimic, pentru ca plangea si mormaia:
    - Vai, vai, batranetea e ca un scaiete! Unde sa mai gasesc un fecior? Uite ca marea imi trimite unul, si-i mort, si-i de piatra
    Lacrimile lui Cadar curgeau pe fruntea de piatra si, unde cadeau, piatra se muia si se facea trandafirie, ca pielea de om.
    A stat Cadar din plans si a vazut: omul de piatra era alb si numai fruntea i se facuse trandafirie. A pus atunci Cadar mana si a simtit: omulde piatra era rece si numai fruntea i se incalzise. De bucurie a prins Cadar sa sara si sa topaie, pa-na a inceput sa sufle greu si a cazut pe nisip. Linistindu-se, a vrut sa duca la ca-pat schimbarea omului de piatra, dar s-a trezit ca nu mai are lacrimi. De unde la-crimi, daca-i fericit cum n-a fost demult?
    A stat de-a chibzuit, apoi a alergat sontac, sontac la bordeiul lui, a luat o ceapa si a inceput sa se frece la ochi. Se freca fara sovaiala, asa ca lacrimile au inceput sa-i curga din nou, dar de asta data avea grija sa picure toate pe omul de piatra, ca de prima data cazusera pe nisip si se irosisera degeaba!
    Cand pleopele i s-au umezit de lacrimile lui Cadar, a deschis omul de pia-tra doi ochi negri si stralucitori, iar cand lacrimile i-au picurat pe buze, a deschis gura si a spus:
    - Plangi, batran de treaba, plangi, ca nu ti-o fi plansul in zadar!
    Cadar cu gura radea de fericire si cu ochii plangea, din pricina cepii. Si cu mirare se uita la omul de piatra care avea acum un cap viu, frumos cum nu se mai vazuse. S-a oprit atunci Cadar si a intrebat banuitor:
    - Dar ai sa vrei sa-mi fii fecior? Ca sa stiu, sa nu ma ostenesc de pomana.
    A zambit omul de piatra si a raspuns:
    - Vreau. Plangi inainte
    L-a scaldat Cadar in lacrimi, pana s-a ridicat din nisip omul de piatra, si   s-a intins de i se auzira oasele trosnind.
    - Tare-am intepenit!
    A tras aer in piept si a sarutat mana zbarcita a lui Cadar, soptind:
    - Tata
    Din nou l-a cuprins pe Cadar o fericire nebuneasca, din nou a prins sa sa-ra pe nisip, ca un tap. Cand s-a mai linistit, a intrebat:
    - Cum te cheama, feciorul tatii?
    - Tasin, a raspuns omul de piatra. Mama mea e Aise, fiica marii, si neamul nostru nemuritor. Dar un vraci dusman m-a prefacut in stana de piatra, si stana trebuie sa raman pana ce un om s-ar fi milostivit de mine si, cu lacrimile lui, m-ar fi dezlegat. Vraciul dinadins mi-a legat soarta de lacrimile unui om, pentru ca pe fundul marii, unde traim noi, nu se afla oameni, mai lamuri tanarul. Dar mama mea, Aise, s-a folosit de furtuna de azi noapte si m-a trimis pe pamant, unde tu, tata, m-ai mantuit.
    Tasin se intoarse apoi cu fata spre mare si striga de trei ori:
    - Ibadula, deschide poarta!
    La al treilea strigat apele se miscara, se desfacura ca doua canaturi, iar Cadar vazu fundul marii. Pe o perna de catifea sedea o femeie inalta si albastra ca marea. Femeia zambi si-si intinse bratele spre Tasin.
    - Vino, spuse omul de piatra si, luandu-l pe Cadar de mana, pasira pe fun-dul apei, acolo unde nisipul auriu stralucea ca soarele. Iata, mama, cine m-a dez-legat de blestem, adauga tanarul, impingandu-l inainte pe Cadar.
    Femeia albastra se ridica in picioare si, sarutand mana batranului, rosti cateva vorbe care semanau cu fosnetul valurilor linistite:
    - Nu suntem bogati, Cadar, dar cere-ne ce vrei. Pentru binele pe care ni   l-ai facut, aproape ca nu poti capata rasplata
    - Ce sa cer? raspunse Cadar. Doar sa gasim un cadiu si sa scriem un contract de casatorie
    - De casatorie? Cu cine?
    - Cu cine, daca nu cu tine, femeie albastra? rase Cadar. Tasin e fiul tau, si-acum e si al meu
    Au ras de gandul nastrusnic al batranului, si Cadar a ras cel mai tare.
    - N-am nevoie de alta rasplata, vorbi el apoi. Feciorul meu Tasin imi ajun-ge.
    Femeia albastra il ruga pe Cadar sa-i ingaduie lui Tasin sa vina din cand in cand s-o vada si bitranul nu se impotrivi. Aise, fiica marii, ii darui atunci lui Ca-dar o naframa, cusuta cu fir scump, dupa care-i lasa sa plece.
    - Arata-mi casa noastra, spuse Tasin cand ajunsera la tarm, iar portile ma-rii se inchisera in urma lor.
    Casar il duse la bordeiul lui, in care intrara dupa ce isi scoasera incalta-rile. Bordeiul lui Cadar era sarac, si pe jos se afla o singura rogojina. Incolo, ni-mic
    - Ei, tatuca, spuse Tasin, vad ca trebuie sa ma apuc de treaba Dar mai intai da-mi de mancare, sa prind puteri.
    Ii aduse Cadar o ceapa, sora cu ceapa cu care se frecase la ochi, ii aduse un bostan.
    - Asta-i mancare? intreba Tasin. Nu vad pilaf, nu vad salma! si luand fru-moasa naframa pe care fiica marii i-o daduse lui Cadar o scutura peste rogojina.
    Care nu fu mirarea batranului, vazand si pilaf si salma! Fara multa vorba, se apuca sa manance. Tatal si fiul aveau in fata doua strachini cu mancare, dar cu cat luau din pilaf, cu atat crestea muntele de orez din strachina. Au mancat o zi si o noapte, fara sa sfarseasca nici pilaful, nici salmaua
    - Te-ai saturat? intreba Tasin.
    Cadar apuca un ultim bob de orez, il inghiti si spuse multumit:
    - Acum, cu bobul asta, m-am saturat.
    Tasin acoperi atunci strachinutele cu frumoasa naframa daruita de fiica marii, si strachinutele pierira de parca n-ar fi fost. Cadar incepu sa caste, dar Ta-sin ii vorbi asa:
    - Tatuca, vad ca ti-e somn. Culca-te. Eu sunt pus pe fapte mari, asa ca nu pot dormi.. Ce-ti doreste inima?
    - Feciorul meu Tasin, bucuria mea, raspunse Cadar, inima-mi doreste un singur lucru, dar se spune ca nu-i usor de gasit. Inima-mi doreste fericirea.
    Tasin rimase pe ganduri. Pe vremea aceea nu se auzise de fericire, ca viata oamenilor era tare ticaloasa. Cererea batranului il umplu de mirare.
    - Ce este fericirea? intreba el.
    - Se spune, cuvanta Cadar, ca fericirea e tot ce-ti poate dori unul mai de pret. Daca are fericirea asta, nu mai doreste nimic
    - Si unde se afla fericirea? mai intreba Tasin.
    - Vezi, ofta Cadar, asta n-as putea spune. Poate ca stie padisahul
    - Si unde sta padisahul? intreba pentru a treia oara Tasin.
    - In Cetatea Veche, dincolo de Marea Albastra, pe Insula Galbena. Dar, feciorul meu Tasin, padisahul e hain, nu primeste pe oricine, iar daca-l primeste nu-i spune decat ce vrea el
    Isi lua ramas bun Tasin si Cadar se culca pe rogojina, iar, cum se culca, pe data adormi. Dar Tasin nu dormea.
    Se duse la malul Marii Albastre si striga de trei ori, asa cum mai strigase:
    - Ibadula, deschide poarta!
    Portile marii se deschisera si Tasin incepu sa paseasca pe nisipul moale de pe fund. Mama lui, Aise era albastra, dormea, asa ca n-o deranja. Merse o noapte, o zi, si inca o noapte, si inca o zi. Dar cine-ar putea povesti cate-a vazut in drumul lui? A vazut pesti mari si pesti mici, a vazut delfinii negri, arapii marilor, a vazut meduze moi si colorate, a vazut stele de mare. Si cate, cate altele n-a vazut! Pe seara a ajuns la Insula Galbena.
     Era o insula de piatra, o insula care semana cu o lamaie uriasa. Iar in varful insulei se vedea Cetatea Verde, iar in Cetatea Verde, zidit din piatra verde, se inalta palatul padisahului.
    Se invarti Tasin in jurul insulei, peretii de piatra erau  netezi ca niste oglinzi si nu putea urca pe ei. Ce era de facut?
    Ocolind pentru a doua oara insula, zari o crapatura chiar acolo unde se iz-beau valurile, spargadu-se intr-o frematare inspumata. Isi vari degetele in crapa-tura de piatra si indata se simti apucat. O putere uriasa il tragea in crapatura in-gusta. Se mira cand isi dadu seama ca trupul lui trecea prin peretii care i se pa-rura atat de apropiati, iar mult timp sa se mire nu avu. Se trezi curand intr-o inca-pere cat o moschee.
    Era toata de piatra galbena si piatra stralucea si arunca focuri galbene, lu-minand ca zece sori la un loc. De teama sa nu orbeasca, Tasin inchise ochii  si-i deschise iar, putin cate putin.
    Incaperea era goala. Dar in mijlocul ei, pe pardoseala de piatra, se afla un caine mare, cu blana alba.
    - Tu m-ai adus aici? striga Tasin, si cainele isi misca bucuros coada, dand din cap.
    Voinicului i se paru ca dulaul e gata sa-i spuna ceva, dar se auzi un sunet de gong. Cainele tresari si pieri.
    Ramas singur, Tasin cerceta incaperea de piatra si, gasind o usa, o des-chise.  Merse printr-un coridor, urca si cobori nenumarate scari, pana la urma se opri in dreptul unei usi. Auzea cantece imsotite de tobe. Deschise usa.
    Se afla intr-una din incaperile padisahului. Sultanul sedea pe o perna de catifea verde, alaturi de vizirul lui, iar in fata lor jucau patru roabe aduse din tari indepartate, o roaba alba, o roaba galbena, una neagra si o alta rosie.
    La zgomotul usii deschise de Tasin, sultanul se intoarse.
    - Cine esti? striga padisahul scotand hangerul.
    - Am de spus o taina padisahului, pentru care am sa capat de la el o lamu-rire, grai cu indrazneala Tasin.
    - Nu-l crede, lumina a luminilor, striga vizirul, care era un om rau. Porun-ceste mai degraba sa vina gadea.
    Padisahul era spanchiu. Il privi pe vizir, dar ochiul lui era atintit asupra lui Tasin.
    - Bine, spuse el. Taie-i capul!
    Intr-o clipa se repezi Tasin si, cu palosul reteza capatana vizirului. De spaima, sultanul se facu verde la fata ca perna pe care sedea, in timp ce roabele tipau ascutit.
    - Cece-ai facut, ticalosule?
    - Am indeplinit porunca padisahului, raspunse linistit Tasin.
    - Tie trebuia sa-ti taie capul! striga manios sultanul. Unde mai gasesc a-cum un vizir?
    Tasin rase si in incapere se facu deodata multa lumina.
    - Viziri se gasesc pe toate drumurile! Dar, daca vrei, taie-mi capul.
    Voinicul veni langa sultan si-si pleca fruntea. Sultanul scoase hangerul si izbi o data, de doua ori, de trei ori. Apoi arunca hangerul, care se strambase si se turtise la varf.
    - Ce-i asta? balbai padisahul. De ce nu mori?
    Tasin radea.
    - Ai carnea tare, baiete, se uimi sultanul. Piatra, nu alta.
    Daca ar fi stiut ca Tasin e chiar un om de piatra, nemuritor, s-ar fi mirat mai putin.
    Sa lasam asta, grai voinicul. Taina pe care voiam sa ti-o dezvalui e ca vizi-rul uneltea sa te ucida, chiar adineauri. De asta l-am si pedepsit.
    - De unde stii? striga sultanul.
    Tasin se pleca, scoase un sul din buzunarul hainei scumpe a vizirului si i-l intinse.
    - Intr-adevar, spuse sultanul, dupa ce citi randurile scrise. Blestematul pre-gatise firmanul care-l numea padisah Ce vrei ca rasplata?
    - Atat: sa-mi spui unde se afla fericirea.
    Sultanul se foi pe perna lui verde si se uita ciudos:
    - Cere-mi ce vrei. Iti dau aur si pietre scumpe, iti dau o raia intreaga, iti dau roabele astea si tot ce cuprinde palatul meu, dar unde se afla fericirea nu-ti spun.
    - Nu-mi trebuie nimic, raspunse Tasin. Unde se afla fericirea?
    - Nu-ti spun, n-auzi?
    Tasin se apropie de sultan si-i atinse bratul drept. Bratul i se impietri.
    - Unde este fericirea?
    - Nu-ti spun!
    Tasin facu de piatra si bratul stang al sultanului, dar padisahul nu se dadu batut. Sfarsi prin a ajunge om de piatra. Tasin il lasa in sala frumos impodobita si se intoarse in incaperea de piatra galbena, unde gasi din nou cainele cu blana alba. Cainele dadu din coada si-l apuca de mana, incercand sa-l traga dupa el.
    - Unde ma duci?
    Cainele latra vesel si-l trase mai departe. Luandu-se dupi el, trecu prin sali unde nu se afla picior de om, dar care erau pline de fel de fel de minunatii, si a-junse in gradina palatului. Trecu printre pomi de toate soiurile si se oprira sub un mar urias. Cainele incepu sa scurme cu labele si scoase la lumina un belciug mare, de fier. Tasin apuca belciugul, trase cu putere, si un chepeng se deschise. Dupa ce coborara niste trepte de lemn, aproape putrezite, intrara intr-un garlici intunecat. Strecurandu-se prin chepeng, o raza luci undeva in bezna. Cainele latra si se repezi inainte, apoi se auzi un clipocit:
    - Asteapta afara!
    Supunandu-se poruncii rostite in soapta, voinul iesi din garlici, macar ca nu intelesese cine vorbea. Nu astepta prea mult. O fata nespus de frumoasa se arata in gura chepengului si urca treptele.
    - Cine esti! intreba uimit Tasin.
    - Ma cheama Umie, raspunse fata. Si-i povesti cum padisahul o furase voind s-o vare in haremul lui, cum se impotrivise si vizirul cel rau o preschimbase in caine. In carliciul asta e Lacul-de-sub-pamant-care-nu-minte, mai spuse fata. In apa lui toate arata asa cum sunt, si eu m-am prefacut in Umie.
    Tasin o asculta si-i fremata inima. Frumoasa era Umie!
    Se plimbara tacuti prin gradina palatului, departandu-se de sultanul impie-trit pe perna lui verde. Ajunsera la un lac umbrit de salcii si gasira langa tarm o barca cu vasle de aur. Se urcara in barca si trecura pe celalalt mal. Acolo se sfarsea gradina.
    - Umie, vorbi Tasin, va trebui oare sa ne despartim? Abia te-am intalnit
    Fata rase si frumoasa ei salba de la gat suna usurel.
    - Ai uitat pentru ce ai venit in Cetatea Verde?
    - N-am uitat, raspunse Tasin. Dar afurisitul de sultan nu mi-a destainuit unde pot gasi fericirea
    - Si, daca stiu eu?
    Voinicul o stranse in brate.
    - Umie
    - Da, cred ca stiu unde se afla fericirea. Numai in tara Van, spuse fata, desprinzandu-se din bratele lui Tasin. Acolo e patria mea E departe tara Van, Tasin, dar cu papucii de fier putem ajunge intr-un ceas.
    - Dar de unde luam papucii?
    - Papucii, raspunse Umie, ii putem lua numai de la batranul Ali-ochi-zgar-cit, care are singura pereche aflatoare in lumea intreaga. Sa vedem ce ne-o cere in schimb
    Asa au plecat sa-l caute pe Ali-ochi-zgarcit. Era acesta un mosneag care se purta calic, cu o camasa rupta, salvari peticiti si un turban bun mai degraba de cuib de ciori decat de turban. Si se purta calic, desi avea saci cu aur si pivnite cu bogatii adunate din lumea intreaga. Papucii de fier se numarau printre ele.
    Cand l-au gasit, zgarcitul tocmai sfarsise masa alcatuita din doua coji de paine uscata si doua pahare cu apa.
    - Salem! spusera cuviincios tinerii.
    -Salem! mormai Ali, aruncandu-le o privire rea.
    Altminteri nu se osteni sa-i intrebe ce doresc, si nici nu-i pofti la masa, cum ar fi facut un om de treaba.
    Tasin insa nu mai parea stanjenit.
    - Cinstite Ali, spuse el, am venit la tine pentru o treaba insemnata. Avem nevoie de papucii de fier.
    - Papucii? striga zgarcitul. Care papuci? Si de ce imi vorbesti mie de pa-puci?
    - Pentru ca numai tu ai singura pereche de papuci de fier care ne trebuie.
    Suparat, Ali dadu din maini:
    - Amn-am nimic! Sunt sarac, sarac lipitToata lumea spune: ”Ali are! Du-te si cere-i lui Ali”. De unde sa aiba Ali? Ii da cineva de pomana? Macar de s-ar milostivi careva si-ar veni cu vorbe placute: „Poftim, cistite Ali, am venit sa-ti dau” Dar nu! Toti cer, cer, ca si cum as fi Allah sau cel putin Profetul lui, bine-cuvantata-i fie amintirea N-am! N-am papuci, n-am nimic, vai de batranetele mele
    Umie zambi. Tasin rase din toata inima.
    - Cinstite Ali, vorbi el, eu am venit sa-ti dau ce-ai sa-mi ceri pe papuci!
    - Nu s-ar putea sa-mi dai, fara sa ceri nimic? intreba plin de nadejde Ali. Fie-ti mila de un biet batran
    - Asta nu, raspunse Tasin. Dar am sa-ti dau mai mult decat astepti.
    - O, daca mi-ai da tot ce se poate da, striga insufletit batranul, daca mi-ai da marea cu sarea! Eu sa am tot si ceilalti nimic. Sa moara de foame Ce fru-mos ar fi!
    - Bine, spuse incruntat Tasin. Si, batand din palme, striga de trei ori: Iba-dula, pofeste-ncoa!
    Se auzi un muget inspaimantator. La chemarea fiului albastrei Aise, ma-rea iesea din matca ei napustindu-se spre locuinta lui Ali-ochi-zgarcit. Se rosto-golea val dupa val si fiecare-l incaleca pe cel dinainte, grabind sa-l intreaca. Si a-junsera la tinta. Il luara pe Ali pe sus, atat de repede, incat ii cazu turbanul, dar nu destul de repede ca o cioara sa nu aiba vreme sa-l apuce, cu gandul sa-si fa-ca din el cuib pentru pui.
    - Destul, Ibadula! striga iarasi de trei ori Tasin, iar vuietul se potoli fara veste si marea se intoarse in adancurile ei, tarandu-l cu ea pe Ali, care se putu in sfarsit satura.
    Intovarasit de Umie, Tasin sparse lacatul atarnat la poarta pivnitei batra-nului zgarcit, si tinerii intrara. Ce nu le vazura ochii! Saci cu aur, saci cu pietre scumpe asezate cu socoteala – un sac cu safire, altul cu rubine, altul cu smaral-de, si tot asa, cate un sac pentru fiecare nestemata – apoi lazi cu haine, cu bla-nuri, cu matasuri. Gasira saci cu grau mucegait, pentru ca Ali n-avea ce face cu graul pe care-l avea, dar nu se indura sa-l dea nimanui, gasira tot ce mintea poa-te inchipui si, pe o coloana de piatra, gasira si papucii de fier.
    Tasin ii puse indata in picioare, apoi chema lumea si incepu sa imparta bogatiile din pivnita. Imparti cu atata dreptate, ca nimeni n-avu pricini sa planga afara de o baba care capatase printre altele, niste salvari negri, in timp ce i-ar fi dorit rosii. Se gasi cu cine sa faca schimb, asa ca pleca si baba multumita!
    - Acum, spuse Umie, la drum.
    Tasin o lua in brate si sopti:
    - In tara Van.
    Abia rostise cele trei cuvinte, ca se pomeni ridicat in vazduh impreuna cu Umie. Zburau amandoi, intrecand in iuteala randunicile, zburau peste orase, pes-te ape, zburau peste paduri si peste campii, si privelistea pe care o vedeau era nespus de frumoasa. Numai ca Umie ameti cand privi de sus o turma de elefanti, care de acolo nu pareau mai mari decat niste purici. Isi lasa fruntea pe pieptul lui Tasin si – ce sa spun? – nici ea si nici voinicul nu s-au plans de intamplarea cu elefantii.
    Au zburat deci, cand deasupra si cand dedesubtul norilor, pret de un ceas. Iar cand s-a implinit ceasul, au inceput sa coboare usurel, usurel, si s-au oprit drept in mijlocul unui camp cu maci. Incotro te uitai, vedeai numai flori rosii fre-matand ca o haina de matasa pe trupul pamantului.
    - Unde suntem? intreba Tasin.
    - In tara mea, raspunse Umie.
    - Si unde-i fericirea, Umie?
    Fata il privi zambind si tacu.
    - Spune, o ruga din nou Tasin.
    - Unde anume, n-as putea sa-ti spun. Dar fericirea, Tasin, e langa tine, aproape s-o atingi cu mana
    O lumina neasteptata se facu in mintea voinicului. Repezindu-se, o cuprin-se in brate pe Umie.
    - Tu, striga el, tu! Cum de nu mi-am dat seama? Tu esti fericirea, Umie?
    Fata tacea, zambindu-i tot atat de neinteles.
    - Am ghicit?
    - Trebui sa stii, Tasin, ca fericirea nu se capata pe ghicite
    Tasin era insa sigur de ceea ce descoperise. Si cand fata ii spuse ca nu avea parinti, si ca deci nu avea unde se duce, se apuca de lucru. Alerga in padu-re si, cu un topor imprumutat de la un taietor de lemne, incepu sa doboare copa-cii, apoi se apuca sa-i curete si sa-i ciopleasca. Din barne ridica pe data o casu-ta, alcatui un gard si incepu sa lucreze un pat, o masa, scaune. Curand, casa fu gata.
    - O, Umie, niciodata n-am fost atat de bucuros, striga Tasin. Asta e, desi-gur, fericirea
    Iscalira apoi in fata cadiului si a martorilor contractul de casatorie si se mutara in locuinta. Totul mergea cum nu se poate mai bine. Tasin se trezea in zori si o privea pe Umie. Apoi se duceau la hamam (baie la arabi), de unde ieseau proaspeti si plini de voie buna. Dadeau o raita prin suk (piata) si se intorceau la casuta lor. Umie pregatea pranzul si Tasin o privea. Ca doua turturele se asezau apoi si mancau, aratandu-si unul altuia bucatile mai gustoase. Se culcau. Se plimbau. Iar seara Umie lua in brate un luth si canta:

    Decat mesteacanul alb, mai drept e trupul dragului meu,
    Decat soimul, mai viteaz e cugetul dragului meu,
    Decat luna rotunda, mai rotunda e fata dragului meu,
    Decat painea cea calda, mai calda e inima dragului meu.

    Tasin asculta     si privea. Ciudat! Intr-a treia seara incepu sa se framante. Umie il vazu cascand si acoperindu-si gura cu palma.
    - Ti-e somn, Tasin?
    - Nu, deloc, baigui voinicul. Eu
    - N-ai gasit fericirea, Tasin? mai intreba Umie, cu un zambet.
    Tasin o privi, tusi, dar, cum minciuna nu-si putea face loc intre ei, spuse:
    - Umie, sufletul meu e plin, dar parca-mi lipseste ceva, Umie!
    - Cauta, Tasin. Poate ca fericirea nu sta numai in iubire.
    Nerabdator, voinicul iesi din casa. Pe cerul plin de stele stralucea o luna mare cat un lighean de arama.
    - Fericirea, mormi Tasin, unde sa caut fericirea?
    Se duse catre campul cu maci. Umbla incet printre florile rosii, intra apoi in padure. In padure era intuneric si numai ici colo straluceau facliile micutilor licu-rici, de parca un roi de stele s-ar fi desprins de pe bolta si ar fi cazut pe pamant. Deodata ajunse intr-un luminis, si luna lumina cu razele ei ceva ce i se paru un mac urias. Se apropie. Si, care nu-i fu mirarea gasind o piatra rosie. Nu era o piatra de rand, ci una de pret.
    - Un rubin!
    Incerca sa-l ridice, dar nu izbuti. Rubinul era pe jumatate ingropat in pa-mant, iar partea care se putea vedea era de marimea unui vitel.
    Tasin alerga spre casa, lua o sapa, imprumuta o caruta si se intoarse cu rubinul urias, care lumina ca un foc mare, cu toate ca il acoperise cu crengi, sa nu fie vazut. Ai fi zis ca toti macii de pe camp se stransesera la un loc si imprastiasera, sclipind. Intr-adevar, campul era acum gol si trist.
    Tasin duse cu greu rubinul in odaie:
    - Umie, bogatia e singura fericire. De asta data am ghicit!
    - Aminteste-ti, Tasin, raspunse cu blandete Umie, ca fericirea nu se capa-ta pe ghicite
    Dar Tasin n-o auzea. Cu priviri inflacarate se uita la minunata piatra scumpa, si piatra parea ca-i raspunde aruncand focuri sangerii prin incapere.
    - Intelegi, vorbi dupa o vreme Tasin, acum suntem bogati. Putem face tot ce vrem. Am sa sparg o bucata de rubin, care pentru mine nu va insemna mai nimic si care va fi totusi mai de pret decat toate averile padisahilor de pe pamant. Umie, s-ar parea ca sunt fericit!
    Intr-adevar, Tasin apuca in zori un ciocan si desprinse din rubinul urias o bucata cat un cap de om. Potrivind stanca pretioasa adusa din padure, vazu cu bucurie ca lipsa nici nu se cunostea.
    Infasura bucata intr-o panza, o puse in cos si se duse la suk, indreptan-du-se catre dugheana celui mai de seama giuvaergiu. Negustorul il pofti inauntru, il aseza pe o perna, ii dadu dulceata si-l intreba ce pofteste.
    - Am de vanzare un robin, spuse Tasin.
    Ochii negustorului scanteiara. Dar cand Tasin deschise cosul si scoase piatra din panza in care era infasurata, giuvergiului ii scapa un strigat si cazu pe spate, fara suflare. Tasin il stropi cu apa rece, si omul deschise ochii.
    - Frumosule tanar, ofta negustorul, de cincizeci de an sunt giuvaergiu aici, in suk, mii de nestemate mi-au trecut prin mana, dar un rubin cat un cap de om n-am mai vazut, nici n-am auzit sa fi fost vreodata! Ingaduie sa-i chem pe ceilalti giuvergii din suk
    Peste o clipa negustorul si alti noua giuvaergii intrara in dugheana. Va-zand rubinul, unii se pierdura cu firea, altii cantara, altii plansera, altii se multumi-ra sa-si frece mainile. Hotarara sa-si puna laolalta averile si sa cumpere nestemata in tovarasie. Chiar puse la un loc, averile lor nu plateau decat o parte din rubin, dar Tasin incheie targul si se intoarse acasa cu o caruta care gemea de povara sacilor cu aur.
    O imbraca pe Umie in camasi cu fir si salvari de matase, mancara de cate zece ori pe zi, aveau cirezi si turme de nu le mai puteau socoti, iar sacii de aur erau parca neatinsi, si neatinsa parea si nestemata cea mare. Tasin se ingrasa si se plictisea.
    - Nu, Umie, spuse el intr-o seara. Nici bogatia nu inseamna fericire
    - Cauta, Tasin, cauta
    Lua Tasin un ciocan si sparse in nenumarate cioburi rubinul cel mare. Imparti aurul pe care-l mai avea si, adunand cioburile in saci, le zvarli pa camp. Unde sarea un ciob inflorea un mac, si campul se acoperea din nou de covorul florilor.
     - E mai frumos asa, spuse Tasin. Dar fericirea unde s-o caut?
    Si porni din nou la drum. Pasea ganditor, nu lua seama nici la zborul pa-sarilor, nici la jocul copiilor.
    „Intr-adevar, isi spuse Tasin, bine a zis tata Cadar: greu e de aflat ce-ti doreste. Uite ca fericirea e ca o soparla. Alergi dupa ea si, cand o prinzi, ramai in mana doar cu o bucata de coada. Si cu coada asta n-ai ce face si fericirea ramane tot departe”
    Gandind astfel, umbla Tasin pe campie, departandu-se tot mai mult de casa. Ajunse la un rau care-si rostogolea apele intre maluri umbrite de salcii. Acolo, langa apa, vazu o coliba. In pragul ei sedea un batran cu fruntea inalta, umbrita de un turban mare, si batranul tinea pe genunchi un sul desfacut, din ca-re citea. Tasin fu mirat de linistea si pacea care plutea in jurul batranului. Miscat, il intampina cu multa cuviinta.
    - Ce te aduce, fiule, prin aceste locuri unde numai listea se intalneste?
    - Caut fericirea, cinstitule intelept, raspunse Tasin. Dar acum am ghicit. Fericirea se afla, desigur, in invatatura. Daca stii cat mai multe lucruri, nu se poate sa nu fii fericit.
    Batranul zambi si Tasin alerga spre casa, unde incepu sa stranga tot soiul de insemnari ale inteleptilor din tarile lumii. A adunat insemnari ale unor oameni de mult pieriti de pe fata pamantului, a adunat scrieri ale celor mai de seama ganditori ai timpului. Umie nu mai facea decat sa stearga praful si sa randuiasca sulurile pretioase, peste care Tasin sta aplecat zi si noapte. Un an de zile inche-iat a sta si a tot invatat si, pe masura ce invata i se parea ca stie tot mai putin. Fericirea, de care se credea aproape, ii fugea iara printre degete.
    - Umie, striga el intr-o zi, esti sigura ca fericirea se afla aici, in tara Van? Am incercat s-o aflu in toate felurile si, iata, sunt tot atat de departe de ea ca la inceput
    - Viteazul meu Tasin, raspunse Umie, fericirea e harazita omului si el o poate gasi oriunde. Daca te-am chemat in tara Van, era doar pentru ca o cunosteam mai bine si stiam ca aici vei gasi mai usor ceea ce cauti.
    - Dar unde? intreba Tasin? Unde?
    Isi lua toiagul si pleca din nou pe drumurile fara capat ale tarii Van. Merse vreme indelungata, asa ca toiagul i se toci, ajungand la jumatate. Isi cauta alt to-iag, si-l toci si pe al doilea.
    Ajunse in creierii unor munti stancosi. Unde isi intorcea privirea intalnea numai colti de piatra, goi si crapati de vreme. Si tocmai cand se intreba cum sa faca rost de un al treilea toiag, vazu ca se afla langa un sat. Se intunecase. Ceru gazduire la prima coliba.
    Omul care-i deschise era slab si pielea de cerb pe care o purta se rosese de mult. Privi cu teama spre Tasin.
    - De o viata de om traiesc aici, printre Muntii Albi, si om dintr-alt sat decat al nostru n-am mai vazut, spuse el cu mirare. Numai in povestile batranilor nostri se spune ca ar mai fi pe lume si alti oameni, dar niciodata nu i-am crezut
    Se minuna voinicul si intreba:
    - Dar in vale nu coborati niciodata?
    - Ce sa cautam in vale? raspunse barbatul slab. Aici e loc destul Dar intra, calatorule. De odihnit ai sa te odihnesti, doar de mancat n-ai sa mananci, ca nimeni din satul nostru nu mai are de-ale gurii.
    Ii multumi Tasin si, cum era istovit, se culca de-a dreptul pe pamant. Dar o mare mirare il astepta in zori. Oamenii din satul in care poposise nu cunosteau focul. Aveau topoare de piatra si rasnite de piatra, pluguri de lemn si ace de os. Afla Tasin ca in satul lor nu nimerise niciun strain de la inceputul inceputurilor si ca oamneii traiau acolo cum se traise cu mii si mii de ani in urma.
    Atunci apuca un bat, il ascuti si-i infipse capatul ascutit in gaura unui lemn uscat. Lua apoi batul intre palmele pe care incepu sa le frece, batul se roti si, du-pa o vreme, o suvita de fum se ridica din scobitura. Spre marea mirare a oame-nilor adunati, Tasin sufla asupra primelor scantei si le acoperi cu frunze uscate. Peste putin se ivi o flacara, frunzele se aprinsera, si Tasin le acoperi cu vrescuri. Curand in satul pierdut flacarile unui foc adevarat se ridicara pentru prima oara spre cerul albastru.
    Atras de stralucirea focului, un copil isi intinse mana spre limbile rosii, dar scoase un tipat si incepu sa planga. De unde sa stie ca focul arde, daca niciunul dintre parintii, bunicii si strabunicii lui nu cunoscusera focul?
    Ii invata Tasin pe oamenii din satul pierdut sa fiarba legumele, ii invata sa friga carnea, dar mai ales ii invata mestesugul topirii fierului. Invatatura pe care o adunase in anul  cat se chinuise cu scrierile inteleptilor se dovedea aici de tre-buinta.
    Cunoscand fierul, oamenii izbutira sa-si faca scule bune si varfuri de sa-geata cu care doborau mai mult vanat. Nici plugul de fier nu semana cu cracana pe care o folosisera inainte si care abia zgaria pamantul. Acum nu se mai intampla ca satul sa ramana fara faina. Femeile cantau si scoteau din cuptoare paini rumene, copiii se jucau fara griji, barbatii munceau cu spor si voie buna.
    - Binefacatorul nostru Tasin, rosti intr-o seara omul care-l gazduise pe voinic, de cand ai venit la noi, totul e altfel decat a fost. Cum sa-ti multumim?
    Tasin se gandi o clipa, intrebandu-se ce si-ar putea dori. Apoi, tresarind, isi aminti de pricina venirii lui in satul din creierul muntilor si spuse cu un soi de mirare:
    - Prietenii mei, daca vreti sa ma rasplatiti, spuneti-mi unde se poate gasi fericirea?
    Dar, in timp ce oamenii se sfatuiau intre ei, isi dadu seama ca de la o vreme uitase ce cauta si intelese ca acolo, printre oamenii aceia, se simtea fericit. „Atunci, isi spuse el, nu cumva?”
    - O, Tasin, binefacatorul nostru, vorbi gazda, noi nu pricem intrebarea ta. Fericirea noastra esti tu, ca tu ne-ai adus fericirea! De cand ai venit printre noi, femeile care plangeau au invatat sa cante, copiii care se stingeau de foame zburda, batranii care-si blestemau soarta se strang in pace, iar barbatii muncesc mai spornic si mai usor
    Pricepu atunci Tasin ca, dand oamenilor fericirea, gasise fericirea si pen-tru el. Bucuros, isi lua ramas bun si se indrepta spre casa. Toci un toiag pe drum, il toci si pe al doilea, iar cand sa-si caute un al treilea se trezi in fata casei sale. In prag il astepta Umie:
    - Ai gasit fericirea, Tasin?
    Voinicul o stranse in brate. Apoi isi incalta papucii de fier ai lui Ali-ochi-zgarcit si amandoi se ridica in vazduh, plutind in zbor catre bordeiul  batranului Cadar.
    Il gasira mai garbov si mai batran. Ochii lui slabiti il recunoscura cu greu pe Tasin, dar cand o vazu pe Umie, stralucitoare ca luna plina, incepu sa vada binisor.
    - Unde se afla fericirea, Tasin? intreba Cadar.
    - Langa tine, tata.
    - Asa ti-a spus padisahul?
    Tasin zambi.
    - Stia padisahul de ce nu vrea sa-mi destainuie taina. Cand isi fauresc fericirea, oamenii nu mai au nevoie de niciun padisah. Fericirea omului, tata, sta in fericirea tuturor oamenilor!
    Si Tasin il intreba care era cea mai mare durere a oamenilor din partea locului.
    - Padisahul din Cetatea Verde si Garla Neagra, spuse fara sovaiala Cadar. De cind ma stiu, in toata vremea slugile padisahului fura de sting, iar in primavara si in toamna apele se umfla si se revarsa peste maluri, acoperind campuri, tarand oameni si inecand bordeie
     Tasin lua o daula si, batand in ea, aduna sfatul obstii. Povesti cum il schimbase pe padisah in stana de piatra si ii invata pe oameni sa faca un zagaz inalt, ca sa impiedice mania Garlei Negre. Iar oamenii se apucara de treaba si, muncind fiecare pentru toti, aflara fericirea. Atunci s-au nascut cele mai frumoase cantece.
    Cand dupa ani si ani Cadar muri impacat, Tasin se intoarse cu Umie in adancurile marii, la Aise cea albastra, si acolo au ramas pana in ziua de azi. Daca te uiti bine in noptile cu luna, si daca apa marii este limpede, se intampla sa-l vezi pe Tasin, care-si impartaseste intelepciunea fiintelor care traiesc in mare. Dar fericirea a poposit pe pamant, si pentru asta oamneii nu-l vor uita pe voinicul de piatra insufletit de batranul Cadar. Nu, niciodata!