Home - qdidactic.com
Didactica si proiecte didacticeBani si dezvoltarea cariereiStiinta  si proiecte tehniceIstorie si biografiiSanatate si medicinaDezvoltare personala
referate didacticaScoala trebuie adaptata la copii ... nu copiii la scoala





Biologie Botanica Chimie Didactica Fizica Geografie
Gradinita Literatura Matematica

Carti


Qdidactic » didactica & scoala » literatura » carti
Ioan dan - curierul secret



Ioan dan - curierul secret



Capitolul 1


Intre doua siruri de dealuri, ca niste piepturi uriase, apele Tarnavei se scurg domoale, incolacindu-se printre luncile pe care le strabat, parca obosite de atata amar de drum. Primavara, Tarnava e rautacioasa si se involbura fara astampar peste maluri. Vara, descreste. Ici-colo, rasar prunduri care inghesuie apele de crezi ca ar vrea sa le sugrume. Sunt domoale apele Tarnavei. Domoli sunt si oamenii satelor de pe cele doua maluri. Pana si timpul e ca omul acolo. Iarna, crivatul nu-si poate face de cap, ca la campie. Se izbeste boncaind si isi rupe dintii in lutul galbui-auriu al dealurilor. Primavara, ploile multe cu bob marunt spala zgura iernii si croiesc paraiase sprintene, spre bucuria copiilor, care asaza pe paraiase moristi facute din coceni de porumb. Vara are o dulceata a ei. Diminetile racoroase, cu roua multa, dau iz de prospetime zilei caldute. Mirosna de fan si de flori de camp te invaluie ca o alintare. Pamanturile acoperite cu bucate sanatoase inainteaza voiniceste pe sub dealuri si pe sub margini de paduri, iar sus, pe spinarile dealurilor, in locurile lipsite de paduri, viile parguite sunt parca gata sa nasca ciorchini grei, verzi-aurii.



Tarnava Mica isi poarta apele tacuta, calatorindu-se printre dealuri cu pamant bun, mangaindu-le in trecere ca pe niste prieteni vechi. Tarnava Mare, domoala si cuminte, se intalneste cu singura fiica de batranete in apropierea Blajului, si revederea lor are in ea o alintare fara zgomote, fara gesturi inutile. E intalnirea dintre mama si copil, care cuprinde in imbratisarea larga intreaga poezie a gestului matern. Imbratisate astfel, se duc spre Mures fara graba, fara nimic pripit, ca o familie care se aduna seara in salasul ei.

Tarnava Mica, Tarnava Mare si Muresul inchid intre ele un patrulater incarcat cu vegetatie bogata, care sporeste inzecit farmecul acestor pamanturi.

Cam la jumatatea distantei dintre Blaj si targul Teius, doua sate atat de vechi incat nu ne putem inchipui locurile acelea fara ele, sunt despartite de o lunca in forma de uluc, prin care Tarnava Mare inoata voiniceste intr-un ultim efort, inainte de intalnirea cu Muresul. In dreapta, Cisteiul-Romanesc, insirat pe sub piepturile dealurilor Hoanca si Capud, in lungul unei sosele vechi, pe care istoria a pomenit multe miscari de osti. In stanga, satul Obreja, nascut in jurul unui castel cu ziduri albe, cu metereze inalte, cu parc imens de arini, de brazi adusi cine stie de pe unde, de ulmi si artari, de fagi si salcami bastinasi.

Pe la anul 1593, castelul, recladit pe cheltuiala baronului Albert de Szentivįni, fusese mistuit in parte de focul pus aici in timpul unei rascoale a acestor domoli bastinasi. Un an mai tarziu, in urma unor intamplari invaluite in taina, baronul vandu castelul dimpreuna cu satele Obreja, Cisteiul-Romanesc, Bucerdea-Granoasa, Craciunelul-de-Jos, Mihaltul si Petalca. Adica o mosie de peste douazeci si cinci de mii de iugare, pe care lucrau aproape doua mii de iobagi romani, cuprinsi in perimetrul acelui patrulater inconjurat de ape.

La plecarea baronului, locuitorii acelor sate se stransesera in curtea mare, avand a-si lua ramas bun de la vechiul stapan si a se inchina cu smerenie celui nou. Venisera imbracati dupa puteri – cu palarii mari, decolorate, in ale caror panglici flacaii prinsesera colilie si flori de camp, cu hainele carpite frumos –, lasand la o parte mai bine de jumatate dintre ei, care avura curajul sa se apropie desculti, cu calcaiele crapate, crapate, cu fetele trase si neingrijite de multa vreme. In curtea mare, strajuita de ziduri inalte, din care tariile timpului muscasera adanc, se formase un careu pestrit, cuprinzand soldati si slujitori. Langa treptele de la intrarea principala a castelului, vreo zece curteni transpirati sub matasurile si postavurile grele se asezasera dupa importanta si bogatie, avand intiparit pe fata acel zambet caracteristic ocupatiei. In fruntea lor se afla varul domnului baron, care, potrivit rangului, afisase un zambet mai gros.

Multimea sedea pe langa ziduri in mare neoranduiala, cu acea indiferenta de totdeauna la schimbarea stapanilor, neavand probleme in privinta gradelor si avutiei sau importantei. Doar un observator dibace ar fi remarcat poate ca fetele si femeile isi ocupasera pozitiile cele mai favorabile. Si poate ar mai fost de notat ca poporul nu se impartise pe sate, asa cum ar fi fost destul de firesc. Frumoasele fete ale Cisteiului, cu comanacele lor mari de paie peste parul bogat, cu iile cusute in arnici negru, cu catrintele prinse pe solduri puternice, se amestecasera in gloata, iar ostenii, orbiti de soare si incinsi de alamurile multe, incercau zadarnic sa le descopere. Voinicii flacai ai Mihaltului, coboratori din neamuri de ciobani, cu palariile asezate hoteste pe spranceana, ramasesera undeva in urma. Lucru destul de neplacut pentru doamnele de la curte, satule de sotii lor cam dospiti, dornice de peisaje mai verzi.

In mijlocul acelui careu, Szentivįni isi batea cizmele elegante cu o cravasa aurita la maner, asteptand sa se faca liniste deplina, pentru a rosti poporului cuvintele de ramas-bun cuvenite. Era speriat de-a binelea. Trecuse prin atatea in ultimul an, incat nu s-ar fi mirat daca ar fi cazut asupra lui o ploaie de sageti, asa din senin. Cand se implinira toate cu buna randuiala, baronul se intoarse catre un tanar inalt, cu parul galben-roscat, cu privirea blanda, prietenoasa, asteptand un semn. Acesta era noul stapan. Tanarul apleca fruntea usor, iar baronul isi drese glasul pitigaiat.

Poporul si curtenii se privira in liniste. Nu luara in seama cuvintele lui Szentivįni, ci se studiara unii pe altii cu dispretul adunat in timp.

Cand femeile si copiii aruncara flori pe trasura gata de plecare si asternura alte flori in fata cailor, baroneasa avu un schimb de cuvinte destul de aspru cu sotul ei.

– Te-ai grabit sa vinzi, domnule. Iata ca supusii domniei-tale nu sunt cine stie ce fiorosi. Poate nu stii ca cine vinde chiar mai scump decat merita e totdeauna pacalit, fiindca obiectul acela nu-i va mai apartine niciodata.

Auzind acele vorbe, ofiterii si soldatii se trasera in graba din preajma trasurii, iar baronul Szentivįni bombani suparat:

– Credeam, doamna, ca in privinta vanzarii, noi doi ne-am inteles inca de luna trecuta.

– Noi doi nu ne-am inteles niciodata, domnule.

Pentru o casnicie ca a lor, de peste douazeci de ani, schimbul de cuvinte era destul de rezonabil si, spre lauda lor, el nu se intinse mai departe, cu toate ca cei doi soti aveau pregatite mai de mult unele vorbe mai tari.

Plecara. In urma lor starui multa vreme o roata mare de praf. Szentivįni marunt, chel, cu mustata mare, in furculita, cu picioarele subtiri ca de lacusta se pierdu in fundul trasurii printre pernele si dantelele baronesei. Niste dantele mari, care acopereau cu toata cinstea cele o suta douazeci de ocale, cuprinse in totalitatea lor sub numele de Maria-Florenta de Szentivįni.

Jalea iobagilor nu fusese prea mare. Mai degraba, pe fostii supusi ii cam durea in cot de schimbarea stapanilor, si Szentivįni observase lucrul acesta. Incepu totusi sa se indoiasca in sinea lui ca procedase bine vanzand frumosul domeniu pe care isi petrecuse o buna parte din viata. Dar indoiala marelui nobil tinu pana cand trecu Muresul pe un pod plutitor. Cand razbira caii pe mal in sus, trasura se rupse in doua, iar partea din spate dimpreuna cu baronul si baroneasa navali cu toata nadejdea in apa namoloasa. Garzile si slujitorii grabira sa-i scoata, observand ca frumusetea de trasura fusese taiata cu osie cu tot si dichisita astfel, sa tina pana la prima hurducatura mai mare.

Dupa acest necaz, baroneasa reveni la sentimente mai bune fata de sotul ei, iar la fostii supusi se gandi printre niste injuraturi delicate, femeiesti, din care nu lipsira pastele si grijaniile si inca vreo cateva atat de noi si de maiestre, incat soldatii uitara de treburile lor si se grabira sa le memoreze, pentru a face impresie cu ele la timpul cuvenit.

Baronul scuipa fericit noroiul care-i umpluse gura. Chestia cu taiatul trasurii era cea mai buna dovada a perfidiei fostilor supusi. Parca ii parea rau ca nu bausera ceva mai multa apa. Ori sa se fi schilodit amandoi nitel, sau eventual numai doamna, socotind ca in felul acesta i-ar fi luat piuitul augustei sale sotii, in fata careia se caznea de peste douazeci de ani sa-si arate calitatile de bun cunoscator al firii oamenilor. Iar pentru ca se potrivise de data aceasta un prilej cum nu se putea mai nimerit, isi ingana consoarta maimutarindu-se:

– Te-ai grabit sa vinzi, domnule. Iata ca supusii domniei-tale nu sunt chiar atat de fiorosi.

Auzind asemenea batjocura, nobila doamna uita pentru a doua oara ca nu sunt singuri, tabarand cu gura asupra lui si cu un capat de lemn care, daca isi nimerea tinta, baronul Szentivįni, mare cavaler al Stelei cu doua spade, al Crucii cu doua stele si al Stelei cu spada si rubine, ar fi avut de facut doar o simpla formalitate pentru a-si incrucisa mainile pe piept, cu toata evlavia.

Speriata de ceea ce era sa se intample, baroana vorbi ceva mai potolit si multe din ce avea de spus le opri pentru alta ocazie, mai fericita, amintind doar cateva lucruri marunte:

– Halal, baron! Ai ajuns de rasul iobagilor. De patania noastra va rade intreaga Transilvanie si sa de Dumnezeu sa ramana lucrurile numai aici, sa nu ne facem de ras in intreg Apusul!

– Aiurea! zambi Szentivįni. Cine naiba ne cunoaste pe noi in Apus?

Obrajii baroanei se rosira de manie. Privirile i se rotira dupa ceva bun de aruncat. Negasind nimic la indemana, se gandi amarata la prostia sotului. Povestea cu Apusul o aruncase doar asa, ca sa faca impresie asupra ofiterilor din suita.

– Doamne, ce zile! se tangui ea. Ce barbat! Trimite, domnule, ostenii indarat, sa-i puna in fiare pe ticalosi ori sa-i jupoaie de vii!

– Ba sa ma fereasca Dumnezeu de asemenea nechibzuinta! spuse cu hotarare Szentivįni. Dupa cate lucruri stiu eu, sa ne multumim ca am scapat cu atat. Crezi ca anul trecut iobagii s-au rasculat de florile marului? Douazeci de ani am avut liniste, si uite ca, asa din senin, au dat foc hambarelor si castelului. Ce i-a indemnat sa se rascoale? Doar anul trecut n-am fost mai rau si nici mai bun decat in alti ani. In doua randuri s-a tras cu pistolul asupra mea, iar slujitorii nu au aflat nici o urma. Acum trei saptamani am gasit un cutit infipt in masa mea de lucru. Langa el se afla o scrisoare. Doamne, ce scrisoare! Mi se aducea la cunostinta ca voi muri ingropat de viu la marginea rapei care da spre Tarnava. Asta nu o mai putem pune pe seama iobagilor. Se urmareste ceva ce nu pot pricepe momentan. Am intarit paza cu ostenii adusi pe bani grei de la Alba-Iulia. In doua saptamani au disparut fara urma saptesprezece dintre ei. Sunt fericit ca am vandut. Si voi fi si mai fericit in clipa cand voi ajunge in Alba-Iulia, departe de locurile acestea primejdioase. Contele Hans Beckembauer e tanar. Sa se descurce el cu acesti oameni.

– Ai fi putut si domnia-ta sa te descurci daca ii tineai in chinga pe iobagi, il contrazise Maria-Florenta.

– Dar aici nu-i vorba numai de iobagi, se infurie baronul. Ai auzit de Costache Caravana, de Ducu cel Iute sau de Chirila Zece Cutite? Ai auzit. Sigur ca ai auzit. Numele lor e cunoscut la Buda, la Viena, la Praga si chiar la Constantinopol. In Alba-Iulia se plateste pe capul fiecaruia dintre ei o suta de ducati. La Constantinopol si la tatari – greutatea lor in aur.

– Si ce tot imi spui mie de ei? se otari baroana.

– Pentru ca in ultima vreme au fost vazuti prin locurile acestea. Iar cand apar ei, pana si Sigismund Bįthory, cat e el de principe al Transilvaniei, isi dubleaza garzile palatului.

– Sa le fie de bine! Ei cu ale lor, noi cu ale noastre.

– Ma rog, sa le fie! Dar tare mi-e teama ca acesti lotri au venit cu gandul sa-mi primejduiasca viata si sa ma prade!

– Fugi, domnule, d-aicea! rase baroana. Pana azi nu am auzit sa fie legate de numele acestor oameni anumite pradaciuni. Sa nu crezi ca nu stiu si eu cate ceva. S-a gasit un neispravit ca Sigismund Bįthory sa puna pret in aur pe viata acestor viteji, in loc sa le trimita daruri pentru ca au bagat spaima in turci si tatari, care sunt groaza noastra de toate zilele. Asa ca nu vad de ce ti-ar fi teama de ei.

– Uiti, doamna, ca Ducu cel Iute l-a omorat pe contele Bindįcz, favoritul principelui.

– Pramatia aia? intreba cu dispret Maria-Florenta.

– Pramatie-nepramatie, era conte.

– Ei, asta-i! La ce se pricepe asta decat sa gaureasca piepturile cunoscutilor si necunoscutilor? Toata ziua umbla cu sabia in mana, cautand galceava. A avut el ceva pe suflet daca s-a ostenit Ducu tocmai de la Dunare sa vina pana aici si sa-l trimita pe lumea cealalta.

– Chirila Zece Cutite i-a omorat pe solii turcilor chiar in Alba-Iulia, la doi pasi de resedinta principelui. Daca vrei sa iei apararea unui asemenea talhar care-i ataca pe trimisii pasnici ai unui stat, eu nu mai am nimic de spus.

Baroana isi privi sotul cu acea blandete pe care le-o acorzi copiilor nestiutori.

– Atat de pasnici incat nu s-au sfiit sa arda un sat de munteni, aflat in drumul lor. De fapt, nu voiam sa-ti raspund. Ma gandeam, doar, ce fel de om e acel Chirila, daca principele, cu toata armata lui si cu toata politia lui, nu a fost in stare sa-l dibuie.

Tacura. Intre timp, slujitorii dresesera trasura. Soarele scapata. Departe, pe sub padurea Zaresului, ultimele raze aruncau printre copaci pete mari de lumina, care se tarau dupa soare, coborand si urcand pe culmile dealurilor, furisandu-se prin raristi, dand stralucire pentru o clipa rapelor cu vegetatie bogata.

Sus catre creasta, adapostit sub ramurile unui fag, un barbat inalt, cu picioarele lungi incaltate in cizme din piele de caprioara, acoperit pana aproape de genunchi cu o haina de postav larga la talie, urmari o vreme cu privirea drumul trasurii lui Szentivįni. Parea sa aiba cel mult treizeci de ani. Fata aspra, cu pielea tabacita de vanturi si de soare, era incadrata de o barba scurta, balaie. Buzele subtiri intareau asprimea fetei. Doar ochii mari estompau oarecum severitatea chipului. Calul, ramas liber, musca lacom din iarba grasa, dar ragazul fu destul de scurt. Barbatul prinse fraul si porni inaintea calului pe o poteca ce cobora in panta dulce, incolacindu-se printre copaci pana pe malul Muresului. Omul era Chirila Zece Cutite.

Intr-o sambata seara, pe la sfarsitul primaverii anului 1594, un calaret imbracat cu destul de putina eleganta trase la hanul Butoiul Tamaduirii, aflat in mijloc de padure, cam la un sfert de ceas calare de cetatea Sighisoarei. Doi slujitori iesira in intampinarea strainului si apucara calul de capastru.

Daca hainele calaretului erau lipsite de eleganta, incepand cu pelerina decolorata si terminand cu cizmele grosolane, in schimb, calul arata de departe ca apartine unei rase din cele mai bune. Saua, cu toate ca nu era batuta in tinte de aur sau de argint, se vedea dupa lucratura ingrijita ca este a unui om de gust. Cat despre arme, oricine s-ar fi oprit in loc sa le admire. Pistoalele de la braul calaretului aminteau faima unor vestiti armurieri din Renania, iar sabia, fara multe inflorituri, purta inca gravura minuscula, dar atat de cunoscuta a fratilor Carnieri din Genova.

Observand asemenea minunatie de cal, hangiul cobori cele cateva trepte de la intrarea hanului si iesi in intampinarea acelui necunoscut, facand unele plecaciuni adanci. Calaretul, foarte palid la fata, se prabusi din sa in bratele hangiului, care vazu cu mirare si emotie ca e ranit la piept. Slujitorii lasara calul si se repezira sa-l duca pe ranit intr-una din incaperile hanului. Dar, cu un efort, strainul reusi sa-si biruie slabiciunea, inlaturand ajutorul.

Parea sa aiba cam douazeci de ani, cu toate ca barba nerasa de multa vreme si pletele lungi, neingrijite, ar fi putut sa-i dea un aer de mai adanca maturitate.

– Sper sa ai o camera buna, spuse pe un ton care i se paru hangiului al unui mare senior.

– Am, inaltimea-ta. Am chiar si mai multe. Se intampla ca tocmai acuma sa nu ne inghesuie musteriii. Daca domnia-ta ar binevoi sa porunceasca in aceasta privinta, odaile sunt la alegere. Sus, incaperile sunt astfel potrivite incat soarele de dimineata sa le scalde cu razele lui pe cele de la rasarit, iar cele de la apus au tainul lor de lumina de la soarele de dupa pranz. Nu le aduc lauda, insa multi boieri cu vaza mare s-au tamaduit aici de guta, de tafna si bojoci. Iar cei care nu si-au aflat leacul, nimerind la noi prea tarziu, au inchis ochii cu zambetul pe buze, fericiti ca se izbavesc in asemenea izvor de lumina. Jos sunt cateva incaperi mai mari, cu odaile pentru slujitorii calatorilor. Trag nadejde ca oamenii domniei-tale se afla in drum spre noi.

– Ramane la alegerea ta, hangiule! murmura necunoscutul, facand un efort sa-si biruie slabiciunea si trecand cu buna-stiinta peste observatiile acestuia privitoare la presupusii lui insotitori.

– In cazul acesta, ati judecat cum nu se poate mai bine. Poate ca slujitorii domniei-tale vor sosi in curand cu bagajele.

– Nu. Nu vor sosi, raspunse necunoscutul. Sunt singur.

Hangiul porunci slujitorilor sai sa adape calul si sa-i dea graunte, apoi se grabi sa-l conduca pe oaspete catre aripa de sud a cladirii. Cavalerul se prabusi peste asternutul curat si ramase asa cateva clipe. Hangiul astepta nehotarat. Nu-i placeau ranitii care picau la han asa din senin. De obicei, acestia aduceau tot felul de necazuri, fie din partea autoritatilor, fie din partea unor presupusi urmaritori. Ba se mai intampla ca unii singuratici din acestia sa-si dea sufletul la han si sa nu-i reclame nimeni pentru ingropaciune. Isi aminti apoi de calul tanarului si de arme. Cu asemenea avere clientul putea sa moara in toata linistea.

– Indraznesc sa cred ca nu aveti o rana prea adanca, iscodi cu umilinta.

– Nu. Ranile sunt un fleac. Mai mult niste zgarieturi. Ma supara nitel, dar peste doua zile, cu leacurile pe care le am, se vor inchide fara indoiala. De fapt, sunt mai mult obosit decat ranit. Au trecut multe ceasuri de cand nu am mai coborat din sa.

– Poate ca ar fi bine sa chemam pe cineva sa va oblojeasca. Sau poate ca am fi in stare sa dam de stire familiei domniei-tale, printr-un curier bun.

Cavalerul zambi aspru. Duse mana la buzunar si scoase de acolo un inel frumos de argint, pe care un mester priceput gravase o frunza de stejar.

– Cunosti semnul acesta?

Hangiul privi o clipa frumoasa bijuterie si intreaga lui purtare se schimba ca prin farmec.

– Sunt cu totul in voia domniei-tale, spuse domol. Astept doar porunci.

– Foarte bine! murmura cavalerul. In buzunarul pelerinei ai sa gasesti niste radacini. Fierbe-le! Daca adorm, trezeste-ma si da-mi sa beau zeama aceea! Piseaza radacinile fierte! Pune totul pe foi de patlagina si aseaza-le pe rani! Sa-mi faci niste fesi bune, care sa tina in cazul ca va trebui sa plec la drum! Sa nu uit: nimeni din afara hanului nu trebuie sa stie ca se afla aici un ranit.

– In privinta asta sa nu aveti griji. Slujitorii mei sunt oameni de mare incredere. Dar poate ca ati fost urmarit.

– Se prea poate. Ostenii lui Sigismund Bįthory mi-au pierdut urma de cateva ceasuri. Nadajduiesc sa nu o gaseasca prea iute.

Proprietarul hanului ramase pe ganduri.

– Cred ca intai va trebui sa va oblojim ranile. Pe urma, sa dormiti pana catre ziua. Inainte de ivirea zorilor am sa va conduc la un bordei aflat in hatisurile padurii. Acolo nu va gaseste nimeni.

– Nu e rau! Ia spune, mai sunt calatori in han?

– Nu, domnule. Adica, ar fi o singura persoana, fara importanta. Chiar deasupra acestei incaperi locuieste o doamna intre doua varste. Cred ca a fost o mare frumusete la vremea ei. Obrazul i-a ramas inca tanar. Doar parul il are aproape alb. Pare o femeie de rang ales. Ziua nu iese din odaie. In schimb, seara face plimbari lungi prin imprejurimi. De fapt, rar mi-a fost dat sa vad o femeie care trage la un han lipsita de insotitori.

Hangiul tacu. Musafirul adormise si respira agitat. Sus, intr-o camaruta frumos mobilata, o femeie inalta, cu fata tanara si prelunga, cu parul carunt adunat cu grija in coc, se plimba ingandurata, pana tarziu. Prin usa balconului, ramasa deschisa, patrundea un aer caldut cu miros de brazi. Departe in noaptea luminoasa, femeia urmari contururile cetatii Sighisoarei, care se profila cu o pata mare, intunecoasa si stranie.

Tanara femeie se dezbraca fara graba. Dupa ce-si unse fata cu o alifie de noapte, se strecura in asternut. Un timp, se gandi la calatorul acela de jos. Ii remarcase venirea, stand ascunsa dupa draperia de catifea a usii dinspre balcon. Ochiul ei ager descoperise ca omul e bolnav sau in orice caz foarte obosit.

Trecuse de miezul noptii. Cinci calareti invaluiti in pelerinile lor isi strecurau caii in jurul hanului, cu multa fereala. Nimeni nu simti apropierea lor. Butoiul Tamaduirii si locatarii lui se aflau cufundati in acea dulce toropeala tihnita, cand toate socotelile zilnice raman suspendate pana la aparitia zorilor. Descalecara si o luara fara graba spre aripa de sud.

Doamna Cociuban, cunostinta noastra de la etaj, auzi un trosnet puternic. Apoi, linistea noptii fu curmata cu focuri de arma, la care raspunse un tipat de moarte. Zanganitul de arme si tropaiturile pareau din ce in ce mai inversunate.

– Pe toti dracii! spuse doamna Cociuban. Domnul de jos are musafiri nepoftiti.

Se dezbraca iute, si daca o privire indiscreta ar fi urmarit-o pe acea simpatica doamna ar fi remarcat cu toata mirarea ca sub camasa de noapte dantelata se ascundea un tanar de cel mult douazeci si cinci de ani si ca pantalonul si bluza barbateasca ii vin parca turnate. Camasa de noapte si cocul bogat ramasera pe asternutul caldut, iar stapanul lor incaleca balustrada si ateriza fara prea mult zgomot pe terasa. In odaie, lumanarile din sfesnic erau aprinse. Poate ca locatarul le uitase asa. Omul, imbracat doar pe jumatate, se apara greu impotriva a patru barbati care, dupa imbracaminte si dupa semnele pe care le purtau, faceau parte, cu siguranta, din armata de mercenari ai principelui Transilvaniei. Cei patru atacau strans, dand lovituri de sabie puternice, furiosi peste masura, vazand ca al cincilea camarad zace fara suflare pe dusumea.

Cociuban scoase din buzunar o basma colorata. Cu ajutorul cutitului, facu doua gauri pentru ochi, apoi si-o potrivi pe fata, ca o masca din cele mai bune. Ispravi lucrarea in graba, impinse usa cu umarul si striga:

– Hei, la mine, domnilor!

Surprinsi de aparitia tanarului, ostenii ramasera o clipa descumpaniti. Dar, vazandu-l doar cu un cutit in mana, se repezira asupra lui cu sabiile, convinsi ca-l vor scoate usor din lupta. Cociuban sari sprinten in spatele unei mese. Cutitul zbura bazaind subtire si se infipse in pieptul celui mai apropiat. Osteanul se prabusi, parca mirat de asemenea intamplare. Cu o miscare indemanatica, tanarul rasturna masa grea de stejar si, dintr-un salt, culese de pe jos sabia celui cazut.

Soldatii se oprira surprinsi. Un barbat voinic, barbos, cu o cicatrice mare pe obraz i se adresa tanarului:

– Domnule, omul pe care il aperi e urmarit pentru multe nelegiuiri. Numele lui e Ducu cel Iute. Pe capatana lui s-a pus pret o suta de ducati. Amestecul dumitale a costat vita unui slujitor al principelui Transilvaniei. Te somez sa predai sabia si cutitele pe care le porti la brau! Dealtfel, o trupa intreaga va sosi aici din moment in moment, si numai o supunere totala ti-ar mai putea salva poate viata. Da-mi sabia!

– Oh, in privinta mea sa nu va faceti griji! raspunse Cociuban. Veniti sa o luati, domnul meu, dar va previn ca ma pricep sa umblu cu o scula buna. In ceea ce-l priveste pe domnul acesta, mi se pare mai degraba ca e un mare viteaz. Asa bolnav cum e, si luat din somn, vad ca l-a doborat pe unul dintre insotitorii domniei-tale si a tinut piept celorlalti. Iar cinci impotriva unuia mi se pare un atac lipsit de glorie. Cred ca cel mai nimerit ar fi sa o luati din loc pana mai am putina rabdare.

Ochii barbosului scanteiara de manie. Inainta incet, ca o pisica asupra soarecelui. Unul dintre soldati incerca sa se strecoare pe langa zid, cu gandul de a-i cadea in spate. Cociuban trecu fulgerator sabia in mana stanga. Dreapta se misca parca lenes. Cutitul zbura, ca o lacusta, pe distanta aceea scurta de cativa pasi. Soldatul se incovoie brusc si incerca zadarnic sa se agate de perete.

Barbosul facu un pas indarat, peste masura de uimit. Mascatul parea un adevarat diavol.

– Vei da socoteala pentru cei doi soldati! striga, incercand sa-si potoleasca mania. Intreg tinutul e impanzit cu ostile principelui.

– Domol, prietene! i-o reteza Cociuban. Cu amenintarile n-ai sa reusesti nimic. Incearca mai degraba sa ma convingi ca domnul acesta e cu adevarat un nelegiuit. Pentru ce fapte se afla sub urmarire?

– Nu-i stiu pacatele trecute, spuse barbosul sprijinindu-se in sabie. Dar macar pentru ultimul merita sa atarne in spanzuratoare. Sunt doua zile de cand a atacat o solie a principelui Transilvaniei.

– Cati oameni cuprindea solia?

– Patruzeci.

– Mai sa fie rase Cociuban. Unul contra patruzeci? Asta e prea de tot.

– Nu era singur. Il insoteau domnii Costache Caravana si Chirila Zece Cutite.

– Putin, domnule.

– Putin, daca ar fi oameni obisnuiti. Dar acesti domni se pricep la tot felul de pehlivanii.

– Ma rog! Si cati au omorat din solie?

– Nici unul.

– Pai, in cazul acesta nu i se poate imputa mare lucru.

– Daca ar fi numai atat, asa am spune si noi. Din pacate, solia purta o scrisoare catre sultanul turcilor.

– Ia te uita! se mira Cociuban. Principele, dupa cate stiu eu, se lauda ca ar fi aparatorul crestinilor, dar poarta scrisori cu sultanul. In sfarsit, spuneai ca solia avea o scrisoare. Asta inseamna ca in momentul de fata nu o mai are.

– Intocmai, domnule.

– Incep sa inteleg. Domnii Caravana, Ducu si Chirila sunt noii stapani ai scrisorii.

– Asa este.

– Drace! Felicitari, domnule Ducu!

Proprietarul odaii de la parter se inclina zambind.

Barbosul si tovarasul lui nu pareau prea zoriti. Cociuban intelese. Omul se lungea la vorba, sperand sa-i soseasca intariri.

– Cred ca e timpul s-o luati din loc, propuse tanarul.

– Suntem osteni, domnule, i-o intoarse barbosul.

– Atunci, nu mai ramane decat sa vorbeasca armele. Domnule Ducu, te simti in stare la o partida de scrima cu soldatul de colo?

– Fara indoiala. Ranile mele sunt niste simple zgarieturi.

Barbosul nu era un fricos. Mai degraba parea sa faca parte din acei oameni bravi, care-si cunosc datoria pana la capat. Se napusti cu sabia asupra lui Cociuban, lovind naprasnic, hotarat sa termine repede cu el.

– Domnule, remarca tanarul in timp ce para o lovitura data de sus, am convingerea ca sunteti un spadasin bun. Sa stiti insa ca genul acesta de lovitura e demodat, si la un raspuns corect puteti sa va pierdeti echilibrul.

Sabiile se incrucisara cu zgomot scurt, iar in clipa urmatoare omul se descumpani brusc, asa cum prevazuse Cociuban, si se abatu asupra usii terasei, care ceda la presiune. Sari sprinten in picioare, cu toate ca izbitura ii cam luase piuitul, schita un nou atac, dar chiar atunci, ultimul dintre camarazii lui se prabusi, scapand un blestem. In fata acelei situatii, barbosul incaleca sprinten balustrada terasei. Curand, se auzi in noapte tropotul calului sau.

– Va multumesc, domnule! spuse foarte simplu Ducu cel Iute. Fara ajutorul vostru, as fi cazut in mainile acestor osteni. Nu stiu cine sunteti, si daca nu doriti sa se afle, inseamna ca aveti unele temeiuri care va privesc. Adica, va cunosc, urma zambind. Sunteti un mare luptator. La aruncarea cutitului stiu un singur om priceput in partea de rasarit a Europei. E vorba de prietenul meu, Chirila Zece Cutite. Nimeni nu l-a vazut vreodata gresindu-si tinta. Am mai auzit despre un mare aruncator cu numele de Cae Indru. Se spune ca ar fi murit intr-o imprejurare lipsita de glorie. Domnia-ta cred ca ii egalezi pe amandoi. In privinta manuirii sabiei, unii spun ca prin partile noastre se cunosc doar vreo doua sau trei nume mari. Unul ar fi parintele Grasa, un popa iezuit, pripasit la curtea din Alba-Iulia. Al doilea ar fi un oarecare Perisini Roco, venetian ori genovez, stabilit in cetatea Bucurestilor.

– Al treilea, daca nu primul, ar fi Ducu cel Iute, rase Cociuban.

– Poate, raspunse acesta cu modestie. In orice caz, domnia-ta esti un foarte bun spadasin. As zice cam incet in miscari, datorita elegantei pe care le-o imprimi.

Isi stransera mainile. Ducu observa cu mirare ca mana necunoscutului, delicata, cu degetele lungi si subtiri, s-ar potrivi mai bine unei femei.

– Noapte buna, domnule Ducu! spuse Cociuban grabit. Am auzit multe lucruri bune despre dumneata si ma bucur ca ne-am cunoscut. Poate ca nu ar fi rau sa parasesti hanul cat de curand. Pana la Sighisoara, un calaret bun ajunge in cincisprezece minute. Si cu cincisprezece minute inapoi, inseamna ca, in cel mult o jumatate de ceas, Butoiul Tamaduirii va geme de ostenii lui Sigismund Bįthory.

Dupa acele vorbe, rostite in graba, Cociuban sari peste balustrada, pe acelasi drum pe care plecase barbosul, si se mistui in noapte.

Hangiul batu curand in usa lui Ducu, mai mult de forma. Fara sa mai astepte raspunsul, navali in odaie. Auzise intreaga lupta, dar nu indraznise sa-si paraseasca incaperea pana cand simtise ca linistea a pus iar stapanire pe han. Se uita cu groaza la cei patru osteni ucisi. Apoi, privirea i se muta la musafirul sau.

– Domnia-ta singur ai facut isprava aceasta, domnule?

Ducu rase aspru.

– Nu, prietene. Dumnezeu mi-a trimis un inger pazitor. Tu ai vazut vreodata ingeri? Pacat! Asta seamana cu arhanghelul Gavriil. Pana mai adineauri credeam ca nimeni in lumea asta nu e mai priceput la aruncarea cutitului decat prietenul meu Chirila. Acum, stiu ca se mai afla unul.

Hangiul ramase totusi convins ca musafirul ispravise de unul singur cu ostenii. Cuprins de o adanca admiratie, ii ceru iertare ca-l supara in puterea noptii, iar dupa ce-si concedie oamenii cu un gest, spuse iute:

– Daca intr-o jumatate de ceas mai sunteti aici, mi-e teama ca va fi prea tarziu sa mai aveti vreo scapare.

Isi lasa musafirul sa se imbrace si se repezi afara sa puna saua pe cal. Cam la jumatatea scarilor se intalni cu doamna Cociuban. Vocea ei plina de groaza il scoase din sarite.

– Ce se petrece aici? Sunt speriata de moarte. Am auzit impuscaturi si tipete. Ah, Doamne, sper ca suntem in siguranta!

– In cea mai deplina siguranta, se incrunta hangiul. Duceti-va in odaia dumneavoastra si nu mai deschideti usa pana la ziua!

O lasa plangand si alerga la grajd, murmurand nedumerit:

– Aseara imi era teama sa tusesc inspre el, sa nu-l ia vantul. Cine l-ar fi crezut in stare sa casapeasca patru osteni obisnuiti cu incaierarile?

Cociuban incuie usa cu zavorul si astepta in umbra perdelei. Dupa putina vreme il auzi pe Ducu departandu-se in directia Brasovului. Isi puse niste moate in parul bogat, iar cand urechea lui prinse zgomot usor de tropot, se intinse zambind in asternutul caldut. Usile hanului fura trantite pe rand cu zgomot mare. Doamna Cociuban auzi dupa o vreme cum geme scara sub greutatea unor cizme.

– Aici locuieste o femeie, spuse hangiul. Pare o doamna de neam ales, chiar daca nu dispune de insotitori.

– Vom vedea, raspunse o voce groasa.

Ostenii nici nu incercara macar sa bata in usa. O smucira puternic, dar zavoarele nu cedara. Aceeasi voce groasa se auzi din nou:

– Hei, descuie, doamna! In numele principelui!

– Dar cine e acolo? se interesa o voce speriata.

– Garzi, doamna. Garzile Sighisoarei.

Cociuban aprinse cateva festile si deschise. Conducatorul garzilor intra in odaie, impreuna cu barbosul care fugise in urma cu o jumatate de ceas. La spatele lor se inaltara cateva capete de osteni curiosi, iscodind chipul femeii in lumina aceea slaba, si nu avura ce regreta. Inalta peste limita obisnuita, femeia nu pierdea prin inaltime nimic din frumusetea liniilor moi si dulci. Formele alungite i se reliefau prin capotul strans peste camasa de noapte. Parul carunt, incadrand o fata ovala, tanara, sporea farmecul acestei femei. Tinuta mandra, aproape trufasa, impuse acelor musafiri nepoftiti, iar glasul ofiterului isi pierdu asprimea pe care-o avuse cu cateva clipe mai devreme.

– Doamna, va prezentam respectele noastre, dimpreuna cu rugamintea de iertare pentru faptul ca va suparam la un ceas atat de nepotrivit.

Iar pentru a-si intari cainta adauga:

– Nu ne-am putut inchipui sa intalnim o asemenea fiinta la hanul acesta, care, chiar daca se bucura de un confort destul de ales, nu se poate asemui cu locuintele din Sighisoara.

– Nu v-am retinut numele, spuse insinuant doamna Cociuban.

Ofiterul tresari, vizibil lezat.

– Capitan Klaus Jager, doamna. Cui am placerea sa-i prezint omagiile noastre?

– Numele meu e Cociuban, domnule Klaus. Irina Cociuban.

– Fiica starostelui din Cluj? se interesa capitanul.

– Nu. Nepoata lui.

Intuind ca ofiterul este destul de mirat intalnind o femeie de conditie buna intr-un han ca acesta, Cociuban incerca sa schimbe discutia:

– Ah, capitane, nu reusesc sa-mi stapanesc teama, chiar acum cand stiu ca ma aflu in fata unor osteni nobili si viteji. Inchipuiti-va ca noaptea asta am auzit sub incaperea mea impuscaturi si tipete de moarte, care m-au ingrozit. Doamne sfinte! Intregul han se cutremura. Dar poate ca va retin cu povestea spaimei mele.

– Din contra, doamna. Chiar pentru asta am venit, murmura ofiterul.

– Cu placere v-as povesti, domnule, zise Cociuban, observand ca privirile barbosului iscodesc dulapul si usa dinspre balcon, dar pentru linistea mea, va rog uitati-va in dulap si in balcon. Parca am mereu senzatia ca mai e cineva prin apropiere. Cand am auzit strigatele acelea infricosatoare am tras patura pe cap si cred ca mi-am pierdut cunostinta. Apoi, auzind glasul hangiului, am iesit pe scari si numai dupa ce am fost incredintata ca nu suntem in primejdie m-am intors in camera mea. Daca s-a furisat cineva aici cat am lipsit eu?

Ofiterul zambi gandindu-se ca toate femeile sunt facute din acelasi aluat, in care un inger sugubat a turnat peste toate harurile si cateva picaturi de esenta de frica. In schimb, osteanul nu astepta sa i se spuna de doua ori. Deschise usa dulapului si se convinse dintr-o privire ca in afara de unele lucruri femeiesti nu se afla nimic acolo. Iar balconul, cum era si firesc, se prezenta linistit si pustiu.

– Dupa cum vedeti, doamna, rosti ofiterul invaluidu-l pe Cociuban intr-o privire focoasa, va aflati in cea mai deplina siguranta.

Tanarul pleca ochii, ascunzandu-si o urma de zambet.

– Multumesc, domnule Klaus! Cerul v-a adus aici.

Stiind ca pentru Ducu e pretioasa orice clipa irosita de osteni, Cociuban incerca sa castige timp. Si cum isi dadea seama ca-i placuse ofiterului, ca acesta nu e prea zorit sa se desparta de asemenea ochi frumosi, duse povestea mai departe, facand pauze dese, puse pe seama intalnirii cu niste osteni atat de curtenitori.

Capitanul isi aminti de misiunea lui. Prinzand un moment favorabil, saluta respectuos, gata sa se retraga. Presupusa femeie ii intinse mana cu un gest de mare favoare, iar Klaus, fericit peste masura, saruta cavalereste varful degetelor.

Tropotul cailor se pierdu in noapte. Doar sub scara de lemn dintre caturi ramasese un om, ascuns in intunericul de acolo. Tacerea puse din nou stapanire pe Butoiul Tamaduirii. Putini locuitori ai hanului se odihneau in sfarsit, franti de oboseala atator emotii. Cociuban se trezi si ramase nemiscat. Cineva incerca usa. Clanta scrasni domol. Cateva momente nu se mai auzi nimic. Simtind ca usa e zavorata, cel de afara batu usor. Tanarul se ridica din asternut si aprinse din nou festilele lumanarilor. Isi controla in pripa tinuta femeiasca, pipai parul bogat, iar cand se convinse ca totul e in cea mai buna ordine, intreba cu glas dulce, somnoros:

– E cineva acolo?

– Deschide, frumoaso! Puicuto! Eu sunt. Cel cu barba. Cavaleru

– Care cavaler?

– Cu cicatricea care am facut in dulap

– Si ce vrei?

– Iti aduc vesti.

Cociuban trase zavorul. Barbosul intra zambind tamp, uimit ca i s-a deschis atat de repede. Mirosea a bautura, iar plosca de lemn din mana lui se balabanea usoara.

– Astept vestile, spuse taios Cociuban.

– Vestile care vesti?

– Atunci, iesi afara!

– Intai sa-mi dai o gurita.

– O ce?

– O gurita. Adicatelea, cum ar veni mai pe boiereste, o sarutare.

Cociuban se gandi sa-i arda una zdravana si sa-l arunce peste balcon. Se razgandi la timp. Un asemenea taraboi ar fi dat loc la banuieli.

– Ia loc, domnule domnule

– Baltazar, spuse barbosul.

– Ia loc, domnule Baltazar! Daca nu-ti recunosteam glasul, nu trageam zavoarele. Cred ca ai o solie pentru mine. Poate de la capitanul Klaus. Altfel, nu-mi inchipui ca un ostean atat de viteaz ca domnia-ta ai putea supara o doamna in toiul noptii.

– N-am, cucoana. Sa mor daca am vreo solie! Mi-ai placut. Asta e!

Tanarul se tinu cu greu sa nu sloboada un hohot mare de ras. Raspunse totusi cu chibzuiala:

– Pai dumneata esti soldat, iar eu sunt de neam mare.

Barbosul facu ochii mici, zambind cu viclenia vizibila a omului cherchelit.

– Si ce daca esti de neam mare? Si eu sunt.

– Zau?!

– Sa dea boala-n mine daca te mint!

– Ei, daca lucrurile stau asa, atunci vorbim altfel, zambi Cociuban. Ce crezi ca e in oala aceea de pe masa, domnule Baltazar?

– Apa, cucoana.

– As! N-ai ghicit.

– Fiertura.

– Aiurea!

Barbosul se scarpina in cap, nehotarat.

– Or fi niscaiva ape mirositoare.

– Tt!

– Vin, striga intr-o doara.

– Asta e, domnule Baltazar. Barbatii de neam ales stiu sa guste un vin bun.

– Si eu stiu.

– Nu cred.

– Sa plesnesc daca te mint!

– Poate ca m-am inselat, mustaci tanarul. Dupa vorba domniei-tale aleasa, se vede de la o posta ca esti de neam nobil.

– Pana-n maduva oaselor, cucoana, se fandosi Baltazar.

Tanarul dadu aprobator din cap, spre bucuria barbosului.

– Ei, daca e asa cum spui si cum am crezut eu de la prima vedere, nu mai ramane decat sa bei vinul din oala, in sanatatea mea.

Barbosul prinse oala cu amandoua mainile si-si infunda mustatile in ea. Se opri cam pe la jumatate, sa-si traga sufletul.

– Si eu sunt de neam mare. O beau pe toata, sa n-ai grija! Am avut un var popa. Ce om! Pacat de el! Se inchina numai cu doua degete. Al dracului vin! E grozav! Sa n-am parte Varu’ asta era in dusmanie cu alt popa, care se inchina cu trei degete. Pfui! Mor de cald. Din cauza afurisitului de deget, se certau in fiecare saptamana. Intr-o zi sau incaierat. Mama, ce vin! Ala cu trei degete i-a crapat capatana lu varu-meu. Nu, nu cu trei degete. Cu o cadelnita aurita.

Mai trase o dusca, apoi se uita falos la Cociuban si-i arata oala.

– Mai am nitel. Credeai ca n-o beau? Nobilu’ Am mai avut un frate. Umbla pe un cal pintenog. Il avea de la un secui. Pe urma cand a stat ploaia, ne-am adapostit intr-o sura.

– Bine, prietene Baltazar! Hai, ia-o domol! Pe aici. Pe aici e usa.

– Si turcu’ tragea cu tunurile.

– Te cred. Asa! Usurel!

– Unde ma duci?

Paru sa se dezmeticeasca o clipa.

– Ai sa vezi.

– la ziua, i-am umflat gologanii.

– Multi?

– As! Stai sa-ti arat cum i-am dat o palma!

– Lasa, mai pe urma.

Il ajuta sa coboare scarile, tinandu-l cu toata nadejdea. Afara se lumina de ziua. Baltazar ingana un cantec. Apoi se opri si intreba, cu o voce parca de copil:

– Si oamenii care nu-s de neam mare ce sunt?



Capitolul 2


Cand ajunse Chirila Zece Cutite pe malul apei, incepu sa innopteze. Padurile de dincolo de Mures pareau niste pete mari, intunecate si se intindeau ca mici intreruperi pana la primele dealuri din fata Muntilor Apuseni si mai departe, pe muntii care abia se ghiceau in lumina aceea slaba. Podul plutitor pe care trecusera mai devreme baronul Szentivįni si slujitorii lui se legana langa malul apei la vreo doua-trei sute de pasi mai jos.

Chirila isi lasa calul sa pasca si porni catre casa podarului, ascunsa dupa niste plopi mari. Din spatele primilor plopi, observa lumina la ferestre. Sub vatra din curte ardea un foc de vreascuri, al caror trosnet se auzea pana departe. Podarul si cei doi fii ai lui sedeau pe niste butuci. La rastimpuri, careva dintre ei arunca vreascuri in foc sau amesteca in caldarusa de deasupra flacarilor. Vanatorul se feri sa intre ori sa-l strige pe podar. In ultimele zile, drumurile si podurile erau strasnic pazite de ostenii principelui. Facu un ocol mare in jurul curtii. Linistea domnea tihnita. Poate prea tihnita. „Daca sunt cumva asteptat, gandi Chirila, primejdia mare ar putea sa fie la poarta sau in casa. Ei bine, vom vedea.” Se strecura usor ca o adiere in lungul gardului, printre tufele multe. Ajunse de departe de casa, cam la capatul gradinii de legume. Sari gardul si porni indarat pe o alee marginita cu tufe de coacaze. Ramase multa vreme nemiscat langa ultima tufa care despartea curtea de gradina. Urechea lui fina prinse zgomot de tropot. Se dumeri curand. Un calaret se apropia in goana mare.

Timpul se scurgea molcom. Luna aparuse de cateva minute, imprastiind intunericul serii. Umbra mai adanca staruia doar pe sub pomi. Calaretul sari din sa in dreptul portii. Vocea lui Costache Caravana sparse strident linistea:

– Hei, Marcule, prietene, scoala de langa foc! Ai musafiri.

Podarul se ridica pe jumatate de pe buturuga lui si striga ragusit:

– Fugi, domnule Caravana!

Prea tarziu. Sase umbre se precipitara de sub pomi.

– Lasa pistoalele, domnule! se auzi un glas aspru.

Il inconjurara. Din casa mai iesira inca trei osteni.

– Cu cine am placerea? se interesa vesel Costache.

– Cu capitanul Klaus Jager, slujitorul principelui.

– Mai, sa fie! se minuna vanatorul. E o cinste pentru mine, capitane. Ultima oara ne-am vazut anul trecut, la Rasnov. Ti-am gaurit nitel pantalonii cu un glont de pistol. Mi se pare ca tocmai scapam din mainile domniei-tale. Iarta-ma! Hm Vreau sa zic in privinta pantalonilor. N-am vrut sa-i gauresc. Tintisem la cap, dar eram cam departe, si pistolul meu bate si el cat poate.

– Nu face nimic, raspunse mieros capitanul. Acuma s-au mai schimbat nitel lucrurile. Anul trecut, prietenii domniei-tale se aflau pe aproape. De fapt, nici azi nu sunt prea departe. Pe Ducu cel Iute il aduc oamenii mei legat burduf. Vor fi aici dupa miezul noptii. Il asteptam ca si pe domnia-ta. Zau ca nu ma gandeam sa va prindem atat de usor! De fapt, am banuit ca acesta ar fi locul unde ati putea incerca sa-l scoateti pe Ducu din mainile noastre. Pe podul plutitor, abia incap la un drum cinci sau sase calareti. Eu aici as fi data atacul. Nici domniile-voastre nu puteati afla un loc mai prielnic. Ce-ar fi sa ne spuneti ceva despre domnul Chirila? Ne asteptasem sa veniti impreuna.

– As putea sa va spun multe, zambi vanatorul. Daca eu si Ducu vom ajunge la Alba-Iulia, nu as da nici o ceapa degerata pe viata domniei-tale si a oamenilor care te insotesc. Si stii ca eu nu vorbesc fara temei.

– Se pare ca ti-e frica, domnule Caravana.

– Ca sa fiu drept, in fata mortii nu e nimeni din cale-afara de bucuros. Dar pana maine mai e mult, domnule Jager. Se pot intampla atatea

– As putea sa te omor pe loc.

– N-ai sa faci una ca asta, capitane.

– Si de ce, ma rog?

– Pentru ca principele Transilvaniei tine mult sa ma prinda viu. Iar domniei-tale nu ti-ar merge bine. De fapt, mi se pare ca incerci sa inghiti un dumicat prea mare. Ia seama sa nu ti se opreasca in gat!

– Nici o grija, domnule Caravana. Maine, intreaga Transilvanie va rosti numele meu. Voi fi rasplatit regeste. Nu-mi pasa daca sunteti vinovati in fata principelui sau nu. Asta e treaba altora. Duceti-l in casa! porunci aspru.

Cativa soldati il impinsera spre treptele de la intrare. Dar inainte de a pasi in pridvorul casei, unul dintre soldati batu aerul cu bratele si se prabusi. Cutitul lui Chirila se abatuse asupra lui ca un fulger. Fu un moment de zapaceala. Costache nu pierdu timp. Reflexele lui lucrau admirabil. Smulse pistolul de la braul celui cazut, iar glontul porni in aceeasi clipa. Al doilea soldat se rostogoli in iarba, dar Costache nu se mai uita indarat. Din cateva salturi isi gasi adapost dupa coltul casei, iar de acolo se mistui printre pomii numerosi. Cateva gloante trecura pe langa el.

Dinspre tufele de coacaze se auzi glasul lui Chirila:

– Capitane Klaus Jager, porunceste oamenilor sa intre in casa, altfel va ucidem pe toti!

O ploaie de gloante se abatu asupra lui. Urmara cateva momente de liniste. Chirila ramasese in picioare, langa tufele de coacaze. Ostenii se avantara in directia aceea. Cand ajunsera foarte aproape, constatara cu stupefactie ca deasupra tufei nu se afla decat palaria vanatorului. Un nou cutit veni de undeva dinspre gard. Al treilea soldat se prabusi la picioarele capitanului.

Jager simti broboane reci pe la tample. Dintr-o clipa in alta se astepta sa-l loveasca unul din faimoasele cutite. Iar vanatorul parea o stafie care se misca dintr-un loc in altul, fara a putea fi vazut de muritori.

– Toata lumea in casa! ordona capitanul.

– Dar fara arme! se auzi glasul lui Chirila. Aruncati armele langa trepte! Ramai afara, domnule Jager! Avem de vorbit.

Cei cinci osteni intrara bucurosi in casa. Era atat de mare faima lui Chirila, incat multumira cerului ca se afla la adapost.

– Arunca pistolul, Jager! striga Costache.

Capitanul tranti pistolul in iarba. Acum nu se mai temea pentru viata lui. Stia ca cei doi nu-l vor lovi cata vreme era lipsit de aparare.

Fara sa astepte vreo porunca, podarul Marcu si cei doi flacai se postara la usa cu topoarele, gata sa loveasca in soldatii care ar fi incercat o iesire. Costache si Chirila il poftira pe capitan in spatiul intunecos dintre plopi. Se asezara toti trei pe o lavita lunga.

– Dupa cate am inteles, ostenii domniei-tale vor sosi aici cam pe la miezul noptii, deschise vorba Chirila.

– Asa e! intari Jager. Dar ei sunt peste o suta. Ar fi curata nebunie sa va luati la lupta cu ei.

– Asa ma gandeam si eu. Nu vom lupta. Ai sa ne ajuti domnia-ta sa-l scoatem din mainile lor pe Ducu.

– Nici sa nu va ganditi! protesta Jager. Maine voi fi spanzurat in locul vostru.

– Te credeam om destept, interveni Caravana. Eu intotdeauna m-am ferit de primejdia momentana. Pentru primejdia din ziua urmatoare e timp destul.

– Daca refuz imi luati viata?

– Numai cu parere de rau.

– Ce propuneti?

– Un schimb. Un simplu schimb, capitane, vorbi Chirila. Cand vor sosi ostenii domniei-tale, porunceste-le sa ramana departe de casa, cam in locul unde incep tufele! Un ostean sa taie legaturile lui Ducu si sa-l aduca aici. Asta e tot.

– Iar eu voi fi liber?

– Absolut liber.

– Si scrisoarea?

– Care scrisoare?

– Aceea pe care ati luat-o de la solii principelui.

– Am impartit-o in trei, domnule. Fiecare dintre noi poarta cate o parte din ea. Dar stai! Daca Ducu se afla in mainile domniei-tale, inseamna ca partea lui de scrisoare o ai in buzunar. Esti bun sa mi-o dai?

Klaus Jager isi musca buzele pana la sange. Facuse o prostie intreband de scrisoare.

– Ea nu-ti apartine, domnule.

– Crezi? Oare nu trebuie sa stie lumea ca Sigismund Bįthory, principele Transilvaniei, e un tradator al crestinilor? Haide, prietene! Da-mi partea de scrisoare luata de la Ducu!

Jager zambi. Scoase bucata de hartie din buzunar si i-o intinse. Un asemenea targ ii convenea. Ii paru bine ca intunericul de sub pomi e destul de des. Bucuria lui, rau ascunsa, l-ar fi tradat, cu siguranta. Vanatorii s-ar fi dovedit pana la urma a fi niste bieti natarai daca l-ar fi lasat liber in fruntea a peste o suta de osteni.

– Acum, pofteste in casa, capitane! porunci Chirila.

Cand se inchise usa in urma lui, cei doi vanatori ii cercetara pe soldatii cazuti. Nu mai erau in viata. Apoi, se petrecura niste lucruri ciudate. Marcu si baietii lui desprinsera podul de la locul obisnuit. Coborara cu el cam o suta de pasi. Dupa ce-l priponira la mal, scoasera din grajd trei cai si-i dusera pe pod. La putina vreme dupa aceea, armasarii lui Chirila si Costache se alaturara celorlalti.

Toate pregatirile durara cel mult un ceas. Pana la miezul noptii ar mai fi fost o buna bucata de timp. Vanatorii dimpreuna cu podarul se asezara pe lavita de sub plopi. Baietii ramasera sa pazeasca usa. Vremea trecea incet. Apele curgatoare au noaptea un cantec al lor, monoton si trist. Doar cand se freaca de maluri, glasul lor capata parca o nota de vioiciune. Lumina lunii se odihnea tihnita pe frunze, pe iarba, pe pamantul caldut, iar in apa adanca se afundase ca intr-un jilt imens. Rara cate-o pasare starnita de pe cuibarul cald, cine stie din ce cauza, tipa scurt. Falfaitul aripilor acoperea tot cerul. In spate se zareau luminile castelului din Obreja. Niste torte mari care ardeau sus pe colturi de ziduri, acolo unde paznicii castelului motaiau sau isi povesteau ispravi din razboaie, asteptand ivirea zorilor.

– Poate ca nu e bine sa-l amestecam pe podar in treburile noastre, rupse tacerea Chirila.

– E deja amestecat pana peste cap, raspunse Costache.

– Ne asteapta o noapte grea. S-ar putea ca unii dintre noi sa nu mai apuce zorile.

– Nu ne cunosti, domnule Chirila, il intrerupse Marcu. Spune-mi, ai auzit de Cae Indru?

– Am auzit. Se zice ca a fost un luptator de seama.

– De seama? Se vede ca nu l-ai cunoscut. De fapt, putini oameni se pot lauda ca i-au vazut fata. Acum doi ani, pe primavara, iesise Muresul din matca lui. Era asa de turbat, ca ducea cu el busteni si copaci intregi, ca pe niste surcele. Innoptase si ploua cu galeata. Batea vantul, iar plopii din fata casei se aplecau ca niste fire de paie. Inca de cu ziua se lasase un intuneric de-ti venea sa crezi ca a sosit vremea de apoi. In casa la mine se iscase oarecare zarva. Sase boieri ne amenintau cu pistoalele. Il asteptau pe Cae Indru. Dumnezeu sa-l ierte! Am auzit ca ar fi pierit. Ne-am trezit cu el cam pe la miezul noptii. Vantul se ostoise. Numai apele Muresului bolboroseau, turbate. Cainii se aciuasera pe undeva de ploaie si nu l-au simtit. Ori poate a umblat el prea usor. A intrat in casa ca un trasnet. Se vede treaba ca o fi banuit el ca e asteptat. L-a prins pe unul dintre boierii aceia si l-a tras in fata lui chiar in momentul in care ceilalti isi slobozeau pistoalele. Lunganul care parea sa fie conducatorul boierilor a incercat sa-l paleasca cu toporisca mea de taiat vreascuri. Indru s-a aruncat inainte, pana langa pieptul lui. Cu muchia palmei, l-a izbit peste mana cam la incheietura pumnului. Apoi l-am vazut pe lungan improscat in perete, ca un harbuz. Din locul acela s-a surpat tencuiala. Poate ca-l biruiau pana la urma sau poate ca nu-l biruiau. Cae parea un vartej intre ei. De noi uitasera. Le-am facut semn baietilor. Am ispravit iute cu boierii si i-am aruncat in Mures. Daca am facut noi asemenea isprava pentru Cae Indru, caruia ii mersesera unele vorbe rele, atunci nu mai incape tagada ca suntem alaturi de domniile-voastre. Iar dupa o asa stricare cu stapanirea, vom lua si noi drumul Tarii Romanesti. Aici o ducem prea greu. Nobilii nu platesc podul. Oamenii saraci ar plati, dar n-au de unde.

Mai vorbira multa vreme, stabilind planul de actiune in cele mai mici amanunte. Aproape de miezul noptii, Costache Caravana isi incarca vestitele lui pistoale si mai facu rost de inca patru, pe care le atarna la saua calului.

Intrara in casa si-i legara burduf pe osteni. Capitanul Jager fu scos in curte. Se cam apropia timpul sosirii lui Ducu. Si nu se inselara. Chirila tresari. Avea auzul ascutit. Puse urechea la pamant si ramase o vreme nemiscat.

– Sosesc ostenii domniei-tale, capitane, grai el. Intr-un sfert de ceas vor fi aici.

Jager scapa o exclamatie de uimire. Era greu de crezut ca un om sa poata auzi la asemenea distanta. Nici fiarele padurilor nu erau atat de inzestrate. Zambi neincrezator.

Chirila isi desfacu fara graba haina lunga. Un brau lat, de piele, iesi la iveala. De brau atarnau zece teci, tot din piele, si fiecare teaca adapostea un cutit. Cele zece cutite erau singurele arme pe care le purta.

Curand, tropaitul cailor se auzi limpede. Mergeau intins. Jager zambi pentru a doua oara in noaptea aceea. Vocea lui Chirila il intrerupse din gandurile lui:

– Haide, capitane, iesi din curte si intampina-ti oamenii! Poti sa te departezi douazeci de pasi de la poarta. Daca faci cumva si pasul douazeci si unu, mi-e teama ca va fi ultimul. Cutitele mele si pistoalele prietenului Caravana sunt indreptate asupra domniei-tale.

Calaretii incetinira mersul cailor. Din umbra casei, vanatorii ii vazura destul de limpede, fara a-l scapa din ochi pe Jager. Acesta depasise coltul gardului. Din doua salturi ar fi putu sa se arunce in spatele unei tufe. Nu se incumeta. Primejdia se anunta prea mare. In urma lui pandeau cei mai buni ochitori din cati vazuse pana atunci. Se opri dupa douazeci de pasi. Calaretii din frunte il zarira. Cativa dintre ei se grabira sa-i vina in intampinare. Fu un moment greu pentru vanatori. Si chiar mai greu pentru capitan. O clipa, avu senzatia ca simte cutitele lui Chirila intre coaste. Glasul lui rasuna puternic:

– Opriti! Ramaneti pe loc! Baltazar unde esti, blestematule?

– Aici, inaltimea-ta, raspunse barbosul de undeva din spate.

– Adu-mi prizonierul!

Baltazar dadu cateva porunci scurte. Randurile calaretilor se desfacura degraba, iar frumosul armasar al lui Ducu iesi la iveala. Comandantul respira usurat. Barbosul calari alaturi de prizonier, avand pistolul atintit asupra lui. Ajunsera langa Jager. Daca Baltazar ar fi vazut limpede fata capitanului, schimbul s-ar fi oprit in clipa aceea.

– Taie-i legaturile! porunci comandantul.

Baltazar tresari. Dar era atat de obisnuit sa execute un ordin, incat gesturile lui devenira dintr-o data mai sprintene.

Jager se intoarse catre prizonier.

– Domnule Ducu, ceva mai incolo e o poarta deschisa Intra acolo!

Barbosul crezu ca viseaza. Capitanul porni domol spre oamenii lui. Si pe masura ce iesea din zona de bataie a vanturilor, simtea cum se linisteste. Socoti in gand ca-i va trebui cel mult un ceas pentru a-i prinde pe toti. Muresul si Tarnava Mare formau acolo un unghi drept. Din unghiul acela plin de smarcuri nu exista iesire decat pe partea dinspre dealul Zaresului, ocupata de ostenii sai. Pentru a trece Tarnava Mare in zona Mihaltului, vanatorii aveau nevoie de un ocol catre Cisteiul-Romanesc. Vreo douazeci de osteni le vor taia drumul. Un alt grup va cobori cu podul pe firul apei Muresului. Inghesuiti din toate partile, vanatorii vor fi adunati ca din oala. Insufletit de gandurile acelea, Klaus Jager ajunse langa oamenii sai. Pe fata lui aspra aparu pentru a treia oara in noaptea aceea un zambet. Dar zambetul se stinse la jumatate. Podul plutitor disparuse de la locul lui. Urletul de furie al capitanului ajunse pana la fugari. Podul cobora iute pe langa mal. Strigatele si injuraturile soldatilor se stingeau undeva departe. Cand socotira ca au coborat destul, priponira podul pana trecura pe mal, cam in dreptul Mihaltului, apoi ii facura vant indarat, iar apa il inhata lacoma si-l tari la vale. Fugarii isi strunira caii in urma lui Marcu prin tufisuri inalte, pe poteci stiute numai de el. Ocolira Mihaltul si taiara drumul mai departe, peste campuri, apoi prin spatele castelului din Obreja. Doar Costache Caravana ramase mult in urma, sa pandeasca de pe o coasta eventualele miscari ale urmaritorilor. Ceilalti suira pantele dealurilor, cand molcome, cand repezi, coborara in vai si gonira ca niste naluci lasand in urma Craciunelul-de-Jos, Blajul, Manarade si inca vreo doua sate adormite la ceasul acela. Uneori, mergeau drum lung prin apa sau se schimbau de pe un alt mal pe altul, facand ocoluri mari, stiind ca in felul acesta li se vor risipi urmele, iar cei care-i vor cauta la ziua se vor descurca greu, pierzand multa vreme.

Chirila era multumit. Calarea tacut in fata celorlalti. Il pacalise din nou pe Jager. Banuise planul lui de actiune. Un singur lucru pierduse din vedere capitanul: podul plutitor. Fara pod, cu greu ar fi putut sa scape de urmarirea atator osteni.

Cand se crapa de ziua, oprira intr-o padure intinsa, care pornea de la cele doua maluri ale Tarnavei Mari si se continua in dreapta si-n stanga pana departe peste dealuri. Poposira sub niste salcii mari, pletoase, ale caror varfuri ascutite mangaiau apa tremurand usor, parca infiorate. Bolta racoroasa adaposti caii si calaretii. Acolo era locul de intalnire cu Costache Caravana. Caii, obositi si flamanzi, iesisera de sub salcii si se infruptara din iarba proaspata. Copacii, rari in locul acela, ofereau urmaritilor avantajul de a cuprinde cu privirea o buna bucata de teren din lungul celor doua maluri.

Se implineau cinci zile de cand Sigismund Bįthory pusese in picioare intreaga Transilvanie din sudul Muresului, dand de stire pe la vaduri si prin castele, prin hanuri, prin sate si orase, aruncand pe urmele vanatorilor si inaintea lor stafete iuti si soldati obisnuiti cu urmaririle. Doar fiii podarului se gandeau mai putin la lucrurile acelea, fericiti ca se afla in plina aventura alaturi de niste oameni atat de vestiti. Din vreme-n vreme, se uitau cu nedumerire la Ducu cel Iute si nu le venea sa creada ca omul acela marunt si subtirel e chiar atat de voinic pe cat i-a mers faima. Parea mai degraba un copilandru care se apropie de varsta barbatiei, asteptand sa-i dea primele tuleie pe fata curata. Avea genele lungi, intoarse, buzele pline, delicate, parca desenate de un pictor bun. Parul cret, cazut pe frunte, sporea aerul lui de tinerete. Nimeni nu i-ar fi dat acei douazeci si opt de ani pe care-i avea. Doar umerii, ceva mai largi decat obisnuitii umeri ai baietilor sub varsta maturitatii, aratau un oarecare semn de voinicie.

Curand, se auzi zgomot in lungul malului. Costache Caravana aparu dintre copaci, pasind sprinten inaintea calului, cu picioarele lui scurte si groase. Era o aparitie atat de stranie, de caraghioasa, incat chiar prietenii sai nu-si putura opri un zambet. Caravana arata scurt si gros ca un butuc. Putea sa aiba cincizeci de ani sau patruzeci, sau chiar mai putin. Peste trupul otova imbracase un soi de haina peticita in fel si chip, avand felurite buzunare in locurile cel mai putin asteptate. Purta pe cap o palarie atat de decolorata, incat nici mesterii cei mai dibace la culori nu ar fi putut banui cum aratase in timpuri mai bune. Fata rotunda, cu umerii obrajilor grasi, proeminenti, era strajuita de un nas carn. Ochii mari, nitel bolbosati, dadeau fetei in permanenta un aer parca mirat. Dupa infatisarea lui, Caravana putea fi luat drept unul dintre obisnuitii saltimbanci care umpleau targurile si inveseleau lumea cu pehlivaniile lor. Nici calul nu se arata cu ceva mai prejos decat stapanul. Cu toata inaltimea lui respectabila, parea mai degraba o capra uriasa, cu picioarele nefiresc de subtiri, cu urechile mari, peste limita obisnuita chiar la magarii de rasa. Cu fire de par crescute lungi sub buza de jos, cu parul mare, latos, mai ales pe pantece, cu botul mult prea ascutit si lung pentru un cal, reusea minunat sa se deosebeasca de semenii lui. Cand mergea la pas, dadea impresia ca arunca picioarele ca o gaina care-si cauta hrana. Multi poate l-ar fi cumparat, cu gandul sa-l arate prin balciuri. Dar pentru calarie, nici cel mai risipitor calaret nu ar fi oferit pretul a doua gaini. Si tocmai aicea era cheia. Doar Costache si prietenii lui stiau cat valoreaza calul acesta hazliu, care se apropia cuminte de grupul fugarilor, in urma stapanului, superb in slutenia lui.

Costache Caravana fu salutat cu o explozie de bucurie. Omuletul primi cu placere vadita manifestarile de simpatie, in timp ce isi desaua calul in felul lui, cu un anumit dichis ceremonios. Calul, despovarat de chingi, se invartea in jurul stapanului lui, afisand un calm al miscarilor imprumutat de la acesta. I se uita in ochi si astepta porunci, lipsindu-se de iarba multa si proaspata. In sfarsit, cand saua dimpreuna cu alte maruntisuri fu asezata pe locul de popas, Costache i se adresa calului de parca ar fi vorbit cu un slujitor credincios:

– Hai, Zambilico, du-te sa mananci si sa te saturi de apa! Nu prea am avut noi vreme in noaptea asta de asemenea lucrari.

Calul porni cu demnitate spre grupul semenilor sai si-si vazu de treburi, inotand cu picioarele lui subtiri ca de barza pe langa tufisurile din lungul malului. Costache se uita cateva clipe dupa el, cu privirea unei mame pentru copilul ei. Singura lui amaraciune consta in faptul ca Zambilica nu era iapa. Ar fi dorit de la ea niste manji pe care sa-i daruiasca prietenilor sai.

Ceilalti cai se oprira din mancat la aparitia Zambilicai si se trasera indarat, minunandu-se de asemenea aratare. Doar armasarii lui Chirila si Ducu, amici vechi cu Zambilica, se apropiara de aceasta si-si frecara boturile de spinarea lui, aratandu-si bucuria revederii. Din grup se mai desprinse un cal trupes, cu ochii cam blegi. Se apropie domol de Zambilica, tropaind maret prin ierburile inalte. Vazandu-l atat de calm, trupesul zabovi cateva clipe nehotarat. Apoi, cu o miscare iute a botului, incerca sa-l muste. Zambilica se intoarse fulgerator pe picioarele lui ca niste pirostrii, iar trupesul primi o pereche de copite care-l naucira. Dupa asemenea cunostinta, caii isi vazura de treburile lor, si se asternu intre ei cea mai buna randuiala.

Caravana scoase din saculet un stergar lung si-l intinse pe iarba. Pe stergar isi facura aparitia o paine mare, cu coaja plesnita cum e coaja copacului batran, o bucata de slanina ardeleneasca ingalbenita de fum domol, niste cepe roscate cat pumnul si o plosca de lemn plina cu vin. Vanatorii il privira zambind. Le era drag omuletul acesta ce nu uita niciodata de mancare, chiar in clipele cele mai primejdioase. Caravana observa zambetele. Fata i se lumina de placere. Cu un gest larg, din care nu lipsea o anumita fala, pofti prietenii la dejun.

Chirila ii facu semn spre Ducu. Vanatorul ghici dintr-o privire cauza palorii omului. Se apropie de el si-i desfacu pansamentul, chicotind:

– Doamne sfinte, neindemanatici sunt oamenii principelui! Abia daca te-au zgariat. Ai avut norocul cel mare sa dai peste un prieten ca mine. Am eu niste leacuri bune, care te pun pe picioare inainte de apusul soarelui. Sunt asa alintatoare, de parca-ti pare rau cand se inchide spartura din piele. Nici nu simti cand le torn pe rana. Mi-a mers vestea ca repar fara durere.

Scose de prin buzunarele largi niste frunze de patlagina si cateva radacini asemanatoare vrejilor de cartofi. Stoarse radacinile pe rana, iar usturimea fu atat de cumplita, incat vanatorul se tinu sa n-o ia la goana cat il tineau picioarele.

– Asa! spuse Caravana satisfacut. Cred ca nici n-ai simtit. Acum punem patlagina deasupra si, Dumnezeu cu mila!

Dupa ce stransera putina merinde ramasa, Ducu propuse sa i se incredinteze lui Chirila comanda grupului lor. Vanatorul nu primi. Cunoscand bine firea orgolioasa a grasanului si priceperea lui de a se descurca in treburile grele, hotari sa i se treaca acestuia misiunea de conducator. Costache nu-si ascunse deloc bucuria. Ii placea grozav sa dea ordine. Si cu cat era grupul mai numeros, cu atat multumirea lui se arata mai adanca. Chiar daca se nimerea cu un singur om alaturi, ii propunea de indata sa se aleaga un conducator. Cand se intampla sa fie numai Zambilica, ii dadea calului de inteles ca, intre ei doi, lui i se cuvine cinstea de a hotari. Intentiile lui Caravana razbeau greoi, din niste fraze lungi, intortocheate, fara nici un fel de legatura intre ele. Zambilica il asculta rabdator si nu dadea semne de iritare nici chiar atunci cand vanatorul se apuca de unele discursuri mai lungi. Uneori, cand era suparat, Costache ii reprosa ca nu e iapa si-i povestea ca stie el niste armasari in Campia Dunarii, cu care i-ar fi facut cunostinta daca nu ar fi avut neprevederea sa se nasca de sex masculin. Cand ii trecea supararea, cuprins de cainta ca-i vorbise despre acest mare defect, Costache se apropia de Zambilica plin de vorbe de mangaiere:

– Sa fii tu sanatos, Zambilico! Ce daca esti cal? De fapt, nu se pot naste numai iepe. Cred ca erai mai frumos la chip daca te nasteai iapa. Dar dupa cate stiu eu, barbatii nu trebuie sa fie cine stie ce frumosi. Asta e treaba femeilor. Noi avem alte rosturi pe lume. E drept ca tu esti al dracului de slut. Cand te-am dus in Dobrogea la iepele arabesti, fugeau de tine ca de Dracu. Tu nu trebuie sa pui asta la inima. Frumusetea trece. Desteptaciunea si bunatatea raman. Muierile, tot muieri. Nu se uita decat daca esti chipes. Stiu ca ai fi vrut sa petreci si tu nitel cu iepele acelea, chiar asa ale dracului cum sunt, dar esti prea timid. Pe urma, nechezatul tau parca e latrat. Mai indulceste-l, baiatule! Altfel, greu mai pui mana pe o iapa. De zece ani iti dau sfaturi cum sa te porti. Nu se prinde invatatura de tine, fiindca esti indaratnic si zurbagiu. Cand te apropii de o iapa fa si tu niste fasoane, asa cum fac oamenii subtiri.

Aici se oprea de fiecare data, baiguind ceva neclar. Nici in jurul lui nu prea se inghesuiau femeile cu dragostea lor.



Capitolul 3


Trasura baronului Albert Szentivįni ajunse la Alba-Iulia cand incepu sa innopteze. Aerul de vara caldut si lesios parca se mai inviorase. Obositi de caldura si de drum, calatorii intrara prin poarta cea mare a cetatii, strajuita de osteni voinici, imbracati, dupa moda vremii, cu zale de fier si alamuri multe. In urma ramase campia care se deschidea la stanga si la dreapta cetatii ca un evantai imens, proptit cu coada in dealurile dinspre Sard si cu varfurile in malurile Muresului. Campie bogata in cereale, care se prelungea de-a lungul apei pana dincolo de cetatea Devei. In spatele cetatii de scaun, dealurile acoperite cu vii si livezi de pomi prezentau a doua sursa de produse pentru stapanii din Alba-Iulia. A treia sursa economica provenea din Tara de Piatra, adica din inima Muntilor Apuseni. Pe vaile Ariesului si Ampoiului, aurul astepta doar sa fie spalat in ciururi si dichisit in pungi mari. Nenumarate mine de aur unele stiute de stapanire, altele nestiute isi traiau viata, aducand la suprafata bogatii despre care localnicii putin vorbareti aminteau doar in treacat. Faima belsugului de aur ajunsese de mult la Constantinopol, la Praga, la Venetia si chiar mai departe, in intreaga Europa. Aventurieri de toate neamurile luau drumurile Transilvaniei si se afundau prin padurile Apusenilor, pierzandu-si urmele pentru multa vreme sau pentru totdeauna. Monopolul aurului se afla in mainile celor indrazneti si puternici, iar crimele si jafurile ramaneau de cele mai multe ori tainuite de stancile si ascunzisurile muntilor.

Baronul isi continua drumul pe o strada larga si dreapta, strajuita pe margini de copaci batrani. Caii bateau pietrele strazii in trap marunt. Zgomotul acela ritmic incanta auzul baronului, iar linistea si ordinea din oras ii dadeau acea mare siguranta a omului aflat alaturi de semeni potriviti cu el. Oprira la poarta unei curti cu ziduri inalte, de piatra. Slujitorii casei deschisera poarta, iar trasura isi continua drumul printre boschete de trandafiri pana-n fata unei case cu doua caturi. Un tanar imbracat in haine de catifea neagra, stranse pe corp si mirosind a parfum bun, se apropie de trasura. Era unul dintre secretarii lui Iojica. Al vestitului Iojica, acel cancelar al principelui Transilvaniei despre care se vorbeau multe si se sopteau si mai multe.

– Unde-i domnul Iojica? intreba Szentivįni bine dispus.

Tanarul se inclina ceremonios.

– Va roaga sa-l iertati. Unele treburi grabnice il retin la curte.

– Lucreaza atat de tarziu?

– Oh! rase tanarul. Timpul domnului cancelar e dupa imprejurari. Uneori se vede lumina toata noaptea in odaia lui de lucru.

– Acum s-ar putea sa fie o astfel de imprejurare?

– Una mai marunta, domnule baron. Cu o jumatate de ceas inainte de sosirea voastra, o stafeta ne-a adus vestea despre capturarea unui lotru, pe a carui viata s-a pus pret o suta de ducati de aur. E vorba despre un oarecare valah de prin partile Oltului, Ducu cel Iute. Excelenta-sa domnul cancelar mi-a destainuit ca la executie va asista chiar principele, in persoana. Cred ca maine dimineata va fi greu de gasit un loc in piata cea mare. Pentru domnia-ta as putea sa aranjez eu lucrurile. Cunosc o casa de unde se vede minunat. De acolo veti avea prilejul sa urmariti executia dimpreuna cu domnul conte Teleki Lajos, caruia am avut deja placerea sa-i retin doua locuri. Dar poftiti in casa! Am auzit ca ati vandut castelul de la Obreja pe un pret foarte bun. De mult nu s-au mai facut asemenea vanzari mari pe aici.

Szentivįni aproba din cap, bucuros de aprecierile tanarului. Vestea prinderii lui Ducu ii umplea inima de fericire, gandindu-se ca Maria-Florenta va fi foarte dezamagita. O privi cu coada ochiului, retinandu-si pe jumatate un zambet. Dar, spre mirarea lui, baroana rase zgomotos, iar cand se potoli ii spuse cu mare siguranta in glas:

– Pana dimineata mai e mult. Cine se bucura prea devreme risca sa planga mai tarziu. Vanatorii astia au mai fost in mainile voastre si nu prea v-au dat ragaz sa-i judecati.

Tanarul secretar cata spre ea mirat si vru sa-i spuna o vorba de duh. Dar Szentivįni, care nu voia sa scape de a asista la spanzurarea lui Ducu, il intreba dulceag:

– Zici ca domnul Teleki a retinut doua locuri?

– Da, excelenta. Se pare ca e foarte bogat. Arunca in dreapta si-n stanga cu aurul si cu banii. La sosire, a daruit doi ducati slujitorilor casei. Mie mi-a dat, de asemenea, doi ducati si inca doi pentru vestea prinderii lui Ducu. Am convingerea ca cine sta in preajma domnului conte se umple de aur.

Szentivįni se incrunta. Prinse aluzia tanarului la faptul ca el inca nu umblase la buzunare. Isi ascunse mania, gandindu-se ca prin acest secretar limbut va reusi sa afle multe lucruri folositoare, mai ales ca viata de la curtea principelui ii era aproape necunoscuta. Rase, iar cand se intoarse catre secretar, in mana ii straluci un ban de aur, cam la pretul unei jumatati de ducat, si tanarul il lua fara multe fasoane.

– Ti-am uitat numele, spuse baronul prietenos.

– Excelenta-voastra are de retinut atatea lucruri importante, incat e firesc sa uite numele unui biet secretar de cancelarie. De fapt, am un nume scurt si usor de retinut. Ma numesc Ianos Chioreanu.

„Nu e deloc prost, gandi baronul. Intai imi atrage atentia ca nu e cazul sa-i retin numele, apoi imi strecoara o aluzie cam in doi peri ca nu sunt in stare sa tin minte un nume atat de usor ca al lui. Sau, naiba stie? Poate ca ma framant prea mult. Am auzit ca la curtea principelui se cam vorbeste cu doua intelesuri si ca intr-o discutie trebuie sa fii mereu la panda a prinde, cum s-ar zice, intelesul cel mai bun.”

– Esti valah? intreba baronul.

Ianos rase, dezvelindu-si dintii frumosi.

– Nu, excelenta. Bunicii mei au fost valahi.

„Tot un drac, gandi baronul. In sfarsit, e bine cand un valah se leapada de ai sai.”

Chioreanu ii ghici gandurile si-si ascunse un zambet batjocoritor.

Iojica veni tarziu. Imbracat simplu, in haine complet negre, parea mai inalt si mai slab decat in realitate. Nu purta podoabe, foarte la moda pe timpul acela. Mersul lui falnic si privirea aspra ii dadeau mai degraba aerul unui comandant de osti. Vorbea masurat si potolit. Nimeni din cei care-l cunosteau nu putea afirma ca l-a auzit ridicand glasul, chiar in imprejurari din cele mai deosebite.

Cancelarul schimba la cina cateva cuvinte cu Szentivįni si cu Maria-Florenta. Le ceru chiar lamuriri in privinta locului unde se vor stabili. Baronul raspundea incercand unele sentimente contradictorii. Se simtea din cale-afara de multumit sa sada la masa cu Iojica. Omul acesta scump la vorba detinea toate secretele carmuirii din Transilvania. Cuvantul ca si hotararile lui se bucurau totdeauna de aprecierile lui Sigismund Bįthory. Multi socoteau ca Iojica ar fi adevaratul conducator al principatului. Ca in ziua cand i s-ar intampla o nenorocire acestui om, principele s-ar afla fara pic de aparare in fata zecilor de dusmani, toti oameni cu greutate in randul nobililor. Pe de alta parte, baronului ii displacea aerul de superioritate pe care-l afisa cancelarul in fata lui si a celorlalti nobili, stiind ca Iojica se trage dintr-o umila familie de valahi banateni. Iar faptul ca se bucura de o inteligenta cu totul iesita din comun nu echivala nici pe departe cu o obarsie aleasa.

In timp ce Szentivįni se framanta cu asemenea probleme, doamna Maria-Florenta discuta plina de insufletire.

– Am vrea sa ne stabilim la Aiud, excelenta, spuse ea. Avem acolo un castel nu chiar atat de impunator ca Obreja, dar mai frumos si mai apropiat de unele dintre rubedeniile noastre. La Alba-Iulia nu ne-am gandit niciodata. Noi nu suntem obisnuiti cu viata de la curte. E adevarat, domnule cancelar, ca principele v-a oferit un titlu de noblete pe care l-ati refuzat?

Iojica ridica spre ea ochii negri, patrunzatori si un zambet fugar ii trecu pe fata severa. Ii placea femeia aceasta curioasa, cam provinciala in maniere, dar directa in discutie, lipsita de mestesugul de a trage de limba. Mestesug de care se foloseau din plin doamnele de la curte.

– E adevarat, doamna!

– De necrezut, murmura baroana. Pana azi nu am auzit sa refuze cineva un titlu de noblete. Si cum ati motivat refuzul?

– Nu l-am motivat, dar cred ca titlurile capatate sunt haine de imprumut. Ori iti vin prea mici, ori prea mari.

– Poate titlul. Dar titlul e insotit intotdeauna de unele proprietati.

– Proprietatile le-am primit, doamna, rase cancelarul.

– Pacat! V-ar fi fost necesar si un titlu.

Se opri brusc, speriata de ceea ce spusese. Mai speriat decat ea se arata baronul, care interveni, incercand sa dreaga ceea ce stricase Maria-Florenta:

– Cu titlu sau fara titlu, excelenta-sa e al doilea om al principatului. Cu felul acesta de exprimare, doamna, ti-ai face aici la curte o suta de dusmani pe zi.

– Si o suta de prieteni, rase inca o data cancelarul. Intalnim atat de putini oameni care spun ce gandesc, incat trebuie sa ni-i facem prieteni. Dar, sa nu uit. Nu va pare rau dupa Obreja?

– Ba da. Ne-am obisnuit acolo.

– Poate ca v-ati grabit cu vanzarea.

– E parerea mea, excelenta. Din pacate, nu si a domnului baron.

– Se spune ca sub castelul Obreja s-ar afla unele bogatii.

– Zvonuri, se incrunta baroana. Acum douazeci de ani, sotul meu a cladit Obreja pe ruinele vechiului castel. Un castel care apartinuse unui unchi de-al baronului. Mai precis: vechiul castel a fost al baronului Ioan de Szentivįni. Cand s-a cladit noul castel, toate ruinele au fost indepartate. Sotul meu avea un plan al vechiului castel, cu toate tainitele lui. Dar cautarile au fost zadarnice. Nu s-a gasit nimic – si va asigur ca nici un coltisor nu a ramas necercetat.

– Ma mir, spuse Iojica. Ioan de Szentivįni stapanea peste saizeci de mii de iugare de pamant. Se spune ca intreaga avere o depozitase in Obreja. Intr-o primavara, castelul a fost atacat de turci. Luptele au tinut vreo doua zile. Cand au patruns turcii in castel, baronul disparuse fara urma, dimpreuna cu banii, cu aurul si cu multimea de bijuterii, a caror faima ajunsese la Constantinopol. Asemenea bogatii nu pot disparea chiar fara urma.

– Excelenta, interveni Szentivįni cam plin de el. Se pare ca acea cronica ramasa din timpul asediului a fost mincinoasa. Douazeci de ani am cautat presupusa comoara si sunt un om care stie sa caute.

– Ciudat! murmura cancelarul. La Constantinopol nu a ajuns nimic din aurul lui Ioan de Szentivįni. Asta e lucru sigur. Mai aveti acea cronica si planurile vechiului castel?

– Nu. Nu le mai am. Poate stiti ca anul trecut cineva a pus foc unei aripi a castelului. Ei bine, acele documente au ars dimpreuna cu lucrurile de acolo.

– Pacat! Unii cred ca averea ascunsa de Ioan de Szentivįni trecea de un milion de galbeni.

– Pacat de ce? intreba Maria-Florenta. Sub Obreja nu se gaseste nici macar o jumatate de galben. Mai degraba cred ca Ioan de Szentivįni a reusit sa se strecoare printre turci, dimpreuna cu aurul lui.

– S-ar fi aflat vesti despre el, replica Iojica.

– Poate. Dar tot asa de bine s-ar putea ca baronul sa fi picat la acea vreme pe cine stie ce maini de lotri. Acestia sa-l fi omorat si sa fi disparut cu aurul. Cine mai stie ce a fost cu adevarat?

– Stiu oamenii din satele invecinate.

– Or fi stiind, excelenta. Or fi stiind despre asediu. Asta stim si noi, dar e cam putin.

– Poate, incheie Iojica. In tot cazul, o avere de un milion de galbeni nu trece nestiuta de nimeni.

Dimineata, la micul-dejun, pe care-l luara destul de devreme, baronul si baroneasa nu mai avura satisfactia sa stea de vorba cu cancelarul. Maria-Florenta se retrase destul de curand in odaia ei, unde o astepta o vestita ghicitoare de prin partea locului. Ramas singur, Szentivįni isi aminti de Ianos Chioreanu. Ar fi vrut sa discute cu el in privinta locului promis la executia ce urma sa aiba loc in dimineata aceea. Slujitorii casei il informara ca secretarul plecase de cu noapte, undeva in afara cetatii. Inciudat, baronul porunci sa i se aduca trasura si se indrepta spre palatul principelui.

Curtea palatului, inconjurata de ziduri inalte, pavata frumos cu piatra de granit, era aproape pustie la ora aceea matinala. Principele si curtenii se sculau tarziu. Numai treburile grabnice, cu totul iesite din comun, reuseau sa strice uneori acel obicei.

In curte, Szentivįni se intalni cu tanarul conte Lajos Teleki, proprietarul unor intinse domenii din nordul Transilvaniei. Imbracat totdeauna in haine scumpe, dupa ultima moda de la Viena sau Praga, Teleki era socotit arbitrul elegantei ardelene. Om de gust si fin politician, priceput in afaceri si lacom, batranul Teleki stransese averi uriase pentru acele timpuri. Tanarul Lajos se ferea pana si de dregatoriile importante. Afemeiat si curajos, fusese amestecat in unele scandaluri prin capitalele Europei, dar cutezanta lui, dublata de istetime si de risipa de aur, il scapase cu obraz curat. Mai mult chiar: datorita firii sale deschise si vesele, reusea adeseori sa-si faca prieteni din cei mai inversunati dusmani. Trecut de treizeci de ani, pe fata lui frumoasa aparusera doua cute adanci, care, in loc sa-i dea un aer de maturitate, ii sporeau farmecul. Inalt peste limita mijlocie, mersul si tinuta lui mai pastrau ceva din supletea adolescentilor.

Vazandu-l pe Szentivįni, Teleki il striga prietenos si cu o anumita nuanta se respect. Baronul ii fu recunoscator pentru primirea aceea si se apropie bucuros. Contele ii stranse amandoua mainile, in semn de amicitie, apoi se intoarse pe jumatate catre tanarul blond, spalacit, care in afara de o chelie destul de pronuntata nu se putea mandri decat cu niste pistrui mari, grupati in jurul nasului ca niste boabe de piper.

– Domnule baron, spuse Teleki, dumnealui e contele Szatmįri, viitorul mostenitor al batranei contese de Szatmįri. Acea admirabila doamna care nu-si lasa nepotul sa poarte o biata peruca, sustinand ca numai naturalul are pret in viata. Acea admirabila doamna care a tras cu arma dupa dregatorii principelui. Acea doamna care la peste optzeci de ani dupa spusele altora si la aproape saizeci dupa spusele ei se tine atat de bine incat mai iese dimineata calare, sa se plimbe pe frumoasele ei domenii. Acea doamna care a binevoit sa-mi arunce in cap o salatiera de argint, numai pentru faptul ca am avut neprevederea sa-i spun: „Doamna, aratati minunat”.

– Mincinosule! mi-a strigat ea. Crezi ca eu nu stiu cum arat? Chiar daca mai jumulesc eu ceva ani din varsta adevarata, pe care nu ti-o spun, pentru ca esti obraznic, stiu cum pot arata la anii mei. Haide mai bine sa gusti dintr-un vanat proaspat si sa golim amandoi o oala de palinca. Pramatia asta de nepot nu stie sa bea. Ma mir cum il mai rabda pamantul.

Contele Teleki se intoarse sporovaind usor catre alt tanar, inalt, cu ochii galbui, cu privirile moi ca de pisica, si-l prezenta.

– Domnule Szentivįni, dumnealui e un vechi prieten, baronul Stefan de Zerind, fiul baronului Imre de Zerind. Si acum, domnilor, pentru ca principele e in toane rele, propun sa facem o plimbare si sa-l scutim de prezenta noastra macar pentru azi.

– Credeam ca va asista la executie, spuse Szentivįni, vrand sa arate ca e bine informat.

Contele rase.

– Executia nu mai are loc, domnule baron. Sau, in orice caz, e amanata pentru multa vreme. Ducu cel Iute a scapat din mainile oamenilor nostri. Curierul care a venit azi-noapte ne-a informat ca cei o suta douazeci de soldati care il duceau legat burduf au fost atacati de unii prieteni ai prizonierului. Asa ca, pana una-alta, numaram la apel cativa slujitori credinciosi mai putin. Principele e foc si para. N-as vrea sa fiu in pielea celor care l-au escortat. A injurat, a trantit tot ce i-a picat in mana, iar acum doarme, obosit de asemenea truda. Zau ca nu e usor sa injuri si sa spargi tot ce-ti pica prin apropiere!

Ceilalti tusira cu inteles si se uitara tematori imprejur. Doar unul ca Teleki putea sa faca asemenea ironie la adresa lui Sigismund, fara sa-i pese de urmari.

– Era atat de insemnata prinderea acelui lotru? indrazni Szentivįni.

– Poate, zise ganditor contele. Dar nu fuga lui Ducu l-a scos din fire pe principe. Mai degraba faptul ca scrisoarea se afla la el sau la prietenii lui.

– O scrisoare? se mirara cei trei.

– Da, domnilor. O scrisoare adresata sultanului. Va iesi un taraboi cum n-a mai fost de mult pe meleagurile acestea. Principele ducea in secret unele tratative cu turcii, pentru a iesi din tabara crestinilor. Va inchipuiti ce s-ar intampla daca aceasta scrisoare ar ajunge, de pilda, in mainile imparatului Rudolf.

– Nu mai povestiti, domnule! striga speriat baronul. Am putea fi trasi la raspundere.

– Asa e! zambi Teleki. Sunt lucrari care nu ne privesc. Sau poate ca ar trebui sa ne priveasca. Dar iata-l pe contele Hans Beckembauer. Buna ziua, domnule conte! Baroane Szentivįni, dupa cate stiu, ati facut afaceri din cele mai bune cu acest domn. Sincer sa fiu, il cunosc doar de cateva zile pe noul castelan din Obreja, dar l-am indragit atat de mult, incat intalnirea de azi imi face mare placere.

Contele Beckembauer zambi si se inclina politicos in fata celor patru nobili. Inalt si spatos, cu parul galben-roscat rebel pe fruntea larga, imbracat intr-un costum visiniu strans pe corp, impodobit cu putine bijuterii, cu fata lunga de un cot si simpatica, avand ochii albastri, limpezi, lasa o buna impresie celor care-l cunosteau chiar numai pentru o clipa.

– E o mare cinste pentru mine, domnule conte. Atentia voastra e plina de bunavointa, raspunse Beckembauer cu modestie.

„Pe legea mea, gandi Teleki, iata unul dintre putinii oameni care vin la curtea principelui fara sa afiseze cine stie ce avere!” apoi spuse cu voce tare, adresandu-i un zambet fermecator:

– Presimt, domnule conte, ca voi petrece multe clipe incantatoare alaturi de voi. Dar nu o vad pe sora voastra. Aud ca in Transilvania nu s-ar afla o calareata mai desavarsita ca ea. Cat despre frumusete, spun unii ca pana si florile rare palesc in fata ei. Daca e asa, va trebui s-o aduceti macar la balurile de la curtea principelui. Altfel, cred ca roiuri de cavaleri vor pica in ospetie la Obreja, facand unele drumuri lungi pentru un zambet, pentru o privire fugara sau poate lipsiti de noroc. Si nu cred ca eu as putea sa ma numar printre ultimii musafiri poftiti sau nepoftiti. De altfel, am avut indrazneala sa le trimit chiar in aceasta dimineata doi cai de rasa cum nu se mai afla prin imprejurimi.

– Ah, m-am intalnit cu ei aproape de Mures, se entuziasma Beckembauer. Daca sunt cei pe care i-am vazut, atunci nu mai incape indoiala ca e un dar regesc.

– Ii ducea un slujitor gras si scurt, cu palarie de paie?

– Intocmai.

– Aceia sunt caii pe care am avut cinstea sa-i daruiesc viitorilor prieteni din Obreja.

– Sunteti marinimos, domnule Teleki.

– Nu. Nu sunt marinimos, ci numai viclean sau prevazator. Nu vreau sa mi-o ia altii inainte. Si acum dati-mi voie sa va prezint niste prieteni. Acesti domni imi vor ierta numai in felul acesta necuviinta de a fi uitat o clipa ca suntem impreuna. Pe domnul Szentivįni il cunoasteti. Dumnealui e contele Szatmįri, iar acest tanar care-mi face onoarea sa se numere printre cei mai apropiati e domnul baron Stefan de Zerind.

Isi stransera mainile cu voiosia celor tineri. Stefan de Zerind tinu ceva mai mult mana lui Beckembauer si, privindu-l cu mare atentie, spuse sovaielnic:

– Am credinta ca ne-am mai vazut candva. Nu-mi amintesc unde si cand. Poate mai de mult. Sau poate semanati foarte bine cu cineva dintre cunostintele mele.

Beckembauer zambi. Nici cel mai fin observator nu ar fi putu ghici tresarirea lui interioara. Intr-o fractiune de secunda, il recunoscu pe Zerind. Se intalnisera la Constantinopol, pe vremea cand Beckembauer se numea Ion Cristu si reprezenta acolo interesele lui Mihai, cel care avea sa ajunga domn al Tarii Romanesti. N-au stat niciodata de vorba impreuna, dar se vazusera la curtea sultanului.

– S-ar putea sa ne cunoastem, raspunse tanarul. Poate a-ti umblat pe la Viena sau prin Bavaria. Eu am calatorit mult.

– S-ar putea, rosti ganditor Stefan de Zerind, fara sa banuiasca nici pe departe ca din clipa aceea se afla in mare primejdie.


Capitolul 4

Costache Caravana o luase inaintea grupului de fugari cu vreo douazeci-treizeci de pasi. Calul mergea molcom. Noaptea, lipsita de luna, le ingreuna mersul. Nori mari se valatuceau pe cer, iar aerul era greoi si statut. Caravana discuta domol cu Zambilica, si cuvintele ajungeau la insotitorii lui ca niste bazaituri ritmice, fara sfarsit. Uneori, vanatorul isi curma vorbele furat de cine stie ce ganduri. Zambilica se oprea mirat, iar stapanul se scutura de gandurile acelea si incepea sa sporovaie usor.

– O fiinta mai a naibii ca tine nici n-am intalnit. Mananci, dormi si nechezi. Asa e cand nimeresti peste un stapan bun ca mine. Iti faci de cap. Ma mir ca nu ti-a trecut prin minte sa te duc eu in spinare. Ai inceput sa faci pe grozavul ca esti destept. Sa stii ca numai prostii se cred destepti. Cum imi dau cate-o parere, incepi sa strambi din nas si sa nechezi. Ma rog! Eu nu spun ca trebuie sa fii de acord cu mine chiar in toate privintele, dar nici sa nu uiti ca eu sunt cel care hotaraste pentru amandoi. De zece ani umblam impreuna si am fost mai mult singuri. Trebuia sa stau si eu cu cineva de vorba. Grea viata, Zambilico! Pe timp din asta de noapte, omul ar trebui sa stea la casa lui, in asternutul caldut. Sa-si auda copiii cum vorbesc prin somn. Sa se intoarca pe partea cealalta, injurand somnoros cainele care l-a trezit, fiindca i s-a facut lui de latrat asa, din senin. Stii tu ce inseamna sa ai casa ta, nevasta si copiii alaturi de tine, ograda si pamantul tau? De unde naiba sa stii? Parca si eu am uitat. Sa stai seara cu mainile aduse sub cap si sa faci planuri. Sa iesi primavara la prima aratura. Sa certi copiii pentru unele pozne. Sa te duci prin vecini si sa mai schimbi o vorba. Tu habar nu ai de toate astea, Zambilico. Esti cu gandul numai la iepele din Lunca Dunarii. Stii tu cum ar trebui sa fie pentru fiecare om? Cand l-o destepta cineva noaptea din somn, acela sa fie un vecin, caruia-i naste nevasta, ori un oaspete drag venit de la drum. Poate ca pe undeva o fi asemenea fericire, dar la noi nu s-au pomenit astfel de timpuri. Daca latra cainele, tresari din somn, speriat, inchinandu-te cu gandurile la turci, la tatari, la cine stie ce calcari boieresti sau la niste lotri care omoara si jefuiesc fara teama de pedeapsa. Asa e pe-aici. Tarile mici au fost totdeauna amenintate. Vin turcii peste noi cand te astepti mai putin. Ne taie, ne imprastie, aduc domn nou fara sa ne intrebe, ne jefuiesc si ne pun sa lucram pentru ei. Vin tatarii, vin austriecii, vin lesii. Ti-e mai mare dragul cum se inghesuie peste cei mici. Crezi ca eu nu am avut casa si nevasta si copii? Am avut. Mi i-au taiat turcii intr-o noapte. Eu eram pe vremea aceea un amarat care nu stia sa tina macar un cutit de taiat painea. Pe mine m-au luat rob fiindca eram voinic. De fapt, nici nu ma cheama Caravana. Adevaratul meu nume e Costache Cneazu. „Caravana” mi-au zis de cand colind lumea in lung si-n lat. Nici prietenii mei cei mai buni nu stiu cate ti-am spus tie. Eu nu am obiceiul sa le povestesc oamenilor despre necazurile mele, fiindca le amintesc de necazurile lor. Daca pot sa le aduc bucurii si vesti bune, atunci nu-mi mai tace gura zile intregi.

Caravana opri calul si se salta in sa. La vreo cateva sute de pasi in stanga, zari niste focuri.

Or fi ciobani, spuse Marcu.

– Nu. Nici vorba, murmura Ducu cel Iute. Ciobanii fac un singur foc. Acolo sunt patru. Dar nici osteni de-ai lui Sigismund nu sunt. Acestia nu innopteaza in camp decat la vreme de razboi.

Descalecara si-si pregatira armele. Caravana vru sa plece in recunoastere, dar se opuse Chirila.

– Tu esti conducatorul, zise hotarat. Trebuie sa ramai pe loc si sa ai grija de oameni. Daca se intampla ceva rau, va dau de stire prin suieraturi.

Dupa acele cuvinte, vanatorul disparu printre tufele mari. Pe toata intinderea aceea nu se auzea decat suieratul vantului, care intorcea mladitele tufelor ca pe niste rochii. Ploaia ramasese undeva in urma. Trecuse mai bine de un ceas de cand plecase Chirila. Podarul si baietii erau nelinistiti. Caravana si Ducu asteptau fara teama, cunoscand bine dibacia cu care se strecura prietenul lor. Norii se valatuceau pe cerul jos ca niste capite uriase. Departe, poate deasupra Muresului, se lumina treptat. Doar prin partile Blajului, furtuna de desfasura in toata puterea ei.

Chirila aparu la fel de neasteptat dupa cum plecase.

– Avea dreptate Ducu, spuse el. Nu sunt ciobani si nici osteni de-ai lui Sigismund. In jurul focurilor am numarat mai mult de saizeci de cavaleri, aflati sub comanda contelui Teleki. Din discutiile purtate intre ei, se pare ca principele tine cu orice pret sa puna mana pe noi. Intreaga Transilvanie dintre Blaj si Brasov e in alarma. Sunt pazite drumurile, marginile de paduri, podurile, hanurile, trecatorile si satele. S-au pus posturi sau pande fixe, iar garnizoanele din Medias, din Sighisoara si chiar Brasov ne vor astepta si ele.

– Se pare ca vom trece greu, se sperie Marcu.

– La dracu! rase Caravana. Am trecut noi prin hopuri mai grele. Iar daca vor pazi ca cei de langa focuri, le putem lua si incaltarile din picioare.

– Dar n-am ispravit, il intrerupse Chirila. Teleki pomenea despre o afacere dintre Sigismund si pasa Khidr de Timisoara. Poimaine, va pleca dinspre Campeni catre Alba-Iulia un transport cu treizeci si opt de ocale de aur. Aurul acela va lua apoi drumul Timisoarei, iar Sigismund va primi in schimb cinci sute de cai. Se pare ca acest Khidr, cat o fi el de pasa, e cel mai mare hot de cai din cati s-au pomenit pana acum.

Auzind asemenea vorbe, Caravana rase usor, pitigaiat si comanda plin de ifose:

– Pe cai, domnilor! Surpriza pe care i-o pregatim lui Sigismund va fi atat de grozava, incat cred ca dupa aceasta principele va turba definitiv, daca damblaua nu va avea nici o putere asupra lui. Va rog sa nu ma intrebati nimic, dragii mei. Uneori, eu si Zambilica avem niste sclipiri de care trebuie sa se tina seama. Aveti incredere in Caravana, asa cum ati avut in multe randuri. Dupa mine, domnilor!

Si, spre mirarea celorlalti, Costache intoarse calul, pornind indarat pe drumul pe care venisera. Ca de obicei, Caravana lua un avans fata de ceilalti, iar acestia pastrara distanta, stiind ca in astfel de imprejurari vanatorul avea multe de discutat cu Zambilica. Dar vorbele nu venira prea repede, si din aceasta cauza calul se opintea mereu, intorcea botul a repros sau calca ceva mai apasat ca de obicei, iar vanatorul ghici ca animalul se simte ofensat de acea lipsa de atentie. Tarziu, cand vorbele pornira molcom, Zambilica deveni mai vioi si-si vazu de treaba lui, atinand cu multa atentie potecile padurii, calcate doar cu putina vreme inainte, in sens invers.

– Stii cum e damblaua, Zambilico? intreba vanatorul. Eu cred ca ar fi cam asa: intorci gatul nitel intr-o parte si ramai cu el intepenit. De fapt, cred ca toti nobilii sunt atinsi de dambla. Prea umbla tepeni. Iar cand vor sa se uite in jos, nu-si curbeaza gatul. Se schimonosesc in toate chipurile, coborand privirile pe langa nas, si se chiorasc de mai mare dragul. Sigismund Bįthory ne cauta intre Blaj si Brasov. Acesta e drumul cel mai scurt spre Tara Romaneasca. Sa caute mult si bine. Eu ma intorc frumusel din drum, trec noaptea asta de Blaj si de Alba-Iulia, atinandu-ma tot timpul la nord de Mures. Daca nu ti-a trecut prin minte o chestie ca asta – si tu esti cal cu scaun la cap –, atunci sa fii sigur ca nici principelui nu i-a trecut. El nu-si poate inchipui ca eu ma atin pe langa vizuina lupului, in timp ce ar trebui sa gonesc din toate puterile pe drumul Brasovului. Asta se cheama, printre oamenii subtiri, „strategie”. Sa nu crezi ca nu am fi putut trece prin barajul de oameni ai principelui. Am fi putut, dar m-am gandit ca acei cinci sute de cai ai lui Khidr de Timisoara ar putea sluji foarte bine in ostirea lui Mihai-voda, domnul Tarii Romanesti. Pentru asta vom iesi in intampinarea celor care duc aurul spre Alba-Iulia. Sigismund are prea mult aur. Armata noastra de la Dunare nu are deloc. Slabindu-l pe principe, care urmareste cotropirea Tarii Romanesti, ne ridicam noi mai puternici. In sfarsit, lucrurile astea tu le rumegi mai greu. Crezi ca eu nu am bagat de seama ca ai cascat de vreo cateva ori, si numai cand ai auzit de iepele de la Timisoara ai ciulit urechile. Auzi, Zambilico? Acum cateva luni, Sigismund i-a cerut domnului Mihai sa ne prinda si sa ne trimita legati burduf la Alba-Iulia. Stii ce i-a raspuns Mihai-voda? „Maria-ta, sa ne ierti de neputinta! Auzim ca acei vestiti vanatori stau mai mult prin partile Transilvaniei, chiar prin apropiere de Alba-Iulia.” Tu il stii, Zambilico, pe Ion Cristu? Ei, na! Cum dracu nu-ti aduci aminte? Baiatul acela inalt, cu parul galben-roscat. Acum il cheama Hans Beckembauer. Al naibii, vorbeste nemteste mai abitir ca un neamt. Cu el i-am pregatit o bucurie principelui. De fapt, am impanzit Ardealul cu oameni de incredere. Semnul nostru de recunoastere e un inel de argint, pe care e gravata o frunza de stejar. Avem oameni si in Moldova. Ne-a intrat noua si lui Mihai-voda o pasarica in cap, de care ai rade si tu. Vrem sa facem o tara cu hotarele intinse pana vor cuprinde toata suflarea romaneasca. Zici ca e greu. Parca eu spun ca e usor? Ne trebuie osteni, bani, multa viclenie si nitica bafta. Stii tu ce inseamna sa ai un om ca Ion Cristu, la doi pasi de Alba-Iulia, in vreme de vrajba cu Sigismund? Ion se va pricepe sa-i ridice pe cei doua mii de iobagi impotriva principelui. Se zice ca sub castelul de la Obreja s-ar afla o comoara. Tare bine ne-ar prinde! Anul trecut am intrat, intr-o noapte, in castel dimpreuna cu Ducu si Chirila. Am gasit acolo planul vechiului castel si o cronica din acele timpuri. Am pus apoi foc acelei aripi de castel si ne-am luat talpasita. Hartiile sunt acum in mainile lui Cristu. Roscatul asta e unul dintre cei mai invatati oameni ai nostri. S-ar putea sa afle comoara.

Furtuna se potolise. Doar urmele ploii se mai pastrau inca in toata puterea lor. Calaretii lasasera in urma de putina vreme cetatea Alba-Iulia, trecusera de Sard si se aflau intr-un crang cu copaci tineri, intins pe fata unui deal numit prin acele parti Magura Vulpii.

Se lumina de ziua. Calatorii hotarara sa faca acolo un popas de cateva ceasuri. Magura Vulpii, ridicat direct din campia ca o tipsie, pare un deal sau un munte de imprumut, carat acolo de cine stie unde, tras la rindea sau la raspel, pana cand colturile, muchiile si toate asperitatile s-au lepadat de trunchi, iar ceea ce a ramas e un urias deasupra campiei. Un urias cu cojoc mare de brad, de fag, de cer si de salcam, de pruni pe jumatate salbaticiti, de aluni cu coarda elastica. Un urias care domina campia pana departe. Intre Magura Vulpii si cetatea de scaun, campia se ingusteaza treptat, amenintata spre stanga de inaltimi domoale, acoperite cu vii. Pe masura ce se apropie de Magura Vulpii, campia isi subtiaza mijlocul, iar dincolo de acea semeata inaltime, ea transforma intr-un fel de uluc prin care se scurg la vreme de ploaie apele iuti, venite de pe inaltimi. Pe aici intra in Tara de Piatra un drum vesnic maturat de ape. Calatorul obisnuit cu drumurile prin Muntii Apuseni facea popas la Magura Vulpii, controla cu grija potcoavele calului, isi incarca pistoalele si numai dupa aceea pornea mai departe.

Cand soarele incepu sa-si bata tariile, calaretii coborara fara graba spre poale, acolo unde zareau cateva case razlete. In catun aflara merinde pentru ei si pentru animale. Numai Caravana se ocupa de niste lucruri greu de priceput. Gasi acolo un fierar si-i plati omului sa-i faca o roata cu sant la mijloc, pusa pe un ax de fier, lung cam de un cot. Ii mai ceru fierarului un carlig cu manerul gaurit, iar de prin vecini cumpara doua funii zdravene, lucrate din canepa, cam la grosimea a doua degete.

Parasira catunul dupa vreo trei ceasuri, satui si odihniti. Ocolira Magura Vulpii si se atinura curand pe langa apele Ampoiului, departandu-se de locurile umblate, afundandu-se tot mai adanc printre munti. Padurile mari de rasinoase nu aveau hotare prin partile acelea. Spre seara, poposira pe un tapsan inconjurat de stanci. Pana la cina, Caravana se ocupa de rana lui Ducu, sporovaind usor si constatand multumit ca vanatorul se intremeaza destul de repede. Lua apoi toporul lui Marcu, ii incerca taisul pe degete si-i chema la el pe cei doi baieti. Tot cautand cu privirea, se opri in fata unui brad cu trunchiul gros cat o gura de galeata.

– Il taiati la inaltimea asta! porunci mustacind. Cand e gata, ma chemati!

Baietii se apucara sa taie bradul cam la cinci coti deasupra pamantului. Dupa vreo jumatate de ceas, il strigara pe vanator.

– Acum, uite ce faceti, rase Caravana vazandu-i nedumeriti. Ciopliti la capatul de sus in asa fel, incat sa bagam fierul asta prin doua urechi ale bradului, iar roata sa se invarteasca la mijloc. Sper ca ati priceput ca e vorba de un scripete. Dupa ce ispraviti, inrosim fierul in foc si dam gauri. Pana innopteaza, mai sunt vreo doua ceasuri bune.

Ispravira lucrul inainte de caderea noptii. Caravana ii aduna pe toti in jurul scripetelui si le facu o demonstratie de pomina, despre care avea sa se vorbeasca multa vreme. Lega unul dintre capetele funiei de saua Zambilicai, trecu funia peste roata si, ramanand cu celalalt capat in mana, le spuse:

– Fratilor, observati, ca de acest capat e prins un carlig. Mai observati ca ne aflam deasupra unui perete stancos, inalt cam de trei staturi de om. Peretele se continua in lungul Ampoiului, pe cel putin cinci sute de pasi. Intre peretele de stanca si Ampoi e o poteca. De jos, de pe poteca, nimeni nu s-ar putea sui pana la noi. Poteca e atat de ingusta si de intortocheata, incat caii si calaretii sunt nevoiti sa mearga unul in urma celuilalt. Acesta e drumul cel mai scurt intre Campeni si Alba-Iulia. Aurul lui Sigismund Bįthory va trece pe aici. Il cara de obicei un magarus care, asa micut cum e, duce pe spinare pana la saptezeci-optzeci de ocale. L-am vazut in vreo doua randuri ducand aur. Acum cara doar treizeci si opt de ocale, asa ca merge si el mai in voie. De obicei, transporturile sunt insotite de cel mult treizeci de osteni. Cincisprezece merg in fruntea convoiului, iar cincisprezece in urma. Magarusul cunoaste atat de bine drumul si misiunea pe care o are ca nu e nevoie sa fie purtat de capastru. Vedeti bradutul acesta? Voi lega de el cealalta funie. Pe aceasta ma las eu la vale ca fulgerul, prind carligul de la prima funie de saua magarusului, iar Zambilica nu va avea decat sa traga la scripete. Din trei miscari, ma catar si eu pe funia mea, scoatem desagii de pe spinarea magarusului, adunam funiile si o luam din loc. Pana vor gasi ostenii un drum pe unde sa se catare aici, noi vom fi departe. Ce trebuie sa faceti voi? Tu, Pavele, te duci indarat o suta cincizeci de pasi. Cand apare dedesubtul tau primul soldat, tragi un foc de pistol in aer. Tu, Petre, te duci inainte o suta cincizeci de pasi. Dupa ce trece de tine ultimul soldat, tragi si tu un foc de pistol in aer. Asta-i tot. Pe urma o luati la goana spre locul acesta. Chirila, tu stai cu cutitele tale in locul in care ma aflu eu acum! Daca ma ameninta ceva, stii ce ai de facut. Pozitia asta e foarte buna. Cand apare magarusul de dupa cotitura, din spate nu-l mai vede nimeni cateva clipe, iar osteanul dinaintea magarusului se va afla dupa cotitura din fata. Tu, Marcule, vei avea grija sa nu scape funia de pe roata, iar Ducu il va mana pe deal pe Zambilica!

Se opri incruntat. Chirila radea tinandu-se cu mainile de pantece. Ducu ii purta isonul. Doar flacaii si podarul nu se incumetara la asemenea lucru. Afisand ceva din obiceiurile Apusului la moda pe vremea aceea si prin partile noastre, Costache infipse o mana in sold, scoase pieptul in afara si spuse din varful buzelor:

– Am placerea sa va anunt, domnilor, ca rasul vostru suna a batjocura. Pe Zambilica mea daca nu mi se nazare intocmai!

Se parea ca cei doi vanatori nu auzisera cuvintele lui Caravana, lucru ce il facu pe grasun sa repete mustrarea, luand o atitudine si mai batoasa.

– Doar unul ca tine putea sa nascoceasca asemenea isprava, zise Chirila privindu-l cu dragoste. Auzi, sa ridice magarusul prin aer!

– Dar ce-ai fi vrut? Sa ne batem cu ostenii? bombani Costache manios.

– Nu, nici vorba. Ce vina au ei ca transporta aurul?

Cand se statornici noaptea de-a binelea, impartira intre ei sarcinile de veghe si se intinsera pe culcusurile de muschi. Ziua urmatoare se anunta destul de agitata.

Noaptea se ispravi in liniste. La ziua, mancara in graba, pregatira scripetele si se asezara pe locurile hotarate, in asteptarea convoiului. Doar Chirila mai zabovi o vreme sa indeparteze caii. Nechezatul lor ar fi putu sa le strice planul. Cat despre Zambilica, acel cal de pomina prin slutenia lui, rar dadea motive de ingrijorare. Caravana il obisnuise de mult sa-si infraneze nechezatul in momentul in care simtea alti cai prin imprejurimi.

Timpul trecea greu. Ampoiul canta subtire printre stanci.

– Esti sigur ca vor calatori pe aici? intreba Chirila.

Vrand sa-si dea importanta, Caravana raspunse indirect:

– Doamne sfinte, cand a gresit vreodata Costache in parerile lui?

– Si daca au schimbat ziua in care vor face transportul? continua Chirila.

Omuletul cata la el cu mirare. Treptat, ochii lui bolbocati si razatori se posomorara. Nu-i parea rau pentru aur, cat il necajeau gandurile ca un plan atat de frumos conceput de el se duce de rapa. I-ar fi placut sa se grozaveasca nitel, iar prietenii sa-l priveasca plini de admiratie. Dar gandurile nu se desfasurara mai departe. Chirila ridica mana in semn ca auzul lui ascutit prinsese un zgomot. Curand, zgomotul de copite se auzi destul de clar. Caravana se agata de funia lui, asteptand linistit. Ducu cel Iute se apropie de Zambilica, iar Marcu puse funia pe scripete. Trecura cativa osteni, ducandu-si caii de capestre. Caravana ii numara. Erau paisprezece. Asta insemna ca in urma se aflau tot pe-atatia. Dupa putina vreme, se auzira doua focuri de pistol. Unul din fata, celalalt din spate. Magarusul iesi de dupa cotitura, iar vanatorul se scurse pe stanca la vale cat ai clipi. Infipse carligul in saua magarusului, iar bietul animal, speriat de moarte, simti cum se inalta fara sa gaseasca sprijin sub picioare. Mai iute decat magarusul, Caravana grabi sa se puna la adapost. De dupa cotitura aparu un calaret. La vederea magarusului, care o luase pe un drum atat de original, omul ramase impietrit de uimire. Din fata si din spate se auzeau strigatele ostenilor. Cele doua focuri de pistol ii zapacira cu totul. Deruta lor era cu atat mai mare, cu cat nu aveau posibilitatea sa se vada unii pe altii. In loc sa se preocupe de o regrupare, se tupilara pe dupa colturi de stanca, asteptandu-se la un atac venit de pe inaltimi. Cand se dezmeticira si aflara despre disparitia magarusului, Caravana si insotitorii lui erau destul de departe, pierduti in inima padurii.


Capitolul 5

Inserase de mult. Vanatorii stiau ca ostenii nu le vor gasi urmele prea curand. Mergeau domol unul in urma altuia, calcand pe marginea unui paraias de munte. In fata lor se ivi un platou neted ca o campie in miniatura.

– Iata un loc minunat pentru odihna din noaptea asta, observa Ducu. Apa e la cativa pasi. Iarba e mare si destula pentru caii nostri flamanzi. Cred ca ar fi bine sa-l asteptam aici pe Chirila, sa vedem ce vesti ne aduce din spate. Cand va sosi el, voi pleca eu sa fac o recunoastere in fata. Toata ziua am simtit ca suntem spionati de pe undeva. De fapt, nu am vazut si nu am auzit nimic. Mi s-a mai intamplat lucrul acesta si nu tin minte sa ma fi inselat vreodata. Ne aflam intr-o zona primejdioasa.

– Mie-mi spui? aproba Caravana muscand lacom dintr-o bucata de pastrama veche, gasita prin buzunarele lui largi.

– Pe aici se strecoara palcuri intregi de cautatori de aur. Dar nu-l cauta cu unelte de sapat, ci cu sabia si pistolul.

– Ihi, aproba din nou Caravana.

– Daca suntem urmariti, macar sa stim la timp. Pe urma e bine sa aflam cine ne urmareste. E mare lucru sa-ti cunosti dusmanul.

– Pai de urmarit ne-au urmarit ostenii, rase Costache.

– Ostenii n-au rabdarea banditilor. Ei te ataca de cum te zaresc.

– Mofturi!

– Ar fi bine. Dar iata-l pe Chirila. Cum e in spate, prietene?

– In spate e liniste. Ostenii s-au tinut dupa urmele noastre pana catre pranz. Adica nu chiar dupa noi. Le-am lasat niste urme care i-au facut sa se invarteasca aproape in loc. Dupa pranz, au renuntat. N-au curajul sa se avante prin locuri necunoscute de ei.

– Ce ti-am spus? chicoti Caravana scuipand un sambure de pruna uscata.

– Atunci, e bine, murmura Ducu multumit. Cel putin din partea lor nu ne asteptam la necazuri. Eu plec sa fac o recunoastere inainte. Nu voi lipsi mult. Costache a hotarat sa poposim aici peste noapte. Alegerea e cum nu se poate mai buna. Dinspre dreapta nu putem fi atacati. Peretele de stanca e prea drept pentru a putea umbla cineva pe el. Peretele din stanga mi se pare la fel. Daca ne asezam pe platoul acesta ingust si lung, avem de privegheat doar in spate si in fata.

Vanatorul descaleca si, renuntand la cal, se mistui in noapte. O lua domol prin parau. Apa nu era mai adanca de doua palme. Susurul ei acoperea zgomotul pasilor. Se oprea din vreme in vreme si cerceta cu atentie imprejurimile. Amintirea senzatiei din timpul zilei nu-l parasea nici o clipa. Sa le fi prins oare urma acei teribili aventurieri care pandeau calatorul zile intregi pana socoteau ca a sosit momentul de atac? In zona aceea, opera banda faimosului Kunzli. Acel bandit a carui ceata numara mai bine de o suta de oameni si despre care se spune ca a adunat mai mult aur decat principele Transilvaniei. Multe din poterele trimise pe urmele lui nu s-au mai intors niciodata. Gurile rele spuneau ca acel Kunzli ar fi in legatura cu cativa dintre cei mai influenti nobili ai principatului, dar lucrurile nu se adeverisera pana atunci.

Dupa un cot al paraului, se opri surprins. Un curent subtire de aer aducea miros slab de fum pe ulucul acela dintre maluri. Mirosul venea din stanga, de pe platou. Iesi din apa si se tari in directia aceea, adulmecand aerul ca un copoi dresat. Ajunse la un palc de brazi mult mai apropiati unul de altul. Spre stanga, dincolo de brazi, incepea o zona de maracinis de netrecut. Langa un foc ascuns cu dibacie intre cateva pietre ca niste lespezi un barbat isi pregatea cina. O jumatate de iepure se rumenea incet pe frigaruia de alun, pe care barbatul o manuia cu multa pricepere. Calul slobod picotea la cativa pasi. Padurea se linistise si nu se auzea imprejur decat clipocitul apei. Un clipocit lin, odihnitor, care te imbia la somn.

„E dibaci omul, gandi Ducu. Nici eu nu as fi gasit un loc de popas atat de sigur. Cu toate ca dupa haine ai zice mai degraba ca-i orasean decat vanator.”

Sezu multa vreme nemiscat sa ghiceasca alti tovarasi de-ai necunoscutului, dar nimic nu se clinti prin imprejurimi. Se ridica si porni indarat pe drumul pe care venise. Probabil ca acesta era omul care-l spionase in timpul zilei. Ajunse in tabara la mai bine de un ceas. Prietenii il asteptau cu cina. O cina destul de saraca.

– Ce vesti, prietene? il intampina Chirila.

– Asa si-asa! La o vreo opt sute de pasi in fata noastra, am zarit un foc. Langa foc e un om. Focul e atat de bine ascuns, incat nu-l vezi decat cand esti foarte aproape. Eu am ajuns la el luandu-ma mai degraba dupa mirosul de friptura. La prima vedere, pare un calator destul de obisnuit. Dar daca e asa, ce cauta prin locuri atat de neumblate si primejdioase? De obicei, prin locurile acestea oamenii merg mai mult in grupuri. Asta e zona prin care cutreiera cel mai temut bandit din Muntii Apuseni. Costache, tu ai auzit despre faimosul Kunzli. Nu se poate sa nu fi auzit, continua el vazandu-l pe vanator atat de ocupat cu gustarea.

– N-am auzit. Il cunosc.

– Lumea zice ca banda lui numara peste o suta de capete. Spurcate capete! Eu stiu mai multe. Cu iscoade cu tot, s-ar putea ca numarul lor sa fie mult mai mare. Mai sunt si alte cete, dar nu se prea amesteca pe teritoriul lui Kunzli. S-ar putea ca omul sa fie o iscoada din banda. Poate sa fie si om de treaba. In cazul acesta, singura lui vina ar fi ca e natarau. Poate ar fi bine sa-l prevenim ca locurile de pe aici nu sunt prea sigure. Desi nu cred ca e cazul cu el. Dupa straie, nu pare sa fie cautator de aur. Arme nu am vazut la el in afara de un cutit cu care-si pregatea cina. Poate ca erau asezate in iarba mare.

– Dar cum erau hainele calatorului? se interesa, in sfarsit, Costache.

– Mult prea elegante pentru asemenea locuri.

– Zau? Din ce in ce mai interesant. O sa vedem indata ce hram poarta. Ne apropiem de el cu cat mai multa fereala. Apoi lasati-l pe mana mea.

Pornira toti trei in lungul paraului. Nu mergeau iute. In astfel de treburi, ei stiau bine ca pripeala ar fi fost de neiertat. Se oprira dupa o jumatate de ceas in spatele brazilor, la cel mult douazeci de pasi de necunoscut. Acesta continua sa manance linistit, asezat cu spatele spre vanatori. Doar calul se nelinisti, ridicand capul si ciulind urechile. Caravana isi lepada armele. Iar dupa ce se asigura ca totul e in ordine in tinuta lui, porni taras catre necunoscutul din preajma focului. Se strecura incet, fara gesturi mari, inutile, iar clipocitul paraului se auzea la fel de limpede.

Costache vorbi in gand cu Zambilica, ocolind cu grija crengutele uscate, pipaind cu palmele de cate doua ori locul din fata inainte de a se misca. „La un atac prin surprindere, totul e sa fii calm, Zambilico. Te strecori usor, ca o naluca, pana in spatele omului, te ridici ca un hultan, ii pui o mana zdravana in gat, genunchiul in sale si-l intorci frumusel pe picior. In mana libera tii cutitul gata sa lovesti si atent la mainile lui, si mai ales la ochii lui. Crezi ca era bine daca navaleam asupra lui cu Ducu si cu Chirila? Nu era bine. Intai, pentru ca omul in fata unui singur ins isi deschide pliscul mai usor. Apoi, s-ar putea sa mai aiba alti tovarasi care sa apara de undeva si sa ne ia prin surprindere.”

Ajunse in spatele omului. Il auzi cum mesteca. Un salt fulgerator, si bratul otelit al vanatorului ii prinse gatul ca intr-o menghina. De genunchi nu mai avu nevoie, fiindca, spre mirarea lui Ducu si a lui Chirila, Costache Caravana, specialistul acestui soi de atac, zbura prin aer ca o minge mare si se rostogoli la cativa pasi. In clipa urmatoare, necunoscutul se apleca deasupra vanatorului si-i lipi cutitul de gat.

Aiurit de cele intamplate, Caravana privi la omul de deasupra lui. Intai i se paru ca viseaza si nu pricepu in ruptul capului ca a fost invins de o puslama prea tanara si cu prea mult cas la gura, care mai mirosea a lapte de mama.

– Pe cinstea mea, murmura tanarul necunoscut tragand cutitul de langa grumazul vanatorului, ai un brat de fier, domnule! Gata-gata sa ma sugrumi. Ridica-te! Un om cu asemenea brate ca ale domniei-tale nu trebuie sa sada in pozitia asta pacatoasa.

Auzind acele vorbe frumoase, Chirila puse cutitul in teaca, bucuros ca nu-l aruncase. Cat despre Caravana, acesta se ridica buimac, uitandu-se stingherit catre brazii dupa care asteptau prietenii sai. Dar surprinderea vanatorului, fu mai mare cand il auzi pe necunoscut adresandu-se din nou:

– Cheama-ti prietenii, domnule Caravana! Sunt fericit sa va cunosc atat pe domnia-ta, cat si pe domnii Ducu cel Iute si pe Chirila Zece Cutite.

Vanatorii iesira dintre brazi. N-avea nici un rost sa se mai ascunda.

– Buna seara, domnilor! spuse tanarul necunoscut zambind. Va rog sa luati loc in jurul focului. Mai am o jumatate de iepure. Pana cand sosesc ceilalti prieteni ai domniilor-voastre, il pun pe frigare. Cam putin pentru atatea guri de voinici sanatosi, dar pe cinstea mea: daca stiam de ieri ca voi avea asemenea musafiri pentru care se roaga intreaga suflare romaneasca, aruncam cutitul dupa o caprioara.

– Vanezi o caprioara cu un cutit? exploda Caravana manios. De una ca asta, iarta-ma, dar nu te crede nici Zambilica.

– Vorbesti de calul domniei-tale? Bun cal, domnule Caravana! trecu strainul peste vorbele manioase ale acestuia.

– Auzi, cu un cutit! Fugi, d-aicea!

– De ce nu?

– Las-o moarta! Doar nu suntem nici noi chiar de langa lingura.

– Daca nu crezi, atata paguba! raspunse rece strainul. Apoi isi indulci glasul. De fapt, nu merita sa discutam niste lucruri atat de marunte.

– Si atat de gogonate, completa Caravana.

Chirila se amesteca in vorba:

– Dragul meu Caravana, se pare ca domnul e un mare viteaz. Pana azi n-am auzit sa fi scapat cineva de sub bratul tau. Pe de alta parte, e si marinimos. Nu tin minte sa fi facut caz de biruinta asupra ta. Vad ca umbli sa-l superi cu tot dinadinsul si stiu ca-ti lipseste asemenea obicei. De fapt, la vreme grea am reusit si eu sa vanez o caprioara cu un cutit aruncat cum trebuie. E foarte adevarat ca din Maramures pana la Constantinopol si de la Buda pana in tara muscalilor nu mai stiu pe altcineva sa faca asemenea isprava. Eu nu am nici un merit. Se zice ca m-am nascut cu cutitul in mana. Zicala asta nu e prea departe de adevar. Dupa cate se pare, continua insinuant, domnul acesta nu poarta alte arme in afara de cutitul din mana lui. Iepurele din frigaruie s-ar putea sa fi picat de acel cutit. Si nu vad nici un motiv pentru care nu am crede vorbele acestui domn.

– Fugi, Chirila, d-aicea! rase Caravana. De zece ani umblam impreuna si nu te-am auzit ca s-ar putea vana un iepure cu cutitul!

Strainul se intoarse ostentativ cu spatele la Caravana.

– Ati ghicit, domnule Chirila, spuse el. Iepurele acesta a cazut de cutit. Iar pentru ca am simtit in vorbele domniei-tale oarecare interes in privinta armelor mele, iata-le.

Cu o miscare indemanatica, trase de sub o lespede de piatra un brau lat de piele. In tecile braului se adaposteau sapte cutite.

„Incepe sa-mi placa omul, isi marturisi Chirila. Se pare ca e foc de istet. A prins nuanta din vorbele mele. Sa dea Domnul sa fie om de treaba! De fapt, asa arata pana acum.”

Apoi, cu voce tare:

– Pentru a incerca un aruncator de cutite desavarsit, exista o proba fara gres. Arunci in sus un ciot de lemn. Daca varful cutitului atinge tinta, aruncatorul poate fi socotit un mare mester. Candva am fost pus si eu la incercare cu ciotul si n-as putea spune ca nu am avut emotie.

Costache se grabi sa ridice un ciot de langa foc, dar Chirila il opri.

– Dragul meu, acum e noapte, si sansele sunt mult mai mici decat ziua, chiar daca luna e atat de bogata in seara aceasta. Nici eu nu m-as incumeta. Pe urma, s-ar putea ca domnul sa nu fie dispus sa ne arate maiestria. Si pe legea mea ca nu i-as lua-o in nume de rau daca ma gandesc la felul in care i-ai vorbit.

Tanarul necunoscut se incrunta, ghicind in vorbele lui Chirila nitica neincredere si parca o urma de scuza pentru el. Se simtea de la o posta firea lui cinstita. Isi incinse cu indemanare braul de piele, puse cutitul in teaca, langa celelalte, apoi se intoarse catre Caravana.

– Arunca, domnule, ciotul! Sper sa-l nimeresc, mai ales ca o parte din el arde inca, astfel ca voi putea urmari drumul pe care urca.

Vanatorul nu se hotari sa arunce, asteptand ca tanarul sa-si pregateasca unul din cutite, dar acesta parea ca nici nu se intereseaza de un asemenea amanunt.

– Cred ca ar trebui sa-ti pregatesti cutitul, i se adresa Chirila.

Tanarul zambi pentru prima oara de cand se intalnisera.

– Ar fi prea usor sa astept cu cutitul in mana.

– S-ar putea sa nu va ajunga timpul, observa din nou Chirila.

– Vom vedea.

In primul moment, Caravana fu tentat sa arunce lemnul foarte sus si departe, dar firea lui cinstita trecatoare invinse acea slabiciune. Ciotul se invarti prin aer, descriind o curba rosiatica. Mana tanarului se misca moale, parca lipsita de energie. Cei trei vanatori, care nu se mirau din orice, scapara o exclamatie de uimire. Cutitul se infipse in ciot si cazu dimpreuna cu el la pamant. Chirila nu se mai putu stapani. Ii intinse mana tanarului, plin de entuziasm.

– A fost o lovitura strasnica, domnule! Pe legea mea! Credeam ca nu se mai afla alt om in afara de mine caruia sa-i reuseasca o asemenea lovitura. Cutitul poate deveni o arma grozava numai cand ceri de la el tot ce poate sa dea. Mii de oameni poarta cutite si se cred inarmati. Nu mai incape indoiala ca domnia-ta esti un mare ochitor. Poate cel mai mare pe care l-am vazut vreodata. Exista totusi o deosebire intre noi doi. O deosebire care ma uimeste. Eu cand arunc prind lama intre degete. Domnia-ta tii cutitul in palma, cu varful la varful degetelor. In definitiv, e buna si metoda asta, dar iti micsoreaza forta de aruncare. Ar mai fi poate si o problema de ochire. La mine, cutitul porneste din dreptul umarului si trece pe langa fata mea, deci prin apropierea ochiului drept. Asta inseamna ca am posibilitatea de ochire. La domnia-ta, cutitul porneste din dreptul soldului, avand o diferenta de inaltime de cel putin doi coti. Si cu toate aceste scaderi, se pare ca lovitura domniei-tale e fara gres, iar asemenea indemanare se capata dupa foarte multi ani.

– Parerile domniei-tale sunt in parte adevarate, recunoscu tanarul. La inceput aruncam si eu tinand lama cu degetele si mi-am dat seama ca se pierde tare mult timp. La metoda mea de aruncare creste viteza si chiar posibilitatea de ochire. Sa zicem ca mi-a aparut o tinta in fata. Cutitul sta infipt in teaca lui cu varful in jos, cum e si firesc. Domnia-ta pierzi timp sa intorci cutitul si sa-i prinzi lama intre degete. Al doilea timp se pierde prin ridicarea mainii in dreptul umarului si ducerea ei spre spate. La mine exista o singura miscare, lunga. Trag cutitul din teaca si, in timp ce duc mana spre spate, pe langa sold, el se asaza singur in palma. Iar cand mana cu cutitul revine in fata, mana se ridica pana-n dreptul ochiului, astfel ca posibilitatea de ochire creste. Deci, e vorba de o singura miscare, lunga, curgatoare, iar forta de aruncare e destul de buna. Ma incumet sa nimeresc pana la douazeci si cinci de pasi. Poate ati observat in aruncarea mea o oarecare incetineala. Aceasta e numai aparenta. In fond, e o anumita eleganta a aruncarii, care se capata cu timpul.

– Arunci atat de departe? se mira Chirila. Pai cam asta e si pentru mine distanta pana la care am o oarecare siguranta. Raman totusi uimit de precizia domniei-tale si, daca n-as fi vazut cum ai lovit ciotul mi-ar fi fost destul de greu sa cred. Poate ca acest fel de aruncare sa fie mai bun decat al meu. Am sa-l probez cu prima ocazie. Am auzit de un singur om care ar mai fi putu sa faca o asemenea isprava, dar omul acela e mort de vreo doi ani. Era un tanar de prin partile Banatului. Sau cel putin asa se credea. Il chema Cae Indru. Eu nu l-am vazut niciodata, dar oamenii de toata increderea spuneau ca acel Cae arunca atat de repede cutitele, incat dusmanii lui cadeau ca spicele sub secera. Iar despre loviturile lui se spune ca nu-si greseau tinta. Se mai vorbeste si azi ca ar fi fost cel mai grozav spadasin din Carpati. Ca era un adevarat diavol cand isi rotea sabia printre dusmani. Cica avea o lovitura numai de el cunoscuta, care despica beregata adversarului. Multi spadasini cu renume nu s-au sfiit s-o ia la goana din fata lui si nu le-a fost deloc rusine. Se pare ca a fost un mare viteaz. Hm! Poate ca lumea a mai inflorit nitel lucrurile despre el. Pacat ca nu si-a pus viata si iscusinta in slujba patriei. Ar fi fost nevoie de asemenea om. Despre viata lui nu se vorbeste tocmai frumos printre oameni. Parca am auzit ca ar fi fost amestecat in niste afaceri nu prea curate. Hm! Dar noi nu avem dreptul sa-l judecam. Intai, pentru ca e mort, iar in al doilea rand, pentru ca ce stim despre el e numai din auzite. Si lumea vorbeste multe. Infloreste lucrurile si le incurca de nu le mai dai de capat. Se pare ca a avut o moarte naprasnica. Se spune ca s-ar fi ascuns intr-o coliba mare undeva prin Muntii Semenicului. Ca dusmanii lui au inconjurat coliba, dar nu au putut patrunde la el. Cati s-au apropiat de usa s-ar fi ales cu cate-un cutit in piept. Pana la urma au facut somoioage aprinse si le-au tot aruncat cu sagetile, pana cand coliba si proprietarul ei s-au prefacut in cenusa.

In timpul discutiei, Ducu ramase mai la o parte, scump la vorba asa cum ii era felul. Din locul acela remarca inca o data imbracamintea eleganta a necunoscutului, uimindu-se de cizmele lui cu croiala frumoasa, din piele de caprioara. Pantalonii, stransi pe picioarele lungi, aratau a fi dintr-un postav de cea mai buna calitate. Peste camasa de matase, dantelata, purta o vesta bine stransa pe talie, dupa moda Apusului. Fata, prelunga, avea o anumita dulceata feminina. Parul cazut pe frunte ii da acel aer tineresc al baietilor inca neformati. Miscarile corpului aveau oarecare moliciune, ca de pisica in timp de liniste. Moliciune care, dupa cum observase ceva mai devreme, se transforma fulgerator intr-o mare elasticitate a corpului. Miscarile lui si vocea lui ii aminteau parca despre o veche cunostinta. Oare cine era omul acesta?

– Dupa felul in care ne-ai poftit langa foc, se pare ca ne cunosti foarte bine, continua Chirila. Eu nu prea tin minte sa fi avut placerea de a ne fi intalnit in vreo imprejurare.

– Adevarat! raspunse necunoscutul. Pana in noaptea aceasta nu am avut prilejul sa va cunosc mai de aproape, cu toate ca despre domniile-voastre am auzit de multa vreme. Iar cei care va pomenesc nu uitau sa adauge multe vorbe de lauda. Cand m-ai iscodit, domnule Ducu, am avut placerea sa-ti simt prezenta. Stiu ca putin se pot lauda cu asemenea isprava. Si mult mai putini ar fi aceia care l-ar putea urmari pe Ducu cel Iute pana la sotii lui, sa le asculte discutia, sa mai aiba timp de intoarcere si sa manance linistit, asteptand atacul domnului Caravana. Stiti si domniile-voastre ca viata de unul singur prin locuri nu tocmai sigure iti cere unele masuri de prevedere.

– Ai facut domnia-ta asta? intreba Caravana uimit.

– Asa se pare, ingana Ducu, parca amuzat.

– Strasnica intamplare! zambi Chirila. Prietenului Caravana i-ai dat o lectie de tranta, si nu sunt multi care ar putea face asemenea lucru. Lui Ducu i-ai dat o lectie de panda si de urmarire. Pe Ducu nu l-a pacalit nimeni pana azi in chestii d-astea. Mie mi-ai dat o lectie de aruncare a cutitului. Ceva mai devreme poate ca te-as fi intrebat ce cauti singur cuc pe meleagurile acestea. Acum insa imi dau seama ca un om ca domnia-ta esti unul dintre aceia care stiu cum nu se poate mai bine sa se fereasca de primejdii.

Necunoscutul nu raspunse numaidecat, gandindu-se ca in orice caz Chirila putea sa fie la fel de indemanatic in a trage oamenii de limba pe cat ii mersese faima la aruncarea cutitului. Obisnuit sa nu-si dezvaluie gandurile cu prea mare usurinta, tanarul hotari sa schimbe vorba printr-un atac menit sa-i incurce pe vanatori:

– Va credeam pe undeva prin partile Brasovului. Principele Transilvaniei a pornit multi oameni pe urmele domniilor-voastre. Se vede ca unele piedici v-au intors din drum.

La asemenea vorbe, Chirila ciuli urechile.

– Asa este, domnule. Drumul acesta e ceva mai sigur.

– Iar ocolul nu are importanta cand ai niste cai buni. Apoi, drumul prin tara aurului e destul de interesant.

Chirila ramase pe ganduri, intrebandu-se ce urmarea necunoscutul. Iar cand raspunse, vocea lui fu destul de insinuanta:

– Da, domnule. Daca nu-l faceam, ne lipseam de placerea de a va intalni aici, in sihastria asta. Imi plac hainele domniei-tale. Asemenea haine se potrivesc mai bine la oras.

– Am o mare slabiciune, rase necunoscutul. Imi place sa ma imbrac bine. Intalnirea noastra se pare ca i-o datoram lui Sigismund Bįthory. Fara magarusul lui nu am fi avut prilejul sa ne cunoastem. Sau, poate se ivea un prilej mai tarziu.

Vanatorii tresarira la asemenea cuvinte si prima lor pornire fu aceea de a duce mainile la arme. Din fericire, intentiile lor nu se transformara in gesturi. Totusi, tanarul le ghici gandurile si nu se putu opri sa aduca putina lumina.

– Domnilor, spuse zambind, am avut placerea sa vad pregatirile pe care le-ati facut pentru capturarea magarusului. Si, pe cinstea mea, planul domnului Caravana mi-a starnit admiratia. Sigismund o sa turbeze afland asemenea isprava, din care se alege destul de pagubit. Banuiala ar fi putut sa cada asupra lui Kunzli si zau daca mai avea importanta o banuiala in plus. Dar domnul Caravana a avut bunatatea sa agate de saua magarusului un biletel cu multe salutari principelui, din partea vanatorilor. Poate ca e mai bine asa. Cele treizeci si opt de ocale de aur vor lua drumul Tarii Romanesti. Acolo e multa nevoie de aur. Sunt convins ca nu veti opri nimic pentru domniile-voastre. El va avea o destinatie mai buna.

– Domnule, il intrerupse Chirila mai putin prietenos. Ratiunea ma indeamna sa te iau prizonier, avand aceste drepturi prin faptul ca ne-ai spionat. In schimb, inima imi spune ca trebuie sa am incredere in domnia-ta. Pe noi vanatorii, rar ne inseala inima. Imi pare totusi rau ca nu pot asculta de inima. Preda-ne cutitele! Vei merge cu noi pana cand vom socoti ca e cazul sa-ti dam drumul. Poate ca atunci iti vom cere iertare.

Tanarul necunoscut isi incrucisa bratele si-l privi amuzat pe Chirila.

– Problema s-ar pune si altfel, domnule Chirila. Si eu am urmarit aurul, asa cum l-ati urmarit domniile-voastre. Cred ca nimeni nu-mi putea refuza acest drept. Auzind discutiile pe care le-ati purtat, m-am lasat pagubas. Nu e tocmai placut sa renunti la o asemenea prada.

– N-am nici un motiv sa te cred, spuse Chirila intunecat. Te rog, preda-ne cutitele!

– O clipa! striga Ducu. Nu putem sa-i aducem o asemenea nedreptate acestui om.

Vanatorul se intoarse mirat.

– Crezi ca o fac bucuros?

– Nu o vei face deloc, prietene Chirila! Domnul acesta m-a scapat din mainile oamenilor lui Sigismund.

– Cand?

– Acum cateva zile. Asta s-a petrecut la hanul Butoiul Tamaduirii. Si-a riscat viata pentru mine, si doar nu-mi era dator cu nimic.

– Nu ma asteptam sa ma recunosti, rase tanarul, surprins. Se vede ca ai ochi foarte ageri.

– Asa se pare, recunoscu Ducu prietenos. Basmaua ti-a acoperit bine fata, dar omul mai are unele mici particularitati despre care poate ca nici nu stie. Miscarile domniei-tale sunt moi, ca de pisica. Iar degetele mainilor subtiri, ca de domnisoara. Vocea parea altfel in noaptea aceea. Doar in momentul cand ai dat loviturile de sabie ea a devenit taraganata, ca si adineauri, cand ai luat cutitul de la gatul lui Caravana si l-ai poftit sa se ridice.

– Deci, zise necunoscutul, domnul Caravana a gresit cand m-a atacat. Domnul Ducu a gresit cand m-a pandit. Domnul Chirila a gresit cand a incercat sa se calauzeasca dupa ratiune. Eu am gresit cand am crezut ca, avand basmaua pe fata, nu voi fi recunoscut de nimeni. Cu toata istetimea si priceperea noastra, ramanem, totusi, niste bieti oameni.

Necunoscutul se intrerupse din vorbele lui si ramase o clipa atent. Iar cand vorbi, vocea lui fu o soapta.

– Se apropie cineva de noi. Sper sa fie prietenii vostri.

Chirila asculta si el atent, dar nu mai fu nevoie. Din spatele brazilor isi facu aparitia Marcu si cei doi baieti. Veneau incet, uitandu-se la strain. Cand ajunsera foarte aproape, Marcu tresari puternic si facu un pas inapoi, exclamand:

– Cae Indru. Acest om e Cae Indru. Oare au inviat mortii?

– Nu te cunosc, rosti Cae.

Marcu bolborosi, uitandu-se la el ca la o stafie:

– Aminteste-ti, dumneata, de o noapte cu ploaie mare! Acum doi ani. Pe o vreme de ziceai ca e vremea de apoi. In casa podarului de la Mures, am doborat impreuna sase dusmani de-ai domniei-tale. Eu sunt podarul acela.

Fata lui Cae Indru se lumina.

– Imi amintesc, prietene. Ma bucur ca ne intalnim.

Cateva clipe tacura toti, privindu-l pe Indru. Primul isi reveni Chirila.

– Iata, domnule, ca focul vostru se stinge, iar jumatatea de iepure s-a racit de mult. Ce-ai zice daca am cina impreuna?

– Cred ca as primi cu placere, se lumina Cae.

Peste o jumatate de ceas, vanatorii si tanarul acela ciudat sedeau in jurul focului, gustand in tihna din iepurele rumenit. La picioarele lor, paraul canta zglobiu, nepasator de cate se intamplau in padure. Vorbele veneau rar, acoperite de trosnetul vreascurilor care se transformau in jaratic.

– Ar fi placuta o calatorie impreuna, insinua Ducu.

– Ar fi placuta, consimti Cae, dar drumurile noastre se despart. Maine seara am o intalnire importanta la Sebes. Spuneai, domnule Chirila, ca acel Cae Indru si-ar fi facut un nume rau. Nu vreau sa ma apar. Lumea vorbeste multe. Va pot raspunde insa printr-un exemplu. Ati luat aurul lui Sigismund. Lumea va zice ca sunteti de aceeasi teapa cu faimosul Kunzli. Numai domniile-voastre si eu stim ca nu e asa.

Tacura cu totii, recunoscand multa dreptate in vorbele tanarului. Se culcara tarziu. Doar Chirila ramase mai la o parte, sa vegheze somnul celorlalti. Din locul acela il auzi pe Caravana discutand manios cu Zambilica, iar calul, cuminte si resemnat, picotea molcom.

– Ai mai pomenit asemenea dracovenie? Un flecustet de baiat sa ma tranteasca de fata cu prietenii mei. Si bine ca nu mi-a rupt un picior sau o coasta. Ce daca il cheama Cae Indru? Te-ai facut al dracului, Zambilico! O vorba nu scoti. Macar sa ma aprobi. Altadata, cum deschideam gura saltai capsorul asta slut si holbai ochii la mine. Cum o sa mai fac eu pe grozavul in fata prietenilor mei dupa asemenea tranta? Acum eu vorbesc, eu aud. In toata Tara Romaneasca nu am vazut un cal mai nesimtitor. S-au despartit ei prieteni mai ai dracului decat noi. Crezi ca-i mare lucru? Imi iau frumusel saua pe umar si ma tot duc in lumea mare. Ce daca o sa-mi curga nitel lacrimile? Cui ii pasa? Ai vazut ce maini are?

Costache smulse de sub sa o patura veche, gaurita si se infasura in ea incercand sa adoarma. Calul se foi o vreme nelinistit. Apoi il impunse pe vanator cu botul in spinare, iar acesta i se adresa somnoros:

– Lasa-ma, nataraule, sa dorm! Crezi ca doi prieteni se despart doar dintr-o cearta? Certurile nu-i despart pe prietenii intelepti. La certuri se spun cele mai mari si mai multe adevaruri.


Capitolul 6

Batea vantul. Cerul era jos. Norii zdrentuiti isi depanau franjurile pe crestele golase sau pe varfurile copacilor. Dinspre munti se lasa catre campie, in miezul zilei, o intunericime ca in amurg. Picaturi de ploaie, mari si rare, cadeau pe pamantul incins, lovind cu zgomot sec. Un calaret, aplecat mult pe coama calului, se strecura iute prin ultimele vai ale Apusenilor. Calul, inviorat de racoare, fugea plin de o neasteptata vigoare. Atmosfera, involburata, capatase acea prospetime pe care o simti la campie abia dupa trecerea ploii. Cae Indru sorbea cu nesat aerul puternic ozonat si, imbatat de goana salbatica, zambea copilaros, uitand pentru o clipa amaraciunea care pusese stapanire pe inima lui, de multa vreme. Se simtea ca intr-o dimineata dulce de vara, cand puritatea matinala te indeamna la calatorii pe care nu le-ai visat cu putina vreme inainte. Calul si calaretul iesira dintre dealuri. Muntii, ramasi mult in urma, se confundau cu norii intunecati. Cae lasa calul in voia lui, iar zambetul acela copilaros i se sterse treptat. Se implineau doi ani de cand se lasase la fund, ascunzandu-se de oameni. Doi ani de singuratate prin munti, prin locuri rar calcate de picior omenesc. Se maturizase in acesti doi ani. Sperase chiar ca lumea a uitat de el. Ca alte evenimente i-a prins pe oameni in vartejul lor. O vreme, nadajduise ca se va putea statornici pe undeva. I-ar fi placut sa se ocupe de cresterea cailor, lasand sabia si cutitele sa rugineasca, uitandu-le pentru totdeauna. Rase, gandindu-se ca apoi va imbatrani un pic, va strange ceva avere si se va ingrasa, ca orice crestin cu frica lui Dumnezeu. Gandurile acestea ii venisera candva. Trecuse multa vreme de atunci. Acum era convins ca nu i s-ar potrivi o astfel de viata, care nu se impaca in nici un fel cu firea lui.

Scruta imprejurimile. Se apropia seara. Peste un ceas avea sa se intalneasca intr-o casa din Sebes cu excelenta-sa domnul Iojica Stefan, marele conducator al treburilor din Transilvania. Primul om al principatului, dupa Sigismund Bįthory. Acel principe marginit, flusturatic si ingamfat. Gandurile il furara din nou, purtandu-l pe aripile lor nevazute spre frumoasele plaiuri banatene. Revazu in minte coliba din muntii Semenicului. Acea coliba cu barne mari innegrite de fum, din care se avantase in cea mai fantastica aventura, ajutandu-l pe Iojica din umbra. Cand se intalnisera pe Semenic, Iojica avea vreo treizeci de ani, o punga mare si goala, o inteligenta uluitoare, niste haine care sedeau pe el ca prinse cu tinte, niste visuri mari cat Muntii Semenicului si o foame din cele mai strasnice. Au discutat o iarna intreaga despre libertatea omului si a popoarelor. Despre unirea romanilor intr-o tara mare si puternica. In primavara, cand s-au topit zapezile, si-au scos martoagele din adaposturi si au pornit spre Alba-Iulia cu doi galbeni in buzunare si cu hotararea de a transforma visurile lor in realitate.

Revazu in minte, pe partea de rasarit a Semenicului, castelul familiei Cristu. Locul unde gustase cateva clipe de fericire, mult prea putine in vita lui agitata. Asezat la poalele muntilor, castelul familiei Cristu domina un platou urias, inconjurat pe trei parti de paduri nesfarsite. Construit din piatra si lemn, pe care plantele agatatoare formau tencuiala lor verde, castelul isi rezema spinarea de ultimii pereti stancosi ai muntelui. Padurea semeata isi apleca parca aripile mari deasupra lui, fiindu-i pavaza buna pe vremi de restriste. Pe platoul imens, paraiasele zburau sprintene printre ierburi, fara ingaduinta de odihna. Pastravii se strecurau pe apa la deal ca niste pareri. Mirosna de brazi potolea aerul iute, dandu-i parca un gust dulce, nitel amarui. Herghelii de cai pe jumatate salbatici, cu picioarele zvelte, cu trupurile lucioase si elastice, cu ochii rai, neincrezatori, se puneau pe goana din nimic, facand sa duduie pamantul sub copitele lor. Platoul, caii si padurea cu hotarele greu de socotit, pe care nu le revendica nimeni, erau bogatiile familiei Cristu. Primavara, devreme, inainte de aparitia frunzei, se abateau pe la castel negustorii de cai, si afacerile familiei de dovedeau a fi dintre cele mai fructuoase. Herghelii intregi luau drumurile spre ses, parasind platoul pentru totdeauna, petrecuti de privirile triste ale castelanilor.

Familia Cristu era destul de restransa. Primul in ordinea varstei, prima locatara a castelului, era o batrana surda de-a binelea, despre care nu stia nimeni cate primaveri apucase. In afara de Bunica nu mai purta alt nume, iar daca avea unul, lucrul acesta nu mai prezenta nici o importanta. Cui voia sa o asculte ii spunea povesti lungi, cam incurcate, si toate se invarteau in jurul cailor. Fiul ei, Petre Cristu, se apropia de saizeci de ani. Inalt si ciolanos, cu parul rosu si aspru, cu fata colturoasa, cu ochii cenusii, reci, nu se arata o fire tocmai prietenoasa. Traia mai mult printre cai. In serile lungi de iarna se aseza uneori langa Bunica. Batrana incepea o poveste despre cai. Si de fiecare data povestea suna altfel. Apoi mai adauga de la ea prin locurile unde pierdea sirul povestirii sau pur si simplu uita rosturile, amintindu-si de cutare sau cutare cal. Petre Cristu ii sorbea cuvintele, aproba din cap cu placere, ochii lui capatau caldura, si povestea se innoda mereu ca un cantec monoton. Al treilea castelan era Ion Cristu, fiul lui Petre. Mult prea elegant pentru platoul acela singuratic, parea a fi un musafir picat acolo pe neasteptate. Invatase de mic la Viena si la Constantinopol, simtindu-se atras de stiinta si de cunoasterea lumii, fara a neglija insa calaria si cunoasterea armelor. Al patrulea si ultimul castelan era Stela Cristu, mezina familiei. O zvarluga de fata nurlie, cu parul rosu, tuns baieteste, cu ochii mari, cenusii, duri ca otelul, in care mania si dragostea de viata, bucuria si tristetea aveau o singura sclipire de lumina, ca o nota muzicala ce nu poate exprima singura nici bucurie, nici tristete si nici un alt sentiment. Calarea pe deselate mai bine ca un barbat, iar ingrijitorii cailor se uitau la ea ca la o minune. Parea o ciuta zglobie, total nestiutoare de frumusetea ei. Cae o intalnise in padure. Sedea adunata ghem, langa o tufa de merisor. Glezna ii era rosie si umflata. L-a rugat s-o duca acasa si i-a aratat cu mana directia spre castel. S-a aplecat s-o ridice in brate, dar fata s-a tras indarat.

– Cum vrei sa te ajut daca nu ma lasi? o intrebase zambind.

– Daca-mi dai calul domniei-tale, incalec singura.

S-a saltat in sa si a dat pinteni calului, fara un cuvant. Cae a ramas o clipa descumpanit, murmurand amuzat:

– Pana azi nu a reusit nimeni sa-mi ia calul si sa ma lase mofluz in mijlocul padurii. A naibii fata! Iar despre mine, ce sa mai zic? Destept barbat!

Apoi se gandi la calul fetei. Nu putea sa fie prea departe. Il cauta prin imprejurimi si, cand dadu cu ochii de el, ramase inmarmurit. Vazuse multi cai buni in viata lui, dar un asemenea exemplar nu mai intalnise. Parca intreaga natura i-a daruit tot ce a avut mai de pret. Cand ii prinse capastrul, pielea calului se infiora, adunandu-se in mii de zbarcituri. Ochii ii erau rai, amenintatori. Coama neagra, cu firele lungi, lucea ca unsa cu grasime. Incerca sa se desprinda, ridicandu-se pe picioarele din spate. Nu reusi. Dadu buzna peste om cu pieptul lui puternic, dar acesta prevazuse atacul. Trecu un ceas de lupta naprasnica, si omul iesi victorios. Simtindu-l potolit, Cae ii prinse gatul cu bratele. Trupul calului se infiora usor. Linistea puse stapanire pe el cu incetul, in timp ce omul ii strecura la ureche o groaza de cuvinte dulci, ca de indragostit. O ultima incercare de razvratire fara sorti de izbanda incheie pace intre cal si calaret. Urma o goana indracita pe potecile padurii, iar cand se oprira langa treptele castelului, cativa ingrijitori sarira intr-o parte, inchinandu-se.

Batranul Cristu isi facu loc in fata si-i striga aspru:

– Descaleca, domnule, de pe Vant Salbatic! S-ar putea sa te schilodeasca. Pana si pe fata mea a trantit-o, macar ca sunt prieteni vechi. Si ca sa-ti spun drept, nu prea stiu calareti prin imprejurimi care s-o intreaca pe fata mea. Cand incepi sa crezi ca te-ai imprietenit cu el, atunci te arunca mai abitir din sa.

Cae descaleca fara graba si, inainte de a se desparti de Vant Salbatic, ii prinse botul si-l saruta. Se departa apoi si schimba cateva cuvinte cu gazda. Dar calul, in loc s-o rupa la galop, cum ii era obiceiul, veni in spatele tanarului si-l impinse prieteneste cu botul, spre uimirea oamenilor. In ochii reci ai lui Petre Cristu aparu o lumina calda.

– Se pare ca esti un mare vrajitor de cai, spuse, si oamenii se mirara vazandu-l ca zambeste.

– Nu-i destul sa te pricepi la cai, raspunse tanarul. Trebuie sa-i iubesti din tot sufletul, iar caii simt lucrul acesta chiar mai bine decat omul.

Dupa asemenea vorbe, Cae Indru sezu multa vreme de taina cu castelanul acela ursuz. Ramase peste noapte la castel. Asculta una dintre nastrusnicele povesti ale Bunicii. Spuse si el o poveste, cu un cal arabesc, si nu mai parasi locurile acelea. A doua zi, oamenii aflara ca tanarul devenise noul administrator al castelului in locul lui Ion Cristu, care plecase la Constantinopol.

Au trecut cateva luni. Stela Cristu incepu sa intarzie in fata oglinzilor, pe care nu le lua in seama alta data. Devenise mai tacuta. In fata administratorului se imbujora la fata din te-miri-ce.

Venise o toamna rea, cu ploi lungi si semne de inghet. Intr-o duminica dimineata, trecura pe acolo niste negustori de cai. Intalnindu-l pe administrator, schimbara intre ei semne tainice. Il intrebara pe gazda, mai pe ocolite, despre tanarul acela. Iar gazda, in afara de multe cuvinte de lauda, nu stia decat ca-l cheama Cociuban. La cateva zile dupa plecarea negustorilor, navalira in curtea castelului o droaie de calareti. Cae tocmai se intorcea de pe platou, saltand multumit in saua lui Vant Salbatic. Inainte de a intra in curte, isi pironi ochii in pamant si opri calul. Unele urme de potcoave, neintalnite la caii de pe platou, ii atrasera atentia. Intoarse calul pe jumatate, hotarat sa faca un ocol prin padure. In acel moment, calaretii iesira din ascunzatorile lor. O voce puternica facu sa rasune platoul, iar padurea tacuta repeta cuvintele:

– Esti in mainile noastre, Cae Indru!

Administratorul duse fulgerator mana la brau, in locul unde purta niste cutite de care nu se despartea niciodata. Doi dintre calareti se rostogolira din sa unul dupa altul. Vant Salbatic se intoarse din drum. Nu se cunostea cal care ar fi putut sa-l ajunga.

Au trecut doi ani. Lumea il credea mort. Poate si Stela. O clipa, obrazul lui Cae Indru impietri ca taiat cu dalta. Se scutura din ganduri si-si strecura calul pe ulitele inguste ale Sebesului. Vant Salbatic opri la poarta unei case, care apucase candva timpuri mai bune. Cineva deschise poarta. Calaretul inainta printre niste tufe de coacaze crescute in neoranduiala. Descaleca in fata casei si lasa calul in voia lui. Un tanar elegant, mirosind a parfum bun, il invita sa intre.

– Poftiti, domnule Indru! Excelenta-sa va asteapta.

Musafirul se opri in culoarul incapator.

– Ce mai faci, domnule Ianos Chioreanu?

– Multumesc! se inclina acesta. Ma bucur ca un om atat de vestit ca domnia-ta nu mi-a uitat numele. Poate ca bucuria ar fi fost si mai mare daca mi-ati fi spus Ion.

– Adevarat! rase Cae. Doar suntem intre noi.

Iojica il astepta intr-o odaie puternic luminata. Sedea la masa, dus pe ganduri. La intrarea musafirului, se ridica bucuros. Tanarul ramase langa usa. Se privira in tacere cateva clipe, incercand fiecare sa observe ce s-a schimbat in infatisarea celuilalt. Izbucnira in ras si se imbratisara. Ion Chioreanu aduse curand o tava pe care se odihnea bine rumenit un pui dolofan, iar langa el sedea imbietoare o carafa cu vin.

– Mananca, prietene! porunci Iojica. Cred ca esti obosit si flamand.

Musafirul nu se lasa poftit de doua ori. Tabari cu toata evlavia asupra bunatatilor, si linistea odaii fu curmata din vreme-n vreme de trosnetul oaselor de pui. Iojica isi cantari oaspetele din priviri. Se mai maturizase tanarul lui prieten. Se schimbase mult in cei doi ani. Pana si ochii inteligenti pareau mai adanci. Doar gesturile moi, parca insotite de o anumita lenevie, ramasesera aceleasi. Ciocnira cate-un pahar cu vin. Cancelarul abia isi muie buzele. In intreaga tinuta a excelentei-sale nu mai ramasese nimic din aerul rece, distant, de la curte. Devenise un om simplu, bucuros ca se afla in aceeasi incapere cu prietenul sau, iar Cae simti lucrul acesta si dintr-o data totul i se paru frumos in odaie.

– Cum ti se pare friptura?

– Putina, rase Cae.

– Si cand te gandesti ca Chioreanu a pregati-o pentru amandoi!

– Nu-i pentru cine se pregateste.

– Hei, tinere, zambi cancelarul, nu ti se pare ca esti cam necuviincios cu al doilea om al principatului?

– Nu! Sunt doar nemultumit ca nu te afli pe primul loc.

– Ei, dracie! murmura Iojica. Tu crezi ca e usor?

– Greu a fost pana aici. Ti-au trebuit o multime de pasi. Acum a mai ramas doar unul.

– Unul care face cati toti ceilalti.

– Aiurea! Voi oamenii mari cam complicati lucrurile.

– Asa am crezut si eu multa vreme, redeveni serios Iojica. Acum imi dau seama, prietene, ca sacrificiile pe care le-am facut amandoi nu si-au atins tinta decat in parte. Eu am ajuns cancelarul principatului. Dar principe n-am sa fiu. Imi lipsesc ajutoarele pe care nici tu nu mi le poti da. Am visat amandoi in coliba de pe Semenic sa dam Transilvaniei un conducator bun. Sa le redam romanilor drepturile de care au fost pagubiti. Acum sunt cancelar si stii ce pot sa fac pentru ei? Il mai scap uneori pe cate unul de la plata nedreapta. Ii strecor o vorba buna altuia sau il ajut pe careva cu niste bani. Ei, mai fac eu si altele, rosti in continuare, vazand incruntarea prietenului sau, dar e cam putin fata de cat am crezut ca voi putea. Iar daca as ajunge principe, tot n-as putea face mai mult. Nobilii Transilvaniei ar fi mereu mai puternici decat mine. Or, interesele lor de stapanitori ai bogatiei si ai iobagilor nu s-ar potrivi deloc cu ale mele. Unul sau doi oameni nu pot schimba soarta unui popor, oricat de sus ar fi ei cocotati. Asta e, prietene. Te incrunti degeaba. De cand e lumea, planurile au ramas tot planuri. Cat ar fi ele de bune, cand ajung sa se infrunte cu viata, incep sa-si arate neajunsurile.

– Dupa cate inteleg eu, zise Cae ironic, ti-e teama sa mergi mai departe. Oare sa-ti fi pierdut ceva din vechile elanuri? Tot ce e bun pe lumea asta se obtine greu, prietene. Ce obtii usor si fara truda nu-i durabil. Ai dat o batalie mare ca sa ajungi al doilea om al principatului. Vei mai da una ca sa ajungi primul. Apoi inca una, si Dumnezeu stie cate, pana cand ne vom impune planurile noastre. Si abia pe urma va incepe lupta din nou pentru alte ganduri, care ne-au scapat pana acum.

Cancelarul isi privi prietenul bucuros. Ramasese acelasi om darz si gata de lucruri noi.

– Lupta, spuse ganditor. Da! Sa luptam! Dar inca nu sunt create conditii care sa permita unui domn roman sa preia puterea principatului si sa-si impuna punctul de vedere. Intreaga putere si forta economica se afla in mainile nobililor. Sa zicem ca maine Sigismund Bįthory va cadea sub lovitura unuia dintre cutitele tale. Sa zicem ca i-as lua locul. Cati dintre nobilii principatului ar trece alaturi de mine? Cativa carora as putea sa le ofer unele avantaje materiale. Poate toti. Dar oferindu-le lor avantaje noi, inseamna sa jupoi si mai rau populatia iobaga. Ce am castiga? Faptul ca as deveni conducatorul suprem al principatului? La ce bun? Daca as pregati o revolta, s-ar afla. Ne trebuie un ajutor din afara. O revolta a iobagilor ne-ar lua multi ani de pregatire. Cu o putere armata venita din Moldova sau din Tara Romaneasca, as putea deveni principe. As ridica poporul la rascoala si am sfarama puterea nobililor. As imparti pamanturile si bogatiile. As ridica alti nobili dintre romani. In acest scop, mi-am indreptat privirile spre Mihai-voda, domnul Tarii Romanesti. Am auzit multe lucruri bune despre el. Dar asta nu-i destul. Sa-i vedem faptele viitoare. Poate ca si aceasta lucrare va cere timp mult. Vom astepta. Eu astept mai usor. Tu, mai greu. Mi-ai maturat dusmanii din drum cu sabia si cu cutitele tale si nimeni nu a stiut despre ce-i vorba. Tie ti-a ramas un nume destul de pestrit. Pe cand eu ma bucur de o situatie deosebita.

– Nu ma plang, raspunse Cae aspru. Cand am pornit pe drumul acesta nu m-am gandit la castiguri pentru mine. Iar numele meu ei bine, numele meu ce importanta are?

– Atunci, sa nu mai vorbim despre asta pana cand va veni timpul potrivit. Vom astepta miscarile lui Mihai.

– Ce te face sa crezi ca Mihai-voda ar fi omul care ne trebuie?

– Am cateva motive.

– Crezi ca sunt destule?

– Nu. Nu sunt destule, dar is foarte interesante. Domnul Tarii Romanesti pune la cale o revolta impotriva turcilor. L-am vizitat, luna trecuta, la el acasa in cetatea Bucurestilor. Sigur nu prea avea incredere in mine. Mi-a spus putine, dar m-a lasat sa inteleg multe. Eu i-am vorbit deschis. Cred ca a simtit lucrul acesta. Am discutat amandoi despre planurile mele. Domnul e dibaci. Nu mi le-a dezvaluit pe ale lui. M-a lasat doar sa le banuiesc, si stii ce m-a mirat mult? Pe undeva, gandurile noastre de viitor se aseamana. Nu mi-a promis nimic, dar am plecat de acolo cu convingerea ca vom lucra multa vreme impreuna. Am mare stima pentru el. Abia s-a asezat in scaunul domnesc si a si inceput o lucrare de om prevazator. Oameni de-ai lui de mare incredere s-au mutat in Moldova, in sudul Dunarii, la Constantinopol, in Transilvania, in Ungaria, la muscali si chiar la Praga, aproape de curtea Imparatului Rudolf al II-lea. Dar astea nu de la el le stiu. Am si eu sursele mele de informare. Curieri destoinici alearga de la oamenii lui spre Bucuresti, ducand in buzunarele lor tot felul de stiri care l-ar interesa pe domn. In slujba lui Mihai-voda s-au legat niste oameni care nu fac lucrurile pentru bani. E vorba de Chirila Zece Cutite, Costache Caravana, Ducu cel Iute, Petrache cel Mic si Nita Prastie. Daca asemenea oameni s-au hotarat sa-l slujeasca pe Mihai, inseamna ca domnul planuieste lucruri mari. Ai auzit despre castelul de la Obreja?

– Da. E al baronului Albert Szentivįni.

– A fost, rase Iojica. Acum e al contelui Hans Beckembauer.

– Si ce ne intereseaza pe noi neamtul acela?

– Nu ne-ar interesa prea mult, dar pe neamtul acela il cheama, de fapt, Ion Cristu. Un banatean dat naibii de simpatic.

Solnita de lemn din mana lui Cae se rupse in doua. Iojica incrunta sprancenele abia vizibil. Stia ca prietenul lui nu-si pierde cumpatul prea usor. Sa fi fost mirarea atat de mare sau era altceva?

– Continua! rosti musafirul, si vocea lui paru destul de linistita.

– Cine crezi ca l-a speriat pe Szentivįni atat de tare incat a fost nevoit sa-si vanda castelul?

– Cristu?

– As!

– Tu?

– Ei asta-i! Ce interes aveam?

– Nu cumva Chirila, Caravana si Ducu?

– Intocmai, prietene.

– Nu inteleg de ce a venit acel Cristu sub nume de imprumut. Cred ca mistificarea o sa-i aduca o multime de neajunsuri.

– Motive sunt destule, il intrerupse Iojica. Una dintre misiunile lui este de a atrage pe sasii ardeleni intr-o partida favorabila domnului Tarii Romanesti. Iti inchipui ca un roman ar avea putini sorti de izbanda intr-o asemenea lucrare.

– Si daca se descopera ca e roman?

– Va pierde increderea sasilor.

– Numai atat?

– Numai. S-a statornicit de mult obiceiul ca oamenii sa-si ia titluri si nume de imprumut. Sigur ca astea dau loc la banuieli, dar sper ca acest Cristu sa fie destul de priceput pentru a nu i se afla numele adevarat. De fapt, a stat mai mult prin alte tari si nu e cunoscut nici macar la curtea lui Mihai.

– Cum ai putut ajunge stapanul atator secrete? se mira Cae.

– As putea sa-ti intorc intrebarea, rase cancelarul. Tu cum poti manui atat de bine sabia? Crezi ca am ajuns al doilea om al principelui chiar numai cu ajutorul tau?

– Nu. Nu cred.

– Foarte bine! Inseamna ca mi-ai recunoscut si mie niste calitati. Acum, cand am atata putere, ar fi pacat sa nu stiu o multime de lucruri pe care Sigismund nici nu le viseaza. Sigur ca ii strecor si lui cate ceva, dar numai ce cred eu ca e necesar. Averea mea se ridica la o suta patruzeci de mii de galbeni. Asta inseamna aproape doua mii de ocale de aur. As fi putut sa fiu de doua ori mai bogat. Banii se duc insa pe unele informatii. Platesc regeste pe acei spioni iscusiti care imi strang vesti de pe tot cuprinsul Transilvaniei si chiar de peste hotare. Daca vrei sa fii puternic, trebuie sa stii multe despre altii. Vrei sa-ti spun cine l-a scapat de Ducu cel Iute din mainile soldatilor in hanul Butoiul Tamaduirii?

– Unde-i hanul acesta? se prefacu mirat Cae.

– La doi pasi de Sighisoara. De fapt, cred ca il cunosti foarte bine.

– Eu?

– Tu. Doar nu Sfantul Parinte. Unul dintre slujitorii hanului se afla in slujba mea. Iti inchipui ca o incaierare ca aceea nu trece neobservata, mai ales in vreme de liniste.

– Si cum a putut sa ma recunoasca?

– Ei, de recunoscut nu te-a recunoscut, dar din raportul lui am inteles ca in noaptea aceea a trecut pe acolo un mare aruncator de cutite.

– Poate a fost Chirila, rase Cae.

– Aiurea! Iti cunosc bine cutitele.

Zicand acestea, cancelarul puse pe masa un cutit.

– De unde veneai in noaptea aceea? se interesa Iojica.

– De nicaieri. Locuiam la han.

Fu randul cancelarului sa faca ochii mari.

– La han? Nu merge, baiatule! In hanul acela nu se aflau pasageri in afara de Ducu.

– Era, totusi, o doamna. Doamna Cociuban.


– Si ce-i cu asta?

– Mai nimic. Dar sub camasa de noapte a doamnei Cociuban se afla, de fapt, Cae Indru.

– De necrezut! murmura Iojica, surprins. Oricat de bine s-ar travesti un barbat, un ochi ager descopera de la o posta ca-i lipsesc unele haruri femeiesti.

– Sunt absolut de acord, il intrerupse tanarul. Aveam insa grija sa ma intalnesc seara cu oamenii hanului, iar la lumina slaba a lumanarilor trec multe amanunte neobservate. Apoi, trebuie sa-ti fac o marturisire. Cand aveam vreo saisprezece ani, am colindat Austria cu o trupa de actori. Iar o peruca buna si cateva sulimanuri nu sunt tocmai de lepadat in astfel de ocazii.

Iojica se ridica de la masa si se rezema cu spatele de usa. Ii venea greu sa se desparta atat de curand de prietenul sau. Ar fi vrut sa-l stie in preajma lui. Sa-l vada bucurandu-se de tinerete si de viata, iar asupra numelui sau sa nu sada cuvinte de ocara. Ofta, stiind ca ceasul acela e inca departe.

– Vei sta aici o saptamana, spuse bland, aproape duios. Va fi o saptamana de refacere. Arati cam jigarit. Doi slujitori vor avea grija sa nu-ti lipseasca nimic. Te-am vazut intrand pe poarta calare. Nu sunt mare priceput la cai, dar un asemenea animal frumos am intalnit foarte rar. De unde-l ai?

– E o poveste lunga, murmura Cae taraganat, si fata i se crispa usor.

Urechea fina prinse nuanta schimbata a glasului lui. Prefacandu-se a nu fi observat nimic, se interesa grijuliu:

– Ai bani? M-am gandit sa-ti las o mie de galbeni. Sunt in sertarul mesei. De fapt, as vrea sa nu uiti ca jumatate din averea pe care o am ti se cuvine de drept. Iti sta la dispozitie cand doresti. Tot in sertarul mesei vei gasi si o scrisoare catre Mihai-voda. Peste o saptamana pleci la Bucuresti. Tu vei fi omul care va lua hotarari acolo, in numele meu. Toate stirile mi le anunti prin curier. Te vei opri in drum, la Brasov. In mahalaua Scheiului e o carciuma renumita, careia-i zice La Berbecul Gras. Proprietarul e unul chel si marunt, cu fata mirata ca de iepure. Il intrebi de Sile Adormitu. Acesta e omul meu. Prin el vom tine legatura. E cel mai descurcaret dintre baietii mei. El a descoperit toata tarasenia cu noul castelan din Obreja. Auzi, Cae? Are Beckembauer acela sau Cristu, cum l-o chema, o sora frumoasa cum nu s-a pomenit in toata Transilvania.

Tanarul tresari din nou, lasandu-l nedumerit pe cancelar. Tacura o vreme, fiecare cufundat in gandurile lui. Se facuse tarziu. Lumanarile scazusera la jumatate.

– Cauta sa-l convingi pe Mihai-voda ca avem acelasi drum, continua Iojica, parca visator. Ca poate sa se bizuie pe ajutorul meu, iar acest ajutor nu e de lepadat. Vorbeste-i despre proiectele noastre! El va fi puternic numai cand va uni toate pamanturile romanesti sub un singur conducator. Poate gresesc lipsindu-ma in aceste luni care urmeaza de prezenta ta. Am unele greutati. Principele a cam scapat de sub influenta mea, afland unii sfatuitori printre nobili. Acestia l-au hotarat spre o prietenie cu turcii, in dauna crestinilor. Sigismund s-a grabit sa trimita o solie la Constantinopol. In scrisoarea adresata sultanului, cerea in schimb alipirea la principatul Transilvaniei a Tarii Romanesti si Moldovei. O data cu plecarea acelei solii, am inceput sa ma nelinistesc pentru viata mea. Iata primul gand care m-a indemnat la intalnirea noastra de azi.

– In cazul acesta, ar fi mai bine sa raman.

– Nu! Mi-am luat unele masuri. Stiam ca Ducu, Chirila si Caravana dau tarcoale castelului din Obreja. Am facut in asa fel incat vanatorii sa afle despre scrisoarea lui Sigismund. Acum, principele e infricosat. Si-a dat seama de greseala. Daca scrisoarea ajunge in mainile imparatului Rudolf, se pot schimba multe in Transilvania, inainte de o interventie turceasca.

– Esti mai tare decat ma asteptam, rase Cae.

– Sunt silit sa fiu tare. Cu un principe ca Sigismund nu stiu niciodata daca peste un ceas voi mai fi cancelar sau voi mai fi in viata. Acum, pare sa-mi arate oarecare bunavointa. M-a rugat sa-i gasesc acea scrisoare incaputa pe mainile vanatorilor.

– Si ce hotarare ai luat? Ii urmaresti pe vanatori?

– Nici gand, zambi aspru Iojica. Atata vreme cat Sigismund e inspaimantat, se pot pune la cale multe lucruri bune, spre folosul crestinilor. Iar Mihai-voda va avea asupra lui o armata care i-ar putea aduce multe foloase.

Trasura excelentei-sale iesi pe poarta si se mistui curand in intunericul noptii. Culcat intre pernele moi, Iojica parea sa doarma. Dar gandurile puternicului cancelar se calatoreau iute. Il cunostea prea bine pe Cae ca sa nu-si dea seama ca se petrecuse ceva cu el. Nu i se intampla prea des tanarului sau prieten sa-si piarda cumpatul la uzul unui nume. In seara aceea, tresarise de doua ori. Sa-si fi pierdut oare proverbiala stapanire de sine? Greu de presupus. Incerca sa recapituleze discutia. Tresarise o data la numele lui Cristu. Emotia fusese atat de puternica, incat solnita de lemn se sfaramase in mana lui. Tresarise a doua oara, afland despre sora lui Cristu. Asta dovedea fara indoiala ca tanarul ii cunostea pe castelanii din Obreja. Sau, in orice caz, numele lor ii amintea o intamplare cu totul aparte. „Voi cerceta toate astea, hotari el. In definitiv, Indru e singurul meu prieten.”

In casa modesta din Sebes, Cae Indru stinse lumanarile multe si se aseza pe patul curat, cu miros dulce de busuioc. Dar, cu toata oboseala unei zile petrecute in sa, nu-i era somn. Gandurile lui se reintoarsera la platoul de la picioarele Semenicului. O fata cu parul rosu ca flacara iesea dimineata la capatul platoului, si rasul ei era primul semn al unei zile frumoase. Oare a uitat Stela Cristu de zilele acelea de vara, cand calareau amandoi prin locuri rar calcate de picior omenesc? Mirosna amaruie a brazilor ii imbata. Se strigau unul pe altul printre stancile multe, iar stancile repetau numele lor lungind silabele parca inadins. Se aplecau la izvoare sa bea apa din pumni. Acolo isi vedeau fetele una langa alta. Stela tulbura apa cu varful degetelor, iar fetele se apropiau si se departau, intr-un joc straniu. Intr-o zi, il rugase sa-i arate cum se manuie sabia.

– Am sa-ti arat ceva mai bun. Ia cutitul acesta si incearca sa nimeresti bradul de acolo!

– N-am sa pot.

– Stiu ca nu poti acum. Daca vrei, vezi nodul acela micut de pe tulpina?

– Da.

– Ei bine, daca vrei, poti ajunge sa implanti cutitul in el de la cincisprezece pasi.

– Eu? s-a mirat zambind. La asemenea distanta nu cred sa poata chiar un barbat, oricat ar fi el de priceput.

O clipa il incercase vanitatea si nu s-a putu opri sa nu se laude un pic:

– Uite, am sa incerc eu.

Mana se misca moale. Cutitul zbura ca o sageata si se infipse in mijlocul nodului. Stela facu ochii mari si nu-si putu infrana un gest de admiratie. Apoi, rase:

– Cred ca a fost o intamplare, domnule Cociuban.

– Nu cred in intamplari. Iata, mai am la mine cateva cutite. Le voi infige in jurul celuilalt.

Cutitele fulgerara unul dupa altul si se infipsera in jurul primului, asa cum prevazuse el. Stelei ii pierise graiul. Se uita la el de parca il vedea pentru prima oara. Iar cand ii vorbise, glasul ei paruse mai matur.

– Seara m-am gandit de multe ori la domnia-ta, domnule Cociuban. Parca ati fi doi oameni. Unul bun ca un copil. Celalalt – aspru si neinduplecat. Unul incet, pe jumatate adormit. Celalalt – fulger si trasnet.

Se rosise usor la fata, dar nu se oprise.

– Cand te apropii de Vant Salbatic, parca dormi. Cand te ridici in sa, te prefaci in fulger. Ochii domniei-tale sunt cruzi si intunecati. Unde ai invatat sa arunci astfel cutitele? Unde ai invatat sa vorbesti frumos si sa te porti ca un om de seama? Cine esti domnia-ta, domnule Cociuban? Nu-mi raspunde acuma daca nu vrei. Asteapta sa ne imprietenim mai mult. Nu-i asa ca nu mai pleci de la noi? Asemenea locuri frumoase nu mai intalnesti nicaieri.

«Cine esti domnia-ta, domnule Cociuban?» o imita Cae rasucindu-se in asternut. „Cand o fi aflat adevaratul meu nume, cu siguranta ca s-a ingrozit si i-a parut rau pentru toate zilele acelea petrecute in tovarasia mea.”


Capitolul 7

Hanul Privighetoarea de Aur avusese candva un vad, poate dintre cele mai bune. Asezat in partea de nord a Bucurestilor, aproape de zona marilor lacuri, parea mai degraba o fortareata cu turnul lui inalt din caramida si piatra. In timpul verii, iedera acoperea turnul pana sus, dand un farmec aparte caramizilor macinate pe la capete. Zidul de piatra, gros cam de doi pasi, inconjura terenul dintre doua ulite. In curtea hanului se intra printr-o poarta mare de fier, care statea deschisa din zori pana tarziu dupa miezul noptii. Curtea, acoperita cu troscot, era taiata de o alee pietruita, marginita de tufe de trandafiri. La vreo treizeci de pasi, aleea se despartea in doua mai inguste. Una ducea in spatele cladirii, catre grajdurile mari, care puteau adaposti la nevoie aproape o suta de cai. Cealalta se oprea la soproanele acoperite cu verdeata, sub care se insirau pe timp de vara mese lungi de brad.

Privighetoarea de Aur cuprindea noua camere spatioase, la etaj, lasand la o parte turnul cu camarutele lui scunde si inguste ca niste chilii. Jos se aflau doar doua incaperi, o sufragerie uriasa, o bucatarie si o odaita in spatele bucatariei, unde se odihnea jupan Christache Mutu cu sotia, la ceasurile cand musafirii potoliti isi vedeau de treburile lor.

De fapt, vadul nu se putea numi slab nici in vara anului 1594. Doar necazurile erau altele. Ceva mai incolo, pe coltul strazii, un grec pe nume Vanghelatos deschisese un han la concurenta, pe care il botezase destul de original Hanul Boierilor. E drept ca si Privighetoarea de Aur purta un nume destul de interesant, si poate ca lucrurile ar fi mers bine pentru amandoua hanurile daca grecul nu ar fi urmarit sa ramana singurul hangiu in toata partea de nord a Bucurestilor. Clientii de la Hanul Boierilor nu erau cu nimic mai simandicosi decat cei ai lui Christache Mutu. Dar grecul, prin aluzii, prin vorbe mai directe, isi facea clientii sa se simta mai de soi decat cei de la Privighetoarea de Aur. La Vanghelatos, pana si mancarurile capatasera nume pompoase, iar vestitele vinuri romanesti gasira un „nas” cam zurbagiu, care le botezase din nou, cu niste nume nastrusnice.

Zidurile Privighetorii, cu platformele lor ca niste terase in miniatura, se continuau in pamant, imprejmuind niste pivnite lungi si cam incurcate, intunecoase si umede, in care te puteai pierde cu cea mai mare usurinta. In pivnitele pastrate mai bine, butoaiele pline sedeau randuite frumos pe grinzi de stejar. Si nimeni, poate ca nici chiar hangiul, nu ar fi putut spune cat vin se gaseste acolo.

Christache Mutu se misca vesnic printre clienti, ducandu-si cu demnitate burta ca o prova de vapor, asteptand ca slujitorii sa umble in toate cu buna randuiala. Un observator dibace ar fi remarcat, poate, ca din vreme-n vreme Christache cotrobaia prin tejgheaua mai batrana decat el, care de multa umblatura semana cu o sunca afumata, scotea banii mai mari, ii numara din ochi, ii arunca intr-o punga veche si strecura punga unei batrane, care o apuca repede. Femeia picotea, cat era ziua de mare, pe un scaunel aflat la capatul tejghelei. Doar cand simtea punga, ochii i se deschideau cam cat la o pisica pe vreme de lumina mare. Punga disparea in fusta ei larga, iar stapana fustei se mistuia catre pivnite si aparea curand in afara hanului, langa zidurile bisericii Sfantul Paraschiv. Traversa curtea mult prea iute pentru varsta ei si se pierdea intr-o ulita ingusta.

Uneori catre seara, Christache Mutu se uita ingrijorat spre poarta, asteptandu-se la cine stie ce buclucuri din partea concurentului. Kir Vanghelatos tinea pe mancare si bautura vreo zece haidamaci. In partea aceea a Bucurestilor se stia ca haidamacii nu erau oamenii grecului. Se aflau in slujba unui Roco Perisini, despre care se vorbea mult – si nu tocmai bine. Sosit in Bucuresti indata dupa inscaunarea lui Mihai-voda, Perisini se dovedi a fi prieten bun al ienicerilor in cetate. Poate sa fi fost chiar conducatorul lor din umbra. Casa lui era un adevarat palat, cu garzi la porti si cu o armata cam salbatica, formata din aproape o suta de haidamaci, adusi cine stie de pe unde. Unii spuneau despre el ca ar fi cea mai buna spada din rasaritul Europei, lasandu-l la o parte pe acel faimos preot iezuit parintele Grasa, care fusese la vremea lui profesor de scrima pe undeva prin apusul continentului. Intr-un timp destul de scurt, Perisini trimisese cu sabia in lumea dreptilor atat de multi crestini si necrestini, incat oamenii fugeau din calea lui si se simteau fericiti daca scapau doar cu niste injuraturi piperate. Cand aparea pe strada, insotit de haidamacii lui, strada se golea iute de lume si vai de aceia care nu apucau sa se mistuie la timp, intr-o curte sau la loc adapostit. Sfida cu buna-stiinta autoritatile si nici chiar domnul tarii nu indraznea sa-l certe cu judecata. Unii sopteau ca la Perisini ar fi a doua curte domneasca, daca nu prima, iar boierii bateau in fata lui temenele mai abitir decat in fata lui Mihai-voda.

Imbracat dupa moda venetiana, cu pantaloni pana aproape de genunchi, continuati de ciorapi lungi, cu vesta scurta acoperita de ceaprazuri, cu palarie mare si pelerina bogata, Roco facea parte din lumea barbatilor eleganti ai Bucurestilor. Fata maslinie, cu ochii adanci, umbriti de gene lungi, intoarse, gura frumoasa, umerii largi si soldurile inguste erau darurile de pret ale strainului. Vorbea limba valaha binisor si se putea folosi, la nevoie, de talmaci in limbile turca, nemteasca, frantuzeasca si mai ales italiana. Parea a nu fi strain de oarecare cultura, iar vorbele lui de duh faceau de multe ori ocolul orasului. Prin ce imprejurari intrase in legatura cu Kir Vanghelatos nu stia nimeni. Poate ca negustorul ii platea un oarecare tribut, punandu-se sub protectia lui, sau poate ca legaturile lor erau mai adanci.

Uneori, Perisini iesea din Hanul Boierilor urmat de suita lui si intra la Privighetoarea de Aur. Atunci, Christache Mutu era cuprins de panica, avand motive dintre cele mai serioase. Haidamacii aruncau din fata lui Roco mesele cu musterii cu tot, puneau pe goana consumatorii din partea rezervata boierilor si se asezau la chef mare. In asemenea imprejurari, afacerile lui Christache se imputinau vazand cu ochii, iar pagubele nu erau dintre cele mai neinsemnate. Perisini alegea un colt al lui, de unde cuprindea cu privirea celelalte mese. Hangiul isi punea slujitorii pe doua randuri, umbland grijuliu, asteptand comenzile mari, care nu erau niciodata platite. Ii placea sa stea de vorba cu Mutu si cu slujitorii hanului in felul lui mucalit, spre marea veselie a haidamacilor. Clientii trecatori prin Bucuresti ramaneau linistiti pe la mesele lor daca nu-i avertiza nimeni. Mai ramaneau si din localnici. In special curiosii, riscandu-si chiar cateva coaste pentru a vedea o paruiala zdravana, din care ieseau totdeauna invingatori oamenii lui Perisini.

Intr-o sambata seara, intrara pe poarta larg deschisa a Privighetorii de Aur sase barbati cu hainele colbuite de drum. Dupa imbracaminte, nu tocmai aratoasa, locul lor ar fi fost printre clientii de mana a doua. Calatorii dusera caii catre fundul curtii si-i predara unor randasi, dimpreuna cu niste bacsisuri grase, care se intalneau rar in acea parte a hanului. Scapati de povara cailor, oamenii se indreptara spre cel mai frumos colt al Privighetorii de Aur, unde fetele de masa, dusumeaua si mobila straluceau de curatenie. Christache Mutu ii zari de langa tejghea. Manios de atata indrazneala, se grabi sa-i intoarca din locul acela nepotrivit cu starea lor. La mijlocul drumului, hangiul se opri mirat si nu-si putu retine o exclamatie de bucurie:

– Sa ma trasneasca daca astia nu sunt cei mai de seama oaspeti pe care-i primesc de un an incoace! Iata-l pe Costache Caravana, la fel de slut ca si Zambilica. Domnul Chirila Zece Cutite parca s-a mai lungit nitel, iar Ducu cel Iute, cu figura lui de domnisoara sau mai degraba de calugarita tanara, ar putea sa cante in strana la Sfantul Paraschiv. Pe ceilalti trei nu-i cunosc, dar daca or fi la fel de viteji pe cat sunt de voinici, atunci merita si ei un loc in coltul acesta.

– Christache baiatule! striga vesel Caravana. S-a implinit un an de cand nu am mai calcat pe aici. Dupa cat bag de seama, ti-a mai crescut burta cam cat un harbuz. Ia spune: ai locuri de odihna pentru noi?

– Daca am? se fandosi hangiul. Pentru domniile-voastre sunt gata oricand sa alung o duzina de clienti care inoata numai in aur.

– Stiu asta, rase Chirila. D-aia am si venit la tine. Dar de ospatat crezi ca gasesti ceva? Pe vremuri, plecam de la tine gafaind ca dupa caznele iadului si crapau hainele pe noi de atata osanza.

Hangiul ii privi gales, prefacandu-se a se gandi ingrijorat. Barbia groasa i se rasfranse peste gulerul camasii. Dupa o vreme, cand crezu ca i-a tinut destul ca pe jaratic pe acei clienti dragi, ochii lui mici si vioi sclipira vesel.

– Daca am de mancare si bautura? Auzi, Doamne, intrebare! Asemenea ocara nu mi s-a mai facut demult. Hai s-o luam cu incetisorul. Ce-ati zice pentru inceput de niste trandafiri oltenesti, piparati de ti se face gura ca portile iadului? Langa asemenea carnaciori nu merge tuica de tescovina. Numai pruna spala usturimea. Tuica de Pitesti are dichisul ei. Merge doar pe inima goala. Tuica de Valcea pare subtire si apoasa. Cand bei, parca o legiune de draci lucreaza la largirea stomacului. Dupa trandafiri merge niste branza de oaie, numai asa ca temelie, pe care poti cladi cu toata nadejdea. Pe urma un bors de maruntaie acrit cu corcoduse, facut de Smaranda mea chiar adineauri. La sfarsit n-ar strica niste pui inecat in mujdei de usturoi.

Ochii musafirilor se largira cu sclipiri lacome, spre bucuria lui Christache Mutu, care se simti dintr-o data o persoana de mare importanta. Cat despre Caravana recunoscut ca mare mancau, acesta ramase in extaz ca la o slujba frumoasa si-i dadu peste mana lui Chirila cand vanatorul vru sa-i sopteasca ceva la ureche.

– Si ce ne dai ca udatura la puiul cu mujdei? intreba Ducu inghitind in sec.

– Aici e mai greu, facu hangiul, sagalnic. Vinul de Segarcea aspreste inima, dar moaie genunchii. Cel de Dragasani se lipeste de tine ca o muiere si nu te lasa de langa el pana la ziua. Vinul de Odobesti e ca sarutul fecioarei: nitel amarui. Vinul de Tarnave are miros de suflet de sfant. Pe asta trebuie sa-l bei inchinandu-te. Iti toarna in oase nouazeci si noua de ocale de putere si-ti fura gandurile. La prima cana iti arata drumul spre rai. La a doua cana iti dezvaluie iadul cu toti dracii din el, daca iti lipseste a treia cana. Cotnarul e altfel. Dupa prima cana simti cum iti canta un cor de ingeri in gura. Dupa doua cani inghiti corul de ingeri cu trambite si cu aripi cu tot, sa le arati de ce esti tu in stare. Vinul de Babadag e greu ca nisipul din care isi trage seva. Cel de Teaca sau de Sarad e bun pentru leacuri. Din asta, oamenii cuminti beau cu degetarul. Pe omul sanatos il doboara in doua ceasuri. Pe cel beteag il tamaduieste chiar cand e cu un picior in groapa. Vinurile de Arad si de Lipova sunt grase ca laptele de mama. Strainii care nimeresc la mine pentru o noapte vor sa guste din toate butoaiele, dar nu se pot hotari inainte de o luna si pleaca tot nedumeriti si se bat intre ei si-si muta falcile, fara sa se poata lamuri care din aceste vinuri ar fi cel mai bun. Am avut musterii care au plecat de aicea nauci, blestemandu-mi pivnitele si facand juraminte ca nu vor mai calca pe la Privighetoarea de Aur. Dupa un timp, se intorceau pocaiti si cu lacrimi in ochi, rugandu-ma sa le iert nesocotinta. Vinurile de Husi au nimicit doua osti polone care au calcat Moldova in urma cu vreo cincizeci de ani. Se zice ca polonii erau multi cata frunza si iarba. Venisera sa rada Moldova din temelii. Domnul Moldovei nu apucase a ridica oastea de tara si se afla la mare stramtoare. Cineva dintre oamenii lui l-ar fi sfatuit sa le lase in drumul polonilor cam la o mie de butoaie cu vinuri de Husi. Polonii calareau semeti cu hatmanii in frunte, cu sabiile lor strasnice ridicate in dreptul umerilor, cantand in gura mare:


„Prin Pocutia la vale,

Vin polonii tot calare.”


Cand au dat de vin, fiind cunoscatori buni ca si ai nostri, polonii au pus tabara la o margine de padure. La prima oala de vin, polonii au racnit din toate puterile:

„Pentru victorie! Moarte moldovenilor!”

La a doua oala au racnit iar:

„Traiasca moldovencele si pacunele noastre! Fete ca ele nu se afla in toata lumea. Sa vina a treia oala!”

La a treia oala au racnit iar:

„Sa vina, a patra oala! ’raiasca ’oldovenii, ’oldovencele ’raiasca ’inul de ’usi!”

A cincea oala nu a mai avut la cine sa vina. Domnul Moldovei cu oamenii lui le-au cules armele si i-au lasat sa doarma ca pe niste crestini de treaba. Cate unul dintre poloni se trezea o clipa, deschidea ochii mari si canta satisfacut:


„ ’rin ’ocutia la ’ale

in ’olonii tot ’alare.”


Pe urma cadea ca trasnit langa oala lui, visand la cine stie ce fapte de arme. Cand s-au trezit, i-au condus ai nostri pana la granita. Acolo s-au despartit fara suparare, dar polonii nu s-au putut opri sa nu le zica:

„Lasa, ca o sa nimeriti si voi pe la noi! Si noi avem vinuri bune.”

Vinurile noastre de Soroca si de Tighina au crutat pamanturile Moldovei de multe calcari ale tatarilor. Odata a venit la noi un negustor venetian, mare sugubat. Si, ca sa arate ca stie romaneste, a inceput sa indruge repede in pasareasca lui cam smechereasca:

„Cotnareasa, Segarcisa, Tarnavestu, Odobesta, sarmalustia, chiftelina del Moldova.”

Am ras de venetian. Era al dracului de glumet si mai stia si altele, pe care ni le-a spus la fel de repede si de sugubat:

„Domini Stefani magiore, una grandisima bazilica Putna, extra formoza fata del rumana, una picolina natione ciomagire crunto per turco linga podul Magiore.”

Christache Mutu mai sezu de taina multa vreme cu acei oaspeti dragi. Caravana musca zdravan din trandafirii oltenesti, ardeiati, si-i dadura lacrimile. Cuvintele lui de suparare starnira veselia celorlalti.

– Christache baiatule, ai pus pulbere aprinsa in carnaciorii astia. Tu ai fi bun de bucatar in razboi. Dar nu la ai nostri; la inamic.

Incepu sa insereze. Era o seara frumoasa, cu luna mare, cu racoare dulce de stepa. Christache trecu in odaita lui din spatele bucatariei, se aseza cu evlavie in fata unei icoane si incepu sa se roage din tot sufletul:

– Adu-l, Doamne, pe Roco Perisini in seara asta! Fa, doamne, o minune si indreapta-i pasii incoace!

Se pare ca Dumnezeu ii auzi chemarea fierbinte. Perisini sosi la Privighetoarea de Aur cam peste un ceas, urmat de cincisprezece din haidamacii lui. Dar inaintea lui Perisini mai intrara doi calatori in han. Primul inalt si desirat, construit parca numai din oase de imprumut, care nu se prea loveau unul cu altul, cu o figura lunguiata ca un bot de vulpe, imbracat cu niste haine usoare si largi, isi gasi un loc printre clientii de rand. Al doilea era Cae Indru. Se asezase in coltul musafirilor de soi, abia liberat de vanatori. Acestia plecasera obositi pe scari in sus, catre odaile pregatite cu dichis de Smaranda Mutu.

Cand aparu Perisini, in curtea hanului se facu liniste. Multi se ridicara grabnic de la mese, gata s-o ia din loc. Haidamacii rostogoleau dinaintea lui mesele cu consumatori cu tot, maturand calea si scotand chiote de placere. Cand ajunsera aproape de Cae, se oprira nehotarati. Eleganta tanarului ii descumpani. Dupa imbracaminte, parea sa fie un fiu de mare boier. Dar Perisini se sinchisea prea putin de marii boieri. Si daca ii opri pe haidamaci sa-l arunce de acolo cu masa cu tot, fu numai o inspiratie de moment. Christache Mutu se infatisa de indata, facand unele temenele, dar nu atat de adanci pe cat s-ar fi cuvenit. Haidamacii trasera o masa lunga in apropiere de cea a stapanului, hotarati sa petreaca o seara frumoasa.

– Ia spune, Mutule, striga Perisini, fripturi aveti? Vad ca boi sunt destui.

– Da, domnule, avem fripturi, raspunse mieros hangiul, pricepand insulta. Dar astia pe care-i vedeti domnia-voastra nu sunt de soi. Niste boi buni de rasa mare ne-au picat abia adineauri.

Italianul tresari. Haidamacii se ridicara pe jumatate, cu mainile pe sabii, dar el le facu semn sa ramana linistiti, gandindu-se ca s-a intamplat ceva cu hangiul daca s-a apucat asa din senin de asemenea obraznicii. Pana acum ii suportase toate insultele si toate pagubele fara sa cracneasca. Sa fie cumva tanarul de alaturi cauza care-i dadea asemenea curaj lui Mutu? Nu-i venea sa creada, mai ales ca omul nu parea sa fie insotit de slujitori. Il privi pe Indru cu coada ochiului. Acesta manca linistit, parca absent la tot ce se intampla in jurul lui. Purta o sabie de buna calitate. Multi purtau sabii bune, putini insa stiau sa le foloseasca. „Pana nu beau o oala de vin, gandi in continuare Perisini, nu are rost sa ma infurii. In definitiv, am venit sa ma inveselesc nitel, si zau ca sunt curios pana unde va merge hangiul cu obraznicia lui! In tot cazul, in seara asta termin cu el.”

– Mutule, striga bine dispus, adu pentru mine o oala de Cotnari, iar pentru baietii astia, ca de obicei, Dragasani! Vinul de Dragasani e usor la baut si duce la chef. Cotnariul e mai nabadaios. Parca ma bate gandul sa-ti daram sandramaua in seara asta.

– Indata, domnule! zise Mutu. Numai ca ar mai trebui o mica trebusoara. Adica, o bagatela pentru domnia-ta.

– Nu inteleg, se mira oaspetele.

– Nu-i nimic, domnule! vorbi hangiul cu un aer senin. Va lamuresc eu. Pentru domnia-voastra vand numai cu plata inainte. Pentru vechile chefuri facute la mine si pentru unele pagube nu va cer nimic. Sa fie pomana! Dar pentru astazi vreau si eu partea mea. Zau, m-am hotarat sa nu mai fac pomeni.

Haidamacii sarira pentru a doua oara de la masa. Un gest al stapanului ii potoli.

– Cred ca ai dreptate, spuse Perisini aruncand o punga cu aspri pe masa, spre disperarea oamenilor lui, care nu mai intelegeau nimic.

– Asa e, domnule! aproba Mutu. Si inca ceva: la cel mai mic semn de scandal, va dau afara.

De data aceasta, chiar si Perisini simti ca nu mai are aer destul. Reusi totusi sa zambeasca, socotind ca va face o seara de pomina la Privighetoarea de Aur. Clientii mai vechi crezura ca Mutu nu mai e in mintile lui. Unii plecara inainte de a incepe furtuna, dar cei mai multi ramasera, chiar cu riscul de a se alege cu cateva coaste rupte. Numai hangiul isi vazu linistit de treburi. Chema slujitorii si le dadu comenzile necesare, observandu-l cu coada ochiului pe Perisini. Stia ca dupa cele ce-i spusese va iesi cu taraboi si cu bataie mare, din care multi vor pleca pe poarta Privighetorii cu picioarele inainte. Mai stia ca se poate bizui pe vanatori.

Cae Indru observase intrarea in han a lui Perisini. Ideea cu rasturnatul meselor il suparase. Auzise cate ceva despre acest venetian. Unii spuneau ca ar fi cea mai buna „spada” din Bucuresti si chiar din Balcani. Altii sopteau ca traieste din jafuri si ca averea lui intrece inchipuirile cele mai indraznete. Poate ca din toate era cate ceva adevarat.

La randul lor, clientii de la mesele obisnuite se asezara in asa fel incat sa aiba timp si loc destul pentru fuga, inainte de a cadea vreo urgie. Numai clientii straini de Bucuresti, putini la numar, ramasera linistiti, vazandu-si de vinul lor.

Perisini bau cu pofta vinul rece, scos din pivnitele adanci. Apoi i se adresa jupanului, atat de linistit si de potolit, incat nu se mai auzi in tot hanul zarva de glasuri.

– Hangiule, mi-ai placut in seara asta. Credeam ca n-o sa aud niciodata de la tine niste vorbe mai ca lumea. Vitejii s-au cam imputinat in ziua de azi. Dupa cum esti tu de viteaz la gura, nu ma indoiesc nici un moment ca si mana ta e la fel de lunga. Pentru banii pe care ti-i platim, zau ca merita sa ne dai si nitica distractie. Am hotarat sa te bati cu unul dintre oamenii mei. Cu care vrei tu. Ei, hai, nu mai holba ochii! Avem dreptul si noi la un pic de veselie. Hei, dati-i careva o sabie!

I se oferi degraba mai multe. Hangiul se trase indarat. Unul dintre haidamaci arunca sabia la picioarele lui.

– Indrazneste, hangiule! zambi italianul. Daca nu ridici sabia pana numar la trei, flacaul asta de isprava o sa-ti taie intai o ureche, apoi pe cealalta. Pe urma are sa te rada frumos. Unu doi

Haidamacul ridica sabia cu intentia vadita de a-l lovi pe bietul hangiu. Cae se apleca putin intr-o parte. Palma lui veni fulgerator in fata, iar in clipa urmatoare cutitul trecu peste masa lui Roco, patrunse in bratul haidamacului, ramanand acolo si penduland usor. Totul se petrecuse atat de repede, incat oamenii ramasera inmarmuriti. Perisini se dezmetici primul. Sari in picioare injurand, urmat de oamenii lui. Clientii meselor de mana a doua se pregatira sa fuga, dar curiozitatea fu mai mare decat frica. Haidamacii se napustira asupra lui Indru, fara sa mai astepte porunca stapanului. Primul dintre ei, un flacau voinic, se prabusi la picioarele tanarului, ca secerat. O fractiune de secunda ii trebui lui Cae pentru a deslusi pricina. Omul fusese lovit in ceafa de un pietroi cat pumnul, venit de undeva din multime. Al doilea haidamac primi in piept un cutit venit de sus de pe scari. Cutitele lui Cae nu mai pornira. Peste galagia care se iscase, glasul lui Chirila Zece Cutite se auzi puternic:

– Hei, domnilor, nu toti o data! Asteptati sa facem putina ordine!

Vanatorii coborara scarile in goana, urmati de Marcu si de baietii lui. Cand dadura de Cae Indru il salutara bucurosi. Perisini ramase cu gura cascata, recunoscandu-l printre vanatori pe Costache Caravana. In clipa urmatoare, scoase un suierat puternic, in semn de atac. Haidamacii pornira mai precauti. De doua ori, mana lui Chirila se misca fulgerator, si de fiecare data randurile atacatorilor se rarira cu cate unul. De doua ori fulgerara cutitele lui Indru si fu randul lui Chirila sa se minuneze. Ducu cel Iute incrucisa sabia cu un lungan. Dar schimbul de lovituri fu atat de iute, incat oamenii se mirara cand il vazura pe haidamac lasandu-se sub masa fara vlaga. Costache Caravana stia ca maciuca lui nu e buna contra sabiilor, asa ca se apuca sa vorbeasca in gand cu Zambilica: „Dragul meu, tactica de lupta se schimba de la caz la caz.”

Maciuca zbura prin aer. La capatul drumului intalni o capatana, iar stapanul capatanii se lungi crestineste pe dusumea. In fata acestei situatii dezastruoase, haidamacii se trasera indarat, uluiti. Vocea lui Chirila tuna din nou:

– Aruncati armele si lipiti-va de perete!

Unul dintre haidamaci ridica impotriva lui Chirila un picior de masa. Vanatorul zambi. O piatra venita din multime il culca la pamant pe agresor. Intr-un loc mai larg, Perisini se invartea cu sabia in jurul lui Cae, iar loviturile lui scoteau spectatorilor strigate de groaza sau de admiratie. Indru se misca parca prea incet. Avea o anumita lenevie in miscari, iar ochii lui, pe jumatate inchisi, pareau ai unui om aproape adormit. In fiecare clipa se parea ca va fi strapuns, dar de fiecare data iesea din raza periculoasa cu o alunecare moale.

– O sa-l impunga pe Cae, sopti Caravana lui Ducu.

Tanarul zambi.

– Sa-i ardem una la capatana, continua Caravana. Eu il stiu pe italian. De sabia lui nu a scapat nimeni pana azi.

Ducu urmari atent miscarile si loviturile lui Cae. Era singurul specialist intre ceilalti si recunoscu iute maiestria tanarului.

– Eu ii ard una lui Perisini cu maciuca, insista Caravana.

– Mai taci naibii din gura! se rasti Ducu razand. Asemenea lupta vezi o data la o suta de ani. Ai, bre nea Caravana, te-ai suparat? Nu vezi ce parada are Cae?

Perisini se invartea mladiu ca un sarpe si vorbea necontenit. Era o buna metoda de a-i distrage atentia adversarului. Tanarul ii raspundea calm, cu vocea nitel taraganata.

– Esti un spadasin bun! spuse Perisini.

– Ca si domnia-ta! i-o intoarse Cae.

– Ai parat multe lovituri care pe altul l-ar fi dat gata. Spune, esti valah?

– Da, domnule.

– Curios! Nu stiam ca valahii pot sa manuiasca atat de bine o sabie. Sau poate ca s-a intamplat cu domnia-ta o minune.

– Sunt multe minuni de acestea la noi, domnule Perisini.

– Parca n-as crede. Sabia se manuie cum trebuie numai in Apus. Acolo sunt scoli pentru spadasini.

– Una dintre aceste minuni e langa noi, continua calm Indru. Se numeste Ducu cel Iute. Multumeste cerului ca nu ai incrucisat sabia cu el. Nu as fi in stare sa pariez nici o ceapa degerata pe pielea domniei-tale.

– Aiurea! zambi Perisini.

Sabiile scanteiau si se incrucisau fulgerator. Suieratul lor spinteca aerul dimpreuna cu ele, inghetand inimile oamenilor care facusera cerc in jurul celor doi spadasini.

– Stii multe, rase Perisini. Dar ce nu stii domnia-ta e lovitura aceasta data de la inaltimea soldului, cand sabia patrunde adanc in stomac.

Italianul facu vreo cateva miscari inselatoare. Lucra cu sabia sus la inaltimea fetei, cobori iute si treptat la piept, se ridica din nou, apoi se desprinse o clipa de apararea lui Cae. Perisini fanda lung. O fractiune de secunda, sabia paru sa intre in stomacul tanarului. Se auzira unele exclamatii de groaza si chiar Ducu simti un fior. Dar exclamatiile se schimbara in uimire, Perisini scapa sabia. O taietura lunga ii despicase bratul de la cot pana la palma, iar proprietarul ei privi naucit imprejur.

– A fost o lovitura buna! spuse Cae. Dar domnia-ta ai cunoscut doar atacul nu si apararea. Mai ai de invatat, domnule. Puteam sa te omor. Din pacate, imi plac spadasinii buni, domnia-ta faci parte dintre acestia. In situatia in care te afli nu cred sa mai putem continua lupta. Ia-ti, domnule, ce ti-a mai ramas dintre pramatiile care te slujesc si mergi sa te ingrijesti!

Haidamacii plecara ducandu-si ranitii. Cinci dintre ei ramasera pe loc. Nici un leac din lume nu le-ar mai fi fost de folos. Isi incheiasera fara noima socotelile pamantesti.

Unii dintre clienti plecara degraba, raspandind prin oras acea stire despre grozava lectie de scrima pe care o primise Roco Perisini de la un tanar calator. Altii cerura bautura, cu gandul s-o faca lata in seara aceea de pomina. Hangiul ii pofti sa paraseasca hanul, strigand in gura mare ca nu primeste plata, fiindca o data pe an are si el dreptul sa faca cinste. Clientii parasira Privighetoarea de Aur cu parere de rau. Zadarnic le explica Mutu ca Perisini, si chiar ienicerii, ar putea ataca hanul cat de curand. Oamenii ramasera la parerile lor, socotind ca la un eventual atac ar putea da o mana de ajutor acelor viteji care pusesera pe goana ceata lui Perisini. Printre acestia se afla un lungan slabanog, cu fata ascutita ca de vulpe. Omul se apropie de Cae, isi scoase palaria mare, cu borurile cam pleostite, saluta adanc, maturand podeaua cu ea, si spuse cu oarecare ifose:

– Sunt Sile Adormitu, servitorul domniei-tale.

– Te-am vazut mai devreme, zambi Indru. Ai doborat cu o piatra pe unul dintre cei care ma atacau.

– Intocmai, domnule! Aveti ochiul ager! Asa e! Aste e arma mea de capetenie: arunc piatra. Rar se intampla sa gresesc tintele. E o arma ieftina. Totdeauna am cinci sau sase pietre in buzunar. Pe timp de pace folosesc pietre rotunde. La vreme de razboi trec la cele cu colturi.

– Ai venit iute de la Brasov, remarca tanarul.

– Cat am putut de iute, domnule. Cum am primit mesajul pe care ati avut bunatatea sa-l lasati carciumarului de la Berbecul Gras, am pornit la drum. Iar Bucurestiul si Privighetoarea de Aur nu-mi erau tocmai necunoscute. Pe urma, va inchipuiti ca afland despre numele noului stapan m-am grabit cat am putut de tare. Nu oricine are prilejul sa-l slujeasca pe domnul Cae Indru. Al doilea motiv, tot atat de puternic, ar fi acela ca ma aflam cu buzunarele goale. Nu pot suferi saracia. Cum dau de ea, fug de-mi sfaraie calcaiele.

– Dar daca nu poti ocoli saracia ce faci? intreba Indru amuzat.

– Sterpelesc, domnule.

– Inseamna ca nu voi fi prea sigur de avutul meu.

Sile il privi cu indrazneala.

– De la stapanii mei am furat numai cand i-am parasit.

– Si i-ai parasit des?

– Dupa imprejurari, domnule.

– Cati ani ai?

– Patruzeci.

– Serviciul la mine nu va fi prea usor, mai ales daca esti insurat.

– Nu sunt. Am fost acum vreo cativa ani.

– Si cum de te-ai despartit?

– Despartit? Sunteti prea bun, stapane. Nu m-am despartit. Am luat-o la sanatoasa cat m-au tinut picioarele.

– Era rea de gura?

– Mai rau. Ma batea, domnule.

– Pe dumneata? se mira Cae.

– Va mirati fiindca n-ati cunoscut-o, se intuneca Sile. Nevasta-mea, adica fosta nevasta, e cu un cap mai mare ca mine – si dupa cum vedeti, nu prea fac parte dintre cei marunti. Pumnul ei e cat un cas de Dobrogea. Asta s-a nascut femeie din greseala. Cand m-a cunoscut eram intr-o incaierare cu doi zdrahoni, care ma burduseau de mai mare dragul. Unuia i-a zdrobit falca dintr-o palma. Pe celalalt l-a ridicat in maini si l-a aruncat peste o tejghea. Mai mare jalea. Nici el n-a ramas intreg, nici tejgheaua. Muschii mainilor ei sunt ca ai mei la picioare. Cand era in toane rele, numai cu piatra o tineam la respect. Odata m-a prins la una Vasilica din Scheiul Brasovului. A daramat usa cu umarul si dintr-o rotire a faramat mobila din odaie. Daca nu gaseam o fereastra sa ma strecor, azi n-as mai avea placerea sa va slujesc.

– Si de atunci nu te-ai mai intalnit cu ea?

– M-a ferit Dumnezeu. Ar fi ceasul meu de pe urma daca s-ar intampla sa nu am o piatra la indemana.

– Bine, prietene, raspunse Cae amuzat. Ramai in serviciul meu. La ziua am sa-ti dau niste bani. Vreau sa te imbraci mai frumos.

– Oh, nu-i nevoie! Cat a tinut incaierarea, vecinii mei numai la buzunare nu s-au gandit.

Cae se incrunta.

– Treaba asta nu-mi place!

– Nici mie, domnule. De fiecare data am remuscari. Uneori imi dau lacrimile si simt un nod in capatul pieptului, de suparare, gandindu-ma cu cata truda castiga boierii banii aceia. Imi vine chiar sa-i dau indarat, dar nu mai stiu de la cine i-am luat.

– Cati bani ai?

– Cred ca vreo cinci sute de aspri, plus o punga a lui Perisini.

– Si pe el? rase Cae.

– Da, domnule. Sunt un mare pacatos. Din cauza lui cred ca nu voi mai ajunge niciodata sa vad imparatia cerurilor, unde ingerii nu sunt insurati si poarta un singur rand de haine. Culmea e ca lui Perisini nici nu pot sa-i inapoiez punga. M-ar taia bucatele inainte de a-i spune ca ma caiesc din toata inima. De fapt, cred ca nici nu voi mai avea prilejul. Se pare ca vom fi atacati. Vad ca hangiul se pregateste de aparare.

Intre timp, marea poarta de fier fusese incuiata si proptita cu grinzi. Vanatorii se apropiara de Cae, in frunte cu Costache Caravana.

– A fost o lovitura pe cinste, spuse omuletul. De douazeci de ori am crezut ca italianul va iesi invingator fara multa bataie de cap. Daca nu era Ducu prin apropiere, ii ardeam una cu maciuca. Poate ca nu ar fi fost prea cinstit, dar cu asemenea pramatie ar fi pierdere de timp sa te mai gandesti la lupta dreapta. Ti-ai facut un mare dusman, domnule Indru. Mania lui Roco te va urmari zi si noapte. Din orice casa poate veni un glont sau o sageata. Din orice mancare ti se poate trage moartea. Perisini e mare dibaci in folosirea otravurilor. Cu noi va fi mai greu. De obicei, umblam numai in grup. S-ar putea ca mania lui sa ne ajunga chiar in aceasta noapte. Omul acesta e prietenul ienicerilor din oras. Nici domnul Tarii Romanesti nu se incumeta sa se impotriveasca pe fata garnizoanei turcesti. Noi vom incerca s-o facem. Daca ne inghesuie cu numarul lor, avem loc de scapare prin pivnitele hangiului. Din pivnite se poate iesi prin niste coridoare a caror taina o stie doar Christache Mutu. De mult nu m-am batut cu turcii. Parca ma mananca palmele. Si poate da Dumnezeu sa-si incerce puterile cu noi. Prietenii mei m-au ales conducatorul apararii. Ai ceva impotriva?

– N-am, raspunse tanarul. Eu si slujitorul meu suntem bucurosi sa-ti ascultam poruncile.

„Pe Zambilica mea, gandi grasanul, tanarul acesta e om cu scaun la cap! In asemenea imprejurari, voinicia nu face doua parale fara siretenie. Slujitorul, cu botul lui de vulpe, cu parul rar si roscat, seamana ca doua picaturi de apa cu Zambilica. O fi ceva de mintea lui daca il slujeste pe Indru!

– Ei, domnilor, se intoarse apoi spre acei calatori care ramasera la han. Noi suntem opt. Domniile-voastre sunteti zece. Hangiul si cu oamenii lui sunt noua. Inseamna ca suntem douazeci si sapte de barbati si o femeie. O mica armata, o casa cu ziduri ca de cetate si un loc de retragere pe care o sa vi-l arat numai in caz de mare nevoie. Are cineva dintre domniile-voastre ceva de spus?

Un barbat intre doua varste, cu parul carunt, facu un pas inainte.

– Am vrea ca apararea s-o conduca acest tanar, care a reusit o biruinta atat de stralucitoare impotriva italianului. Zau ca merita acest lucru, iar cinstea va fi de partea noastra.

Costache tusi stanjenit. Dar Cae salva situatia, adresandu-se necunoscutului pe un ton de mare politete:

– Propunerea voastra ma onoreaza, domnule. Dar daca ati sti cine este domnul care ne face cinstea sa ne conduca, sunt sigur ca ati fi de acord ca o alegere mai potrivita decat a lui nu s-ar putea. Numele lui e Costache Caravana.

Necunoscutul tresari. Se inclina si spuse bucuros:

– Deci, domnia-lui e acel aprig si iscusit vanator despre care am auzit atatea lucruri mari. Se spune ca nu-l intrece nimeni in siretenie. Ei, nu mai am nimic de spus. Cred ca am incaput pe maini cum nu se poate mai bune.

Costache se lumina la fata de placere, desi i se paruse ca strainul vorbise cam incet si nu auzisera chiar toti acele cuvinte de mare lauda. Cat despre Indru, acesta isi castiga prietenia grasanului fara pic de ranchiuna pentru tranta din padure.

Vanatorul puse pandari pe ziduri si dadu un ocol hanului, controland cu grija fiecare iesitura de zid. Cei care nu faceau parte din echipa de paza se intinsera pe mesele lungi si incercara sa atipeasca, avand armele la indemana.

Noaptea calduroasa de vara trecu in liniste. Nici dimineata nu aduse vreo amenintare. Doar catre pranz veni la poarta un calaret, cu un mesaj din partea lui Roco. Ducu lua mesajul si il citi cu voce tare:

„Domnilor, stiu ca v-ati pregatit de aparare, crezand ca voi veni sa ma razbun. Poate ca altul ar fi facut-o. Mie nu-mi plac razbunarile cand lucrurile se desfasoara cu dreptate. Gluma si incaierarea le-am pricinuit eu. Deci, nu va gasesc nici o vina. Singurul raspunzator de cele intamplate sunt eu. Daca scuzele pe care vi le adresez sunt suficiente, v-as ramane foarte obligat. Iar pentru impacarea noastra definitiva, as fi onorat sa-mi fiti oaspeti poimaine seara pe la ceasurile opt.

Al vostru, Roco Perisini.

11 iunie 1594.”

– Sa-l ia naiba! se incrunta Costache. Vrea sa ne prinda intr-o capcana. Eu il stiu pe italianul acesta viclean si nu tin minte sa fi cerut cuiva iertare. Nu ne ducem nici in ruptul capului. Are cineva alta propunere?

– Eu sunt de parere sa primim invitatia, raspunse Cae. In barlogul dusmanului afli totdeauna multe lucruri. Daca garnizoana turcilor stapaneste Bucurestiul, iar acest om e prietenul lor, nu vad cu ce am fi mai primejduiti in casa lui decat in alta parte.

– Ai vorbit cum nu se poate mai bine, interveni Chirila. Ce spui, Ducule?

– Ce sa spun? Eu sunt curios din fire. Mergem!

– Sa nu uitati ca am fost impotriva, se manie Costache.

– Nu uitam, prietene, il domoli Chirila. Daca nu ne mai intoarcem, ai sa fii cu sufletul impacat.

– Aiurea! Crezi ca va las singuri?

Dupa pranz, hanul isi deschise larg portile, iar clientii nu se lasara prea mult asteptati. Doar Cae Indru parasi hanul, spre dezamagirea lui Christache. Urmat de Sile Adormitu, tanarul se mistui in niste stradute intortocheate. Curand, cei doi calareti se oprira in fata unei case boieresti, ascunsa intr-o padure de castani. Adapostita de ziduri inalte, curtea umbroasa isi ducea traiul ei de tihna, ferita de priviri iscoditoare. Batura in poarta o singura data. Un barbat marunt si gras, cu infatisarea de guster, deschise bombanind si-i pofti in curte.

– Bine te-am gasit, jupane Calapar! zise Cae. Iti mai aduci aminte de mine? Dupa cum te incrunti, se pare ca m-ai uitat.

– Daca nu te recunosteam, stateai mult si bine la poarta. Lasati caii in voia lor si poftiti in casa!

Ajunsera intr-un cerdac larg. Racoarea parca te imbia la odihna. Mobila din rachita alba, cu fotolii bogate, covoarele scumpe, lucratura frumoasa de lemn a cerdacului, tavile de argint risipite intr-o dezordine placuta aratau ca stapanul casei se bucura de o stare materiala mai mult decat buna.

Se asezara. Jupan Calapar lovi usor palmele. O femeie marunta, patrata, cu fata plina, mustacioasa si vioaie, imbracata in matasuri scumpe, isi facu aparitia insotita de doua tinere fete. La vederea neasteptatului musafir, gura distinsei doamne Calapar lua o forma curioasa, ca deschizatura unui pepene vandut pe incercate. Apoi, gura se deschise larg, pana cand capata forma unei felii cu multi samburi albi.

– Bata-te norocul, mai baiete! spuse apasandu-si mana pe sanul cat o clopotnita. Sunt patru ani de cand nu te-ai mai aratat pe la noi. Tare te-ai facut frumos si voinic!

Indru se repezi in intampinarea ei si o lua in brate. Ii saruta ochii, ingropati sub sprancenele stufoase.

– Stai ca mi-ai rupt oasele! se fandosi madam Calapar, fara sa-si ia mainile de pe umerii tanarului. Ia spune-mi, craiule, pe unde mi-ai umblat atatia ani?

– Ei, sunt multe de spus, rase Cae.

– Bine, vorbim noi mai pe urma. Sa spuna baiatul mamei ce-ar vrea sa manance.

– Nu sunt flamand.

Femeia se incrunta. Sprancenele stufoase iesira inainte ca niste tepi, iar ochii umezi ramasera pironiti asupra lui.

– Esti slab ca o smochina.

– Parca ziceai adineauri ca m-am facut mai voinic.

Femeia arunca mainile spre tavan intr-un gest teatral.

– Auzi-l, Doamne, cum vorbeste! Voinic? E numai osul si pielea de domnia-ta. Hei, fetelor, ce stati ca naroadele? Cum vedeti un barbat frumos, intepeniti locului. Le mai cunosti, domnule Cae, pe fetele mele? Au crescut mai mult in laturi. Seamana cu mine. De fapt, nu ma plang. Daca as fi barbat nu mi-ar placea slabanoagele. Hai, naroadelor, aduceti degraba niste faguri si apa din fantana aia veche! Stiu ca-ti plac fagurii, domnule Cae. Pana gustati din faguri, ma duc eu sa ingrijesc de pranz. Cu zdrahoancele astea, care necheaza cand vad un barbat mai acatarii, poti muri de foame. Dupa incruntarile barbatului meu sa nu te iei. L-am vazut de o mie de ori rugandu-se pentru sanatatea domnie-tale. Dar dumnealui cine e?

– Sunt Sile Adormitu, doamna, umil slujitor al domnului Indru, se inclina acesta pana aproape de dusumea.

– Ai sa stai cu noi la masa!

– Nu se cade, doamna.

– Nu zau! In casa mea, numai eu stiu ce se cade si ce nu.

Femeia se mistui undeva prin odaile multe si intreaga casa rasuna de galagie vesela. Sile pleca prin curte, gandindu-se ca stapanul sau ar vrea poate sa ramana de taina cu gazda.

Jupan Calapar sedea scortos in fotoliu, mult prea ingust pentru grasimea lui. Barbia revarsata, peste camasa, semana cu un guler masiv. Ochii mari, albiciosi il masurau pe oaspete cu o cautatura severa. Doar mainile mici, cu podul palmelor ca niste pernite, se miscau fara astampar, fiind singurul semn ca batranul nu e chiar atat de linistit pe cat voia sa para. Nu-i placura cearcanele din jurul ochilor lui Cae. Cu siguranta ca tanarul pierduse multe nopti. Sa fi ramas pe mana lui, ar fi scos din el un negustor fara pereche. L-ar fi invatat toate pehlivaniile negustoresti. L-ar fi oprit de la viata asta de vagabond, fara nici un Dumnezeu. „Cu siguranta ca nu are o letcaie, se gandi el. Chiar daca stapaneste un cal care valoreaza cat zece armasari buni, tot nu se cheama ca ar fi mare lucru.”

Cae il intrerupse din ganduri.

– Ia spune, nea Calapar, ce fel de om e domnul Tarii Romanesti?

– Ce-ti veni asa tam-nisam sa ma intrebi de voda!? se mira gazda.

– Maine dimineata ma intalnesc cu el.

– Domnia-ta? Poate vrei sa-i ceri o slujba.

– Nu cred. Pentru asa ceva as veni la nea Calapar.

– Atunci?

– Atunci ce?

Calapar se manie brusc.

– Atunci, pentru ce te duci la el?

– Avem o discutie in taina.

– Ete-te, maaa! Te pomenesti ca te-ai apucat de o viata mai cumsecade. Poate ai si bani.

– N-am prea multi la mine. Doar o mie de galbeni. Dar ce importanta au banii?

Calapar isi schimba pe loc atitudinea ironica de pana atunci.

– Ai zis ca ai la domnia-ta o mie de galbeni. Asta inseamna ca mai ai si in alta parte.

– As putea sa mai am inca de saptezeci de ori pe-atata. Adica un prieten care mi-a propus aceasta suma.

– Sper ca ai primit-o, daca nu ti-a cerut in schimbul ei sa-l omori pe sultanul turcilor, dimpreuna cu jumatate din locuitorii Constantinoplului.

– Da’ de unde?! Ce sa fac cu atatia bani?

– E nebun, Doamne! se vaita gazda. Mai nebun decat credeam eu. Inca nu am auzit despre un om care sa dea cu piciorul la asemenea avere.

– Ei, uite ca a venit vremea sa auzi, glumi Cae. Dar te intrebasem ceva. Despre bani vorbim noi mai tarziu, daca vrei.

Calapar se aseza mai bine in fotoliu. Baiatul asta sucit ii placea din ce in ce mai mult. Si picase tocmai la timp sa-l mai scuture nitel din amorteala lui. O inviorase si pe jupaneasa Calapar. De cand venise el, parca toata casa era plina de lumina. Macar de n-ar mai pleca din nou. Ii datora recunostinta lui Cae. Il scapase din mainile tatarilor, cu ani in urma. Atunci hotarase sa-l faca negustor si sa-l insoare cu una dintre fetele lui, cu toate ca nu stia despre el de unde vine, cine e si ce rosturi are pe lume. Despre recunostinta sau despre bani nici nu vrusese sa auda. Acum il crezu cand afla ca a refuzat o avere atat de mare. Unul ca el era in stare de asemenea lucruri.

Se aseza mai bine in fotoliu si incepu sa vorbeasca domol:

– Cu Mihai-voda am facut negustorie pe vremuri. Era cam de varsta domniei-tale. Poate ca-ti si seamana. Doar ca el purta barba si avea umerii mari si rotunzi, ca niste bolovani. Era aprig la afaceri si mintea luminata. Eu, care cunosteam la pehlivanii cu duiumul, ma sfatuiam de multe ori cu el. A strans o avere destul de frumoasa. Apoi, a dat mai mult de jumatate din ea ca sa capete unele favoruri la Constantinopol. Acum e domn. Un domn nou, ca toti domnii. Nu-i stiu gandurile si nici parerile. La turci e dator vandut. Iar turcii nu au nici un Dumnezeu cu domnii Tarii Romanesti. Numele lui e de stapan. Dar pe cine stapaneste cand e sluga la turci? Mi-e mila de el. Turcii intra in palatul lui si-l injura si-l ameninta cu moartea. El tace, pleaca fruntea, zambeste si nimeni nu stie ce ganduri are. Pe unii domni i-am inteles. Au venit la putere cu gandul de jaf si de imbogatire. Mihai a saracit de cand e domn. In locul lui, ori mi-as pune juvatul de gat, ori as fugi si as lasa totul balta. Pana la urma, or sa-l omoare turcii. Cam asta e tot ce pot sa-ti spun despre el. Poate ar trebui sa-ti mai spun ca turcii omoara si-i jefuiesc pe crestini de multe ori chiar langa zidurile palatului domnesc. Mihai priveste neputincios si tace. Daca tot a intrat in asemenea ciorba, macar de-ar sti sa-i linguseasca pe turci. In fiecare dimineata ma astept sa aud ca a fost omorat sau legat si trimis plocon la Constantinopol. Daca nu l-au daramat pana acum, e doar pentru faptul ca turcii si camatarii mai spera sa-si primeasca partea lor. Cand se vor convinge ca nu mai au ce astepta, pielea lui Mihai nu va mai valora nici macar o jumatate de aspru. Traieste aici in Bucuresti un oarecare Perisini. Din cate banuiesc eu, italianul asta unelteste sa puna mana pe scaunul lui Mihai. Dar asta ramane intre noi. Daca ar afla Perisini, pot sa-mi fac rugaciunea din urma. Stii ce m-a uns pe suflet aseara? A venit la mine un prieten si mi-a spus ca pe jigodia de Perisini l-ar fi taiat un tanar la hanul Privighetoarea de Aur. Strasnic trebuie sa fie omul acela! Daca l-as cunoaste, i-as pupa mana, asa batran cum sunt. Prietenul nu stia cum il cheama pe tanarul acela, dar mi-a promis ca se intereseaza, ca sa ne putem ruga pentru sanatatea lui. Cetatea Bucurestilor a incaput pe maini rele si nimeni nu are curaj de razbunare. Cand auzi de cate-o asemenea fapta, parca respiri in voie.

Doamna Calapar veni catre seara in odaia lui Cae. Tanarul sari bucuros din pat si-i lua tava grea din mana.

– Ti-am adus niste dulceata de trandafiri, cu toate ca nu prea meriti daca ai avut nerusinarea sa ma faci sa-ti duc dorul vreme de patru ani. Am plans de multe ori si m-am gandit la toate relele din lume.

Cae zambi.

– Nu te mai hlizi atata! se otari ea. Ai merita o bataie in toata legea. Si mare lucru daca ai sa scapi din mainile jupanului Calapar. A aflat adineauri ca l-ai impuns cu sabia pe unul Ruca sau Rica Pri Nu stiu cum dracu’ il cheama, Doamne iarta-ma! Hai vino colea langa mine, pune capatana asta goala pe genunchi si povesteste-mi tot ce ai facut in acesti patru ani. Ia spune, ai vreo draguta?

Cae pali usor, dar ochiul femeii prinse schimbarea aceea abia vizibila si-i cerceta fata cu atentie.

– Doamne sfinte! se sperie ea. Sa nu-mi spui ca te-ai indragostit de vreo fata care nu vrea sa stie de domnia-ta. Nu cred sa fie asemenea fiinta in toata lumea. Vad ca te incrunti. Cand te incrunti crezi ca esti mai frumos. O sa ramai cu niste zbarcituri de mai mare dragul. Daca nu vrei sa-mi spui, eu am rabdare. Intr-o zi ai sa vii singur sa-ti descarci sufletul.

Se auzi o bataie in usa. Domnul Calapar intra timid, tarandu-se ca un guster. Barbia ii tremura usor, semn ca era din cale-afara de nelinistit. De cand aflase ca Indru ii daduse acea lectie lui Perisini ii venise sa chiuie de bucurie sau sa-si dea cu pumnii in cap de spaima pentru viata tanarului. Ar fi vrut sa-l certe si sa-l binecuvanteze pentru nechibzuinta lui, dar nu mai fu in stare sa-i spuna macar pe nume, asa ca incepu sa vorbeasca la intamplare, in timp ce gusa i se zbatea ca un pui golas prins la stramtoare.

– Domnule Cae, domniile-voastre ar trebui sa se odihneasca, dar doamna Calapar si cu mine va batem la cap ca niste narozi ce suntem.

Cae se opri cat il tinu puterile, sa nu rada.

– Hai, bre nea Calapar, vorbeste ca lumea! Ce naiba te-a apucat?

Batranul parca nici nu auzi vorbele acelea. I se paru chiar ca nu vorbise cu tot respectul, ceea ce il facu s-o ia de la capat.

– Daca suferiti de oarecare junghiuri sau ceva reuma pe la picioare, va face taicuta Calapar o baie clasa-ntai, cu mirodenii si alte dichisuri. Le ungem binisor cu miere de albine si cu seu. Albinele care au fatat, nu albinele fetele ce fete? Numai muierile adica, vreau sa zic, care au roit femeile nasc te doare numai cand e vreme de ploaie

Madam Calapar se uita la barbat cu gura cascata. Apoi se manie cumplit si zbiera aprig:

– Ce tot imi bati campii aicea, jupane Calapar? Esti cam baut in seara asta.

– Eu? marai batranul, pentru prima oara de cand era insurat. Se vede ca nu te-am scarmanat de mult.

– Pe mineee? Ia mai du-te naibii!


Capitolul 8

Palatul domnesc era cufundat in intuneric. Trecuse de miezul noptii. Garzile, cu faclii in maini, ocoleau zidurile mari, calcand apasat. Zgomotul pasilor se auzea pana departe. Pietrele strazii au noaptea un vaiet al lor, tanguios si straniu. Sub pasii rarilor trecatori, se infioara si scot tipete lungi, liberand poate tot ce au adunat ziua, cand dorm indiferente si calme. Sus pe ziduri, santinelele incercau sa-si alunge somnul. Doar dinspre cancelaria domneasca razbatea printre copacii multi o lumina palida. Mihai-voda sedea singur la o masa de lemn lunga si nu prea inalta, cu fata ascunsa in palmele mari. Lumanarile de seu se mistuiau domol. Asa nemiscat, domnul Tarii Romanesti parea toropit de somn dupa o zi grea de lucru. Uneori se scutura de gandurile lui si asculta atent vantul de afara, care freca de fereastra o crenguta de castan. Astepta niste prieteni vechi si dragi. Amintirea lor il duse cu multi ani in urma, cand gustase unele clipe de fericire. Dar fericirea aceea era atat de departata, incat nu mai stia sigur daca existase cu adevarat sau fusese mai mult o placere.

„Pe domnii de dinaintea mea nu-i pot judeca, gandi el. Au facut si ei ce au putut pentru poporul acesta. Unii dintre ei au venit poate la domnie cu ganduri de capatuiala. Cine stie cat o fi de adevarat lucrul acesta? Altii poate ca ar fi incercat ceva, dar le-a lipsit curajul. Turcii au fost si sunt prea puternici. Numai o lovitura naprasnica i-ar da peste cap la noi si in Balcani. Voi reusi eu, oare, sa dau acea lovitura? La inceputul domniei vedeam lucrurile mai usor. Acum, parca mi-e frica. Nu pentru mine. Pentru nereusita. Oare trebuie sa crezi orbeste intr-un tel pe care ti l-ai propus? Cine stie? E adevarat ca intre Bucuresti si Ploiesti sunt trei poste de drum, dar daca nu crezi cu toata convingerea ca vei ajunge pe jos pana acolo, s-ar putea sa te opresti speriat la jumatatea drumului, vazand cat mai e inainte. Dar actiunile omului si reusita lor nu atarna numai de el. Se pot ivi atatea. Aveam mult curaj la inceput. Acum, curajul s-a transformat in chibzuiala. N-am oameni de incredere destui. In schimb, am o groaza de dusmani printre boieri. N-am osti si n-am bani. Vistieria e goala. As putea ridica o oaste taraneasca. Dar taranilor nu le-am dat nimic din drepturile lor. Ar fi meritat o slobozenie de la mana boierilor. Daca le-as da acum acea slobozenie, in cateva zile s-ar isca razvratirea tuturor boierilor. Iar o oaste taraneasca fara pregatire si fara arme nu poate fi opusa puhoiului turcesc, inarmat pana-n dinti. Pe ajutor strain te sprijini ca pe-o haina de imprumut. Ti-o cere cand ai mai multa nevoie de ea. Ar mai fi timpul sa ma las pagubas. Timp ar fi, dar pentru mine nu mai exista intoarcere. Cineva trebuie sa incerce sa scuture jugul turcesc. Acela voi fi eu. Dar pana cand voi mai indura umilinte si batjocuri? Cat voi mai zambi supus, cand comandantul ienicerilor ma injura in fata si ma ameninta cu iataganul? Pana cand ma voi preface ca nu stiu nimic despre acel Roco Perisini care se inchipuie de pe acum domn al Tarii Romanesti? Poporul ma crede fricos si las. Multi au inceput sa-si piarda sperantele puse in mine. Dintre marii boieri, doar fratii Buzesti si Calomfirestii imi stiu gandurile. Doamne, grozava va fi razbunarea impotriva turcilor! La manie, parca incep sa cred mai mult in reusita. Le pregatesc turcilor o bucurie, pe care nu o vor uita nici peste o mie de ani.”

In incaperea alaturata se auzi un zgomot de pasi. Mihai isi trase mainile de pe fata cu un gest moale. O draperie grea, cu falduri multe, fu impinsa in laturi. Dupa ea, aparu clucerul Ieremia Baicoianu. Tanarul se inclina usor.

– Maria-ta, au venit. Sunt alaturi.

Ochii obositi ai domnului sclipira o clipa.

– Pofteste-i, Baicoiene!

Odaia de lucru a domnului era destul de simpla, potrivindu-se mai degraba unui ostean decat conducatorului Tarii Romanesti. O masa lunga de stejar, cu incrustatii pe margini, cateva scaune cu spatarele lungi si drepte, insirate in lungul peretilor acoperiti cu matasuri in tonuri albastre, o panoplie incarcata cu arme grele, mult prea mari pentru un om obisnuit, un scaun cu jilt pentru voda, in care Mihai se aseza destul de rar, dispretuind eticheta de curte. Doar covorul imens de Kesan, lucrat in tonuri calme, parea sa fie singurul lucru mai de pret in odaia aceea.

La intrarea oaspetilor veniti intr-un ceas atat de nepotrivit, dar asteptati cu multa nerabdare, Mihai-voda se ridica vioi, uitand de oboseala. Inalt peste limita obisnuita, cu umerii rotunzi, puternici, abia stapaniti de postavarul croit pe corp, cu mare usurinta in miscari, cu acea cautatura iute, cuprinzatoare, domnul avea toate harurile unui ostean de seama. Fata severa, cu umerii obrajilor musculosi, era completata de o barba rotunda, usor adusa inainte, cu cateva fire de par carunt care aratau inceputul de toamna al domnului.

Ieremia Baicoianu feri in laturi draperia, lasandu-i sa intre in ordine pe Costache Caravana, Chirila si Ducu cel Iute.

– Sa traiesti, maria-ta! spusera oaspetii, nu tocmai sfiosi.

– Dimpreuna cu cei mai viteji oameni ai tarii! le-o intoarse voda. Hei, Costache, parca te-ai facut mai frumos.

– Ca si Zambilica, maria-ta. Intre Dunare si Carpati nu dibacesti altii mai frumosi.

– Asa e! rase domnul. Ce mai face mustaciosul tau armasar?

– Rage!

– Poate vrei sa zici ca necheaza.

– Rage! M-a pus dracu’ sa-l dau la iesle dimpreuna cu magarii lui Christache Mutu. Cand il aud ma apuca damblaua. Asa-mi trebuie daca l-am bagat in societatea magarilor! Un animal mai zurbagiu ca asta nici ca s-a pomenit. Culege toate naravurile proaste.

Caravana se uita cam chioras. Voda se facu stacojiu la fata din cauza rasului si abia putu sa ingane printre lacrimi:

– Daca zici tu, asa o fi.

– Sa mor daca te mint, maria-ta! S-a imprietenit cu magarii. La ceilalti cai nici nu vrea sa se mai uite. Intre magari e cel mai frumos. Roiesc magaritele in jurul lui de mai mare dragul. M-am gandit ca poate fi indragostit de una dintre ele. Indragostitii sunt toti cam intr-o ureche. Anul trecut m-am intalnit cu un prieten de prin partile Aradului. Maria-ta stii cat e de slut Zambilica. Parul pe el e latos si lung de doua palme. In fata i-au crescut mustatile si barba ca la patriarhi. M-am plans prietenului ca Zambilica nu prea are noroc in dragoste. Omul s-a uitat la el, cand dintr-o parte, cand din alta. La urma mi-a zis si el intr-o doara: „Ma, Costache, cred ca iepele fug de el din cauza parului. Ce-ar fi daca te-ai apuca sa-l barbieresti? Cunosc eu un barbier bun la Siria. Du-te la el si spune-i ca l-am rugat eu sa-l barbiereasca! Pe urma te intorci la mine si-l bagam intre iepele mele. Am sa leg iepele. Daca nici barbieritul nu-l ajuta, nu mai e nimic de facut cu el!” M-am dus la Siria la barbierul acela. A lucrat omul la el de dimineata pana seara. Cand m-am intors sa-l iau pe Zambilica, innoptase, asa ca nu l-am putut vedea la chip. L-am pipait usor cu palma si-i simteam pielea sub mana ca un fund de copil. I-am platit omului. Catre miezul noptii am poposit intr-o padure. Maria-ta stii cum doarme Zambilica. Fac un capatai mare, si zdrahonul naibii pune capatana alaturi de mine. M-am trezit cand a rasarit soarele. Ma stii ca nu sunt fricos. Dar cand l-am vazut la lumina zilei a inghetat inima-n mine, am scos un tipat de groaza si am rupt-o la fuga. Zambilica dupa mine, cum are el obiceiul. Cand m-am dezmeticit i-am prins fraul in mana si am luat-o pe jos catre prietenul acela. Nu era chip sa-l incalec. Alunecam de pe el cum aluneci iarna pe gheata. Chiar si prietenul a cam intrat la idei cand l-a vazut. L-am bagat la iepe si ce crezi ca au facut, maria-ta?

– Au rupt funiile si au luat-o la sanatoasa.

– As! Au rupt ele funiile, dar s-au strans ciopor in jurul lui, care de care mai dragastoasa. Am zabovit doua luni la prietenul acela, pana cand s-a facut parul la loc. Am plecat amandoi fara pareri de rau. Iepele nu-l mai luau in seama de cand ii crescuse parul.

Se asezara la masa. Mihai porunci vin si gustari. Un slujitor de casa grabi sa aduca la indeplinire porunca. Baicoianu iesi dupa el si-i spuse in soapta:

– Sa nu aduci vin in pocale scarboase de argint! Vinul isi sloboade aroma in oale de pamant ars si in ulcele de lemn.

Asteptara vinul privindu-se in tacere. Abia dupa ce inchinara de sanatate ca niste vechi si buni prieteni pornira sa discute in tihna.

– O iscoada mi-a adus vestea ca la Obreja s-a asezat un stapan nou, vorbi domnul. Ati lucrat cum nu se poate mai bine. Ion Cristu e ca un cui infipt doar la o posta de cetatea de scaun a lui Bąthory. Va trebui sa mai batem cateva cuie din astea in principatul Transilvaniei. Petrache cel Mic si Nita Prastie mi-au trimis o solie din Moldova, prin care ma anunta ca s-au cumparat doua mosii. Una langa Focsani, alta langa Iasi. La Focsani s-a asezat un nepot de-al fratilor Buzesti. Unul maruntel si oaches, iute la treburile de seama. O suta de osteni ai Buzestilor trebaluiesc acolo, imbracati in haine de servitori. Impotriva turcilor ma pregatesc temeinic de cateva luni. Armata Bucurestilor numara in prezent o mie cinci sute de oameni. Cam putini. Mai putini cu vreo sase sute decat cei din garnizoana turceasca. Dar adevarata armata o pregatesc in taina pe plaiurile dintre Campina si Telega. O armata imbracata in uniforme, cu arme de foc si cu tunuri. Acum, numarul acestor osteni abia trece de trei sute. Maine vor mai sosi acolo inca trei sute cincizeci de tineri intre douazeci, douazeci si patru de ani. Ascunsi intre padurile mari si dealuri, tinerii osteni mananca, dorm si se instruiesc in manuirea armelor. Am cumparat postavuri si camasi cu zale de la negustorii din Brasov. Am cumparat albituri, pusti si doua tunuri de la sarbi. Nita Prastie si Petrache cel Mic mi-au adus doua mii de perechi de cizme usoare de la cazaci. Am pregatit totul pentru doua mii de osteni. Dar nu mai am bani. Nu mai am nimic. Am cumparat aproape o mie de cai. Mi-ar mai trebui inca pe atatea.

– Cinci sute ii vei primi peste doua zile, il intrerupse Chirila. Sunt de la pasa Khidr de la Timisoara. Daca mai aveam bani, putem sa cumparam de trei ori mai multi.

Fata domnului se lumina de placere la asemenea vesti.

– Inca e bine, prieteni! continua el. De oameni nu vom duce lipsa. Cativa trimisi de-ai mei cutreiera satele tarii si aduna tineri. Fiecare tanar primeste patru galbeni pe luna si parte din prada in viitoarele batalii. Au nevoie de acest ajutor. In satele din lungul Dunarii, oamenii pier de foame. Turcii aduna tot ce gasesc. Trec Dunarea in palcuri mari si duc cu ei spre sudul Balcanilor tot ce le cade in mana. Femeile si copii, de teama de a nu cadea in robie, stau prin paduri. Tinerii vin bucurosi sub arme. Daca am avea bani, am putea ridica o armata de peste treizeci de mii de oameni. Ceva vom face noi in orice caz. Vom avea o armata, prieteni, care se va misca mai iute decat vantul. Care va sti ce are de facut pe campul de lupta. Turcii nici nu viseaza la asemenea lucrare din partea noastra. Dar va trebui sa fim cu ochii-n patru pentru a nu-i lasa sa prinda de veste. Doar cativa oameni din jurul nostru, dimpreuna cu fratii Buzesti, stiu ce se petrece pe plaiurile de langa Campina.

– Buzestii sunt bogati, maria-ta, interveni Ducu. Ar putea sa ajute aceasta armata.

– O ajuta, zambi domnul. S-au obligat sa aduca pana la sfarsitul lunii patru sute de tineri cu imbracaminte noua din postav, patru sute de cai, patru sute de sabii venetiene si o suta de pistoale. Preda Buzescu a plecat undeva prin apropierea Belgradului, prin locurile unde haiduceste viteazul Baba Novac. Haiducul acela se pare ca tine ascunse niste tunuri luate de la turci.

Chirila ramase pe ganduri. Daca la inceputul discutiei crezuse destul de putin in ridicarea unei astfel de ostiri, acum ea parca se infatisa sub ochii lui mandra, puternica, gata sa loveasca asemenea unui trasnet. Mihai-voda ii ghici gandurile si se bucura si el, stiind ca un general de armata mai bun decat Chirila n-ar gasi niciodata. Apoi se intrista, stiind ca dupa datina numai boierilor li se cuvine asemenea cinstire.

– Asta inseamna ca de-acum intr-o luna sa ajungem la o armata de aproape o mie de oameni, observa Costache. Dar instruirea oamenilor nu se face de azi pe maine. Asta cere timp si niste oameni care sa stie sa-i pregateasca. Eu cred ca va trebui sa-i imparti in palcuri. Unii sa stie sa manuiasca sabia. Altii sa traga cu arcul fara gres. Ar mai fi nevoie de puscasi buni, iar vreo cativa sa stie sa umble cu tunurile. Nici arta calaritului nu trebuie uitata. Apoi sa ne gandim la iuteala cu care va umbla aceasta armata. O armata calare, fara fieraraie multe pe ea, umbla ca un fulger.

– Mi-ai luat vorba din gura, Costache, spuse domnul ridicandu-se de la masa. Foarte curand, va fi impartita asa cum ai propus tu. Un palc va intra sub conducerea ta, pentru instruirea cu pistolul, daca vrei.

– Mai incape vorba? rase Costache, bucuros ca va ajunge in sfarsit sa conduca un grup mai mare de oameni. Ducu cel Iute se va ocupa de grupul lui de spadasini. Va fi prima scoala romaneasca de spadasini. Petrache cel Mic va instrui un palc de tragatori de arma. Nu cunosc pe cineva sa traga mai bine decat el.

– L-ai uitat pe Chirila, maria-ta, ii aminti Costache.

– Nu l-am uitat nici o clipa. Chirila va fi conducatorul vostru. L-am lasat mai la urma pe Nita Prastie. Va avea si el oamenii lui. Niste oameni despre care se va auzi chiar peste o suta de ani. Oamenii lui Nita vor invata sa se strecoare in spatele dusmanului. Sa-l hartuiasca. Sa se furiseze la munitia lui si sa-i dea foc. Sa-i aprinda merindea la vreme de noapte si sa aduca spaima. Sa mearga departe in spatele dusmanului si sa-i taie aprovizionarea. Pana acum, lucrurile astea se faceau la intamplare. Noi vom lucra organizat. Cu turcii ne vom strica pe la mijlocul toamnei. Avem la indemana cateva luni bune.

– Locul unde se instruieste aceasta armata nu e bun, interveni Chirila. Prin acele locuri e umblatura multa.

– Si ce propui? il fixa voda cu privirea.

– Sus plaiul Bucegilor.

– Da. La asta m-am gandit si eu de la inceput. Dar in varful muntelui va fi greu cu aprovizionarea.

– Nu va fi usor. In schimb, pe acolo nu umbla decat ciobanii si pasarile cerului. Aprovizionarea se poate face pe samare.

– Atunci, in calitate de conducator, te vei ocupa de lucrul acesta. Vara va fi asa cum propui, dar iarna, ostirea nu poate trai pe inaltimile acelea pustii. Deci, iernatul va fi pe la poalele muntilor.

– Fara indoiala, maria-ta.

Costache se foi pe scaun mustacind, Mihai, care-i cunostea firea, i se adresa poruncitor:

– Hai, da-i drumul! Te framanta ceva.

Omuletul se scarpina cu doua degete pe crestet si-si freca mainile aprig, semn ca lucrul pe care avea sa-l spuna e de cea mai mare importanta.

– Maria-ta, zise cu glasul lui ascutit, cunoastem un om care ne intrece in dibacie pe toti la un loc.

Domnul se incrunta, banuind pentru o clipa o lingusire din partea vanatorului. Dar tot asa de iute, fata lui se lumina si-si facu reprosuri ca-l banuise pe Caravana de asemenea pornire.

– Cine e omul acela?

– Un tanar care dupa fata ai zice ca inca nu a fost intarcat de ma-sa. Un tanar care a dat cu mine de pamant de am crezut ca va ramane Zambilica pe drumuri.

– Mai sa fie! zise domnul tarii.

– Un tanar care se bate cu sabia atat de lenes, incat ai zice ca doarme. Un tanar care l-a luat in sabie pe Roco Perisini cum ai lua o galusca in tepusa.

Fata lui voda straluci de placere.

– Numele lui, prietene!

– Un tanar care zvarle cutitul chiar mai bine decat Chirila.

– Numele lui, lua-te-ar naiba! striga entuziasmat domnul Tarii Romanesti.

– Un tanar care s-a luat la bataie cu toata gloata lui Perisini. Unul din a carui mana sare cutitul. Cum sare lacusta. Un tanar care adulmeca urma in padure mai bine decat Ducu.

– Costache, il dojeni domnul, esti in stare sa omori un om sanatos cu vorbaria ta. Cine e omul acela?

– Cae Indru, exploda Caravana triumfator.

– N-am auzit de numele acesta.

– O sa auzi, maria-ta.

– Unde se afla acum?

– Nu stim.

– Atunci vorbim degeaba, spuse voda dezamagit. Cautati-l pe omul acela, s-ar putea sa ne fie de mare trebuinta! Iar acum, cred ca a sosit momentul sa-mi dati scrisoarea lui Sigismund Bąthory.

– Ai aflat despre ea, maria-ta? se mira Ducu.

– Dupa cum vezi! Ieri am primit o solie de la principele Transilvaniei. Solul era numai lapte si miere. Mi-a adus in dar cateva scule de aur. Niciodata nu s-a aratat Sigismund atat de binevoitor. Se vede ca scrisoarea pe care ati pus stapanire il intereseaza in mod deosebit. Pot

s-o vad?

Chirila scoase din buzunar cele trei bucati de scrisoare, le potrivi una langa alta si i le intinse domnului. Mihai citi fara graba. Sprancenele lui mari se adunara intr-o incruntare usoara. Scoase un suierat de surpriza, apoi ramase multa vreme pe ganduri.

– Deci asta era, murmura intr-un tarziu. Acesta era motivul pentru care-mi oferea cu atata prietenie un castel in Muntii Fagarasului. Ei bine, scrisoarea asta merita mai mult.

– Ai de gand s-o inapoiezi, maria-ta? se incrunta Caravana.

– Sa o ce? Nu, prietene. Am ganduri ceva mai bune. Daca Sigismund vrea de la turci Tara Romaneasca, ei bine, vrem si noi principatul Transilvaniei. Numai ca nu-l vom cere nici de la turci, nici de la crestini. Iar pana atunci, se cuvine sa-i dam lui Bąthory prima lovitura. Puterea lui sta pentru un moment in mainile imparatului Rudolf al doilea. Curtea imperiala de la Praga va primi aceasta scrisoare. Si multa vreme de acum incolo, Bąthory va fi ocupat sa recastige increderea si bunavointa imparatului, lasandu-ne pe noi sa ne vedem de treburile noastre. Iar in al doilea rand, prin aceasta scrisoare ii vom dovedi lui Rudolf credinta noastra fata de cauza crestinilor. Pentru asta imi va trebui un curier bun. Un om care sa ajunga la Praga cu scrisoarea. Acesta va fi primul meu curier secret. Poate ca va fi unul dintre voi. Am sa ma mai gandesc vreo cateva zile.

Iesiti din palatul domnesc, vanatorii privira orasul cu placerea nesatioasa a celor care stau multa vreme departe de el. Vazut de pe locurile acelea inalte, la lumina zorilor, orasul se prezenta in toata splendoarea lui, cu turle de biserici inalte, de pe care abureala noptii fugea sub taria soarelui. Casele mari cu doua-trei caturi se intindeau spre apus in siruri lungi, frumoase prin varietatea lor asimetrica. Frumoase prin turnuletele lor si terasele largi, cu multe ornamente, cu chioscurile lor ascunse in verdeata, cu gradinile mari, in care arborii batrani cu trunchiurile lor groase, cu coroanele ca niste palarii imense, dadeau o nota de liniste si calm.

In mahalaua tiganilor, aflata spre sud, casele scunde cu stresinile mari, pareau sa stea in genunchi pe langa turnurile de aparare. Peretii, din chirpici, aveau ferestrele infundate cu fan sau cu buruieni la vreme de iarna. Hotii si haidamacii orasului nu se abateau niciodata prin locurile acelea ferite de pradaciuni. Doar navalitorii turci sau tatari dadeau buzna pe acolo cu ganduri de jaf, iar cand paraseau mahalaua se intampla sa nu-si mai afle caii, carutele si nici chiar armele. Tiganii, prietenosi, ii intampinau veseli. Se incurcau in picioarele lor, cereau, strigau, le bagau mainile prin buzunare, le ghiceau in ghioc, in coji de oua, in creasta de gaina, in pene. Le faceau vraji, cantau cantece nemaiauzite, dansau in pieile goale, plangeau si se vaitau, lustruiau incaltarile navalitorilor, tesalau caii si se mistuiau cu cai cu tot, fara urma. Pofteau cate doi-trei navalitori prin case si nu mai ieseau de acolo nici unul dintre neprevazatorii invitati. Sarutau mainile navalitorilor si-i lasau fara ghiuluri. Ii carau prin stepa Baraganului sa le arate locuri unde se ascundeau comori, ii puneau la munca, si dupa cateva zile de cautari le aratau alte locuri si scapau de mania lor prin fuga.

Spre rasaritul orasului, casele ascunde, multe la numar, spoite in alb aratau cochete ascunse in vegetatia bogata. Dar vanatorii care colindasera orasul in lung si-n lat stiau ca toate casutele acelea marunte, uitate de Dumnezeu, inghesuite unele-n altele, cuprindeau cea mai mare parte a populatiei orasului. In casele acelea, oamenii se culcau tarziu si se sculau la primul cantat al cocosilor. Erau oamenii care traiau de azi pe maine, iar viitorul lor de bunastare se prezenta ca o enigma a carui dezlegare nu avea sorti de izbanda. Ei furnizau mana ieftina de lucru pentru toate tocmirile orasului si pentru ocazii neprevazute. Din curtile inguste, in care tufanica si regina-noptii, carciumareasa si laleaua incercau sa dea mizeriei o oarecare nota de cochetarie, ieseau dimineata slujitorii, calfele si ucenicii, ingrijitorii orasului, negustorii de maruntisuri ce-si carau marfurile in tarne de nuiele, maturatorii, cersetorii si pungasii, spalatoresele si spoitorii. Familiile vesnic amenintate de oamenii stapanirii, de turci sau de tatari, de bogatasii pusi pe petrecere si de ienicerii aflati in preajma domniilor scurte si nesigure, isi pastrau coeziunea in functie de hazard. De aici se recrutau fetele de petrecere, cu voia sau cu sila, iar marile dureri ale acestor locuri mizerabile se consumau tacute, fara putinta de alinare. Aici, fetele stateau ascunse prin poduri sau isi aflau salasul in pivnite intunecoase. Cele mai curajoase dintre ele isi ungeau fetele, isi ciunteau parul, incercand sa fie cat mai putin atragatoare. In locurile acestea organizau ienicerii potere, furandu-i in toiul noptii pe tinerii voinici care nu aveau inca varsta majoratului. Sub paza mare si pe tacute, flacaii luau drumul Constantinopolului, umpland golurile din armata otomana. In serile lungi si calme de stepa, mamele isi traiau bucuria de a fi impreuna intreaga familie ca pe-un lucru cu totul iesit din comun. Iar in rugile lor de toate zilele, cuvintele „Doamne, nu desparti familia noastra” nu lipseau niciodata.

Dinspre satele vecine intrau prin portile orasului carutele cu lapte, cu legume, cu nutreturi pentru cai. Uruitul lor se auzea de departe, ca un zumzet neintrerupt. Prin curtile boieresti, servitoarele si oamenii casei umblau fara zgomot. Strajile de noapte se trageau la odihna, mergand in neoranduiala. Gunoierii cu carucioarele lor lungi si murdare se mistuiau ca niste ciocli spre gropile din preajma marilor lacuri. Incepea o zi ca oricare alta. O zi anonima ca si oamenii care se ingrijeau de curatenia orasului, la ceasurile cand stapanii se intorceau de pe o parte pe alta in asternuturile calde.

Vanatorii paseau tacuti, fiecare cu gandurile lui. Se apropiau de Privighetoarea de Aur, unde-i asteptau paturile curate, cu pernele moi si cu miros de busuioc. Dintr-o straduta launtrica se auzira tipete sfasietoare. Se repezira in directia aceea. Cand dadura coltul, se pomenira langa patru ieniceri care, dupa toate semnele, erau beti. Acestia incercau sa tarasca o copila aproape despuiata spre o trasura aflata ceva mai incolo. Langa poarta unei case, un barbat intre doua varste gemea usor incovoiat pe marginea santului.

Vazandu-i pe vanatori, turcii le facura semn sa-si urmeze drumul. Iar cand se convinsera ca acestia au de gand sa se amestece in treburile lor, lasara fata si ridicara iataganele. Cutitul lui Chirila zbura scurt prin aer si se infipse in stomacul unuia. Ducu sari intr-o parte, evitand lovitura de iatagan. Ar fi putut sa-l crute pe ienicer, dar mania lui fu prea mare. Costache Caravana slobozi pistolul si spuse in treacat:

– Iarta-l, Doamne! Robul tau Caravana l-a trecut in randul sfintilor.

Ispravira iute cu ei. De fapt, fusese mai mult un masacru decat o lupta in toata puterea cuvantului. Ajutat de Costache, barbatul se ridica buimac. Nu era ranit, ci mai degraba ametit de vreo lovitura.

– Intrati iute in casa! ii sfatui vanatorul.

Copila si barbatul se mistuira undeva in curte.

– Cred ca ar fi bine sa ne despartim de domnii acestia fara prea mare tambalau, spuse Costache. Daca intram in vrajba cu trupele de ieniceri va trebui sa stam mai mult ascunsi. Haideti cu ei in trasura! Am eu o idee care nu cred sa fie tocmai rea.

Ii ingramadira pe morti in trasura si lasara perdelele. Chirila si Ducu se asezara langa ei. Caravana se sui pe capra si dadu bice cailor. Dupa o vreme, oprira in fata unei porti de lemn nu tocmai aratoasa. Chirila impinse poarta, iar trasura se pierdu intr-o curte larga, printre boschete neingrijite. Un barbat scurt si gros, cu urechile mari, paroase, care raspundea la numele de Isaia, le iesi in intampinare. Sprancenele lui groase pareau atarnate direct de radacina nasului borcanat. Vazand trasura cu insemne turcesti pe ea, Isaia nu tresari. Salta doar usor din sprancene, pretuind-o din ochi, apoi se trase intr-o parte si le facu semn oaspetilor sa intre in casa.

– Jupane Isaia, spuse Chirila zambind in fata calmului olimpian al acelui om, inainte de a ne bucura de ospitalitatea dumitale cred ca ar fi bine sa punem caii si trasura intr-un loc mai ferit.

– Intrati! Am eu grija.

– Ar mai fi totusi un amanunt, starui Chirila. In trasura se afla patru domni care ar dori sa fie ingropati cat mai anonim.

– Am sa ma ocup si de ei.

– Poate ca n-ar strica putina graba.

– Eu numai pe graba lucrez. Cand veti iesi din casa va fi totul cum e mai bine.

Intrara in casa. O femeie slabuta cu mers rigid ca de stafie le aduse bauturi racoritoare. Isaia ii lasa la masa si se strecura pe tacute afara. Dupa un ceas isi facu aparitia frecandu-si mainile.

– Trasura nu e nici rea, nici buna. Dar cei patru cai fac toate paralele. Iata banii domniilor-voastre. Opt mii de aspri pentru cai, cinci sute de aspri pentru trasura. Scadem o mie cinci sute de aspri la cheltuieli de inmormantare si raman sapte mii de aspri. Caii si trasura au suferit unele modificari de infatisare. In seara asta voi fi la Giurgiu, iar la noapte vor intra in stapanirea unuia care aprovizioneaza garnizoana turceasca din cetate. Daca mi-o aduceti indarat peste doua zile, o revand garnizoanei din Braila. Si inca ceva! In cazul in care mai aveti domni ca acestia care vor sa fie ingropati anonim, va fac reducere la cheltuielile de inmormantare.

– Ti-au ramas armele lor, rase Caravana.

– Asa e! Pentru arme nu va dau nici un ban. Romanii n-au bani sa-si plateasca armele.

– Pe Zambilica mea ca ai vorbit cum nu se poate mai bine! Cunosti ulita Ancorei?

– O cunosc.

– In capatul ulitei e o casa cu gard de nuiele. Un visin isi lasa crengile peste gardul acela. Du-te cu banii acolo! Proprietarul e unul inalt si slabut, cu semn de taietura pe frunte. Lui i se cuvin banii sau poate copilei care locuieste acolo.

– Am inteles! se inclina Isaia.

Trecuse de ceasul pranzului. Peste oras se abatuse curand o ploaie scurta. Apa se scurgea iute pe langa rigole, carand cu ea murdaria strazilor. Dinspre parcul palatului domnesc razbea o mirosna amaruie de flori de tei. In jurul portilor se aflau ca de obicei o multime de oameni. Unii erau creditori si stateau la panda din obisnuinta. Cersetorii si vagabonzii asteptau sa le pice vreun noroc ivit din senin. Cativa ieniceri venisera sa-l injure pe voda. Boierii insotiti de slujitori inarmati intrau si ieseau grabiti cu treburile lor. Dincolo, de zidurile palatului se patrundea greu. Ostenii din garda erau cu ochii-n patru.

Cae Indru se prezenta la poarta insotit de Sile. Calul sau atrase privirile admirative ale catorva cunoscatori.

– Vreau sa-l vad pe domn, i se adresa ofiterului de garda.

– Si eu vreau sa-l vad pe sultan, rase ofiterul. Ca sa intri la voda ar trebui sa-mi arati niste scrisori. Sau sa te aduca cineva dintre boierii nostri. Poate ca vii cu lucruri de seama, dar eu nu am de unde sa stiu. Nu cunosti pe nimeni din divanul boierilor?

– Nu cunosc.

– Inseamna ca nu esti de pe-aici.

– Asa e. Sunt din Transilvania.

– Si nu ai chiar nici o scrisoare la domnia-ta?

– Ba am cateva.

– Atunci, e mai usor. Da-mi-le!

– Nu pot.

Ofiterul se scarpina dupa ureche ingandurat.

– Care e numele domniei-tale? Am sa anunt cancelaria domneasca.

– Indru, prietene. Cae Indru.

– Domnia-ta? tresari ofiterul. Prietene, ai bunatatea si desfa putin pelerina! Multumesc! Intra, intra! Cand ajungi in fata treptelor de colo, intreaba de cancelarul Ieremia Baicoianu. Poftim, prietene! Slujitorul ar trebui sa astepte cu caii la poarta. Sa intre si el! Ah! Iata-l pe boierul Baicoianu. O clipa, clucere!

– Ei, ce mai e? intreba Ieremia cu glas usor obosit. Iar vreo cerere de intrare la Voda? Pe maine, prietene. Acum, pic din picioare de oboseala.

– Asculta! sopti ofiterul. Vezi colo langa poarta un tanar inalt, cu pelerina?

Baicoianu privi cu coada ochiului si inclina capul.

– Sub pelerina are un brau in care stau infipte cateva cutite.

– Sa-i fie de bine!

– Stai, clucere, nu te grabi! Omul acesta m-a scapat candva dintr-un mare necaz. Du-l te rog la Voda!

– Fie! Care e numele lui?

– Cae Indru.

– Mai spune o data! tresari Baicoianu.

– Ti-am spus. Cae Indru.

– Esti sigur?

– As cum sunt sigur de mine.

– Ma bucur, prietene, ca nu l-ai respins. Domnule Indru, poftiti!

Ofiterul isi relua locul alaturi de poarta. Cei doi tineri pornira unul langa altul, studiindu-se din priviri. Sala de primire era ticsita de curteni si boieri. Mihai-voda sedea pe o canapea ingusta, alaturi de scaunul domnesc, spre dezamagirea catorva dintre boieri care tineau la eticheta de curte. Coroana si buzduganul domnesc se ratacisera parca triste intr-un colt al canapelei. Domnul tarii se intretinea cu Vintila Baicoianu, tatal clucerului. Unii dintre curteni incercau sa traga cu urechea la discutia aceea, stiind ca Vintila e omul cel mai bine informat din Tara Romaneasca. Dar cuvintele ajungeau pana la ei ca un bazait fara noima, fiindca domnul se pricepea sa-i tina la distanta doar cu o incruntare.

Ieremia prinse bratul lui Cae si-l strecura pe tanar printre boieri pana-n dreptul unei usi cu draperii grele.

– Ramaneti aici! ii sopti clucerul. Am sa va anunt lui voda.

Ieremia se apropie de Mihai-voda cu un aer vesel, iar domnul ghici ca-i aduce o veste buna.

– Credeam ca dormi la ora asta! se rasti voda. Nu-mi plac tinerii care nu se odihnesc dupa o noapte alba.

Ultimele cuvinte aveau in ele o anumita caldura, pe care tanarul o simti ca pe-o alinare.

– Maria-ta, sopti repede, alaturi de draperia care da spre camera de lucru se afla un tanar cu pelerina neagra. Numele lui e Cae Indru.

Voda nici nu clipi. Spuse doar, printre dinti, parca adresandu-se lui Vintila:

– Bine! Du-l in odaia de lucru!

Mihai isi plimba privirile prin sala indiferent. Asupra lui Cae, ochii lui statura o clipa. Dupa o jumatate de ceas isi concedie curtenii si intra in camera de lucru.

– Ia loc, tinere! spuse aspru.

– Nu se cuvine, maria-ta! zambi Cae.

– Ei, asta-i! Stiu eu ce se cuvine unui viteaz.

Tanarul il privi surprins.

– Nu stiam ca maria-ta ma cunoaste. Sa nu ma asemuiti cu cineva.

– Da pelerina la o parte! rase voda. Asa! Vad sub pelerina cateva cutite frumoase. Nu cred sa le porti la brau numai de placere. Iar o pelerina pe vreme de caldura ca asta isi are rostul ei. Vrei sa arunci unul din cutite sus, in coltul de lemn al usii?

Domnul nu-si termina bine vorba, cand cutitul se infipse adanc in locul acela. Fata lui Mihai se umplu de bucurie si admiratie.

– Cred ca lucrezi mai iute decat Chirila Zece Cutite, chiar daca pari cam lenes in miscari. Am auzit multe lucruri despre domnia-ta. Mi-ar placea sa am un asemenea slujitor.

– Doamne, pentru asta am venit, rosti Cae. Iata un mesaj din partea cancelarului Transilvaniei, Stefan Iojica.

– Ii cunosti continutul?

– Da. Iojica va roaga sa discutati cu mine asa cum ati discuta cu el. Sunt un fel de trimis neoficial al Transilvaniei. As dori sa nu se afle lucrul acesta. Mai ales sa nu se afle la curtea lui Sigismund Bąthory.

Mihai tacu o vreme si se plimba cu pasi mari prin odaie. Se intoarse brusc. Ochii lui ca otelul scrutara adanc fata tanarului.

– Sa am incredere in domnia-ta si in Iojica Stefan?

– Incercati, maria-ta!

– Poti sa-mi dai o dovada prin care sa te cred?

– Pot. In urma cu niste ani, Mihai-voda, pe atunci ban al Craiovei, a fost condamnat la moarte. Domnul tarii se temea de el. Poate ca aflase printr-o intamplare ca Mihai e fiul lui Patrascu-voda. Va amintiti, maria-ta, ca era o dimineata ploioasa. O burnita care tinea de cateva zile. Ati asezat fruntea pe butuc, dar calaul nu a indraznit sa ridice securea si sa loveasca. Acel calau era unul dintre oamenii mei. Vechiul calau pierise cu cateva luni inainte, in urma unei impunsaturi de cutit. Pe vremea aceea, banul Craiovei se afla sub paza domneasca. Eu am prevazut ca Mihai va fi condamnat la moarte. Asa se explica disparitia vechiului calau. Daca ar fi murit inainte de executie, ar fi dat loc de banuieli. Va mai amintiti, maria-ta, ca seara ati fost pus in libertate? Ca un necunoscut v-a condus catre o trasura la care erau inhamati sase cai? Abia ati parasit inchisoarea, cand au venit garzile lui Mihnea cel Rau sa opreasca liberarea. Domnul se razgandise. Inainte de plecarea cailor l-ati intrebat pe omul acela: „Cui trebuie sa-i multumesc pentru viata mea?” Omul nu a raspuns. V-a lasat o punga cu cincizeci de galbeni si s-a departat in noapte. Ei bine, omul acela e Cae Indru.

– Domnia-ta?

Fata lui voda pali usor. Isi aminti de seara aceea ploioasa. De goana salbatica a cailor prin ploaia care curgea fara intrerupere. Se gandise multa vreme de atunci incoace la necunoscutul acela.

– Dumneata? spuse iar. Dar cine esti dumneata, Cae Indru?

– Maria-ta, cand va veni vremea voi vorbi mai mult, se inclina Cae.

Voda il privi multa vreme, iar cand vorbi din nou, glasul lui capata o anumita asprime, ca de parinte care-si incearca fiul intr-o lucrare dintre cele mai grele.

– Cunosti Praga?

– Aproape ca Bucurestiul, maria-ta.

– Te-ai incumeta la un asemenea drum?

– Fara sovaiala.

– Vor fi primejdii.

– Sunt obisnuit cu ele.

Pe fata severa a domnului aparu un zambet abia vizibil.

– Tovarasii de drum ai domniei-tale vor fi Caravana, Ducu si Chirila.

– Nici nu se putea o companie mai placuta.

– Banuiesti cam despre ce-ar fi vorba.

– Nu banuiesc, maria-ta. Sunt sigur. In mainile voastre a ajuns o scrisoare a lui Sigismund, adresata sultanului. Aceasta scrisoare va lua calea catre curtea imperiala din Praga.

– Ce te face sa crezi?

– Doua lucruri. Intai, convingerea ca a sosit momentul sa-l scuture pe principe, cu atat mai mult cu cat urmareste sa cuprinda Tara Romaneasca. In al doilea rand, pentru o solie obisnuita, ai trimite unul dintre marii boieri, nu niste vanatori.

– Asa e! rase voda. Cum crezi ca s-ar putea face un asemenea drum?

– Ocolind principatul Transilvaniei. Stiu ca pana aproape de Timisoara se pot schimba caii la fiecare posta. De la Timisoara in sus, ne vom descurca in vreun fel.

– Ai putea pleca in seara aceasta?

– Nu, maria-ta. In seara aceasta, eu si ceilalti vanatori suntem poftiti la palatul lui Perisini. Ar fi pacat sa nu aruncam o privire prin barlogul lui.

– Venetianul acela e din cale-afara de primejdios.

– Si noi suntem primejdiosi, maria-ta.


Capitolul 9

Cand intra Cae Indru la Privighetoarea de Aur, Caravana se retinu cu greu sa nu traga un chiot de bucurie. Ii facu semn de departe cu amandoua mainile si-i arata o oala cu vin.

– Ca ne ducem la Perisini fara domnia-ta nu era cine stie ce rau, striga vanatorul. Dar sa nu gusti asemenea vin inseamna ca te-ai dat de partea paganilor si-ti raman inchise pe veci toate drumurile catre rai. Am cunoscut un popa de prin partile Buzaului, care la prima cana se inchina cu toata evlavia, apoi imi povestea minunea din Cana Galileii. La a doua cana imi aducea aminte ca cea mai mare virtute a omului este cumpatarea. La a treia cana imi povestea ca preotii sunt mai putin pacatosi decat oamenii de rand, insa episcopul poate fi socotit cel mai mare sfant din regiune. La a patra cana voia sa-mi arate cum i-a dat el o palma unuia care intrase acoperit in biserica. La a cincea cana se lauda ca-i rupe un picior hotului de episcop, care-l jumulea in fiecare toamna de un butoi cu vin.

– Te cred, rase Cae. La bautura se spun multe adevaruri. Am cunoscut un popa de prin partile Tarnavelor, care nu-i primea pe enoriasi la sfanta spovedanie pana cand se lamurea ca sunt beti crita.

– Si femeile? se mira Costache.

– Nu. Femeile nu aveau dreptul sa bea. Si asa ii impuiau urechile cu toate draciile lor.

Insera. Christache Mutu aprinse opaitele si festilele lumanarilor.

– Ar fi timpul sa plecam, propuse Cae.

– Inca nu, domnule, interveni Chirila. Asteptam niste prieteni care au sosit abia azi de dimineata. Poate ca ai auzit de ei. Unul e Petrache cel Mic, iar celalalt – Nita Prastie. Merg si ei la Perisini. Toti sase formam o mica armata greu de biruit.

– Parca mai erau niste prieteni cu domniile-voastre.

– Vorbesti de Marcu si de baietii lui? Au plecat acum doua ceasuri. Unele treburi grabnice i-au chemat prin partile Campinei. Dar iata ca sosesc Petrache si Nita.

Cae ii privi cu interes. Petrache cel Mic era un barbat mare de statura, cu umerii si soldurile cam otova, semn ca trecuse binisor peste patruzeci de ani. Nita Prastie avea in el ceva de tarcovnic, inalt, slab, usor adus de spate. Buza de jos, tuguiata mult inainte, ii dadea un aer parca batjocoritor.

– Acesta e domnul de care v-am vorbit, arata Caravana spre Indru.

Isi stransera mainile.

– Te miri ca sunt voinic? rase Petrache. Dupa nume ar trebui sa fiu marunt. Am insa un frate care e cu un cap mai mare ca mine.

– Eu ce fac? intreba Sile Adormitu.

– Ii tii tovarasie clucerului Ieremia Baicoianu.

Palatul lui Roco Perisini avea aspect de fortareata. Zidurile puternice din piatra, groase de un cot, puteau sa reziste chiar la un asediu. Ferestrele mici de la parter purtau zabrele de fier groase cat funiile. Intrarea principala era pazita de patru osteni imbracati in camasi grele de zale. Dincolo de usa se ridicau doua trepte largi, din marmura alba, care duceau intr-o sala imensa, patrata, cu coloane rotunde, vopsite in roz, cu mobila putina in jurul peretilor. Doi slujitori imbracati in minunate straie grecesti faceau primul oficiu de gazde. La capatul salii se deschidea pe dreapta un coridor larg, punctat in cateva locuri cu usi inalte, mascate de draperii. In stanga, o scara din lemn de stejar, cu minunate incrustatii, ducea undeva la etaj, terminandu-se cu un parmalac intarit in fier forjat, reprezentand crengi de arbori cu frunze. Tavanul se incheia in forma de bolta, atragand atentia prin vopseaua de culoarea cerului si prin nenumarati ingeri pictati cu migala pe acel fond. Luate separat, coloanele, scara, parmalacul si tavanul, fiecare aducea o nota de gust si rafinament. Dar in ansamblu dadeau un ton greoi, tipator, prin nefericita imperechere de culori, multe la numar.

Slujitorii traiau undeva in spatele palatului, in niste case mici din caramida rosie, spre deosebire de haidamacii care formau garda personala a lui Perisini. Acestia locuiau chiar in palat, ocupand o aripa ceva mai scunda, cu incaperi largi, mobilate frumos. Nu calcau prin locuinta decat in acele zile in care erau chemati. Atunci ramaneau sfiosi langa usa, asteptand ordine sau pedepse, de care nu erau scutiti. De fapt, poruncile ajungeau la ei prin capetenia lor, un barbat de vreo patruzeci de ani, cu ochii duri, cenusii, care se numea Samuel. Partidele de scrima, zilnice, Perisini le facea cu el, si putini stiau ca venetianul iesea invingator din an in paste. Spre deosebire de haidamaci, Samuel ocupa un apartament somptuos chiar in apropierea stapanului. In afara de nume, haidamacii nu stiau mai multe despre Samuel. Poate ca Perisini stia, dar cine s-ar fi incumetat la asemenea intrebare? Samuel iesea rar cu stapanul. Pe haidamaci ii tinea in frau cu privirea lui taioasa. Lucru de mirare, fiindca nimeni nu-i vazuse vreo pornire violenta, chiar in ocazii dintre cele mai rele.

Noaptea de stepa cobora calma peste cetatea Bucurestilor. Perisini si Samuel sedeau in jilturile moi din imensa sufragerie a casei.

– Crezi ca vor veni? intreba venetianul.

– Poate, raspunse calm Samuel. Dar asta are o insemnatate mai mica. Ma tot intreb ce au cautat vanatorii in toiul noptii la palatul domnului. Ce urmareste Mihai? Crezi ca voda nu stie ca-i porti sambetele? Ca pandesti o ocazie ca sa-i iei locul la domnie? Ma nelinisteste vizita vanatorilor la palat. Ce legaturi or fi intre ei si domn?

– Daca vin, vom afla in seara aceasta.

– Crezi?

– Asculta, baiatule! facu Perisini bland si cam plin de el. Exista de la inceputul lumii incoace doua metode prin care poti afla niste secrete. In prima sunt amestecati banii. Unde nu ajuta banii, tortura face totul. Cu vanatorii ne vom pastra pungile si vom lua altele pe deasupra. Constantinopolul va plati pentru fiecare dintre ei cate doua mii de techini de aur. O mica avere, fara sa mai vorbim de recunostinta turcilor. Douazeci de ieniceri, asteapta in camarile din spate sa-i preia de la noi. In noaptea asta, vanatorii prinsi in lanturi trainice vor lua drumul spre Giurgiu, iar maine vor cobori spre Balcani. Daca avem de aflat ceva, sa fii sigur ca vom afla in noaptea asta. Cat despre Mihai-voda, eu raman la parerea ca e un fel de malai-mare.

– Te inseli! zambi aspru Samuel. Mihai-voda e mai vulpoi decat ne inchipuim. Toate casele din jurul cazarmii ienicerilor sunt pline de osteni valahi imbracati in straie de targoveti.

– Mofturi! bombani Roco. Armata lui voda numara abia jumatate din cat ar trebui sa aiba pentru a-i egala pe ieniceri. Ar fi curata nebunie din partea lui sa incerce oarecare vrajba. Unde mai pui ca garnizoana turceasca din Giurgiu e la doi pasi de Bucuresti?! Armatele de la Braila, Silistra si Harsova pot pica asemenea trasnetului in caz de rascoala. Nu, Samuel! N-ai dreptate! Lasa-l pe domn in seama mea!

– Sa nu gresesti, spuse intunecat Samuel. Priveste cu atentie asupra domnului si mai ales asupra acelor vanatori. Poate nu ar strica sa-i primesti cat se poate de bine. Renunta la planurile tale de razbunare!

– A, nu! rase Perisini. Se vor tari chiar in noaptea asta la picioarele mele. Am sa-i jupoi de vii.

– In cazul acesta, vei primi numai jumatate din pret.

– Nu-ti face griji! Ma opresc eu la timp, dar petrecerea va fi mare in seara aceasta.

– Ma indoiesc. Eu ii cunosc mai bine pe vanatori. Iar la urma-urmelor, s-ar putea sa nu raspunda invitatiei.

– Daca nu vin, maine ii aduc ienicerii pe tava.

– Sa nu iasa altfel. Azi-dimineata au sosit la Bucuresti Petrache cel Mic si Nita Prastie. Impreuna cu tanarul acela care te-a impuns destul de elegant, ca sa zic asa, sporesc numarul vanatorilor la sase sau sapte. Ai vazut cum lovesc. Sunt iuti ca fulgerul. Dar sa nu uitam. Azi la pranz, Cae Indru i-a facut o vizita lui Mihai-voda. Au stat de taina mai mult de doua ceasuri. Nici boierii cei mari nu stau de taina doua ceasuri cu domnul.

– Esti bine informat, recunoscu satisfacut Perisini.

– Am sti si mai multe daca am lucra amandoi. Din pacate, domnia-ta iti pierzi vremea prin carciumi. Te intereseaza mai mult femeile si scandalurile decat oamenii din jurul domnului. Stii ca pe capatana lui Indru s-au pus candva in Transilvania doua sute de ducati de aur? Lumea de acolo il crede mort. Ei bine, cum se face ca a inviat asa dintr-o data?

– Da-l naibii! se rasti Perisini, manios de mustrarile prietenului sau.

– Nu spune asa! Daca vrei sa fii domn al Tarii Romanesti inca inainte de Craciun, ia aminte la tot ce se intampla in jurul tau! Pe vanatori ai timp destul sa-i pedepsesti. Razbunarea e arma prostului! Incearca sa-i atragi de partea noastra. Poate ca ai sa reusesti cu ajutorul banilor.

– Am haidamacii.

– Toti la un loc nu pretuiesc in zilele lor bune cat unul dintre ei.

Roco Perisini il privi ironic.

– Zau? Cu haidamacii mei si cu ienicerii parjolesc cetatea Bucurestilor in doua ceasuri. N-am nevoie de vanatori. Au capatat oarecare faima fiindca nu si-au gasit nasul pana acum.

– Las-o moarta, Roco! facu domol Samuel. Deocamdata, se pare ca tu esti finul lor.

Perisini se incrunta doar o clipa, apoi zambi amuzat, gandindu-se ca venise vremea sa-i arate prietenului sau cum ii doboara pe acei invicibili vanatori cu un singur bobarnac.

– Ienicerii si haidamacii au forta, dar le lipsesc viclenia si inteligenta, continua Samuel.

– Nu-mi trebuie viclenie. Iar inteligenta o avem noi. Astept doar firman de domnie de la sultan. Pe urma ai sa vezi de ce e in stare Perisini.

– Nu uita ca esti strain intr-o tara in care oamenii nu-si pun nici un fel de nadejde in tine. Trebuie sa fii si tu puternic. Iar pentru a fi puternic iti trebuie prieteni in tara.

– Voi aduna in jurul meu sute de haidamaci. Mii de haidamaci. Toate lucrarile mari din istorie s-au facut cu forta, nu cu prietenia. Apoi sa stii ca frica supusilor e cea mai trainica prietenie. Daca nu iese nimic din incercarea noastra, ramanem saraci. Turcii nu mai lucreaza pe credit. Vor banii inainte si nici atunci nu se stie daca-mi vor da firmanul. Or, tu stii ca banii intrati pe mana turcilor sunt ca si cand i-ai arunca intr-o prapastie fara fund. Ca sa preintampinam o catastrofa, e necesar sa-i punem pe turci in fata unui fapt implinit.

Un slujitor anunta vizita vanatorilor. Cand intrara, Perisini se ridica pe jumatate din jiltul lui. Mai sprinten si mai calm, Samuel facu o plecaciune adanca in fata lor.

– Eram sigur ca veti veni, zise multumit venetianul, incercand sa-si ascunda un zambet batjocoritor. Niste oameni ca domniile-voastre sunt prea generosi ca sa nu uite o intamplare nefericita.

– Iar noi eram siguri ca ne asteptati cu multa nerabdare, zambi Cae. Va inchipuiti ca nu putem trece cu vederea o asemenea invitatie, cand te poftesc la ei niste marimi ca domnul Perisini si Mehmed-pasa, comandantul trupelor de ieniceri.

– O, rase Perisini, invitatia e numai a mea. Mehmed-pasa nu are cunostinta de aceasta intalnire.

– Atunci se pare ca m-am inselat, zise Cae. Inseamna ca cei douazeci de ieniceri care au venit la domnia-ta acum vreo doua ceasuri sunt doar in trecere. Sau poate ca au prieteni printre slujitorii palatului.

Venetianul tresari inciudat, dar Samuel interveni calm:

– Ienicerii vin deseori la noi, domnule Indru. Petrec dimpreuna cu slujitorii nostri si pleaca fara sa supere pe cineva.

– Se vede treaba ca merg la petreceri inarmati pana-n dinti. Cel putin asa i-am vazut mai devreme.

Venetianul nu raspunse numaidecat. Remarcase ca, dintre toti vanatorii, cel mai de temut parea sa fie Cae. Mintea lui arata la fel de agera ca si mana. Samuel vru sa raspunda. Perisini ii facu semn sa taca si vorbi el.

– Vad ca si domnia-ta ai venit la ospat incins cu sabia. Asta ar insemna oare ca esti inarmat pana-n dinti?

– Chiar asa, domnule. Am o multime de arme la mine, si nu dintre cele mai slabe.

– Ciudat pentru o invitatie la cina!

– Nimic nu e ciudat pe lumea asta daca incerci sa-i intelegi rostul.

– Inseamna ca v-ati temut de vreo cursa?

– Vad ca si domnia-ta te-ai gandit la asemenea lucru, interveni Caravana.

Pentru a limpezi lucrurile mai degraba, Indru incerca sa forteze nota discutiei, cu toate ca atmosfera dintre ei arata si asa destul de incarcata. Gazdele nu-i poftisera sa sada, afisand inca de la inceput o grava lipsa de respect.

– Ce mai face mana domniei-tale? intreba pe un ton jumatate ironic, jumatate prietenos.

Roco se intuneca la manie. Numai rafinamentul lui deosebit il opri sa dea dovada de apriga razbunare inainte de a se juca putin cu acesti nespalati asa cum se joaca mata cu soarecele.

– Poftiti la masa, domnilor! spuse bland. Toate bunatatile acestea va asteptau. Mana merge spre insanatosire. Iar cealalta ei bine, cealalta s-ar putea arata mult mai primejdioasa. Dar sa petrecem si sa uitam de toate necazurile. Nu are rost sa va faceti griji, chiar daca in casa si in jurul ei se afla douazeci de ieniceri, peste saizeci de haidamaci si cam tot atatia servitori.

– Ei, spuse Chirila fara sa ia in seama amenintarea stravezie a gazdei, auzisem ca domnul Perisini da niste ospete imparatesti. Sa ma fi inselat oare sau a saracit gazda noastra? Pe masa asta nu vad decat niste compoturi de prune.

Perisini il privi batjocoritor.

– Nu, domnii mei! Compoturile sunt pentru mine. Bucatarul avea zi libera azi si intelegeti ca nu puteam sa-i fac o nedreptate. Chiar nu va e teama ca ati nimerit intr-o cursa din care nu mai e nici o scapare?

Nita Prastie baga mana in compotiera, arunca o pruna in gura, scuipa samburele departe pe covor, mai lua inca vreo cateva, infruntand privirea contrariata a venetianului, si vorbi cu gura plina, semn de mare necuviinta:

– Ba ne e frica. Grozave prune, domnule Perisini sau aa parca asa te cheama. Eu ma dau in vant dupa prune.

Zicand acestea, mai scuipa cativa samburi pe fata de masa alba, imaculata.

Un asemenea tupeu il lasa cu gura cascata pe Roco. Chiar si Samuel, atat de calm in orice imprejurare, ii privi pe vanatori cu admiratie rau ascunsa.

– Dupa cate vad, ma infruntati, zise gazda cu voce joasa. Cred ca a venit vremea sa ispravim aceasta comedie. Peste o suta de oameni asteapta doar un semn

– Zau? il intrerupse Petrache cel Mic. Inseamna ca ne-ai pretuit bine, mestere Perisini. Doar o mica armata s-ar incumeta impotriva noastra. Esti prea marunt, domnule, pentru a inghiti o galusca mare!

– Voi tine seama de vorbele acestea, zise manios venetianul.

Cu un gest iute, apuca de masa un fluier de argint.

– O clipa, domnule, Perisini! il opri Cae continuand sa zambeasca. Imi plac glumele tari. Dar sa nu mai glumim pe seama ienicerilor. Sunt si ei niste bieti osteni. E grea viata de ostean. Putina bautura, cateva prietenii intamplatoare si o multime de amaraciuni. Soldatul e cel mai prietenos om din lume. Numai pe campul de lupta e fiara. Adineauri m-am despartit de un ostean dintre cei mai de seama. E vorba despre clucerul Ieremia Baicoianu. Avea chef de vorba si de petrecere. L-am rugat sa ne astepte pana iesim. Era cu vreo doua sute de oameni.

La asemenea veste, gazda nu-si putu retine o tresarire violenta. „Daca e adevarat ce spune omul acesta, gandi el, sunt cel mai mare natarau din lume. Te pomenesti ca Mihai-voda a hotarat sa termine cu noi in noaptea asta! Inseamna ca nu i-am pretuit cum se cuvine pe domn, pe Indru si pe prietenii lui.”

Samuel ghici gandurile lui Perisini si gasi pe loc un pretext sa verifice spusele lui Cae Indru.

– E o cinste pentru noi sa-l stim pe domnul Baicoianu la poarta, dar cinstea e si mai mare daca il poftim in casa, la un pahar de vin bun. Oamenii lui ar putea sa-l astepte.

Zicand acestea, deschise usa de la intrare si iesi repede. Se intoarse curand. Pe fata lui se putea citi o mare parere de rau.

– Nu poate veni, spuse abatut. Asteapta garzile de noapte, avand a le da porunci.

– In cazul acesta, nu ne ramane decat sa petrecem impreuna, propuse Roco Perisini, schimband o privire cu Samuel.

Vanatorii sedeau incruntati. Numai Cae zambea. Samuel simti primejdia. Poate ca niciodata nu se aflase intr-o situatie mai critica decat in clipa aceea. Chirila juca in palma unul dintre vestitele lui cutite. Caravana se uita la patul pistolului de parca atunci il vedea pentru prima oara.

– Domnilor, sa nu ne pripim! Spuse comandantul haidamacilor. A fost o gluma. De fapt, nici gluma n-a fost. Am facut o prinsoare cu Perisini ca domniile-voastre nu stiti ce e frica. Am pierdut. Recunosc. Pentru un asemenea lucru ar fi pacat sa-i vedem pe oamenii lui Baicoianu incaierandu-se cu ienicerii. Va inchipuiti ca Mehmed-pasa comandantul garnizoanei, nu ar sta cu mainile-n san afland ca ienicerii lui au suferit unele stricaciuni. Cine stie ce incurcatura ar putea iesi dintr-o asemenea incaierare?!

– Dar cine vorbeste despre o incaierare? se mira Indru. Nu cred sa se fi intrebuintat asemenea vorba intre noi. V-am spus ca ne plac glumele tari. Domnul Perisini a avut bunatatea sa glumeasca de doua ori. Data viitoare va fi randul nostru. Numai cu compotul nu ne impacam.

Perisini respira usurat, intelegand foarte bine vorbele tanarului. Ostilitatile dintre ei erau amanate pentru alta ocazie. Batu din palme. Usa zbura intr-o parte cu mare violenta. Haidamacii dadura buzna, cu sabiile in maini. La vederea lor, gazda se facu stacojiu.

– Nu pe voi v-am chemat, animalelor! Bautura v-a luat mintile.

Prea tarziu. Pistoalele lui Petrache si Caravana fulgerara scurt. De doua ori pornira cutitele lui Chirila si tot de atatea ori cele ale lui Cae. Haidamacii ramasi in picioare facura ochii mari si se trasera indarat peste cei din spate. In sfarsit, Samuel impinse usa dupa el. Cand se intoarse catre vanatori era alb la fata.

– De necrezut, murmura Perisini. Si nimeni nu stiu daca venetianul se referise la acel incident neprevazut sau la formidabila iuteala cu care se aparasera vanatorii. Sa vina slujitorii! Sa-i care pe raniti din locul acesta!

Sapte dintre haidamaci zaceau fara suflare pe dusumea. Samuel ii privi in treacat si se convinse ca nu mai sunt in viata.

Gazdele ii poftira pe vanatori in alta incapere. Curand aparura slugile cu tavi de argint si cu vesela multa, asa cum se cuvenea pentru niste musafiri alesi. Fripturile de potarnichi si salatele, pregatite cu mare dichis de vestitul bucatar al lui Perisini, ii imbiau pe oaspeti. Iar vinurile servite in potire de aur parfumara intreaga odaie.

– In sanatatea lui Mihai-voda! inchina Caravana.

Acesta fu semnalul de pace intre meseni.

– Si in sanatatea voastra, stimati musafiri! se apleca ceremonios Perisini. As vrea sa fim prieteni.

– Acolo unde se intampla dragoste si suflet curat se nasc usor prieteniile, i-o intoarse Caravana.

– Asa e! Sper ca vizita aceasta sa fie inceputul unei

prietenii.

– De fapt, ce urmaresti, domnule Perisini? intreba aspru Chirila.

– Prietenia voastra, domnilor, zise cu sinceritate Samuel.

– La ce v-ar folosi?

– Avem unele lucrari care nu se pot face fara ajutorul unor oameni de seama.

– Il aveti pe Mehmed-pasa si pe turci, murmura Ducu.

– Prieteniile cu turcii au fost intotdeauna trecatoare.

– E adevarat, replica Indru, dar noi nu suntem oameni de seama.

– Sunteti buni luptatori, scapa o vorba Perisini.

– Impotriva cui ati vrea sa luptam? se mira Cae.

– Impotriva nimanui, se amesteca Samuel injurandu-l in gand pe venetian. Stim ca nu aveti nici un stapan. Ca nu va prisosesc banii. Ca duceti o viata grea. Domnul Perisini are in slujba lui niste haidamaci care nu fac doua parale. Fiecare dintre ei primeste cate patru galbeni pe luna, haine, arme, casa si masa. Daca v-ar propune domnul Perisini cate o suta de galbeni pe luna, ce ati zice?

– Ca sunt prea multi pentru o biata slujba si prea putini daca incearca sa ne cumpere, chicoti Caravana.

– Sa zicem cate o mie de galbeni pe luna pentru fiecare, propuse venetianul, spre mirarea lui Samuel.

– Mult, domnule Perisini, deveni serios Costache. Daca ne-ai fi promis vreo zece galbeni pe luna n-am fi primit, dar ramanem cu convingerea ca urmaresti o afacere cinstita.

– Ai vorbit cum nu se poate mai bine, recunoscu Samuel. Sa nu mai discutam despre asta! Poate ca intr-o zi cand veti afla gandurile noastre ne veti ajuta fara sa mai amestecam banii in discutie.

Se apropie miezul noptii. Vanatorii plecara. Perisini scapa o injuratura. Samuel zambea calm.

– Cred ca-i mai bine asa, draga Perisini. Vanatorii nu se lasa usor prinsi intr-o cursa. Ai vazut cum lucreaza. Ii vom urmari si poate ca vom afla mai multe decat ne-ar fi spus ei. In noiembrie se intoarce marele-vizir Sinan-pasa din Ungaria. Pana atunci vom maslui destule dovezi impotriva lui Mihai-voda. Mehmed-pasa va sustine acele dovezi. O suta de mii de galbeni vor intra in cortul vizirului. Batranul e lacom. Daca ii mai promitem inca pe atat, ar fi in stare sa ne ofere capatana sultanului. In orice caz, va trebuie sa aranjam totul inainte ca marele-vizir sa ajunga la Constantinopol. Mehmed-pasa il va astepta la Belgrad, dimpreuna cu tine. Eu raman aici. In ziua in care va veti infatisa vizirului, va ajunge acolo vestea ca necredinciosul domn al Tarii Romanesti a fost omorat. Cu uciderea domnului ma insarcinez eu. Pana sa afle pretendentii din Constantinopol, tu vei fi inscaunat in palatul domnesc. Iar firmanul de domnie il va capata Sinan pentru tine. Deci: rabdare, prietene! In noiembrie vei fi domn al Tarii Romanesti


Capitolul 10

Intr-o dimineata de la inceputul lui octombrie, iesi pe poarta cetatii Alba-Iulia o trasura purtata de sase cai impodobiti cu ciucuri si alamuri. Opt calareti imbracati in haine de gala conduceau trasura formand un mic alai sclipitor de eleganta. Soarele se ridicase de mult, dar aerul de toamna era iute, intepator. Cancelarul Stefan Iojica salta perdelele trasurii si privi cu nesat peisajul tomnatic. Sus catre culmile dealurilor domoale, prin viile coapte, oamenii iesisera la cules. Frunzele vitelor bateau in roscat, iar pe spinarile dealurilor se statornicise in toata voia culoarea galbena. Iile albe cusute in arnici negru, comanacele mari ale fetelor si femeilor, legate cu baiere sub barbie, apareau si dispareau printre tufele vitelor. Flacaii si barbatii, cu manecile camasilor albe sumese pana la coate, carau cosurile grele de struguri catre butoaiele mari. Boii dejugati coborau lenesi prin paraie, acolo unde iarba isi mai pastra inca fragezimea de primavara. Copiii, cu palariile lor mari de paie trecute peste vara prin multe hopuri, se miscau ca niste rate satule si se mistuiau prin paraie ganditori ca niste oameni in toata firea, apoi apareau surazatori, cu miscari mai vioaie, cu privirile din nou lacome. Mirosna piersicii culese tarziu cobora catre campia nerusinata si dulce, ametindu-i pe cei care se aflau in drum spre vii, inviorandu-le pasul. Gastele si cocorii intarziati se calatoreau catre sud in stoluri mari, scotand strigate lungi, parca de ramas-bun. Oamenii se opreau o clipa din lucru, ridicau fetele catre cer, cu mana streasina la ochi, urmareau stolurile ganditori, si pentru cateva clipe veselia isi pierdea stralucirea.

In curtea castelului de la Obreja se incheiasera pregatirile de primire a inaltului oaspete. Contele Beckembauer, imbracat intr-o frumoasa uniforma visinie, cobori treptele de la intrarea principala a castelului, pasind usor in urma Stelei. Intr-o rochie simpla, albastra, cu manecile lungi, cu parul bogat ridicat in coc greu, fata parea o floare rara si gingasa, rasarita printre dalele de piatra si marmura.

Iojica inainta cu pasi mari spre tanara castelana, uitand pentru un moment de Beckembauer, uimit de asemenea frumusete. Se apleca adanc in fata ei. Mai adanc decat obisnuia in alte ocazii.

Stela arunca o singura privire sfioasa asupra inaltului oaspete. Una din acele priviri specific femeiesti, in care ochiul ager descopera cele mai mici amanunte de imbracaminte, de tinuta, de trasaturi. O privire nevinovata, fulgeratoare si suficienta. Statura inalta si slaba, fata palida si imbracamintea din postav negru ii dadeau cancelarului un aer de preot. Doar ochii vii, patrunzatori, contrastau cu infatisarea. Fata incerca o mica dezamagire. Si-l inchipuise masiv si aspru, incarcat de arme si decoratii, peste o imbracaminte sclipitoare.

Se asezara pe scaune moi in sala de primire, si abia atunci cancelarul se scutura de tonul oficial folosit la intrare.

– Iata, domnule conte, ca azi am placerea sa va intorc vizita.

– Va asteptam, de mult, excelenta, se inclina gazda, ar fi un prilej minunat pentru domnia-voastra sa petreceti cateva zile in Obreja. Aerul de aici nu are uscaciunea celui de la ses si nici umezeala celui de la munte.

– Stiu, prietene, ofta cancelarul. Din pacate, ceasurile de ragaz sunt putine. Vremurile sunt grele si pline de primejdii. Nobilimea ardeleana s-a impartit in fel de fel de tabere si lucreaza din umbra la surparea domniei principelui Sigismund Bąthory. Sinan-pasa pretinde sa-i trimitem ajutoare de bucate si de soldati pentru luptele din Ungaria. Imparatul Rudolf priveste cu interes principatul Transilvaniei si nu s-ar da indarat de la anexarea noastra la imperiu. Moldova si Tara Romaneasca se misca, avand ganduri pe care nu le cunoastem bine. Mihai-voda ne-a cerut ajutor de soldati, poate cu gandul de a intari domnia lui cam subreda. Pe la Nistru umbla tatarii si cazacii, cu scopuri de jaf. Toate astea iau ceasuri multe, domnule Beckembauer. Sunt totusi fericit ca am avut o clipa de ragaz in care sa-i pot prezenta omagiile noastre celei mai frumoase domnite din principat. Si zau ca nu stiu ce sa admir mai intai la tanara contesa: frumusetea sau gratia?

Stela Beckembauer rosi usor si raspunse, fara urma de cochetarie:

– Sunteti prea bun, excelenta, cu o biata fata ca mine. Fetele Transilvaniei sunt renumite in frumusete.

– Asa e, domnita! recunoscu oaspetele. Dar domnia-ta esti regina lor. Am auzit ca fratele a primit pentru voi o multime de cereri in casatorie. Iar in fruntea petitorilor s-ar afla contele Lajos Teleki. Acel barbat frumos si de neam pe care nu a reusit sa-l incurce nici chiar fetele Apusului.

– Sora mea nu se gandeste la casatorie, interveni contele.

– Cu atat mai rau pentru petitori! zambi cancelarul. Ma indoiesc ca o domnita ca Stela Beckembauer sa nu aiba o dragoste cat de mica, ascunsa pe undeva prin tainitele inimii.

Fata pali usor. Iojica se prefacu a nu fi observat si se intinse mai departe la vorba:

– Aud ca vreo cativa dintre petitori s-au si impuns nitel cu sabiile. Mai mare jalea, domnita, mai ales ca tinerii nostri nobili umbla destul de stangaci cu asemenea scule.

– Dar, excelenta, rase contele, in privinta sabiilor nu se pot apropia toti oamenii de perfectiune. Asemenea oameni se nasc rar, iar faima lor se raspandeste cu repeziciune. Sunt putini oameni care sa nu fi auzit despre Ducu cel Iute.

– Sau despre Cae Indru, completa cancelarul privind-o cu coada ochiului pe Stela.

– Indru nu mai traieste, dupa cate am auzit, spuse aproape taios Beckembauer.

– Cine stie?! zambi pentru prima oara Stefan Iojica.

Tanara fata parea sa-si fi pierdut respiratia. Se uita cand la fratele ei, cand la cancelar. Colturile gurii ii tremurau usor. Incerca sa se stapaneasca, dar eforturile faceau si mai vizibila nelinistea de care era cuprinsa.

– Omul acela a murit, excelenta, se infurie contele. Iar pentru el, moartea era mai buna decat viata.

– Sunteti nedrept, conte! Cae Indru traieste, si faima lui buna se intinde mereu.

– De unde stiti ca traieste? ingana Stela cu glasul abia auzit.

– Oh, domnita, as fi prea slab cancelar daca nu as sti macar cate ceva despre oamenii cei mai de seama. Ieri am primit unele vorbe din Tara Romaneasca. Ati auzit despre faimosul spadasin Roco Perisini?

– Am auzit, murmura contele. Oamenii spun ca ar fi cel mai de seama spadasin din aceasta parte a Europei.

– Al doilea, domnule, rase Iojica. Sau poate al treilea sau al patrulea. Pe domnul Perisini l-a intepat Indru cu sabia, ca pe-un sobolan. Ce inima o fi in viteazul acela, Dumnezeu stie. S-a incaierat cu cincisprezece din oamenii lui Perisini, intr-unul din marile hanuri bucurestene. Mi se pare, la Privighetoarea de Aur sau cam asa ceva. Din intamplare, se aflau acolo si alti viteji. E vorba de Costache Caravana, Chirila Zece Cutite si Ducu cel Iute. Ei bine, italianul plange si azi dupa oamenii pe care i-a pierdut. Se pare ca acel Perisini e o mare pramatie si umbla cu gandul sa-i rapeasca scaunul de domnie lui Mihai-voda. In sfarsit, asta e treaba celor de acolo. Mi-ar placea sa am un prieten cum e Cae Indru.

– Am auzit ca ar avea un nume rau, observa tanarul.

– Rau? Eu cred ca nu prea ne putem lua dupa tot ce se aude.

La putina vreme dupa pranz, inaltul oaspete isi lua ramas-bun de la indatoritoarele gazde. Asezat intre pernele trasurii, Iojica uita sa mai contemple frumoasele si bogatele locuri din lungul Tarnavei Mari. Zambea fericit, gandindu-se ca aflase in ziua aceea o taina ascunsa cu grija de Cae si Stela. Ca ii aduse poate fetei o raza de bucurie. Ar fi putut sa infatiseze adevaratul suflet al lui Indru, dar asta ar fi insemnat sa-si dezvaluie planurile. Momentul pentru asemenea lucrare se afla inca departe.

In odaia ei de dormit, Stela Cristu, falsa contesa Beckembauer, plangea domol, dar fata ii era luminata. Erau primele lacrimi de bucurie. Din vreme-n vreme, pornea cate-o rugaciune de multumire, pe care nu reusea s-o duca pana la capat, furata de o multime de ganduri. Dar ele ramaneau neclare, in timp ce buzele repetau fara odihna si fara inteles franturi din rugaciune, iar numele lui Cae Indru se intercala printre cuvintele pioase. Apoi se domoli. Iar cand se domolira si gandurile, isi facu loc indoiala. Cancelarul nu-l vazuse pe Cae. Auzise doar despre lupta aceea cu Perisini. Poate ca cineva folosea acolo in Tara Romaneasca numele lui Cae. Dar cancelarul pomenise si despre faimoasele sale cutite. Un alt barbat atat de iscusit in manuirea sabiei si a cutitelor nu ar fi avut nevoie sa-si ia nume de imprumut. Reconstitui in minte intreaga discutie purtata cu inaltul oaspete, incercand sa prinda cele mai mici amanunte, si ramase impietrita de uimire. Ori fusese o intamplare cu totul si cu totul iesita din comun, ori Iojica venise la Obreja numai pentru a aduce la cunostinta ca Indru se afla in viata. Ca numele lui e mai putin patat de cat se vorbea. Reconstitui din nou intreaga conversatie si observa cu adanca ei intuitie feminina ca inaltul oaspete manevrase in asa fel discutia incat sa se ajunga la Cae. Dar ce urmarea Iojica?

Insera. Umbrele se asezau lenese prin colturile odaii, dand lucrurilor dimensiuni noi. Refuza mancarea din seara aceea si ramase mai departe cu gandurile ei. Isi aminti ziua cand vrajmasii lui Indru sedeau la panda. Il vazuse pe Cae de sus de la fereastra, sosind calare pe Vant Salbatic. Tipatul ei nu a ajuns pana la el, dar in clipa aceea si-a dat seama ca-l iubeste. Ca il iubise de fapt din ziua cand s-au intalnit in padure. Ca se bucura dimineata cand ii auzea glasul. Ca noptile i se pareau lungi pana a doua zi, cand porneau impreuna dupa hergheliile multe. In primele luni de la disparitia lui Cae au venit tot felul de vesti despre el. Niste pastori vazusera coliba in care se adapostea sus in inima Muntilor Semenicului, cazand peste el cuprinsa de flacari, spre bucuria dusmanilor care o inconjurara. Oamenii dintre cei mai de vaza ii rosteau numele cu dispret. Treptat, dragostea ei amortise. Parca sezuse undeva ghemuita si ascunsa. Acum tasneste din ascunzatoarea ei ca o flacara mistuitoare. Apoi gandurile ei se intoarsera. Cae plecase de doi ani fara sa dea un semn de viata. Inseamna ca el n-a iubit-o. Poate ca interesul pe care i-l aratase el sa fi fost o simpla pornire de prietenie. Sau, poate ca a iubit-o si s-a ferit din calea ei stiindu-si trecutul atat de neclar. Ori o fi trecut in Tara Romaneasca tocmai pentru a incepe o viata cinstita. Prostii! Cae nu putea fi un om necinstit! In fond, cine era Cae Indru? Multi vorbisera despre el, dar nimeni nu stia de unde a aparut, care ii este familia, care sunt locurile copilariei lui. Unii spuneau ca ar fi locuit o vreme prin Banat. Si Iojica pomenise despre asta, Iojica Iojica dar Iojica se tragea de pe undeva din Banat. Discutasera impreuna despre inaltimile frumoase si salbatice ale Semenicului. Iojica pomenise de un anume timp petrecut acolo. Dar si Cae pomenise candva despre un anume timp petrecut acolo. Iar timpul lui Iojica si cel al lui Cae coincideau. Poate ca Iojica si Cae se cunosteau foarte bine si nu era exclus sa fi existat intre ei o oarecare prietenie.

Se apropiau zorile. Trecuse o noapte de nesomn. Stela era istovita. De cateva ori rostise numele lui Indru si i se paruse ca nu e singura in odaia aceea intunecata. Nu! Indru nu a iubit-o. Un om ca el ar fi rasturnat lumea sa o gaseasca. Sau, poate e altfel. Poate ca o iubeste mai mult decat isi inchipuie ea. Zambi. Oamenilor le place sa creada in lucrurile care le convin. Poate intre credinta si nadejde e doar un pas. Poate ca sunt surori gemene. Sau poate credinta oamenilor s-a nascut din nadejde. Si e atat de minunat sa crezi, sa speri, sa-ti faci o multime de visuri! Sa-ti inchipui si sa visezi si sa fii fericit macar atat cat dureaza visul.

Era aproape convinsa ca Iojica stie mai multe despre Cae. O vizita la cancelar ar fi adus mai multa lumina. Cu aceste ganduri, adormi obosita. Cand se trezi, se apropia pranzul. Fratele Stelei sedea pe un scaun aproape de pat.

– Ah, erai aici? spuse, parca speriata in timp ce se ridica din asternut.

– Astept de vreo doua ceasuri, zambi Ion Cristu, falsul conte Beckembauer. Eram ingrijorat. Aseara nu ai venit la cina. Te-am lasat cu gandurile tale. Dimineata am mancat iar singur. Ma gandeam sa nu fii cumva bolnava. Acum m-am linistit, chiar daca arati cam trasa la fata. Cred ca ai adormit tarziu.

– Asa e, frate fraga! M-am tot gandit la vizita cancelarului.

– Numai la asta?

Fata rosi.

– Nu numai la asta. M-am gandit si la Cae Indru.

Pronuntase numele sovaielnic, parca speriata.

– Eram sigur ca nu l-ai uitat, spuse fratele cu dragoste. Noi ne tragem din niste oameni care nu pot iubi de doua ori. In cei doi ani care au trecut m-am ferit sa vorbim despre asta, dar ti-am ghicit gandurile mereu. Si mie mi-a fost drag Indru. Omul acela avea ceva care te facea sa-l indragesti. Cand l-ai cunoscut, erai o fetita zvapaiata. Acum esti fata cea mai petita din Transilvania. Cei mai de seama tineri iti cauta urmele. Daca traieste cu adevarat, domnul Indru nu te-a invrednicit in acesti doi ani macar cu vestea ca s-ar afla in viata. Ma intorc si zic astfel: Poate ca nu a indraznit. Poate ca sufera gandindu-se la tine. Poate ca ne-a pierdut urma. Dar s-ar putea foarte bine sa nici nu-si mai aduca aminte de fetita aceea din Muntii Semenicului. Eu nu am nimic impotriva lui. Iar asupra inimii tale hotarasti singura. Ma gandesc totusi ca, chiar daca te-ar iubi, omul acesta e o taina nu numai pentru tine, ci chiar pentru toata lumea care-l cunoaste. Un om care umbla cu nume de imprumut are ceva pe suflet.

– Si numele nostru e acuma de imprumut, il intrerupse Stela.

– Adevarat, dar noi slujim o cauza.

– Si de unde stii ca nu face si el acelasi lucru?

– Despre trecutul lui se vorbeste destul de urat.

– Poate ca vorbele nu sunt adevarate. Si sa mai stii, fratioare, ca eu ca eu nu de acel trecut m-am indragostit, ci de om.

Ultimele vorbe fura mai mult o soapta.

– Doamne sfinte! murmura Ion Cristu. Cu cat ma gandesc mai mult la omul acesta, cu atat ajung la niste pareri care ma naucesc. Am refacut in minte toata discutia cu Iojica. De cand oare se intereseaza niste oameni care conduc treburile principatului de un coate-goale ca Indru? Cum de stie cancelarul ca Indru se afla in Tara Romaneasca? Si mai pe urma, de ce a venit Iojica la noi? Din discutia care s-a purtat, pare sa fi venit numai ca sa ne vorbeasca despre Cae Indru.

Ramasera pe ganduri. Afara se incalzise ca in vreme de vara.

– Dar de ce sa ne povesteasca tocmai noua? tresari fata.

– Ai dreptate! spuse descumpanit Ion Cristu. De ce tocmai noua? Nu cumva cancelarul stie cine suntem noi? Iar daca stie, de ce nu a luat masuri impotriva noastra? Poate ca Indru e omul lui. Nu! Nu, surioara. Ma incurc. Mintea mea a luat-o razna. Parerile astea nu au temei. Cred ca a fost o simpla intamplare cand s-a vorbit despre tanarul acela. Iti dai si tu seama ca oamenii trebuie sa discute despre ceva.

– Si daca totusi cancelarul a venit numai ca sa ne strecoare o vorba despre Indru?

– Nu vad pentru ce-ar fi facut-o.

– Poate cu un scop.

– Nu-l vad.

– Nici eu, fratioare, dar asta nu inseamna ca nu ar putea sa fie unul. Poate ca stie cine suntem. Poate ca e prieten cu Indru.

– Hai, ca o luam iar de la inceput, zambi Ion. Cred ca e mai bine sa asteptam. Timpul va face lumina.

– Eu plec la Bucuresti, ingana ea.

– Doar n-ai sa alergi dupa omul acela! se incrunta fratele.

– Alerg dupa fericire.

– O fericire inchipuita.

Dar vazand-o gata sa izbucneasca in plans, continua induiosat:

– Sau adevarata! Uite ce-ti spun eu: Azi sunt prins cu o groaza de treburi. Voi cobori din nou sub castel.

– Tot mai crezi in comoara fostului Ioan de Szentivąni? se interesa fata, uitand pentru o clipa de problemele ei. Nepotul batranului, domnul Albert de Szentivąni, a cautat-o vreme de douazeci de ani.

– Am studiat multa vreme documentele ramase. Acum sunt convins ca averea lui Ian de Szentivąni nu a parasit Obreja nici in timpul asediului si nici pe urma. O vreme am mers pe urmele baronului Albert, folosind planurile vechiului castel, si am cercetat subterana cu subterana. Cred ca aici a fost greseala. Ioan de Szentivąni era prea inteligent ca sa nu gaseasca o ascunzatoare sigura. Hai sa-ti citesc si tie scrisoarea ramasa de la batran. A fost scrisa in prima zi de asediu. Iata, o am la mine.

Scoase din buzunar o hartie usor ingalbenita de vreme, cu un scris marunt, aproape indescifrabil. De la primele fraze, Stela inchise ochii, revazand parca intreaga panorama infricosatoare a acelui asediu.

„E cald. Turcii ataca zidurile fara intrerupere, inca din zorii zilei. Se ridica pe scari lungi. Ii impingem si ii aruncam de pe ziduri, dar apar altii, parca tot mai multi. Pe mortii nostri au inceput sa bata mustele. Nu avem vreme sa-i ingropam. Am dat porunca sa-i ardem. I-au aruncat slujitorii peste granele noastre aprinse. Vantul nu adie. Mirosul de carne fripta s-a lipit de hainele noastre. Suntem cu fiecare ceas mai putini. Daca nu primim ajutoare pana maine, turcii vor intra in castel. Dar aurul meu nu va incapea in maini straine. Am sa-l ascund cu grija. Poate ca nu va fi descoperit niciodata. Mai bine asa decat sa se bucure dusmanii de el. Pivnitele noastre, multe, sunt ca niste drumuri nesfarsite. Fantanile sunt adanci ca fundul pamantului. Aurul e la picioarele mele. Culoarea lui nu ma mai desfata. Toate sunt desertaciuni. Slujitorii mei lupta pe ziduri. Voi cara singur aurul acesta, care in clipa de fata nu-mi aduce nici putere, nici glorie si nici siguranta ca voi mai apuca ziua de maine. Dealul Capudului e la doi pasi. Daca as fi pasare mi-ar trebui cateva batai lungi de aripi in zbor pe deasupra Tarnavei, catre libertate. Poate m-as aseza pe turla bisericii din Cistei.

Se apropie seara. Aurul e la adapost bun acum. Sunt obosit. Oamenii batrani obosesc iute. E cald. Hainele imi sunt umede. Macar de-ar adia putin vantul, sa imprastie mirosul greu.”

Ion Cristu intinse hartia pe masa si o netezi indelung cu podul palmei ca pe-un prieten vechi.

– Ce spui, surioara?

– Spun ca baronul Albert a cautat aurul douazeci de ani.

– A cautat prost.

– Parca tu ai cautat mai bine!

– Cred ca ma voi intalni cu aurul foarte curand. Stii tu unde a gresit Albert? S-a luat dupa planurile castelului. Astea l-au purtat aiurea douazeci de ani, prin zecile de subterane. Un singur lucru i-a scapat. Cel mai nevinovat si mai adevarat din toate.

– Care?

– Scrisoarea aceasta. A citit-o fara s-o ia in seama, asa cum am facut si eu.

– Dar scrisoarea nu da nici un indiciu.

– Crezi? ia sa vedem. „Voi cara singur aurul acesta.” Deci stim de la inceput ca numai el se va ocupa de ascunsul aurului. Sa citim mai departe. „Sunt obosit. Oamenii batrani obosesc iute.” Am mai aflat deci ca e batran. Un batran care lucreaza singur. Sa mai vedem ce ne mai transmite acel batran. „Dealul Capudului pare la doi pasi de aici. Daca as fi pasare mi-ar trebui cateva batai de aripi in zbor pe deasupra Tarnavei, catre libertate. As putea sa ma asez pe turla bisericii din Cistei.” Esti atenta, surioara?

– Da. Dar nu am inteles mare lucru pana acuma.

– Asteapta! Inca nu am terminat de citit toata scrisoarea. Ei bine, sa ne intrebam acum: Unde putea sa sada baronul Ioan de Szentivąni cand a scris aceste randuri? Scrisoarea ne spune ca a stat intr-un loc de unde vedea turla bisericii din Cistei si dealul Capudului.

– Ar fi putut sa stea in multe locuri, observa fata.

– Asa am crezut si eu la inceput. M-am interesat insa la cativa batrani din comuna Cistei si am aflat unele lucruri interesante. Un oarecare Alimpe Marcu imi spunea ca un var de-al lui era slujitor la castel. Varul pierise in asediu, dar Alimpe auzise de la el ca lui Ioan de Szentivąni ii placea sa sada in odaia de langa vechea capela. Ai retinut amanuntul acesta?

– Sigur. Continua!

– Dar noi mai stim ca, acum douazeci de ani, Albert de Szentivąni a recladit castelul, fara sa aduca mari modificari. Acum, haide cu mine, surioara!

Pornira pe un coridor lung, care ducea catre aripa de nord-vest a castelului. Iesira intr-o curte mica, patrata. O strabatura cu pasi repezi. Un slujitor se grabi sa le deschida usa de trecere catre vechea aripa a castelului, parasita de multa vreme.

– Iata, surioara, si Cristu facu un gest larg cu mana; in stanga vechea capela, iar in dreapta odaia care-i placea batranului Ioan. Intre capela si odaie se afla aceasta usa de legatura. Priveste prin ferestrele capelei!

Stela se apropie infiorata, inchinandu-se cu smerenie. Ramase cateva clipe in fata unui altar lung si ingust, pe care trona o statueta de argint, reprezentand un Crist. De acolo trecu la fereastra.

– Ei, ce vezi?

– Vad apele Tarnavei, turla bisericii din Cistei si dealul Capudului.

– Foarte bine! Acum, sa trecem in odaia baronului.

De la usa il izbi miros de aer statut. Praful gros si panzele de paianjen intinse ca niste evantaie aratau ca odaia si capela nu mai fusesera vizitate de multa vreme. Cu tot aspectul ei de locuinta nefolosita, incaperea avea ceva atragator. Poate caminul inalt, cu doi ingerasi de bronz, tavanul de lemn sculptat cu migala sau mobila grea de stejar imprumutau odaii o anumita caldura.

Cei doi tineri se apropiara de fereastra.

– Ce vezi de aici, surioara? intreba Cristu, aplecandu-se peste umarul ei.

– Vad apele Tarnavei, clopotnita bisericii din Cistei si dealul Capudului. Dar asta tot nu spune nimic.

Tanarul zambi.

– Ia sa ne mai uitam pe scrisoare. „Aurul e la picioarele mele. Culoarea lui nu ma mai desfata. Slujitorii mei sunt pe ziduri.” Acum, sa ne gandim putin. Omul era batran. Era singur. Statea in aceasta odaie, si aurul se afla la picioarele lui. Trebuie sa-l transporte intr-o ascunzatoare. Subteranele cele multe si mari se aflau departe de locul acesta. Daca trecea prin curtea mare cu aurul, risca sa fie vazut de oamenii lui. Apoi, trebuie sa ne gandim ca un om batran ca el nu ar fi putut sa care tot aurul la asemenea distanta. Dar noi stim ca si sub aripa aceasta se afla niste subterane. Poate ca ar mai trebui amintit ceva. Subteranele de aici sunt mai mult niste hrube neingrijite. Cred ca, la vremea lor, ele au fost sapate aici cu un scop, dar nu s-au folosit, din cauza apei. Din tavane si de-a lungul peretilor se prelinge apa. In asemenea situatie, cei care le-au construit au lasat zidurile de intaritura neterminate. Niste pivnite umede nu folosesc nimanui. Prin unele locuri s-au prabusit tavanele sau bucati mari de pereti. Am vizitat aceste pivnite. Sunt mai mult niste hrube. Nu se pot compara cu subteranele din cealalta parte a castelului. Acelea sunt intarite cu ziduri groase de piatra si caramida. Coridoarele lungi au stalpi de sustinere. Acolo s-ar putea crede ca s-ar afla unele ascunzatori secrete. Si, totusi, aurul a fost ascuns aici.

– Simple pareri, fratioare.

– Am sa-ti arat indata ca aceste pareri sunt intarite chiar de scrisoarea batranului baron. Te rog sa ma asculti cu atentie. „Se apropie seara. Sunt obosit. Oamenii batrani obosesc iute. E cald. Hainele imi sunt umede.” Citind din fuga scrisoarea iti vine sa crezi ca hainele lui erau umede din cauza transpiratiei produse de caldura. Or, noi stim ca nu hainele sunt umede din cauza transpiratiei, ci schimburile.

– Am priceput! striga fata cu entuziasm. In pivnitele acestea se prelinge apa din tavane. Deci, hainele baronului erau umede din cauza picaturilor de apa.

– Intocmai, surioara, zambi tanarul. Dar sa coboram in hrubele acelea. Adica, vom reface drumul parcurs de batran.

Iesira in coridor. Zgomotul pasilor pe dalele de marmura se auzea ca un tipat lung. La capatul coridorului coborau niste scari. Numarara douazeci de trepte acoperite pe margini cu pamant cazut din tavan. Era un pamant galben, cleios. Se oprira la capatul de jos al treptelor, incercand sa-si obisnuiasca ochii cu intunericul de acolo. Departe, cam la o suta de pasi, se vedea o pata luminoasa. Era lumina zilei.

– Aici nu avem nevoie de torta, spuse tanarul. Lumina aceea din fata e la capatul hrubelor, care se sfarsesc intr-un parau.

Picaturile de apa cadeau in baltoace cu un sunet sinistru.

– Ti-e frica, surioara?

– Nu. Dar simt umezeala sub picioare. Sa mergem!

Paseau incet, tinandu-se de maini. Ocoleau cu grija mormanele de pamant cazute din tavan. In dreapta si-n stanga, hrubele se ramificau. Lighioanele marunte se strecurau iute, scornite din culcusurile lor. Le auzeau fasaitul, fara sa le vada. Ajunsera curand la capatul hrubelor. Soarele de octombrie le izbi ochii violent. Paraul cobora in panta dulce si se mistuia undeva sub zidurile castelului. Pe marginile paraului, tufele mari de soc si de bozie se indesara una in alta, formand un gard viu. Ele aparau malurile de o eventuala surpare. Se prinsera de tufe si iesira in curtea din spatele castelului, langa magaziile multe si mari.

– Nu e un loc tocmai prielnic pentru ascuns o comoara, observa Stela.

– Tocmai acest lucru l-a pacalit pe nepotul baronului si chiar pe mine, raspunse tanarul. Albert de Szentivąni a cautat aurul in subteranele de sub aripa principala, banuind ca s-ar afla acolo unele ascunzatori secrete. A si dat peste ele, dar erau goale. Ai vazut de ce nu putea batranul Ioan sa transporte aurul pana acolo. Aurul se afla aici, in locul unde nu ar fi cautat nimeni. Voi veni dupa-amiaza sa-l caut. Poate ca va dura luni, dar sunt sigur ca ma aflu pe drumul cel bun.

– Ar trebui sa iei niste slujitori.

– Nici vorba de asa ceva, rase tanarul. Daca Albert de Szentivįni ar afla ca am gasit aurul, mi l-ar cere. Iar legea e de partea lui, fiind singurul mostenitor al batranului. Daca voi gasi aurul, el va capata intrebuintari mai bune decat i-ar da baronul. In Tara Romaneasca e nevoie de mult aur.


Capitolul 11

Cam la jumatatea drumului dintre Giurgiu si Bucuresti, patru cai insauati sedeau plictisiti langa un salcam batran. Niste cai ciolanosi, cu boturile mari, cu picioarele butucanoase, pline de rosaturi. Cascau des si-si aruncau din cand in cand boturile in dreapta sau in stanga, ferindu-se de muste. Sile Adormitu motaia intins pe spate, cu palaria trasa peste fata. La cativa pasi de el, trei barbati asezati pe vine jucau un joc de noroc, avand fiecare in fata o gramajoara de moneda marunta. Intreaga campie din jurul lor parea cuprinsa de un somn linistit. Pe cerul curat si inalt nu se avanta nici o pasare. Mirosna de flori de camp nu se simtea in aer, stand cuminte si potolita la rasul pamantului. Plantele arse de arsita se chircisera, cautand parca se se ascunda de razele nemiloase. Pe pamantul crapat, gazele cautau ascunzisuri. Ieseau la lumina, ramaneau cateva clipe nemiscate, apoi dispareau cu miscari sprintene catre locurile ferite de soare. Deasupra pamantului staruia o abureala. Un fel de spuza sau transpiratie a naturii.

Era ultimul val de caldura care se abatea asupra baraganului inainte de raceala si ploile toamnei. Asemenea caldura la mijloc de octombrie nu mira pe nimeni. Iar pe cei trei jucatori nu-i supara cu nimic. Erau atat de adanciti in jocul lor, incat, daca s-ar fi desfasurat un razboi crancen la treizeci de pasi mai alaturi, nici nu l-ar fi bagat in seama si nu i-ar fi putut distrage cu nimic de la indeletnicirea aceea. Mainile lor, nu cine stie ce curate, umblau iuti, iar injuraturile piparate se amestecau cu unele chiote de satisfactie. Transpiratia curgea linistita pe fetele lor cam sui si isi vedea de treburile ei, ascunzandu-se in barbile neingrijite.

Sile Adormitu ridica din vreme-n vreme palaria de pe fata, se rastea la cei trei jucatori s-o lase mai moale cu galagia, si gandurile lui se calatoreau pline de veselie. „Iata, isi spuse el zambind, a venit vremea ca domnii Caravana, Chirila si Ducu sa-si aiba servitorii lor. S-ar putea ca domnul Cae Indru sa-mi traga o bataie sora cu moartea, fiindca am disparut de vreo doua saptamani fara sa las o vorba. Zau daca am pomenit asemenea cavaleri care sa nu se ingrijeasca sa fie slujiti! Norocul lor ca au dat peste un om cuminte ca mine. E drept ca astia trei sunt facuti parca sa fure pana si ouale de sub closca, dar altii mai buni ca ei nu s-ar fi putut gasi in toata campia Baraganului. Unul e Sile Adormitu, si ochii lui se pricep la oameni cum se pricepe samsarul la caii de rasa.”

– Hei, Tufanel, Galusca, Toroipan, ia lasati jocul acela si veniti incoa’!

Cei trei isi vazura inainte de treaba.

– Pe portile iadului, striga Sile, va crap capetele alea slute daca ma faceti sa strig a doua oara!

Astepta cateva clipe, iar cand vazu ca nici unul nu intoarce fata spre el, duse mana la buzunarul doldora de pietre.

„Daca arunc prea tare, gandi el, va trebui sa alerg iar cateva zile pana gasesc un alt slujitor in loc. Pe urma, zau daca merita sa te apuci de o groapa in mijlocul Baraganului, mai ales pe asemenea caldura, cand pamantul e tare ca fierul!”

Se sprijini intr-un cot si arunca piatra fara prea mare forta. Galusca se rostogoli pe spate, parca mirat. Tufanel si Toroipan ridicara fruntile si pusera mainile pe ciomege.

– Pe toti dracii si tartorii iadului! urla Sile. Daca se mai intampla o data una ca asta, va rup oasele. Hei, Galusca, treci si tu mai aproape! Asa! Mi-ati jurat sa-mi dati ascultare pana va predau in mainile stapanilor vostri. Vreau sa fac oameni din voi, natarailor.

– Sunt bogati stapanii? se interesa Galusca mangaindu-si cucuiul.

– Bogati? se mira Sile. Cresus era un biet neispravit pe langa ei.

– Cine?

– Cresus.

– Aha!

Cei trei nu auzisera despre Cresus, dar banuiau ca fusese si el un om destul de instarit. In schimb, Sile Adormitu citi in sufletele lor si zambi cu ingaduinta. Mirosise cate ceva din moda Apusului, care-l atragea ca un magnet. Zile intregi visa cu ochii deschisi clipa in care Cae Indru s-ar purta asemenea marilor cavaleri de la curtea Frantei. Se dadea in vant dupa vorbele subtiri, dupa imbracamintea cu datelarie si alte nimicuri, dupa salutul acela pompos, cand cavalerul duce piciorul stang mult inainte, se apleca peste el pana aproape pe pamant si matura cu palaria in jurul lui pe o arie de cel putin doi pasi. Galusca, Tufanel si Toroipan puteau deveni niste servitori fara pereche tocmai pentru faptul ca nu stiau nimic. E mai usor sa pornesti la drum cu unul care nu stie nimic decat cu o pramatie pe jumatate formata aiurea, pe care nu mai ai cum s-o indrepti.

– Hei, natarailor! striga arzand de dorinta de a trece la fapte chiar in clipa aceea. Am sa va arat eu cum trebuie sa va prezentati in fata stapanilor!

Sari in picioare, se departa vreo zece pasi, se intoarse si porni indarat cu pasul apasat, cu privirea mandra, aruncata in sus catre cer, cu o mana in sold. Dupa cativa pasi, se impiedica intr-o tufa de ciulini. Veni in nas, dar se sprijini cu mainile de pamant si scapa o injuratura apriga:

– Pastele si grijania…

Se ridica iute si pasi la fel de tantos. La trei pasi de Galusca, se opri. Arunca stangul mult inainte, se culca pe el, invarti palaria peste maracini si spuse cu emfaza:

– Sile Adormitu, monseniore, supusul vostru servitor.

Cu un gest teatral, pasi mai la o parte si striga aspru:

– Ati priceput? Galusca, ia treci si prezinta-te lui Toroipan, ca si cand el ar fi stapanul tau!

Galusca se departa zece pasi. Duse o mana in sold, arunca ochii spre cer, veni pana la tufa de ciulini, se arunca peste ea, asa cum facuse Adormitu, si injura, cu fata stralucind de multumire:

– Pastele si grijania…

– Dobitocule! urla Sile. Pastele si grijania le-am spus eu fiindca m-am impiedicat in tufa.

Galusca se lumina la fata si injura cu placere:

– Arhanghelii si mormantu…

Sile se lua cu mainile de par.

– Doamne, il omor! Nu trebuie sa injuri, dobitocule! Toroipan, treci tu in locul lui!

Magulit de atentie, Toroipan se ridica greoi, isi salta pantalonii cu coatele, scuipa printre dinti cam cat o bataie de pistol si se aseza in locul lui Galusca. Arunca mana in sold cu atata vigoare, incat il durura coastele doua zile dupa aceea, batu cu picioarele desculte peste maracini, in timp ce prin minte ii umblau niste injuraturi care ar fi pus pe goana o ceata de ucigasi, ajunse in fata lui Tufanel, se opri la trei pasi, intinse piciorul inainte, cazu cu stomacul pe genunchi si ramase lat, ca si cum l-ar fi pocnit cineva cu o maciuca in capul pieptului.

– Eu sunt de vina! bombani Sile. Trebuie s-o iau cu binisorul. Tufanele, vino cu mine! Asa, baiatule! Haide, bate pasul!

– Pai ciulinii?

– Asa e! Saracul de tine! Esti descult. Bate si tu mai usurel!

Ajunsera in dreptul lui Galusca. Sile apuca piciorul lui Tufanel, il duse inainte, ii incovoie spinarea peste picior si-i roti mana cu palaria.

– Prezinta-te! se rasti el.

Tufanel striga amarnic:

– Tufanel, monseniore, supusul vostru servitor.

– Tufanel si mai cum? intreba Sile.

Tufanel holba ochii.

– Care e celalalt nume?

– Tufanel, domnu’ Sile.

– Ba! zbiera Adormitu. Cum iti mai zice?

– Mana-lunga, domn’ Sile.

– Asta-i porecla, nataraule! Cum te mai striga acasa? Cum iti zice taica-tu?

– Boule! raspunse Tufanel cu seninatate.

Sile Adormitu facu eforturi sa nu-l pocneasca.

– Ma Tufanele, cum te dezmiarda ma-ta? Cum te striga ea cand e in toane bune?

– Hai la mama, Tufanele!

– Bine, bine! „Ma cam pripesc si eu. S-o luam cu incetisorul.”

Dupa vreo doua ceasuri, cei trei invatara sa se prezinte atat de elegant, incat Sile se jura pe toti tartorii iadului ca-i intoleste cum n-au visat ei nici in visurile lor cele mai aiurite.

– Cu sabia stiti sa umblati?

– Nu, strigara cei trei in cor.

– Am sa va cumpar sabii.

– Nu se poate cu bata? intreba Tufanel.

– Nu, prietene! Sabia e arma de cavaler. Cu timpul, s-ar putea sa ajungeti si voi cavaleri. Iar la niste haine frumoase, bata n-are ce cauta. Acum aratati ca niste spurcaciuni. Tu de cand nu te-ai spalat, Galusca?

– De ce sa ma spal?

– Ei, mai vorbim noi. Incalecati si tineti-va dupa mine! Catre pranz o sa treaca spre Bucuresti un boier mare. Am eu o treaba cu el. S-ar putea sa aiba si o punga. In cazul acesta, punga va fi a voastra.

Dupa un ceas, ajunsera intr-o padure. La umbra padurii, oamenii si animalele se mai inviorara. Cei trei se grabira sa inceapa iar jocul, dar Sile aduna banii cu grija si-i puse in buzunar. Pe drumeagul din padure se auzi curand tropot de cai. Roco Perisini aparu printre copaci, urmat de haidamacii lui. Sile isi scoase palaria, afisa un zambet cat putu el mai putin ipocrit si saluta adanc, aplecandu-se mult pe coama calului.

– Cu umila ingaduinta, domnule Perisini, va salut in numele meu si al acestor distinsi cavaleri.

Venetianul se incrunta.

– Ce doresti?

– Doresc sanatate luminatiei-tale.

– Bine! Da-te la o parte!

Sile nu se clinti din loc si-l privi cu prefacuta umilinta.

– Monseniore, vremurile sunt aspre. Atat de aspre incat nu stim daca mai traim de azi pana maine. Despre prostime nu vorbesc. Astia se duc in iad cu totii. Dar nobilii… cavalerii..

– Ce tot indrugi acolo? se manie Persini.

– Sufletul, monseniore. De suflet trebuie sa ne ingrijim cat mai suntem in viata. Daniile si pomenile sunt rasplatite inzecit pe lumea cealalta. Ce conteaza punga voastra si caii vostri cand e vorba sa-ti mantui sufletul? Priviti-i pe acesti distinsi cavaleri! Priviti caii lor! Pe asemenea ciurucuri e un sacrilegiu sa calatoreasca niste cavaleri atat de distinsi. D-aia ma gandeam. Pentru sufletul vostru nu e cine stie ce paguba. Doar sa descalecati. Iar daca aveti si o punga, nu mai incape indoiala ca in toate rugaciunile noastre veti ocupa locul cel mai de seama.

– Lua-v-ar dracu’ de puslamale! zbiera Perisini. Carati-va pana nu umblu la manerul sabiei!

– Monseniore, continua bland Sile, suntem gata sa ne dam viata pentru voi…

– Cum o sa ne dam viata? il intrerupse Galusca. Le luam caii, si gata!

Sile se apleca din nou ceremonios, fara sa piarda din ochi mainile lui Perisini.

– Monseniore, nu te lua dupa gura acestui om! E prost. Numai prostii spun cele mai mari adevaruri din lume.

Venetianul privi in laturi, gandindu-se ca acele puslamale mai au ortaci ascunsi prin apropiere. Altfel, cu siguranta ca nu ar fi indraznit sa-l opreasca. Ar fi fost o joaca pentru el sa-i ucida pe toti patru de unul singur, dar trebuia sa fie cu bagare de seama. Purta la el un lucru atat de important, incat nu putea sa riste o lupta cu prea multi. Ochii lui nu descoperira nimic printre copacii rari, astfel ca tatona terenul rastindu-se:

– In laturi, scarbelor, pana nu va crap capetele!

– Pe cazanele iadului! zambi Sile. Si domnia-ta spui adevaruri mari.

Persini nu mai putu rabda asemenea ofensa. Ridica sabia. Roibul sau se salta in doua picioare. Haidamacii isi urmara stapanul. Sile Adormitu arunca piatra pe care o avea in mana abia cand venetianul ajunse la cativa pasi. Sabia lui Persini cazu cu zgomot in iarba, iar stapanul ei se lasa moale pe gatul calului. Tufanel, Toroipan si Galusca isi saltara ciomegele lor din lemn tare de corn. Cei doi haidamaci incercara cu sabiile unele scheme tactice, dar, spre norocul lor, oamenii lui Sile nu se pricepeau la asemenea manevre. Batele lor umblara iuti si cu mare folos. In mai putin de un minut, slujitorii lui Persini coborara de pe cai cu capetele inainte si ramasera in iarba cu acea crestineasca evlavie specifica celor care dorm in tihna.

Sile prinse cu indemanare punga venetianului. Apoi ii scotoci buzunarele cu toata cainta de care era in stare, dar nu mai afla alti bani. Doar o scrisoare cu sigiliul rupt fu tot ce intalni. Fiind curios din fire, citi scrisoarea si fluiera usor. Impaturi apoi scrisoarea cu grija, si dupa o clipa de gandire o puse inapoi in buzunarul lui Persini. Iar cand operatiunea fu ispravita cu tot dichisul, striga vesel spre ceilalti:

– Pe cai, domnilor!

Galusca, Tufanel si Toroipan se privira mirati. Pana in clipa aceea nu le vorbise nimeni atat de frumos. „Pe cai, domnilor!” — zau ca suna frumos!

Privirile lor capatara o anumita semetie, si in clipa aceea uitara ca toata viata traisera in umilinta.

– Pe cai, domnilor! strigara si ei intr-un glas, lepadand martoagele si incalecand pe caii celor trei.

Infipt in saua lui Persini, Galusca nu mai simti taria soarelui din Baragan. Gandurile lui se calatoreau molcom. I-ar fi placut sa se afle la el, in mahalaua Opincarilor, iar cineva sa-l strige cu tot respectul: „Domnule Galusca, iarta-ma ca te supar! Am venit sa-mi dai un sfat!” Sau „Domnule Galusca”, ori chiar „Monseniore Galusca, esti poftit la cutare boier, care ar vrea sa stea de taina cu domnia-ta”. Mai mult nu putu sa-si imagineze, fiindca se ineca de emotie. „Fir-ar a naibii, gandi vesel, pana acum nu m-au incercat asemenea pareri! Si poate ca voi ajunge acolo, tinandu-ma dupa poruncile domnului Sile. Iar daca domnul Sile, care arata a om de soi, e si el slujitor, se cheama ca stapanii lui se afla in randul boierilor mari.”

Gandurile lui Sile scaparau vesele. „Stirea pe care i-o duc domnului Cae ma scapa de toate pacatele din urma si de cele pe care le voi mai face de acum inainte. Si mare lucru daca n-o sa dea mana cu mine. S-ar putea chiar sa ma imbratiseze sau sa-mi spuna ca sunt om de nadejde sau ceva asemanator. Tot asa de bine s-ar putea ca aceasta intamplare sa faca om din mine. Poate chiar boier. Aiurea! Nu mi-ar placea. Ma simt bine asa cum sunt. Dar ce naiba au astia trei de nu se mai injura si merg atat de ganditori?”

Chiar in clipa aceea il auzi pe Galusca strigand cu vocea subtiata si moale:

– Hei, domnule Tufanel, domnule Toroipan, ce spuneti de caldura asta?

– S-o ia naiba! raspunse Toroipan aspru. Adica… a… a… e tare cald azi, domnule Galusca. Nu-i asa, domnule Tufanel?

– Oh, domnii mei, cand e cald, e cald! se fandosi Tufanel ridincandu-se in scari plin de semetie.

Sile Adormitu isi retinu un zambet. Iar dupa un moment de gandire striga, pe tonul cel mai firesc din lume:

– Domnilor, am calarit strasnic. Iata ca se zaresc zidurile Bucurestilor.

– Asa e! intari Galusca. Sa fiu al nai… sa ma arza… pe cinstea mea ca ne-am intors ca vantul!

Isi petrecura o buna parte din ziua aceea pe la croitori, pe la cizmari si pe la negustorii de haine. Caii se mistuira, fara urma, in curtea lui Isaia. Dupa mai putin de un ceas, batranul pehlivan le oferi alti cai, aproape la fel de buni. Catre seara, cei patru calareti iesira pe poarta de nord a cetatii Bucurestilor, intr-o goana salbatica. Iar cand se lumina de ziua, urcau domol prin inima Bucegilor, dinspre Pestera, catre Babele. Aerul era iute si taios. Soarele parca avea zimti de arama. Undeva pe Omul, zapada arunca sulite lungi, care-i faceau pe cei patru sa clipeasca des ori sa priveasca mai mult in coamele cailor. Vantul nu adia. Padurile de brazi pareau incremenite ca si culmile mari, pe care se sprijineau intr-un picior.

De dupa o curmatura aparura zece barbati, imbracati la fel si inarmati ca de razboi. Conducatorul lor, un tanar caruia abia ii mijise mustata, le facu celor patru un semn poruncitor.

– Incotro, prieteni?

– Spre tabara ostenilor, zambi Sile Adormitu.

– Aveti vreo hartie la voi?

– Nu, hartie nu avem, dar il cautam pe domnul Cae Indru.

– Ce aveti cu el?

– Sunt slujitorul lui.

– Dar dumnealor?

– Tot slujitori.

– Va las sa treceti, prieteni, dar va previn ca toti cei care ajung in tabara noastra si nu sunt de-ai nostri nu mai coboara in vale decat cu picioarele inainte. Cinci dintre oamenii mei va vor insoti. Predati-le armele! Le veti primi in tabara.

Cei patru lepadara pistoalele si sabiile, grabind in urma grupului de osteni. Dupa o jumatate de ceas ajunsera la Babele. Unul dintre osteni pleca in cautarea vanatorilor. Sile Adormitu, care vazuse la viata lui multe ostiri, nu-si putu retine un murmur de admiratie. Cam la trei mii de osteni imbracati la fel, cu cizme inalte si moi, cu pantaloni si tunici stranse pe corp, cu caciuli brumarii pe cap, se aflau impartiti pe palcuri de cate-o suta de oameni. Caii lor, tesalati proaspat, straluceau de curatenie ca si harnasamentele pe care le purtau. Comenzile rasunau scurt, iar palcurile se rupeau dintr-o data si se refaceau in cateva minute, se intorceau din goana cea mai mare, fara sa strice randuiala, se imparteau in triunghiuri sau se desfaceau intr-o linie lunga, ca pentru o incercuire. In stanga se aflau aliniate frumos vreo cincizeci de baraci de lemn, adapostite cu talc intr-un uluc al muntilor, ca un sant imens. Adapostul lor era atat de perfect, incat nimeni nu ar fi banuit asemenea constructii pe varf de munte. La capatul baracilor, niste soproane mari, cu iesle pline de fan, aratau a fi locul de odihna pentru cai.

Osteanul se intoarse curand, insotit de Costache Caravana. Vanatorul se apropie incruntat. Il privi pe Sile doar in treacat. Ochii lui staruira mai mult asupra lui Toroipan, Tufanel si Galusca.

– Ce e cu astia? se intoarse din nou spre Sile.

– Sunt viitorii vostri servitori, domnule Caravana.

– Ai nostri ce?

– Servitorii, bagui speriat Sile.

Fata vanatorului se destinse cu aceeasi iuteala cu care se incruntase. Ei, dracie! Sile acesta e dat dracului. Recunoscu in sinea lui ca pana in ziua aceea nu-i trecuse prin minte un lucru atat de strasnic.

Sile ghici bucuria din sufletul vanatorului si se intoarse grav spre cei trei.

– Prezentati-va, domnilor!

Acesta era numarul lui tare. Si, intr-adevar, Tufanel, Toroipan si Galusca se intrecura pe ei. Saltara cu dreapta palariile mari, incarcate cu pene, se aplecara mult pe gatul cailor, cu gesturi pline de eleganta, si strigara unul dupa altul:

– Tufanel, monseniore, servitorul vostru.

– Galusca, monseniore, servitorul vostru.

– Toroipan, monseniore, servitorul vostru.

Caravana simti ca plesneste de bucurie. Raspunse la salut cam in doi peri, fiindca nu se pricepea la fandoseli din astea, si scapa printre dinti fara sa vrea:

– Sa fiul al dra… sa n-am parte de Zambi… Hm! Strasnici flacai! Bravo, Sile! Acum n-am vreme pentru voi. A venit chiar acum Mihai-voda si avem unele treburi grabnice. Duceti-va la bucatarie sa va ospatati! Au acolo niste fripturi de manzat mari cat palaria. Dupa ce pleaca voda, o sa stam de vorba.

Pe o ridicatura de pe platoul acela imens, Mihai-voda parea incremenit, una cu calul sau mare, cu sa galbena, lipsita de podoabe. Langa domnul tarii, suita era destul de mica. Doar trei persoane. Clucerul Ieremia Baicoianu, aghiotantul domnului; boierul Vintila Baicoianu, care cu toata varsta lui inaintata sedea in sa drept ca un tanar, si Chirila Zece Cutite. Ostenii ispravisera manevrele si defilau in randuri stranse pe palcuri, iar in fata fiecarui palc, la zece-cincisprezece pasi, calarea comandantul palcului. Fata lui voda stralucea de multumire. Uitase grijile multe si lipsa de bani. Uitase batjocurile turcilor si amenitarile camatarilor. Avea in sfarsit o armata. O visase in atatea randuri. Chirila si oamenii lui facusera minuni intr-un timp mult prea scurt pentru asemenea lucrare. Tinuta mandra, armele sclipitoare, exercitiile de scrima, de tragere, de tragere cu arcul, cu arma, aratau iscusinta cu care lucrasera vanatorii. „Daca numarul ostenilor ar fi de zece ori mai mare, gandi el, as ajunge cu asemenea oaste pana la Constantinopol.”

– Spune-mi, Chirila, se intoarse domnul, cat timp ai putea face cu oastea asta de la Bucuresti la Giurgiu?

– Trei ceasuri, maria-ta.

– Asa m-am gandit si eu. Avem cea mai iute ostire din partea aceasta a Europei. Stii tu care e greseala ardelenilor, a polonilor sau a oamenilor imparatului Rudolf? Caii si calaretii sunt prea incarcati de alamuri si fierarie. O asemenea armata se misca incet, fara vlaga.

– Foarte adevarat, maria-ta! O armata iute izbeste mai temeinic, prin surprindere. Pierderile sunt mai mici tocmai datorita iutelii. I-am vazut pe poloni luptand impotriva tatarilor. Polonii purtau aparatori pentru cai si multa fierarie pe corp. In lupta se miscau ca niste femei in a noua luna. Si nu uita, doamne, ca polonii sunt oameni dintre cei mai aprigi si mai viteji. Ostenii nostri au cate-o simpla camasa de zale adapostita sub haina. Cu asemenea greutate marunta, se vor misca printre dusmani ca niste viezuri. Acum, cand s-au inmultit armele de foc, o armata greoaie e sortita pieirii. Pacat, maria-ta, ca nu am putut aduce sus si tunurile. Avem noua tunuri. Ne-ar fi trebuit de zece ori pe atatea, dar nu avem de unde sa le luam. Asta e arma viitorului. Daca as avea o armata cu o mie de tunuri, nu mi-ar sta nimeni in fata. Trebuie, din pacate, sa ma multumesc doar cu atat. Nu mai spun ca munitia e scumpa, iar noi am prapadit multa pentru pregatirea ostenilor. Cu arcasii e mai simplu. Arcuri ne facem singuri. Sabii gasim mai usor, cu toate ca si din sabii am prapadit o multime. Am vorbit cu un mare pehlivan din Bucuresti. Unul Isaia. Mi-a fagaduit o mie de sabii, dar nu stiu de unde vom lua banii pentru ele. Tabara asta inghite bani cu lopata. Iar daca ne mai vin o mie sau doua de tineri, nu vad cum o mai scoatem la capat. Incaltarile au inceput sa se strice. Ne-ar trebui niste cizmari sau alte cizme in loc. Mancarea costa o avere.

Chirila isi conduse inaltii oaspeti catre o baraca. Se asezara pe scaunele cu trei picioare mesterite de osteni. Sosira curand Caravana, Ducu cel Iute, Cae Indru, Petrache cel Mic si Nita Prastie. Voda le facu semn sa se aseze.

– Iata, fratilor, spuse aspru; acesta e al doilea sfat de razboi. Primul l-am tinut cu marii boieri. S-ar parea ca am putini oameni de incredere, dar nu-i asa. Alaturi de noi mai sunt inca trei mii de osteni si alte mii de oameni care nu si-au pierdut inca speranta in mine. Vom vorbi in numele lor. Armata din Bucegi ne-a adus o datorie de douazeci si cinci de mii de galbeni, pe care inca nu stim de unde sa-i luam. Fiecare zi ne costa bani multi. In afara de asta, inca cinci sute de tineri vin de prin partile Olteniei sa mareasca numarul ostenilor. Buzestii mi-au adus cinci mii de galbeni. Cam putin pentru averea lor, vor zice unii. Dar sa nu uitam ca fratii Buzesti au cumparat pentru armata din Bucegi noua tunuri, carate tocmai de prin partile Belgradului, si au imbracat sase sute de osteni. Domnul cancelar al Transilvaniei, Stefan Iojica, ne-a trimis patru mii de galbeni, din averea lui personala. Eu sunt atat de sarac astazi, incat abia am facut rost de doua mii de galbeni. Cu unsprezece mii de galbeni nu ne putem plati datoriile. Avem o singura scapare: sa incepem lupta cu turcii cat mai iute. Nadajduiam sa ajungem la macar zece mii de osteni cand vom porni lupta, dar acum vad ca nu e chip. Totusi, nu vom fi chiar lipsiti de ostire. Cancelarul Transilvaniei ne-a promis doua mii de osteni inarmati bine. Alti doua mii cinci sute de ardeleni vor trece in Moldova. Aron-voda va incepe rascoala impotriva turcilor in aceeasi zi cu noi. Ramane doar ca Iojica sa-l convinga pe principele Sigismund Bįthory sa aprobe aceste osti. Credem ca va reusi. Ostile palatului din Bucuresti cuprind o mie opt sute de oameni. Boierul Vintila Baicoianu va mai ridica cinci sute de tarani inarmati cu furci si topoare, care vor astepta in padurile din jurul Bucurestilor. Cu acestia vom incepe rascoala. Armata din Bucegi va ramane pe loc, gata de plecare in orice moment. Cred ca nu o voi folosi in aceasta rascoala. De ea am nevoie abia in marea infruntare cu ostile turcesti. Pana atunci, nadajduim a mari numarul ostenilor de aici. Aceasta va fi surpriza pe care le-o pregatesc turcilor in infruntarea din vara viitoare: sa apar in fata lor cu o ostire despre care nici nu au visat. Dar pana atunci, nici aliatii nostri din Transilvania sau din Moldova nu trebuie sa stie despre existenta ei.

Iata care ar fi planul meu de rascoala. In Bucuresti sunt cam o mie sapte sute, pana la doua mii de ieniceri. Garnizoana turceasca din Giurgiu numara patru mii de osteni otomani. In Braila sunt sase mii. In Harsova cinci mii, si in Silistra trei mii. In total, cam douazeci de mii de oaste turceasca. Acestia nu vor porni spre Bucuresti fara ordin de la Constantinopol. Iar pana sa soseasca ordinul, ar putea sa dureze, dupa socotinta noastra, cam patru zile. Ar fi timp sa incepem nimicirea lor pe rand. Si stiti de ce-i vom bate? Turcii sunt prea semeti, prea plini de ei ca sa-si poata inchipui ca am putea incerca o rascoala. Au castigat atatea batalii grele. Daca vor vedea o rascoala nu-i vor da de la inceput importanta care se cuvine. Or, cu noi, tocmai asta ii va pierde. Noi suntem atat de marunti, incat se vor gandi ca ne vor imprastia numai cu o incruntare a ienicerilor. Cand se vor trezi va fi prea tarziu. Armele noastre de lupta vor fi viclenia si iuteala. Am hotarat sa pornim rascoala in saisprezece noiembrie. In ziua aceea ii vom pofti pe ienicerii din Bucuresti si pe toti camatarii la casa vistiernicului Dan, ca sa-si primeasca datoriile. Cand se vor strange toti – si cred ca vor fi cam la doua mii –, vom incuia portile si vom da cu tunurile si cu armele in ei, in asa fel incat sa nu mai iasa nimeni viu de acolo. O greseala cat de mica ne-ar putea duce la pierzanie. Dar nu vom gresi. Am chibzuit totul cu multa rabdare. La fel va face si Aron-voda in Moldova. Acei ieniceri care s-ar intampla sa nu vina la casa vistieriei vor fi vanati de ostenii nostri. Portile Bucurestilor vor fi bine pazite. Nici o stire nu va iesi dincolo de ziduri. La casa vistieriei vor conduce macelul clucerul Ieremia si Stroe Buzescu. Avem credinta ca pana seara nu va mai ramane in viata nici un pagan din cetatea Bucurestilor. Apoi, vom porni in mare graba sa atacam pe rand Giurgiu. Braila, Hirsova, Silistra si toate intariturile turcesti de la Dunare.

– Planul e subred, maria-ta, il intrerupse Caravana.

Voda il privi mirat si spuse, fara urma de suparare:

– Am venit aici ca sa ne sfatuim. Iti astept parerea, prietene!

– Nu a mea, facu vanatorul intinzand mana spre Cae Indru. El va vorbi.

– Astept, repeta calm domnul Tarii Romanesti. Unde am gresit, ajutati-ma!

– Maria-ta, se inclina Cae, nu-i vorba de greseala. Turcii stiu ca va fi rascoala in ziua de saisprezece noiembrie.

Ochii lui Mihai se facura dintr-o data mici, ca doua varfuri de cutit. Clucerul Baicoianu sari de pe scaun. Vintila Baicoianu facu un gest aprig de manie si disperare. Domnul isi reveni primul si intreba cu voce joasa:

Unde a incaput tradarea?

Se pare ca la curtea lui Aron-voda, maria-ta. Cineva dintre oamenii lui a tradat. Cancelarul Stefan Iojica mi-a trimis ieri o scrisoare. Iata ce scrie acel mare prieten al nostru: „In ziua de unsprezece octombrie a pornt spre Giurgiu o stafeta de sase ieniceri, purtand o scrisoare. Acea scrisoare era adresata emirului Ibrahim, care e in trecere de la Constantinopol spre Timisoara. Comandantul ienicerilor din capitala Moldovei ii aducea la cunostinta emirului ca se pregateste o rascoala in Moldova si in Tara Romaneasca, in ziua de saisprezece noiembrie.”

Cum o fi aflat Iojica despre asta? intreba Mihai, fara sa arate prea tulburat.

Iojica e cel mai informat om din partile noastre, raspunse Cae. Dar asta nu e totul, schimba vorba tanarul. Porunciti-mi sa-l aduc pe slujitorul meu aici.

Adu-l degraba!

Cae se intoarse curand cu Sile Adormitu. Lunganul se apleca plin de gratie, matura dusumeaua cu palaria si spuse din varful buzelor:

– Sile Adormitu, maria-ta.

– Vorbeste! grai domnul, aruncandu-i o privire iscoditoare.

– Doamne, povestea e cam lunga. Am s-o scurtez pe cat pot. Acum trei zile umblam prin tot Bucurestiul in cautarea unor servitori pentru Caravana, Chirila si Ducu. De fapt, ii gasisem, si de bucurie umblam pe strazi cam cherchelit. Parca ma tragea ata catre palatul lui Roco Perisini. M-am invartit o vreme pe la poarta. Eram gata sa ma departez de un loc atat de neprielnic. Am vazut insa un ienicer sosind in goana calului. Daca eram treaz, imi vedeam de drum. Dar in starea in care ma aflam, mi-am zis: „Ia vezi tu, Sile, ce cauta ienicerul acesta aici?” L-am asteptat sa iasa. Omul nu mai era grabit. Si cum sunt curios din fire, parte rea, mostenita de la tata, m-am gandit ca n-ar strica sa-l trag nitel de limba. M-am apropiat de el, am ridicat mainile in sus, m-am aplecat cu ele pana la pamant si i-am zis in turceasca lui: „Luminatia-ta, stiu un loc unde s-ar putea bea o ulcica de vin bun si s-ar putea ciupi o vadana pe cinste”. Auzind asemenea vorbe frumoase din partea mea, turcul s-a impaunat nitel si s-a luat dupa mine, iar eu i-am tras mereu cu „luminatia-ta”, care vedeam ca-l bucura grozav. Coranul ii opreste pe ieniceri sa bea, dar nu am vazut pana azi ienicer care sa fuga din fata unei ulcele cu vin. I-am dat sa bea, i-am adus o pramatie de femeie care stie sa-l prosteasca pe om si am aflat ca Mehmed-pasa, comandantul ienicerilor din Bucuresti, si-a scrantit un picior. Ca la Giurgiu poposise emirul Ibrahim, al treilea om dupa sultan in Imparatia Turceasca, si ca emirul il poftea degraba pe Mehmed pana la Giurgiu. Cum comandantul nu putea sa calareasca, i-a dat insarcinare lui Perisini sa faca acel drum. Afland asemenea lucruri, m-am postat langa palatul lui Roco. Spre seara l-am vazut iesind pe poarta, urmat de doi haidamaci. Cand sa plece, s-a intors in scari si i-a spus prietenului sau servitorului sau: „Maine la pranz sunt indarat”.

M-am luat dupa ei. Au iesit prin poarta de sud a Bucurestilor si s-au mistuit pe drumul catre Giurgiu. A doua zi la pranz, adica ieri, l-am asteptat pe domnul Perisini in Padurea Popilor. Ma insoteau Toroipan, Galusca si Tufanel, noii servitori despre care am mai pomenit. L-am oprit din drum pe Roco Perisini si i-am zis cu toata umilinta: „Monseniore, va salut in numele meu si al acestor nobili cavaleri. Pentru mantuirea sufletului vostru nu sunt de ajuns numai rugaciunile voastre. Ar mai fi nevoie si de unele milostenii. D-aia ne-am gandit ca o sa aveti bunatatea sa daruiti acestor domni caii vostri, iar daca se intampla sa aveti si o punga, va veti afla la loc de cinste in toate rugaciunile noastre viitoare.”

Cu toata situatia grea, Mihai-voda slobozi un hohot de mare ras.

– Ai cutezat sa-l infrunti pe Roco Perisini?

– Pai cum, maria-ta? Eu sunt mai curios decat o femeie.

– Asta nu-i rau! Spune mai departe!

– Se vede treaba ca Roco Perisini nu prea se gandea la milostenii si la viata de apoi. S-a repezit cu sabia asupra mea. L-am tintit cu o piatra cam cat un iepure de sase saptamani. Am niste pietroaie care nu iarta. Galusca, Toroipan si Tufanel au tabarat cu batele peste sabiile celor doi haidamaci. Rar am vazut asemenea ciomageala. Cand mi-am dat seama ca sunt ametiti de-a binelea cu totii, i-am cautat nitel lui Perisini prin buzunare. Am dat peste o punga si peste o scrisoare. Punga am asigurat-o in buzunarul meu, iar scrisoarea am citit-o, ca orice crestin curios si cu frica lui Dumnezeu. Prin acea scrisoare, emirul Ibrahim ii dadea ordin lui Mehmed-pasa sa puna ostile de ieniceri din Bucuresti in stare de alarma. Ca urmeaza a se face o rascoala in Bucuresti, la saisprezece noiembrie. Ca la cincisprezece noiembrie, adica mai devreme de rascoala cu o zi, sa-l puna in lanturi pe Mihai-voda si sa-l trimita la Constantinopol. Ca nu era nici o paguba daca se dovedea cumva mai tarziu ca n-ar fi fost vorba de o rascoala. Mihai nu-si platise datoriile catre Poarta, asa ca punerea lui in lanturi se dovedea necesara. Iar daca incapusera cumva in mintea domnului unele ganduri de rascoala, nu putea fi ales un moment mai nimerit decat cu o zi inainte de acea lucrare cand s-ar putea prinde mai multe fire care ar arata, poate, daca domnul a fost ajutat si de cine a fost ajutat. Iar scaunul domnesc sa incapa in mainile lui Persini, pana cand sultanul il va hotari pe noul domn. Am impaturit scrisoarea cu grija, am pus-o la loc in buzunarul venetianului, baietii mei au incalecat pe caii celor cazuti si cam asta e totul, maria-ta. Cand s-o fi trezit Perisini si o fi vazut ca are scrisoarea in buzunar, si-a inchipuit ca a fost atacat de niste lotri pusi pe jaf.

– Cum ziceai ca te cheama? se interesa voda.

– Sile Adormitu, maria-ta.

Mihai-voda scoase un inel de pe deget si-l trecu in palma lunganului. Acesta tranti un genunchi in dusumea, simtind o durere pana-n crestet.

Domnul ramase o clipa pe ganduri. Curand, ridica fruntea lui mare si porunci:

– Nita Prastie, ia un cal bun! Sa nu te opresti din drum pana la Aron-voda! Spune-i domnului Moldovei tot ce ai auzit aici! Si mai spune-i ca am hotarat sa schimbam ziua rascoalei! Ea va porni la paisprezece noiembrie.



Capitolul 11

La saisprezece octombrie 1594, principele Transilvaniei, Sigismund Bįthory, il primi in palatul lui din Alba-Iulia pe pasa Khidr de Timisoara. Erau de fata: cancelarul Stefan Iojica, Gaspar Kornis comandantul armatelor ardelene; Stefan Bocskay unchiul principelui; parintele Carrillo acel preot iezuit, prieten si bun sfatuitor al princepelui; contele Lajos Teleki, baronul Stefan de Zerind si contele Beckembauer.

Khidr de Timisoara se asezase pe o sofa larga, in apropierea principelui, iar cei peste cincizeci de insotitori asteptau in picioare, la o buna distanta de tronul princiar. Khidr nu avea nimic din obraznicia si trufia comandantilor turci. Marunt si indesat, am putea spune chiar plinut, cu fata mata si ochii vioi, ar fi aratat ca un calugar cucernic daca si-ar fi schimbat hainele. Se aplecase ceremonios in fata principelui, lucru de mirare la un pasa turc. Si nu pomeni de la inceput despre solie, angajandu-se in niste discutii menite a sparge gheata dinaintea tratativelor. Ii facu chiar pe curteni sa rada, povestindu-le o patanie hazlie, astfel ca pe nesimtite se statornici intre oaspeti si gazde o atmosfera calma, placuta. Doar cancelarul Iojica se gandi ingrijorat ca va avea un adversar inteligent. Mult prea inteligent si rafinat ca sa nu le dea de furca in timpul tratativelor. Lucru ce il facu sa fie foarte atent la toate vorbele turcului.

Musafirul nu se grabea. Abia dupa pranz paru ceva mai hotarat, si cancelarul ghici ca a sosit momentul tratativelor. Turcul era intr-o verva indracita. Povestea cand in pasareasca lui, pe care o intelegeau mai greu, cand intr-o nemteasca fara cusur. Si lucru nemaiintalnit pana atunci imparti cateva daruri celor de fata. Principele primi din mana turcului un medalion batut in nestemate.

– Daca stiam ca dati asemenea ospete stralucite, spuse Khidr zambind, eram de mult oaspetele vostru. Despre nobilii ardeleni auzisem o multime de lucruri bune, dar nu mi-am inchipuit sa-i intreaca in vorbele de duh pe cei de la Praga sau Venetia. E adevarat ca eu sunt un biet ostean care se bucura destul de rar de un ospat ca cel de azi ori de o primire atat de stralucita. Noi ostenii nu prea suntem primiti bine nicaieri. Pe unde trecem noi, oamenii se ascund ca de ciuma. Ma bucur ca am venit sa aduc pace. Cu luminatia-sa marele-vizir Sinan-pasa te poti astepta la orice. Ar fi putut sa-mi dea ordin sa vin incoace in fruntea unei armate de cincizeci de mii de oameni. Norocul meu si al vostru ca l-am aflat in toane bune.

Principele era gata sa izbucneasca la asemenea amenintare indirecta care deschidea portile tratativelor, dar un zambet al cancelarului il opri la vreme.

– Ar fi putut sa dea un asemenea ordin, interveni Iojica, dar luminatia-sa marele Sinan-Pasa e un general prea iscusit pentru a porni o treaba fara sorti de izbanda. La inceput de iarna, marii comandanti nu pornesc un razboi pe pamant strain, unde nu-i asteapta nici alimente, nici liniste la locurile de popas. Iar un razboi in asemenea conditii iti aduce numai pagube. Iti da mai putin decat iti poate oferi un prieten. Or, dupa cate stim, intre noi si Poarta Otomana sunt relatii de mare prietenie.

Pe fata lui Khidr nu se putu observa nici cea mai mica urma de dezamagire, iar zambetul pe care-l afisase nu scazuse cu nimic. Dar mintea lui agera lucra fara astampar. Nu-i reusise prima lovitura, dar ii vor reusi altele. Iar omul cu care avea de luptat se dovedise a fi nu principele, ci cancelarul.

– Numai incape indoiala ca ati spus niste mari adevaruri, se adresa el direct cancelarului. Pritenia noastra cu principatul Transilvaniei e un lucru de netagaduit. E o prietenie care va aduce multe foloase. Doar stiti bine ca nici o forta din lume nu se poate masura cu cea a Imperiului Otoman. Noi va garantam si astazi granitele stabilite. Iar daca marele-vizir a avut un moment de manie, aceasta a pornit de la faptul ca in august trebuia sa soseasca la Belgrad un ajutor prietenesc din partea Transilvaniei. Un ajutor stabilit prin tratative.

– Impus, luminatia-ta, il intrerupse cancelarul. Noi ne-am platit tributul anul acesta cu mult inainte de termen. A cere mai mult inseamna a saraci un prieten. Oare e in obisnuinta tarilor mari sa-si jumoale prietenii in numele prieteniei? E oare dorinta marelui sultan de a-si saraci prietenii?

– Nu, nici vorba de asa ceva, zambi Khidr. Marele-vizir a pus tabara de iarna la Belgrad. In primavara, ostile lui vor porni spre apus. In vederea pregatirilor, are nevoie de arme, de bani, de cai si de trupe. Or, Transilvania e atat de bogata, incat ar putea darui prietenilor turci de zece ori pe cat i se cere. Iar pentru putinul pe care l-am cerut avem putinta de plata. Stim ca imparatul Rudolf si Venetia si Scaunul Papal doresc o alianta crestina impotriva noastra. E firesc sa fie asa. Dar cat de puternica va fi aceasta alianta? De cand e lumea, in toate aliantele s-a vazut ca unul merge hais si altul cea. Iar la primejdie mare, aliantele se destrama de parca nici n-au fost. Si fiecare cauta sa traga spuza pe turta lui. Ce garantii ofera alianta crestina Transilvaniei? Mergand cu noi, principatul are numai de castigat. Am mai spus ca avem putinta de plata. Ce-ati zice daca intr-un viitor apropiat maritul principe Sigismund ar avea incuviintarea sultanului spre a largi hotarele Transilvaniei peste Tara Romaneasca si Moldova?

– Am zice ca Imperiul Otoman nu-si mai tine fagaduielile fata de acele tari.

Turcul paru incurcat doar o clipa.

– De ce? Intinzand Transilvania, noi nu stirbim nimic din drepturile celor doua state.

– Numai libertatea lor, spuse aspru cancelarul.

– Libertatea? Dar ce e libertatea? Un moft, domnule cancelar. Cui foloseste in vremurile noastre? Si la urma urmei, ar trai valahii mai rau sub noi decat sub voi? incheie el razand.

Principele si Bocskai, si Cornis parura incantati de asemenea propunere. Iojica stia insa ca turcul promitea usor tocmai pentru ca un asemenea lucru nu s-ar fi putut infaptui. Transilvania ar fi devenit mult prea puternica. Ar fi ajuns un ghimpe de temut in coasta Imperiului Otoman. Mai stia ca tarile mari nu daruiesc teritorii, ci acapareaza. Iar turcii n-ar fi dat din mana bogatiile celor doua tari. Bogatii peste care stapaneau cum credeau ei de cuviinta. Se prefacu, totusi, a crede in promisiunile turcului si intreba naiv:

– In fata acestui viitor, dar, nu vor fi prea mari pretentiile voastre?

– Doar suntem intre prieteni, rase turcul. Sa zicem ca asteptam la Timisoara peste doua saptamani cinci mii de cai, opt sute de care cu merinde, o suta de mii de ducati si sase mii de osteni oaste aleasa, cu arme, cu tunuri si cu plata de la principele Transilvaniei.

Auzind asemenea cifre, Sigismund transpira de manie. Ar fi vrut sa-l injure pe turc, simtindu-se la adapostul imparatului Rudolf, dar Iojica interveni din nou la timp.

– Termenul e prea scurt, luminatia-ta, iar cererea voastra e mai putin prietenoasa. Si nu avem nici chezasie de la sultan ca vom putea largi granitele noaste.

Daca nu ar fi rostit asemenea vorbe, turcul ar fi intrat la banuiala, vazand mania rau ascunsa a principelui.

– Si ce propuneti? intreba Khidr.

– Sa dam un sfert din ce ati cerut, pana la douazeci noiembrie.

– Si restul?

– Restul dupa primirea firmanului de la Poarta, care sa ne permita largirea granitelor.

– Putin! observa turcul. Stiu ca este la voi o zicatoare: „Prietenul la nevoie se cunoaste!”

– Adevarat, luminatia-ta! Dar mai avem una: „Nu da pasarea din mana pe cea de pe gard!”

– Frumoasa zicatoare! observa Khidr. Mi-e teama insa ca aceasta zicatoare l-ar supara foarte rau pe marele nostru vizir. Eu am adus aici cuvantul lui.

– Nu se va supara, interveni cancelarul. Luminatia-sa e un om umblat si intelept. Spune-i ca mai avem o zicala, care suna cam asa: „Nemultumitului i se ia darul!”

– Ii spun. Insa ar fi bine sa nu uitati ca eu am adus aici cuvantul lui.

– Dar fara firman, observa Iojica zambind.

– E ultimul cuvant? se intuneca pe neasteptate Khidr.

– Nu, luminatia-ta! Nu e ultimul. Am vrea sa ne sfatuim. Pana atunci, vor veni aici dansatoare si pehlivani de-ai nostri sa lumineze chipul vostru incruntat.

Principele si cancelarul se retrasera intr-o camaruta alaturata. Abia se inchise usa in urma lor, ca Sigismund izbucni furios:

– Cum ai putut sa promiti atatea daruri, cand stii ca e vrerea noastra sa ne tragem cu alianta catre crestini?

Iojica zambi, iar principele se linisti ca prin farmec, stiindu-i bine viclesugurile.

– Maria-ta, Khidr ne-a promis Tara Romaneasca si Moldova, desi stia bine ca nu ni le vor da niciodata. Eu i-am promis in numele vostru un sfert din ce mi-a cerut si stiu ca va avea nimic de la noi. La viclenie raspundem cu viclenie. Acum, la inceput de iarna, turcii nu pot veni cu armata peste noi. Dar ar putea sa bata marginile principatului cu pierderi grele pentru Transilvania. I-am fagaduit turcului putin, pentru a nu-l lasa sa banuiasca ceva din gandurile noastre.

– Si cum ai sa te descurci la douazeci noiembrie?

– Atunci nu va mai fi nevoie. Turcii se vor lua cu mainile de par.

– Nu inteleg.

– Te voi lamuri, maria-ta. In Tara Romaneasca si in Moldova se pregateste o rascoala cam in jurul lui cincisprezece noiembrie. Turcii nu-i vor da importanta in primele zile. Cand se vor trezi, va fi destul de tarziu.

– Crezi una ca asta? intreba surprins principele.

– Nu cred, maria-ta. Stiu.

– Dar ostile turcesti din Tara Romaneasca si din Moldova nu vor sta cu mainile-n san.

– Sigur, maria-ta. Vor sta cu ele pe piept.

– Domnule cancelar, se incrunta Sigismund, stii mai multe decat vrei sa spui.

– Stiu doar cat trebuie.

– De ce nu am fost instiintat mai de mult?

– Eu nu vin la principele Transilvaniei cu zvonuri.

– Si daca nu reuseste rascoala impotriva turcilor?

– Principele Transilvaniei va avea grija sa reuseasca, se inclina cancelarul.

– Cum?

– Trimitand doua mii cinci sute de osteni in ajutorul lui Mihai-voda si tot pe-atatia lui Aron-voda.

– Asta inseamna atac pe fata impotriva turcilor, se incrunta din nou principele.

– Inseamna primul act mare. Prima dovada a lui Sigismund Bįthory ca e de partea crestinilor, raspunse rece cancelarul. Iar aceasta dovada e necesara la Praga, dupa scrisoarea din primavara.

– Turcii sunt puternici.

– Si noi, maria-ta.

– Deci, pornim razboi impotriva Portii?

– Pornim victorie impotriva Portii.

– Primejdios, domnule cancelar. Alianta crestina inca nu e formata.

– Primejdios va fi abia la primavara. Cazand intreaga Ungarie, va cadea si principatul Transilvaniei. Turcii ne-au ocolit pana acum, tocmai pentru ca nu au fost destul de puternici.

– Fie! hotari Sigismund. Acum ori mai tarziu, tot trebuie sa incepem.

Cancelarul rasufla usurat.

– Deci, ii mai dam ceva lui Khidr?

– Ii mai promitem, maria-ta. Pana la rascoala nu avem nevoie de harta cu turcii.


Capitolul 13

Imbracat intr-un capot mare, inflorat, Perisini sedea trantit cu fata-n sus pe o sofa din salonul cel mare al casei sale. Samuel ii deschidea cu grija o cataplasma pe cucuiul cat o nuca, rezultat al intalnirii venetianului cu Sile.

– Daca lovitura nimerea ceva mai jos, la tampla, observa Samuel, cred ca te pregateam la ceasul acesta pentru imbalsamat. Gresesti, draga domnule Roco, bizuindu-te pe iscusinta cu care manuiesti sabia. Iata ca sabia nu ti-a fost de nici un folos. Pramatia care ti-a iesit in cale nu te-a poftit la o lupta de tactica si de maiestrie. Daca purtai, ca orice om cuminte, unul sau doua pistoale infipte la brau, ai fi stat altfel de vorba cu omul acela.

– Pe toti dracii! izbucni Roco. N-ai de gand sa ma slabesti cu observatiile tale?

– Nu, n-am de gand! raspunse calm Samuel. Suntem tovarasi intr-o afacere in care au fost puse in joc viata si averea noastra. Daca pana acum am primit sa-ti fiu slujitor, de azi inainte eu voi fi acela care va porunci. Ai facut atatea prostii in ultima vreme, incat ma vad silit sa iau aceasta masura.

Perisini se ridica, parca muscat de sarpe.

– Tu sa-mi dai mie porunci? Te-am strans de pe drumuri si ti-am dat un acoperis sub care sa dormi. Ti-am dat sa mamanci tocmai cand crapai de foame. Ia-ti catrafusele, domnule Samuel! Ia-ti catrafusele si du-te dracului, pana nu-mi ies cu totul din sarite!

Samuel il asculta linistit. Nici un muschi de pe fata nu trada mania de care era cuprins. Un zambet ironic ii aparu, si Perisini ar fi trebuit sa ia seama la zambetul acela. Cu o miscare indemanatica, prinse bratul venetianului si-l rasuci scurt. Acesta isi incorda toate puterile ca sa se libereze, dar nu reusi. Mana lui Samuel parea o menghina, iar vocea lui blanda se auzi limpede:

– Asculta bine, Roco! Jumatate din ce am adunat aici e al meu. Stii si tu ca sunt mai priceput decat tine. Haidamacii nu te iubesc. Ai fost crud cu ei. Pe cei doi care te-au insotit la Giurgiu i-ai pus in fiare, cu toate ca marele vinovat erai tu. Eu le-am dat slobozenie. Cu Mehmed-pasa esti tovaras de afaceri. Eu sunt si tovaras, si prieten. As putea eu sa-ti spun „Perisini, ia-ti catrafusele si pleaca!” N-o fac. Mie-mi place sa joc cinstit. Joaca la fel! E singura ta sansa.

Ii dadu drumul cu un gest de sila. Roco ramase in pozitia aceea multa vreme, recunoscand adevarul spuselor lui Samuel. Facuse multe prostii care puteau sa-l coste. La Giurgiu plecase numai cu doi servitori ca sa-l intalneasca pe emirul Ibrahim. Cei care l-au atacat ar fi putut sa-i ia scrisoarea. Norocul lui fusese ca niste simpli talhari ca aceia se interesau nu de o scrisoare, ci de o punga.

– Deci, vei fi domn in locul meu? intreba intr-un tarziu.

Samuel il privi mirat.

– Eu domn? De ce? Domn vei fi tu, iar eu voi fi umbra ta. Parca spuneai ca ti s-a parut a-l cunoaste pe banditul care te-a lovit cu piatra.

– Cred ca l-am mai vazut pe undeva.

– Incearca sa-ti amintesti! Poate ca nici nu e talhar. Vreo iscoada de-a lui Mihai-voda te-o fi urmarit. O fi citit scrisoarea si o fi pus-o la locul ei in buzunar.

– Nu se poate. I-ar fi luat vreme. Pe mine m-a ametit doar o clipa.

– Cine stie cat de lunga o fi fost clipa aceea?! Si zici ca emirul Ibrahim a plecat de la Giurgiu la Timisoara?

– Asa e! A plecat chiar in momentul in care ne-am despartit.

Samuel ramase multa vreme pe ganduri, cu fata parca trista, parca incruntata. Doar cand vorbi din nou, fata lui capata limpezimea obisnuita.

– Am trimis acum un ceas o stafeta sa-l cheme aici pe Mehmed-pasa. O sa discutam impreuna. Va trebui sa luam toate masurile pentru a-l scoate pe Mihai-voda dintre zidurile palatului domnesc, unde se simte in siguranta. Daca stirile aflate de la Ibrahim sunt adevarate, daca rascoala Moldovei si a Tarii Romanesti e planuita pentru saisprezece noiembrie, timpul e destul de scurt. In ajun de rascoala, stafetele umbla ca niste furnici. Sa prindem stafetele. Sunt convins ca Indru si prietenii lui stiu despre aceasta rascoala. Ca vor pune umarul la desfasurarea ei. Din pacate, acei vanatori au disparut acum cateva luni si nu mai stie nimeni nimic despre ei.

– Si daca nu e vorba de nici o rascoala? intreba Roco.

Samuel zambi.

– Auzi, au romanii o zicatoare care suna cam asa: „Pana nu faci foc nu iese fum”. Si mai au una: „Buturuga mica rastoarna carul mare”.

– Cam multe zicatori au romanii astia! observa cu dispret venetianul.

– Multe si intelepte. Dar iata ca soseste Mehmed-pasa. Sa traiesti o mie de ani, luminate Mehmed!

– Alah e mare! rosti comandantul ienicerilor.

Fata lui oachesa stralucea de multumire.

– Ai citit scrisoarea lui Ibrahim? se interesa Perisini.

– Ai citim. Trei estem emirii la Imperiul Turcesc. Ei mare boieri la noi. Coboratori din Fatima estem. Ei sfat bun dat la sultan. Ibrahim vorbim mult, cunoastem putin. Gandim la el numai rascoale. Mehmed cunoastem bine ghiaurii romani. Astia fricosi estem. Ienicerii stapanim Bucurestii si Tara Romaneasca. La Giurgiu, ieniceri estem. La Braila, la Harsova, la Silistra, tot ieniceri estem. Mihai-voda sluga la Mehmed estem. Caine estem. Rascoala nu estem, bre. Ghiaurii putini si fricosi.

– Crezi? il intrerupse Samuel. Acum o suta de ani, romanii din Moldova au biruit cateva osti otomane. Ai auzit de Stefan cel Mare?

– Auzim, auzim, rase turcul. Asta atunci.

– Asculta, Mehmed, spuse bland Samuel. Tu esti comandant peste vreo doua mii de ieniceri, dar visezi sa conduci o armata mare. Daca incepe o rascoala pe care nu o poti opri si ai norocul sa scapi cu viata, ai sa fii fericit daca vei ajunge un simplu ienicer. Daca potolesti o rascoala, poti ajunge comandant de armata, asa cum doresti. Acum, sa cantarim lucrurile. Cei mai multi dintre domnii Moldovei si Tarii Romanesti au luat scaunele de domnie destul de saraci. Tu stii cum se capata un scaun de domnie. Ei bine, la putina vreme dupa inscaunare au facut averi mari. Mihai-voda cand s-a asezat pe scaunul de domnie era bogat. Acum e sarac lipit. Care e cauza?

– Asta nu stim, spuse mirat turcul.

– Sigur ca nu stii, dar ai fi putut sa te intrebi. Daca omul acesta nu vrea sa se imbogateasca si isi risipeste averea pentru treburile tarii, inseamna ca urmareste ceva. Asta ma face sa cred ca emirul Ibrahim a fost bine informat.

– Tu, Samuel, ghiaur destept estem! Eu nu gandim asta.

– Cred ca nu te-ai gandit. Tu esti ostean. Pentru tine gandim eu si Perisini. Daca vrei sa ajungi comandant mare, nu astepta prilejul! S-ar putea sa vina tarziu sau niciodata. Pregateste-l tu! Sa zicem ca nu va fi rascoala in ziua de saisprezece noiembrie. In ziua de paisprezece noiembrie, cativa oameni de-ai mei vor iesi in strada si vor striga: „Moarte turcilor!” Vor trage cu armele si vor face tambalau mare. Tu te duci la palatul domnesc cu o mie de oameni si-l legi pe Mihai. Cine va putea sa spuna ca nu a fost inceput de rascoala? Mai ales ca Ibrahim stie despre aceasta rascoala. Iar daca Mihai-voda a planuit cu adevarat o rascoala, cu atat mai rau pentru el.

– Aferim! striga turcul. Dar nu putem lega la Mihai-voda. Nu stim cine protector estem la Constantinopol. Poate Sinan-pasa. Sau poate chiar sultanul. Atunci, eu pierdem capul.

– Ai porunca lui Ibrahim.

– Daca protector mare estem la Constantinopol, nu bine.

– Asemenea prilej nu mai gasesti.

– Mai gandim, incheie turcul.


In ziua de 10 noiembrie 1594, Mehmed-pasa intra in curtea palatului domnesc, insotit de cincizeci de ieniceri. Cei care-l cunosteau ii adresara obisnuitele saluturi si temenele, dar comandantul nu catadicsi sa raspunda. Mergea iute, cu fata incruntata, cu privirea scanteietoare de manie.

Mihai-voda sedea pe un scaun de rachita, la umbra copacilor mari. Se intamplase o zi de noiembrie calduroasa si limpede, cum sunt putine la asemenea vreme de toamna tarzie prin partile Baraganului. Grupuri de boieri se plimbau pe aleile racoroase, odihnindu-se dupa o adunare de Divan prelungita pana catre pranz.

La aparitia lui Mehmed-pasa, boierii se oprira simtind din privirile lui ca s-ar putea isca o furtuna mare.

– Unde-i cainele? racni turcul, cautandu-l cu privirea pe domn.

– Daca vorbesti de maria-sa domnul Tarii Romanesti, iata-l! raspunse amenintator clucerul Baicoianu.

Banul Mihalcea si fratii Buzesti dusera mainile la junghere. Mihai-voda ridica bratul domol, iar oamenii lui ramasera linistiti, in buna randuiala.

– Alah cu tine, Mehmed! spuse bland, cu umilinta. Care e pricina supararii tale?

– Fiu de catea! rabufni Mehmed fara sa ia in seama privirile amenintatoare ale celor din jur. Am sa te tarasc de barba pe langa zidurile Bucurestilor.

– Asculta, Mehmed! zambi domnul. Un singur semn de-al meu ar fi de-ajuns ca sa mai iesi viu din palat. N-o fac, pentru ca sunt prietenul turcilor. Dar nici nu ma sili.

Mehmed privi o clipa in jurul lui si-i paru rau ca nu venise la curte cu toti ienicerii. Emirul Ibrahim avea dovada tradarii domnului. Poate ca nimeni nu i-ar fi luat in nume de rau moartea lui Mihai. E drept ca daca ar fi venit cu toti ienicerii nu ar fi putut intra in palat fara lupta. Ca vechi ostas, nu credea nici o clipa in pregatirea unei rascoale. Pentru un asemenea lucru, Mihai ar fi avut nevoie de oaste numeroasa. Or, de la inceputul domniei acestuia nu se facuse nici o chemare la oaste. In Bucuresti ca si in restul tarii nu se aflau oameni sub arme. Intreaga oaste a lui Mihai, in numar de vreo doua mii si ceva de osteni, isi avea locul in Bucuresti. Garnizoana ienicerilor, aflata sub comanda lui, era mai numeroasa. Deci, asa nu putea fi vorba de o rascoala. Ar fi insemnat curata sinucidere pentru domn.

– Iti vorbesc prieteneste, interveni din nou Mihai-voda dupa un moment de chibzuiala. Stiu ca ienicerilor si camatarilor le datorez multi galbeni. S-a nimerit sa vii tocmai intr-o zi buna. Iata ca a sosit vremea sa va primiti banii. Am facut rost de galbenii pe care-i datorez. Aurul e pe drum. In citeva zile va fi aici. Deci, in ziua de paisprezece noiembrie voi plati datoriile domniei si ale tarii, pana la ultimul galben. Nimeni nu va fi uitat.

Fata turcului se lungi de uimire, iar in ochi i se strecura un licar de lacomie.

– Tu, Mehmed, continua domnul zambind, nu m-ai imprumutat cu nimic. Dar, din prietenie, domnul Tarii Romanesti te trece pe raboj cu douazeci de mii de galbeni.

– Primim eu banii acestia? intreba cu neincredere turcul.

– Te indoiesti de cuvantul domnului? se incrunta voda.

– Totii banii dai la mine?

– Pana la ultimul galben, Mehmed. Ienicerii vor primi peste datorie cate treizeci de galbeni fiecare. Pentru acesti bani m-am indatorat la boierii mei si mi-am vandut toate avutiile. Vreau, in schimb, garantii ca voi avea o domnie lunga. Ca in viitor ienicerii si comandantul lor vor veni la domnul Tarii Romanesti cu prietenie si umilinta.

– Facem act! striga Mehmed, stiind ca nu-l va respecta.

– Asa e bine! aproba Mihai retinandu-si un zambet. Acum, spune-mi, prietene, care e pricina supararii tale?

– Maria-ta, o intoarse comandatul, unsprezece dintre ieniceii mei cei mai buni ai fost omoram, trecut doua nopti.

– Adica acum doua nopti au fost omorati unsprezece ieniceri?

– Asa cum spus.

– Cine a indraznit una ca asta? se incrunta domnul.

– Cae Indru, Costache Caravana, Chirila Zece… Zece Iatagane, Ducu cel Iute si slujitori de la ei.

– Povesteste, comandante! il indemna voda asezandu-se mai bine in fotoliul de rachita.

Turcul nu fu poftit sa sada si nici nu vazu un scaun prin apropiere, dar trecu peste aceasta necuviinta, cu gandul la cei douazeci de mii de galbeni.

– Povestim, povestim, incepu el domol. Ienicerii plecat Ploiesti, petrecere. Facut bairam. Ei dus femei ghiaure la Bairam. Femei facut mare taraboi. Vanatorii aflat acolo si pornim la lupta cu iatagane zburatoare. Omoram la ei unsprezece ieniceri, care ostean mare estem la noi. Noi aflam si trimis ieniceri prindem vanatori. Vanatori disparem. Vrem maria-ta prindem vanatori si ai predam la ieniceri.

– Daca au disparut, de unde sa-i iau?

– Perisini spus, maria-ta, stim unde ascuns vanatori.

Mihai isi retinu o tresarire si continua sa zambeasca prietenos.

– Facem targ, Mehmed. Eu ii caut pe vanatori si ti-i predau. Tu mi-l predai pe acel Persini, care se crede domn al Tarii Romanesti.

– Asta nu putem. Persini prieten de la Ibrahim estem.

– Daca nu l-am legat pana acum pe acel Perisini, am facut-o numai din prietenie pentru tine si pentru emir. Uite ce ne-am gandit: In ziua de saisprezece noiembrie ti-i predau pe acei vanatori. Tu il aduci pe acel Perisini legat. Emirul Ibrahim am sa-i dau treizeci de mii de galbeni si are sa-i treaca supararea.

Mehmed tresari vizibil: „Cainele de ghiaur se va rascula deci in ziua de saisprezece. Inseamna ca stirile emirului nu sunt vorbe goale. Imi voi lua banii in ziua de paisprezece, iar in cicisprezece tunurile mele vor bate zidurile palatului.”

– Estem bun targ! rase Mehmed.

De la palatul domnesc se abatu pe la Perisini. Venetianul porunci vin rece si mancaruri alese. Iar turcul povesti despre cele discutate cu Mihai. Afland ca domnul urmareste sa-l prinda, Roco slobozi niste injuraturi piparate. Cand se potoli, incepu sa rada.

– Ia banii, Mehmed, in ziua de paisprezece! Apoi, avem noi grija de cainele acesta!

Samuel, care tacuse pana atunci, se amesteca in vorba:

– De unde are Mihai-voda asa, pe nepusa masa, aproape o jumatate de milion de galbeni?

– Ce ne pasa noua? riposta Perisini.

– Eu cred ca ne pasa. De ce a planuit rascoala pentru ziua de saisprezece? De ce-si plateste datoriile cu doua zile inainte? Aici se ascunde ceva.

Mehmed il privi tinta, zguduit de acest adevar. Dar venetianul ii dadu un raspuns la fel de tare:

– Isi plateste datoriile mai devreme cu doua zile ca sa adoarma banuielile turcilor in fata unor eventuale pregatiri de rascoala. Primind banii, turcii isi vor cam face de cap. Asta e tocmai ce urmareste acel caine. Galbenii nu-i va pierde. Daca face rascoala, peste doua zile ii va taia pe turci si-si va lua banii indarat.

– Ii va lua de la ei: dar de la camatari? Intreba Samuel.

– De camatari va mai avea nevoie, rase Perisini.

– Nu cred. Intai: nu cred ca Mihai dispune de atatia bani. Domnul acesta e mai viclean decat pare. Te sfa

tuiesc, Mehmed, sa chemi degraba doua mii de ieniceri de la Giurgiu.

– Ai cerut, dar comandant de la Giurgiu nu dam la mine ieniceri. Trebuim firmam de la Poarta. Emir Ibrahim ai trimis vorba venim la cetate Bucuresti cu doua mii cinci sute de ieniceri.

– Si cand va sosi?

– Asta nu stim. Alah stim.

– Trimite degraba stafeta sa se grabeasca! Cere ajutor la Braila, la Harsova! Ai putea cere chiar de la Silistra.

– Braila, Harsova si Silistra nu dam ajutor. Nu prieteni de la Mehmed.

„Un asemenea imperiu destramat si plin de neintelegeri ca acesta, ma mir cum de se mai mentine”, gandi Samuel. Apoi zise:

– In zilele de doisprezece si treisprezece vom vedea daca sosesc banii domnului. Daca nu vor sosi, va trebui sa-l atacam pe Mihai-voda de indata. Ienicerii nostri sunt mai numerosi si mai bine inarmati decat ostenii palatului domnesc. In ziua de paisprezece sa nu te duci la vistierie, Mehmed! Ramai in palatul tau, cu tunurile si cu armele pregatite. Indata dupa impartirea banilor, il vom lega pe domn. Perisini ii va lua locul, iar de rest sa nu te mai ingrijesti. Daca toate lucrurile ies cum am planuit noi, la o saptamana dupa ce se va aseza in scaunul domnesc, Perisini iti va darui o suta de mii de galbeni.

– Asa voi face, incuviinta Mehmed-pasa, ganditor.

– Si sa nu uit, spuse din nou Samuel. Doua sute de ieniceri ar fi bine sa se instaleze chiar de azi in palatul nostru. Asta asa, ca masura de prevedere.


Capitolul 14

In dupa-amiaza de 13 noiembrie a anului 1594 intrara pe poarta de nord a Bucurestilor patru care, strajuite de doua sute de osteni de-ai lui voda. Butoiasele cu galbeni, randuite frumos, erau descoperite, iar soarele aspru de toamna dadea sclipiri aurului. Cativa slujitori cocotati langa butoiase treceau galbenii printre degete, strigand veseli ca domnul isi plateste datoriile. Si doar ei stiau ca butoiasele sunt pline cu pietre, ca numai deasupra lor se aflau cateva randuri de galbeni. La vederea atator bogatii, multimea se inghesuia curioasa si lacoma, iar ostenii luptau din greu ca sa deschida calea libera catre vistierie. Stirea se raspandi iute in toate colturile Bucurestilor. Dupa ce se mistuira carele in curtea vistieriei, cateva sute de osteni urcara pe ziduri si umplura tunurile, gata de bataie. Acea masura nu mira pe nimeni, fiind vorba de asemenea avere uriasa. Oamenii domniei batura strazile strigand si indemandu-i pe toti creditorii sa se infatiseze a doua zi dimineata, la ceasurile opt, in poarta vistieriei. Iar evenimentul acela fu discutat prin hanuri, pe strazi si in casele oamenilor pana dupa miezul noptii.

In dimineata urmatoare, de cum incepu sa se lumineze, camatarii venira grabnic si facura coada lunga, imbrancindu-se cu galagie mare langa poarta incuiata a vistieriei. Grupuri mari de curiosi se adunara mai la o parte, dimpreuna cu unii care asteptau sa le pice vreo pleasca. Mehmed-pasa opri la palatul sau aproape doua mii de ieniceri, dar pe masura ce se apropia ceasul platilor, ienicerii dispareau grabnic, facandu-se a fi uitat de porunca. Astfel ca, pe la opt, comandantul se pomeni ca ramasese cu vreo zece oameni. Mehmed injura pe toate tainele Coranului, hotarat sa-si pedepseasca aprig ostenii. Pana la urma, se potoli si astepta linistit, avand promisiunea vistiernicului Dan ca i se va aduce partea lui de galbeni.

In casa lui Perisini se facura unele pregatiri de lupta, conduse de Samuel, spre hazul venetianului. Iar cand toate fura ispravite cu buna randuiala, cei doi asociati trecura in salon si se asezara in jilturile moi, asteptand vesti de la spioni trimisi la vistierie. Aproape de ceasul platilor sosi de la palatul lui Mehmed un om de legatura si-i vesti ca acolo mai ramasera in jurul comandantului vreo zece ieniceri credinciosi. Auzind asemenea stire, Perisini rase cu pofta. Samuel, alb ca varul, porni iute catre odaile haidamacilor. Le gasi goale. Haidamacii plecasera si ei pe la vistierie, trecand peste porunca. In clipa aceea, Samuel pricepu ca ziua rascoalei e tocmai ziua in care se aflau. Ca se pregatise ceva diabolic. Si ca nimic nu mai poate intoarce lucrurile. Ca nu mai exista nici o iesire. Nu incerca sa se linisteasca. Stia, din pacate, ca intuitia si logica nu-l pacalisera niciodata. Se lovi cu palmele peste fata de necaz si poate ca era pentru prima data in viata lui cand isi exterioriza

astfel sentimentele. Pricepuse in sfarsit ca nu se putea gasi o lovitura mai buna ca aceasta. Mihai ii avea pe camatari si pe ieniceri prinsi intr-o cursa fara iesire. Nici ca se afla o viclenie mai mare, prin care domnul sa-si adune toti dusmanii la un loc si sa-i doboare cu tunurile si sa-i improaste cu sagetile, fara putinta de aparare. Iesi in strada cu disperarea intiparita pe fata, urland:

– Tradare!

Dar strada era plina de lume vesela, grabita. Glasurile lor acopereau glasul lui si nimeni nu-l lua in seama. Alerga inapoi si striga din usa salonului:

– Sutem pierduti, Perisini! Am inteles planurile lui Mihai. Nici eu nu as scapa un asemenea prilej, cand ii ai pe toti ienicerii in mana.

– Aiurezi! se rasti Roco. De o saptamana spui la prostii cu carul.

Din departare se auzi bubuitul tunurilor. Venetianul tresari. In schimb, Smauel isi regasi calmul obisnuit.

Cu putin inainte de ceasurile opt, clucerul Ieremia Baicoianu intari garzile de la portile Bucurestilor. Iar intr-o zi ca aceea, nimeni nu avu ochi sa observe asemenea masura. Portile fura zavorate. Comandantii portilor primira porunca de a nu le slobozi fara hartie de la curtea domneasca.

Printre miile de oameni aflati in fata vistieriei aparura pe neobservate o seama de barbati incinsi cu sabii sau cu arcuri atarnate pe umeri. Sus pe ziduri ostenii lui Mihai-voda sedeau in liniste langa tunuri. Boierii si Preda Buzescu schimbau glume intre ei si nimeni nu le cata in seama. Cand se implinira ceasurile opt, slujitorii deschisera portile mari. Multimea creditorilor se buluci, strivindu-se unii pe altii, fiecare incercand sa treaca inaintea celuilalt din teama de a nu se ispravi aurul inainte de a le veni randul. Cei care apucara sa intre primii fura ienicerii lui Mehmed si abia in spatele lor se adunara camatarii. Intreaga gloata privea nerabatoare spre cerdacurile pustii. Cativa slujitori incuiara portile pe dinafara. In curte parea sa se afle un viespar dintre cele mai indracite. Stroe Buzescu ridica bratul deasupra capului. Cand il lasa pe langa corp, tunurile incepura sa improaste de sus de pe ziduri. In clipa aceea, creditorii si ienicerii pricepura ca nu mai incape scapare. Curand, pe deasupra Bucurestilor se ridica un fum gros cu miros de pucioasa si de carne fripta. Iar groaza si scarba ii cuprinsera chiar si pe cei de pe ziduri.

Auzind bubuitul tunurilor, Mehmed-pasa porni catre vistierie in fruntea celor zece ieniceri credinciosi. Dar abia parasi curtea, cand ii aparu in fata un grup de calareti.

– Parca ne cautai, mestere Mehmed, se auzi glasul lui Caravana. Uite ca am venit la intalnire. Pana azi te-ai numit simplu, Mehmed. De azi incolo te vei numi Sfantul Mehmed-pasa. Dar inainte de a te trece in randul sfintilor nu ma lasa inima sa nu-ti dau o veste buna. La ceasul acesta, numai tu si acesti zece ieniceri va mai aflati in viata. Domnul Tarii Romanesti a pornit lupta impotriva Imperiului Otoman. Si nu stiu, zau, daca are sa-i fie bine chiar sultanului vostru. Pe tine am fi putut sa te lasam cu viata. Dar nu meriti, Mehmed. Tu ai tradat haina de ostean si ai dat-o pe cea de lotru.

Mehmed il asculta doar pe jumatate. Ochii lui urmareau mirati norii de fum care se ridicau dinspre vistierie. Tunurile bubuiau fara intrerupere, iar pe strazile vecine se auzea strigarul multimii, ca un vuiet neintrerupt:

– Moarte turcilor!

Trezit parca din visare, Mehmed repezi mana spre pistol. Fu cel din urma gest al lui. Cutitele lui Cae si Chirila fulgerara prin aer si se infipsera adanc in pieptul lui. La zece minute dupa aceea, clucerul Ieremia Baicoianu veni in goana cailor, cu peste o suta de ostasi. In dreptul celor unsprezece morti se opri indelung si scoase un oftat de usurare. Descaleca fara graba si trase cele doua cutite din pieptul comandantului, stiind ca vanatorii trecusera pe acolo.

Indata dupa pranz fu slobozita poarta de nord a Bucurestilor. Siruri lungi de care duceau mortii departe in campie, catre gropile sapate proaspat. Mii de targoveti se adunasera in grupuri mari aproape de poarta. Priveau ganditori acea imensa procesiune si nu stiau bine daca ar fi timpul sa se bucure sau sa tremure de groaza. Bucurestiul se curatase de dusmani in mai putin de o jumatate de zi, dar Imperiul Otoman era fata de Tara Romaneasca asemenea unui elefant langa un purice. Razbunarea turcilor putea sa fie cumplita. Doi calareti in straie sarace se apropiara de poarta, incercand sa iasa dimpreuna cu acele care mortuare. Pareau grabiti si se strecurau cu multa fereala. Din multime se desprinse un barbat inalt. Vocea lui limpede ii facu pe cei doi sa tresara.

– Hei, Perisini… Samuel! O clipa, domnilor!

Omul acela era Cae Indru. Venetianul scapa o injuratura si incerca sa dea buzna. Maini puternice prinsera caii. Inconjurati de vanatori, cei doi fura siliti sa descalece. Vanatorii ii condusera intr-un loc mai linistit, departe de multime.

– Iti amintesti, domnule Perisini, despre o anumita discutie pe care am avut placerea s-o purtam la hanul Privighetoarea de Aur? intreba Cae. Nu raspunzi. Ma rog! Am sa-ti aduc eu aminte. Atunci sustineai ca e o minune ca un valah stie sa se bata cu sabia. Nu ne cunosti bine, omule. Eu te-am crutat atunci. De data asta, domnul Ducu cel Iute nu te va cruta. El e o alta minune romaneasca. Noi romanii avem tare multe minuni. Iata-l pe domnul Sile Adormitu. Te-a doborat de pe cal doar cu o piatra. Domnul Chirila doboara vrabia din zbor doar cu un cutit. Mi-ar trebui multa vreme ca sa-ti insir macar o parte din minunile romanesti. Ultima minune ai vazut-o azi. Pe Mihai-voda il credeai fricos si prost. Ei, uite ca a omorat intr-un ceas peste doua mii cinci sute de turci, fara sa piarda un singur ostean. Domnule Ducu, ia-ti omul!

Ducu trase sabia si saluta scurt, dar cu multa politete. Fata lui tanara cu trasaturi dulci ca de fata se destinse usor intr-un zambet abia inflorit.

– Poate ca ar mai fi o cale, domnilor, ii opri Samuel. Nu cerem indurare, ci un simplu targ. Averea domnului Perisini se ridica la douazeci de mii de ducati de aur si optzeci si cinci de mii de galbeni. Banii sunt ascunsi intr-o firida din pivnita casei. Ii veti gasi usor. Acum, la inceput de revolta, Mihai-voda va avea mare nevoie de bani. Fara bani, nu va putea sa stranga osti. Luati banii si dati-ne cale libera!

– Tradatorule! striga Perisini, alb de furie. Cu ce drept ai dezvaluit locul ascunzatorii banilor?

Samuel nici nu clipi cand raspunse:

– Stii ca-mi place sa joc cinstit. Cand am venit in Tara Romaneasca nu aveam bani. Averea aceasta a fost stransa aici. Li se cuvine acestor domni. Daca am pierdut, macar sa pierdem cu eleganta.

– Turcii vor fi peste doua saptamani in Bucuresti. Din aceasta cetate blestemata nu va mai ramane piatra pe piatra, grai Perisini amenintator.

– Lasa, domnule Perisini, nu ne duce dumneata grija interveni Chirila. Ti-am oferit o sansa pentru a-ti arata de ce suntem in stare.

– In garda, domnule, striga Ducu!

Sabiile se mangaiara aspru cateva clipe. Ochii lui Roco erau rosii si rai ca ai unui caine incoltit. Incerca unele

lovituri laterale, inselatoare. Ducu para cu promptitudine, fara sa dea un singur pas indarat. Lupta pe viata si pe moarte parea o joaca pentru el. Dupa acele lovituri, Perisini strecura dibaci sabia sub garda vanatorului. Acesta para cu o lovitura data de sus in jos. Pe fata venetianului aparura broboane de sudoare. Adversarul parea de otel. Cateva clipe, sabiile suierara aspru. Roco nu mai lucra metodic. Lovea la intamplare. Daduse tot ce stia. Isi reveni pe neasteptate. Pe fata ii aparu un zambet rau. Vanatorul ghici urmatorul atac in sclipirea ochilor lui Roco. Para cu indemanare impunsatura directa, din fata, si porni pentru prima oara la atac. Perisini se indoi domol si cazu in genunchi, cu beregata strapunsa.

Cae Indru se intoarse fara graba catre prietenul mortului.

– Domnule Samuel, esti liber sa pleci! Nu stiu ce ma face sa-ti daruiesc viata. Poate inteligenta domniei-tale. Poate un dram de intelegere. Ai vrut sa-l vezi pe Roco domn al Tarii Romanesti. Ti-am ghicit jocul de mult. N-ai reusit. Umbla sanatos! Departeaza-te de pamantul romanesc! A doua oara, daca te intalnesc, nu voi mai fi binevoitor.

Samuel nu scoase o vorba. Isi ridica palaria, in semn de salut, si vru sa se mistuie prin poarta de nord a Bucurestilor.

– O clipa, domnule Samuel! striga din nou Cae. Nu vrem sa incapa nici o solie catre Poarta inainte de a ne asigura noi impotriva turcilor. Ramai in Bucuresti. Nimeni nu se va atinge de domnia-ta pana ce vom avea putinta sa-ti dam cale libera.

– Ati socotit cu mare intelepciune, domnule Indru, se inclina Samuel. Daca as fi plecat, garnizoana turceasca din Giurgiu ar fi aflat in cateva ceasuri despre rascoala.

Strainul se pierdu curand in multimea targovetilor.

– Ai facut rau slobozindu-l, domnule Cae! zise Costache Caravana. Samuel va ascunde aurul din nou.

– Nu, prietene. Ma pricep la oameni. Catre seara, vom merge sa ridicam aurul din casa lui Perisini. Iar daca Samuel ar ramane sa lupte alaturi de noi impotriva turcilor, as fi din cale-afara de bucuros. E unul dintre cei mai isteti oameni din cati am intalnit pana azi.

Dinspre palatul domnesc se auzeau urale puternice. Mihai-voda rupea insemnele datoriilor si anunta poporul ca s-a tras de sub jugul turcesc. Vorba lui limpede si puternica se auzea pana departe:

– Si a venit vremea sa ne ridicam impotriva dusmanilor. Sa daramam jugul turcesc. Sa stim ca tot ce se agoniseste aici e al nostru. Sa nu mai fim jumuliti si jefuiti in numele unei ipocrite piretenii. Sa fie capitala tarii cu adevarat la Bucuresti, nu la Constantinopol. Sa nu ne mai invete nimeni cum sa traim si cum sa ne chivernisim. Sa facem a se sti ca dragostea de tara si de libertate sunt mai puternice decat tunurile si ostile cotropitorilor. Sa facem a se sti ca natiunile mici nu sunt si nu trebuie sa fie la cheremul cuiva. Iar zicatoarea romaneasca s-o invete toti dusmanii si sa n-o uite niciodata: „Buturuga mica tastoarna carul mare!”


Capitolul 15

Peste Campia Baraganului se pornira primele semne de iarna. Era in ziua de 17 noiembrie 1594. O ploaie subtire, maturata de vant, se spulbera fara incetare, gonind vietuitoarele spre ascunzisuri tainice. Catre pranz se transforma in mazariche cu bob marunt, intepator, care suna aspru pe pojghita subtire de inghet ce acoperise campia pana departe. In acea zi, a treia dupa uciderea turcilor, Mihai porni in graba cu ostile sale afara din cetatea Bucurestilor. Calare pe un cal alb, focos, domnul iesise prin poarta de sud, privind cu dragoste spre miile de oameni care-i strigau numele si-i faceau semne prietenesti. Fata lui, inca tanara, frumoasa, cu trasaturi parca daltuite, era plina de lumina. Vantul rece ii invaluia pieptul puternic si-i racorea fruntea infierbantata. Un an intreg, supusii il crezusera slab si fricos. Fusese un an de cautari. De planuri si de chibzuiala adanca. Umblase pribeag ca o umbra printre zidurile palatului domnesc. Nu-i pasase atat de batjocura turcilor, cat il durusera acele cautaturi mirate si mahnite ale unora dintre oamenii lui. Il amarasera privirile indiferente ale multimilor. Il crezusera tradator si fricos. Acum, oamenii il aclamau si-l intelegeau, si parca in privirile lor calde se ghicea parerea de rau ca gandisera altfel despre el. Acum stiau ca nu luase scaunul domnesc in scopuri de imbogatire sau de fala. Stiau ca e de-al lor. Ca e cu trupul si sufletul alaturi de ei. Ii era cald de atata bucurie. Simtea nevoia sa se descheie la gat.

In fata lui calareau vanatorii. Ii privi din spate pe rand, cu toata dragostea. Vant Salbatic, acel cal cum nu vazuse mai frumos, salta sprinten, ducandu-l pe Cae Indru ca pe-un fulg. Tanarul acesta cu mana si mintea agere facuse intreaga legatura cu principatul Transilvaniei. Dar la curtea din Alba-Iulia, numele lui era de ocara. Ce tainice legaturi se aflau intre el si Iojica? Ce-l mana pe acest minunat tanar sa-si primejduiasca viata pentru Tara Romaneasca? Cine era oare acest Cae Indru? Negasind raspuns, isi muta privirile catre Costache Caravana. Vanatorul parea un bolovan mare, legat pe saua Zambilicai. Un cal cu nume de iapa. Un barbat cu figura de balci, cu inima mare si viteaza. Era tot ce stia despre el. Chirila Zece Cutite nu se afla printre vinatori. Il intalnise cu ani in urma, prin munti. Nu stia de unde vine si incotro merge. Se legase intre ei o tainica prietenie. Acel om uscativ si scump la vorba, cu privirea aspra, ii pomenise pentru prima oara despre nenorocita soarta a poporului roman, impartit si resfirat sub diferite stapaniri. Cine era Chirila si din ce locuri se tragea el, ramasese o taina ca si numele lui de acum, care nu putea sa fie acesta. Il privi pe Ducu cel Iute. Acea sabie apriga. Acel baietandru cu figura de fata, care rosea din te-miri-ce pana-n albul ochilor. De unde rasarise tanarul acesta? Iata o gramada de oameni despre care nu stia decat ca-i sunt prieteni. Isi muta privirile la Petrache cel Mic. Barbat cat un munte, cu accent moldovean, cu voce naprasnica si ochi de copil. Il intalnise candva la o stana in Parang. Ce vanturi il purtau oare pribeag? Nita Prastie. Lunganul cu zambet naiv, care lua vrabia din zbor cu prastia, nu vorbea niciodata despre el.

Domnul zambi gandindu-se ca inca nu se pomenise o prietenie ca a lor in care sa nu stie mai nimic unii despre altii. O singura trasatura comuna le gasi tuturor: iubeau neamul romanesc mai mult decat isi iubeau viata. Si, vorba lui Cae Indru: „Erau doar cateva din minunile neamului nostru”.

Voda se ridica in sa. La spatele lui calareau veseli Stroe Buzescu, clucerul Ieremia Baicoianu, banul Mihalcea, capitanul Cocea, vistiernicul Dan si batranul Vintila Baicoianu, urmati de doua mii de calareti, in care vantul se izbea neputincios ca intr-un zid. „Doua mii de calareti, zambi voda. Iata prima din cele doua stiri cu care pornesc impotriva unui imperiu. Sa zambesc oare pentru naivitatea mea sau pentru curajul meu? Pentru curaj! Primul hop l-am trecut fara sa pierd un singur ostean. Dar cite hopuri va mai trebui sa trec? Oare cati dintre cei care au plecat acum cu mine vor mai apuca primavara? Ce ganduri naroade! Cum de-mi venira dupa primul hop? Oare se strecoara cumva frica in sufletul meu? Sigur ca se strecoara. Adica, nu! Adevarul e ca mi-a fost frica de la inceput. Zau ca-mi vine sa rad! Doua armate, una din doua mii de oameni si alta de trei mii cinci sute, impotriva unui imperiu? Cui nu i-ar veni sa rada? Ei bine, mi-e frica. Daca nu mi-ar fi frica, as fi nebun. Oare ce-i frica? Sa fie un simtamant care se naste din senin sau un rezultat al ratiunii? La mine e un rezultat al ratiunii. Cu cat ma gandesc mai mult, cu atat mi-e mai frica. Zau ca mi-e al dracului de frica! Cinci mii cinci sute de romani impotriva unui imperiu care poate ridica, fara sa-i pese, sute de mii de osteni. Un imperiu care a zdruncinat din temelii Asia, Africa si jumatate din Europa. Doamne, ce-o sa mai clatinam imperiul acesta! Se vede ca toate natiunile mari au o anumita lacomie. Privesc spre popoarele mici cum priveste lupul catre miel. Calca peste ele cum calca zimbrul o crenguta. Am vazut o data un zimbru care a calcat intr-un spin, si din spinul acela i s-a tras moartea. Fiecare om are dreptul la viata, la libertate, la dragoste, la bucurii, la visuri. Daca ii iei aceste lucruri, e pe jumatate mort. Oare Cae Indru si prietenii lui de ce-si pun viata in primejdie? S-a nascut oare sultanul turcilor cu alte drepturi? Doamne, iarta-ma!”

Bucurestiul ramasese departe. I se vedeau doar turnurile inalte. Oastea lui Mihai-voda se afla in doua paduri. Din fata aparura calareti. Erau ostile Transilvaniei, conduse de Horvįth Mihįly, Bekes Stefan si Kirįly Albert. Cele doua osti se intalnira curand. Boierii si vanatorii se desfacura in laturi, lasand domnului drum de intalnire cu comandantii lui Sigismund. Capitanul Kirįly Albert, nascut undeva in provincia Gemeri din Ungaria de Sus, se facuse vestit in razboaiele conduse de Stefan Bįthory, regele Poloniei, impotriva muscalilor. Inalt si suplu, cu ochii scanteietori de inteligenta, cu fata deschisa, prietenoasa, placu de indata lui Mihai-voda. Tanarul comandant il privi pe domnul Tarii Romanesti, bucuros ca chipul lui falnic e asa cum si-l inchipuise. Cu un gest firesc, degajat, isi salta caciula mare, brumarie si facu o plecaciune adanca in fata omului care indraznise a da atat de mare stricaciune trupelor de ieniceri. Horvįth si Bekes abia catadicsira sa-si plece usor fruntile. Domnul, nevanitos din fire, nu dadu importanta unui lucru atat de marunt si le raspunse la salut cu prietenia datorata unor aliati.

– Fiti bineveniti in tabara noastra! striga prietenos.

– Noi n-am venit in tabara domniei-tale, raspunse acru Horvįth. Stapanul nostru, principele Transilvaniei, ne-a trimis in Tara Romaneasca pentru a o scapa de turci. Vom lucra asa cum vom crede de cuviinta, pentru faima principelui nostru. Alt conducator nu avem.

Kirįly Albert se salta in sa scanteind de manie, si glasul sau se auzi pana departe:

– Cine a venit pentru faima poate pleca acasa!

– Ai vorbit bine, prietene! se incrunta Mihai-voda. Principatul Transilvaniei e la fel de amenintat ca si Tara Romaneasca. De nu vom fi uniti, turcii ne vor bate pe rand. Iar daca numai pentru faima ati venit in partile acestea, e mai bine sa va intoarceti acasa. Nu avem nevoie de asemenea aliati.

– Ai sa dai socoteala in fata principelui! se otari Bekes.

Mihai il privi aspru, iar glasul lui avea rezonante metalice cand ii raspunse:

– Domnul Tarii Romanesti nu da socoteala decat in fata lui Dumnezeu. Pieriti din fata mea, altfel pun sa va bata cu ciomegele, ca pe niste slugi razvratite!

– Acasa, cainilor! urla Kirįly Albert ducand mana la sabie.

– Veti plati amandoi pe loc! striga Horvįth, facand semn trupelor, aflate destul de aproape.

Mihai-voda se ridica in scari si intinse mana spre padure.

– Priveste, Horvįth! Priveste, Bekes!

Cei doi intoarsera capetele. Dinspre una din paduri se apropia in randuri stranse o armata numeroasa. In fruntea ei calca mandru Preda Buzescu, insotit de Chirila Zece Cutite.

Vazand asemenea primejdie, cei doi comandanti mai lasara din trufie. Totusi, Horvįth scoase sabia pe jumatate impotriva lui Kirįly. Cutitul lui Cae ii curma gestul, infigandu-se adanc in brat, ceva mai jos de cot. O clipa fu primejdie de incaierare intre armate. Bekes se uita pe rand la oamenii lui Voda. Frica i se citea pe fata. Cu un gest violent, intoarse calul si dadu ordin trupelor lui sa-l urmeze. Horvįth facu la fel. Dar, spre mirarea lor, abia ii urmara vreo opt sute de osteni. Si chiar printre acestia, multi trecura cu privirile in pamant. Cei o mie sapte sute de transilvaneni de sub comanda lui Albert facura o manevra iute si se regrupara in spatele drumului. Cand totul se termina cu buna randuiala, Kirįly Albert se inclina adanc si striga, sa se-auda pana departe:

– Asteptam comanda voastra, maria-ta!

Voda se ridica in scari, iar comanda lui fu destul

de scurta:

– Spre Giurgiu, prieteni!

La un semn al Domnului, comandantul ardelenilor trecu in fata intre Cae Indru si Costache Caravana.

– Ai mina iute, domnule! ii spuse Albert lui Cae in loc de multumire.

– Si inima prietenoasa, rase acesta.

Chirila se alatura Domnului, din mers. Armata Bucegilor se vedea limpede pe liziera padurii.

– Astept ordine, maria-ta! spuse aspru.

– Ordine? rase Voda. Te voi dezamagi. Trei mii sapte sute de osteni imi ajung pentru Giurgiu. Du-te cu oastea inapoi in Bucegi! Va veni o vreme cand voi avea mare nevoie de acesti oameni. Pana atunci nu ma ating de armata din Bucegi.

– Cum a fost la Bucuresti, maria-ta?

– Cum a fost, ce?

– Lupta. Cati oameni am pierdut? Aud ca dupa plecarea mea cetatea Bucurestilor a fost atacata de un detasament de turci aflati in trecere prin aceste locuri.

– Lucrurile nu stau chiar asa, rase voda. Alaltaieri mi-a venit stire ca vreo trei sute de turci trec dispre Timisoara catre Giurgiu. Ieremia Baicoianu i-a inconjurat cu o mie de oameni. N-a fost nici o lupta. Pe turci i-am pus sa intareasca zidurile Bucurestilor.

– Atunci, te las cu bine, maria-ta!

– Cu bine, comandante!

Armata Bucegilor se imparti in palcuri mici si o lua fiecare in alta directie, cu consemn de intalnire sus pe platoul de langa Babele. Asa facuse si la venire, astfel ca nimeni nu-si inchipui o asemenea armata.

Oastea lui voda isi urma drumul ei catre Dunare. Dupa vreo doua ceasuri, aparu in zare cetatea Giurgiu. Mihai isi struni calul si-l aduse in frunte, langa vanatori.

– Orasul are o mie cinci sute de ieniceri si patru mii de osteni pedestri, ii spuse lui Kirįly. Nici o stire nu a scapat de la Bucuresti incoace. Daca-i prindem nepregatiti, ii dam usor peste cap. Ne vom strecura pe langa padurea din dreapta. Asa vom fi vazuti mai greu. Cand vom ajunge la pomul acela rotat, ne despartim intr-un arc mare. Domnia-ta in stanga, eu in dreapta. Iscoadele mele au adus stiri ca turcii din Giurgiu isi vad in liniste de treburile lor. In asemenea situatie, cred ca vom razbi usor. Totul e sa ne miscam iute, pana nu apuca sa organizeze apararea orasului.

Kirįly saluta scurt si-si aduna comandantii de palcuri din mers. Erau ceasurile douasprezece si jumatate. Poleiul parca nu mai arata atat de aspru in apropierea Dunarii. Dupa doua ceasuri, orasul era in flacari. Peste trei mii de turci trecusera prin sabiile crestine. Incolonati asa cum venisera, oamenii lui voda luara drumul Bucurestilor. In urma oastei, trei sute de care duceau arme turcesti, alimente si haine. Patruzeci de mii de galbeni adunati din oras fura impartiti frateste intre osteni, dupa datina. Doua sute cincisprezece osteni nu-si primira drepturile, ramanand sa doarma pentru totdeauna in pamantul de la marginea Dunarii.

Stafetele iuti pornira spre Constantinopol, ducand primele vesti despre cele doua mari stricaciuni facute de Mihai turcilor, in mai putin de o saptamana. Numele domnului Tarii Romanesti, necunoscut pana atunci, incepu sa circule de-a lungul Balcanilor si chiar la Constantinopol. Iar negustorii trecatori pe la Giurgiu purtara cu ei niste vorbe care umplura de uimire multe dintre capitalele Eurpei.

Domnul isi spalase mainile si fata, dar hainele ii erau manjite de sange de sus pana jos. Cei care-l vazusera luptand il asemuiau cu un fulger picat din senin. Glasul lui manios parea bubuit de tunet. Nimeni nu bagase de seama sa fi lovit de doua ori in acelasi dusman. O singura lovitura de sabie zdrobea orice impotrivire. Parea un munte care se pravale, daramand totul in calea lui. In timpul naprasnicei lupte. Cae Indru calari la dreapta domnului. Cutitele lui zburau rar prin aer, dar de fiecare data ele ajungeau in clipa in care viata lui voda era in primejdie.

Ostile pusera tabara mare la manastirea Sfintii Petru si Pavel, aflata cam la un sfert de ceas calare departe de Bucuresti. Domnul intra in palatul domnesc, unde iscoade bune il vestira ca emirul Ibrahim vine dinspre Timisoara cu doua mii trei sute de ieniceri.

Albert Kirįly scrise o lunga scrisoare catre Sigismund Bįthory, din care spicuira printre altele: „… iar maria-ta sa nu creada in urzelile lui Bekes si Horvįth. Rar mi-a fost a vedea oameni cu mai mare necuviinta si lasitate. Tactica de lupta a celor din Tara Romaneasca se osebeste de a noastra. Domnul Mihai spune mereu ca avantul si repeziciunea sunt armele cele mai sigure. Nu i-am cunoscut pana acum pe acesti oameni. Alaturi de ei, parca ai siguranta dinainte ca vei castiga lupta. Cand sunt respinsi, se agata de dusman de parca sunt lipiti de el. Cand crezi ca au fost rapusi, atunci scot strigate mai mari de biruinta. Si se arunca unul pentru celalalt in primejdie, lucru destul de rar prin alte parti. Pe unde am luptat eu inainte era altfel. Numai prietenii se ajutau intre ei. Si fiecare lupta sa-si apere viata lui. Comandantii sedeau in urma si conduceau atacurile din locuri ferite. Mihai-voda lupta numai in fruntea ostilor. In luptele de la Giurgiu i-am vorbit despre rostul comandantului. A ras. M-a lamurit ca el are osti putine si nu se bizuie pe numar si pe arme. Asemenea tactica merge numai la armatele mari. Ca domnul trebuie sa fie in frunte ca pilda de vitejie, iar conducerea luptei se poate face si din locurile primejdioase cand ai osti putine. Acum ii dau dreptate. E intelept si viteaz. In doua ceasuri a spulberat ostirea turceasca din Giurgiu. Racnetul domnului m-a facut sa ma cutremur – si maria-ta stii ca nu sunt fricos din fire. Dar cum scriu eu aici nu pot cuprinde sub pana cum s-au fost intamplat. Am vazut multime mare de turci lepadand armele, fugind si strigand cu groaza «Mika-li-oglu».

Albert Kirįly

20 noiembrie 1594”

Mihai-voda se aseza pe o banca tare, de lemn, din odaia lui de lucru. Era obosit. In ochi i se citea un licar de multumire. „Am trecut si al doilea hop. Urmeaza al treilea si cate or mai veni dupa el. De fapt, e doar inceputul. Cainele de Ibrahim vine asupra Bucurestilor cu doua mii trei sute de ieniceri, numai oaste aleasa. Al treilea hop trebuie sarit fara pierderi din partea ostilor noastre. Ibrahim e viclean. Il vom bate prin viclenie.”

– Auzi, Baicoiene? striga dupa un timp de gandire. Catre seara, pofteste-i pe vanatori in ospetie la noi! Am nevoie si de sfatul lor. Sa intre pe poarta cea mare si sa bata tobele cand vor intra ei! Acum nu ne mai ferim prieteniile de nimeni. O clipa! Era sa uit: Spune bucurestenilor sa nu mai umble cu frica pe strazi. Sa doarma cu usile descuiate si sa-si scoata fetele de prin pivnite. Sa rasufle in voie, ca gospodarul in casa lui. Cand crezi ca va ajunge Ibrahim aici?

– Maine catre pranz, maria-ta. In drumul lui nu a facut stricaciuni ca de obicei. E vulpe vicleana acest emir. Se poarta de parca nu ar sti nimic din ce s-a petrecut aici.

– Ne vom purta si noi la fel, zise voda. Daca va fi sa dam lupta cu el, nu o vom da in oras. La inceput de iarna ar fi greu sa dregem unele stricaciuni mai mari. Maine dimineata ne mutam in tabara de la manastirea Sfintii Petru si Pavel.


Capitolul 16

A doua zi la pranz, emirul Ibrahim se opri cu ostile la marginea Bucurestilor si lua cvartir acolo, punand imprejur intarituri de tunuri. Vazand asemenea gloata de turci, locuitorii se speriara si se uitau mirati de pe ziduri dupa ostile lui voda plecate in graba.

Turcul trimise solie la domn, vestindu-l ca vrea sa ierneze la tara, iar dupa datina ar avea nevoie de ceva bucate pentru ieniceri si zece mii de forinti. Solii gasira poarta palatului incuiata. Ostenii de paza ii instiintara ca domnul nu se afla in Bucuresti.

– Se ascunde, cainele, intre zidurile palatului, striga Ibrahim. Te dibui eu, pui de naparca!

Porni spre palat intr-o vizita, chipurile de prietenie, in fruntea a doua mii de ieniceri. Trecand prin oras se purta binevoitor. Intr-o piata arunca din mers cateva monede de aur pentru miluirea saracilor. Cand afla ca palatul e cu adevarat pustiu de domn si de osteni, turba de manie, dar isi ascunse cu grija supararea sub un zambet plin de bunatate. La iesirea din oras il intampinara Cae Indru dimpreuna cu cativa boieri.

– Alah sa fie cu tine, Ibrahim! il saluta Cae.

– Si cu voi, prieteni! Oare preainteleptul domn al Tarii Romanesti poposeste cumva la Targoviste? Alah sa-l tina in pace!

– Da’ de unde, luminatia-ta?! Mihai-voda poposeste in tabara de la manastirea Sfintii Petru si Pavel. E foarte aproape de aici.

– Ati pus tabara de iarna afara din oras? se mira emirul.

– E loc mai mult acolo pentru cei zece mii de osteni.

– Zece mii? se incrunta Ibrahim. De ce atat de mare oaste?

Avem stiinta, luminatia-ta, ca la primavara maritul vizir Sinan-pasa va porni lupta mare cu Apusul. Ca supusi vrednici, ne-am gandit sa intram atunci cu ostirea sub comanda marelui-vizir. Dar despre asta iti va da mai multe lamuriri domnul Tarii Romanesti. Vazand oastea luminatiei-tale, ne-a poruncit sa-ti prindem calea si sa te poftim degraba in tabara noastra.

„Nu are el zece mii de osteni, gandi Ibrahim, dar pana aflu numarul lor nu ma incumet la nimic.”

– Sa mergem! raspunse brusc, lepadand ienicerii si pastrand langa el cincizeci de suitasi.

Mihai-voda si Ibrahim se intalnira intr-o odaie nu prea mare din cladirea manastirii. In sobele mari ardea un foc vesel, dand odaii o atmosfera calma, prietenoasa. Luara loc unul in fata celuilalt, in niste jilturi inalte si moi.

– Ai multi osteni, observa Ibrahim.

– Si multi dusmani, luminatia-ta.

– Pe timp de iarna, nimeni nu se incumeta la razboi.

– Asta m-am gandit si eu, zambi voda. Daca ii slobod pe la casele lor, in primavara nu mai am putinta sa-i adun, din lipsa de bani. S-ar putea sa fac rost peste iarna de ceva bani, dar acum nu am destui galbeni sa le dau lefile din urma. Daca nu-i platesc, la primavara nu mai pun mana pe ei.

– Maine iti trimit banii de care ai trebuinta, promise emirul. Nu se cade sa tii in leafa pe timp de iarna atata armata. Ea apasa greu vistieria tarii. Te poftesc mai pe seara in tabara mea, sa facem socotelile.

„Sa poftesti pe mutu! gandi voda retinandu-si un zambet. Maine pe vremea asta as fi dincolo de Dunare, cu capatana in fundul unui sac. Lasa, ca ai sa vezi tu la noapte pe dracu’.”

– In asta-seara nu am putinta, raspunse Mihai. Unele lucrari grabnice ma opresc aici. Dar daca luminatia-ta m-ar pofti maine la pranz, ar fi multa cinstire pentru mine.

Ibrahim aproba bucuros, gandindu-se ca maine la pranz isi va randui ienicerii pe picior de plecare. Il va prinde pe Mihai si, pana sa afle romanii, se va adaposti cu domnul ghiaur in cetatea Giurgiului.

Innoptase de mult. Peste Bucuresti se abatu o pala de vant caldut, ca un protest impotriva iernii. Pe cerul inchis multe nopti la rand aparura ici-colo cateva stele. In curtea bisericii Bunavestire se statornicise linistea. Biserica fusese ridicata cu cativa ani inainte, in curtea palatului doamnei Mavrotidis, acea grecoaica vaduva si evlavioasa care de la mila proniei ceresti tinuse vreo trei sau patru barbati cu binecuvantare si inca vreo doi sau trei pastrati in rezerva pentru unele cazuri de trebuinta. Gurile rele spuneau ca grecoaiaca isi otravise primul sot. Ca unchiasul acela – care sa tot fi avut cam la optzeci de ani se dovedise cam muieratic. Gurile rele mai spuneau ca doamna Mavrotidis era in al douazeci si cincilea an al vietii si se prezenta grozav de frumoasa si nurlie. Afland despre unchiasul ei ca se cam abate pe la unele vaduvioare de prin imprejurimi, tanara femeie isi otravise sotul intr-un moment de gelozie si luase drumul catre Dunare. De atunci nu se mai auzise nimic despre ea. Palatul, ramas cu multa mobila scumpa, inconjurat de ziduri puternice, slujise in vremea din urma ca loc de popas sau de iernare unor trupe de ieniceri.

Emirul Ibrahim dormea linistit in patul frumoasei grecoaice, fara sa viseze macar la primejdia in care se afla. Odaile multe si biserica adapostira pe cei mai multi dintre ieniceri. Iar cei care nu incapura in numeroasele odai ocupara camarutele fostilor slujitori. Pe la colturi de curte se randuisera straji. Tunurile ramasera dincolo de ziduri, asezate in pozitie de lupta. Alte tunuri fura asezate in fata portilor grele, gata sa sloboada foc in caz de atac al romanilor.

In spatele palatului se intindea pana departe o padure cu copacii rari si cu tufaris mult. Spre dreapta, zidurile palatului coborau pana la malul Dambovitei. Apa, care prinsese inainte cu cateva zile o pojghita subtire de gheata, curgea linistita, atingand zidurile de piatra cu clipocit lin. Cateva tufe cu radacinile iesite dintre pietrele zidurilor isi aplecau mult crengile crude, mangaind apa.

Trecuse de miezul noptii. Garzile turcesti se schimbasera de mult. Vantul se mai intetise si facea sa geama padurea. Cae Indru se ridica de sub o tufa. Apa Dambovitei ii ajungea pana la genunchi. Miscandu-se, il calca zdravan pe Costache Caravana. Vinatorul isi inabusi o injuratura si se gandi nu tocmai satisfacut: „Daca m-ar vedea Zambilica in ce namol si aparaie am ajuns, s-ar imbolnavi de inima rea. S-ar putea sa mai fie prin apa asta niste lipitori mari cat iataganele. Parca e mare lucru sa se urce pe mine cateva? Astea se baga pe unde nici nu crezi si iti sug sangele si te vlaguiesc. Poate ca am nitel noroc. Acum, la sfarsit de noiembrie, or fi intrat si ele la iernat. Pe urma, nu se stie daca vad ele noaptea prin apa.”

Cae il izbi cu cotul. De frica lipitorilor, incepuse sa bombane. Mai sezura un timp nemiscati. Numai vantul se auzea. La cativa pasi de ei se afla o gura de canal ca o mica pestera sapata in zid. Cae se apleca spre canal si-i pipai peretii. Caravana nu putea trece pe acolo. Peretii erau prea apropiati. Ramanea sa strabata singur drumul acela, care ducea probabil undeva in subsolul palatului. Un zidar care lucrase candva la acea canalizare spusese ca pe acolo se poate ajunge in palat cu oarecare usurinta. De reusita lui Cae depindea intreaga actiune din noaptea aceea. Canalul nu mai fusese folosit de multa vreme. Peretii lui erau uscati. Tanarul judeca mult inainte de a se face nevazut pe drumul acela neobisnuit. Daca intalnea surpaturi pe canal, era nevoit sa se intoarca. Se mai putea intampla sa nimereasca intr-o bucatarie sau intr-o baie. Iar acelea sa fie ocupate de turcii care se odihneau la asemenea vreme. Sau se putea ca intreg canalul sa se termine undeva cu niste tuburi mult prea inguste pentru un loc de trecere. Zidarul de la care luase informatii spusese ca nu mai stie daca se mai facusera ceva lucrari la canalizarea veche. Timpul era pretios. Ii sopti lui Caravana sa se intoarca in padure si sa astepte la locul de unde plecasera. Intra in canal cu oarecare greutate si incepu sa se tarasca. Umerii lui stergeau peretii. Cloatele de caramida ii juleau mainile. Pe masura ce inainta, duhoarea era de nesuportat. In unele locuri trebuia sa-si adune mult umerii. Ajunse curand la o ramificatie. Doua canale ceva mai inguste se continuau in dreapta si stanga. Isi urma drumul constatand cu necaz ca peretii devenisera ceva mai stramti. I se paru o vesnicie de cand se tara pe drumul acela. Fruntea lui se izbi de un zid. Tresari speriat, banuind o prabusire mai veche care-i stavilea drumul. Dar mana care pipaia nu mai simti zidul. Se ridica in picioare. Salta mainile deasupra capului, fara sa dea de un acoperis. Peretii din jur erau alunecosi. Incepu sa pipaie fiecare palma de perete. Intalni o noua gaura de canal, ridicata ceva mai sus. Se strecura pe ea si-si continua drumul taras. Undeva in fata lui intunericul parea ceva mai slab. O raza de speranta incolti in inima tanarului. Isi indoi sfortarile si nu mai lua in seama unele zgarieturi. Ajunse, curand, intr-un nou camin. Deasupra lui se zarea cerul. Un cer intunecos si aspru. Peretii caminului erau din caramida, pe care se formase cu timpul o pojghita de muschi alunecos. Un om indemanatic ar fi putut sa se catere pe el cu oarecare greutate, mai ales ca adancimea lui nu depasea doua staturi de om. Prinse in palma o iesitura a zidului, cata sprijin pentru picioare si inainta cu multa precautie. Afara, vantul canta subtire in crengile copacilor. Cae Indru iesi in dreptul unei foste bucatarii. Tufele mari, crescute in neoranduiala, il adapostira curand. Pe zidurile inalte nu se auzea zgomot de pasi. Strajile dormeau cu siguranta in aparatorile de caramida. Sub soproanele lungi, caii nu-si aflau astampar. La unele ferestre se vedeau lumini palide. Tanarul se misca repede de langa zidurile palatului. I se parea ca se despartise de Caravana cu cine stie cate ceasuri inainte. Ochii lui ageri se obisnuira iute cu intunericul de afara. Trecu de un nou colt al masivei cladiri. Spre dreapta se vedea destul de lamurit o arcada, pe sub care inainta o carare pana la un bazin cu apa. Ocoli bazinul. Portita de fier din zidul imprejmuitor trebuia sa fie prin apropiere. Daca nu se aflau straji in locul acela, insemna sa aiba noroc din plin. Se lasa totusi la pamant si se tari spre zid. La cel mult douazeci de pasi in fata lui, doi oameni sedeau de vorba. Erau strajile turcesti care pazeau usa aceea dosnica. Acoperit de tufele dese, inainta cu multa bagare de seama. Il mai desparteau cel mult zece pasi. Trase din teaca doua dintre faimoasele sale cutite, dar nu indrazni sa le arunce. Un strigat ar fi fost de-ajuns pentru a ridica tot palatul in picioare. Nu se asteptase la asemenea ghinion. Daca turcii ar fi pus o singura straja acolo, treaba s-ar fi rezumat la o simpla joaca pentru el. Timpul se scurgea repede. Trebuia sa se grabeasca. Lua de pe jos un bulgare de pamant si-l arunca in zid, ceva mai incolo. Turcii se oprira din vorba. Spera ca, alarmat de zgomot, va porni numai unul in directia aceea. Dar, spre necazul lui, cele doua straji mersera impreuna. Abia se departara cei doi, cand ii incolti in minte un plan nou. Langa usa se afla o adancitura. Din cateva salturi, isi gasi adapost acolo. Strajile revenira. Erau in dreptul lui la cel mult un pas. Tanarul prinse cate un cutit in fiecare mana. Cele doua straji se schimbau de pe un picior pe celalalt. O clipa, se intoarsera cu spatele spre zid. Era clipa pe care o asteptase Cae. Facu un salt. Bratele lui lovira aproape in acelasi timp. Unul dintre cei doi gemu puternic, dar geamatul se pierdu in fosnetul vantului.

De-a curmezisul usii se afla un drug mare de fier, prins in niste inele fixate in zid. Trase drugul fara multe eforturi, semn ca prin usa aceea se mai umblase chiar de curand. Scoase din buzunar o cheie grea, de forma ciudata, cu trei colturi. Broasca aluneca, scrasnind usor. Deschise usa si se strecura afara, aproape de malul Dambovitei. O cararuie pe care nu o observase mai devreme ducea pe langa zidul imprejmuitor, direct in padure. Caravana astepta ascuns in intunericul primilor copaci. Undeva in departare cantau cocosii dinspre ziua. O mie de osteni inarmati cu topoare scurte si grele paseau pe varful picioarelor in urma lui Cae Indru.

Cand se lumina de ziua, intreaga oaste otomana trecuse pe sub topoarele romanesti. Mai ramasese in viata doar comandantul, marele-emir Ibrahim. Acel conducator falos, care visase ca va duce cu el capatana lui voda, chiar in ziua aceea.

Cazura astfel in mainile romanilor cam la trei mii de cai, douazeci de mii de galbeni, cincisprezece mii de forinti, arme, noua tunuri si multe bagaje. Clucerul Ieremia Baicoianu il duse pe emir la paltul domnesc, in fata lui voda. Ibrahim era ingrozit. Nu-si putea ierta greseala de a nu fi pus mare paza in jurul palatului. Trufia il nimicise. Incerca sa-l sfideze pe domn, dar se vedea de departe ca teama e mai puternica decat aerul pe care si-l luase.

– Ai sa platesti cu viata, caine, pentru stricaciunea pe care ai facut-o! se rasti el. Stii bine ca sunt sfetnicul sultanului.

– Va veni si randul stapanului tau, raspunse domol voda. Pregateste-te de moarte, Ibrahim! Roaga-te lui Alah al vostru pentru pacatele tale!

Pana in clipa acea sperase ca Mihai-voda nu va indrazni sa-l omoare. Pe fata i se asternu o paloare ca de om care si-a pierdut respiratia. Se uita imprejur, dar nu vazu fete incruntate, ci calme, semn ca nu se mai poate negocia nimic. Buzele incepura sa-i tremure.

– Platesc rascumparare, bolborosi cazand in genunchi. Cincizeci de mii de galbeni.

– Nu, Ibrahim!

– O suta de mii. Sunt mai bogat decat marele-vizir. In doua saptamani aveti banii.

– Nu, Ibrahim! spuse voda din nou. Pe voi v-a ajuns judecata. Ati calcat numai prin gradinile vecinilor, fara mila, si nu puteti astepta indurare de la cei pe care i-ati supus cu iataganele.

– Am putea sa facem un tratat de alianta. Puterea mea e mare la Constantinopol.

– Stiu, Ibrahim, dar la ce ne-ar folosi? Tarile mari nu au respectat niciodata tratatele cu tarile mici.

– Voi capata pentru tine domnia pe viata.

– Mi-am luat-o singur.

– Si nu mai exista alta scapare?

– Nu, Ibrahim! Nimic din viata ta nu iti asigura dreptul la mila.

– Dar sunteti nebuni de legat! Cu ce va ridicati voi impotriva noastra? Cu o mina de osteni? Adunati-va mintile pana nu e prea tarziu! Ce va mai ramane din Tara Romaneasca la primavara?

– Nu ne duce grija! Voi nu mai stiti de mult sa va bateti!

Garzile il tarara afara. Se ispravise cu al treilea hop.


Capitolul 17

La 28 noiembrie 1594, oaspeti de seama fura primiti in castelul din Obreja. Contele Beckembauer dimpreuna cu Stela facura onorurile de gazde lui Sigismund Bįthory. Tanarul principe intra in castel urmat de cea mai stralucitoare suita a Transilvaniei, din care nu lipseau cancelarul Stefan Iojica, Gįspįr Kornis comandantul armelor ardelene, Stefan Bocskai unchiul principelui, contele Teleki, baronul Stefan de Zerind si acel vestit calugar iezuit Carrillo, despre care se stia ca e imputernicit sa se amestece in toate treburile de seama a principatului.

Tanarul Sigismund, imbracat intr-un costum de matase alba, peste care purta o pelerina de aceeasi culoare, captusita cu piei marunte, nu se impodobise potrivit timpului rece si ploios, dar stia ca albul il prinde de minune. Inalt si subtire, cu fata maslinie parca bronzata, cu fruntea larga, cu ochii stralucitori, inteligenti, facea parte dintre acei tineri care plac de la prima vedere. Doar glasul lui putin strident contrasta oarecum cu infatisarea placuta.

– Te vedeam rar la curtea noastra, conte, spuse principele. Iar tanara contesa nu ne-a dat pana acum prilejul sa-i admiram frumusetea.

– Cred ca dragostea fata de stapan nu se masoara prin numarul vizitelor, se inclina indrazet Beckembauer.

– Bun raspuns, domnule! rase Sigismund. Ma conving din nou ca esti un om de spirit. Asta in ceea ce te priveste pe domnia-ta, pe care te-am vazut la curte in cateva randuri. Dar ce va raspunde contesa? Stiu ca nu am avut placerea s-o vedem pana acum. Oare ne-a mers un nume rau prin aceste locuri?

Se intoarse catre Stela cu un gest iute, incercand sa braveze timiditatea pe care o simtea in fata unei femei frumoase.

Fata zambi abia perceptibil.

– Stiu ca maria-ta iubesti mai mult armele si nu ai fi avut ochi pentru o biata copila ca mine.

Sigismund se incrunta o clipa, gandindu-se ca Stela facuse aluzie la presupusa lui impotenta. Gurile rele sopteau ca nimeni n-ar fi avut stiinta ca principele s-a culcat cu vreo femeie. Dar norul de pe fruntea lui Bįthory trecu la fel de repede cum venise. In glasul si in ochii ei nu se putea citi decat sinceritate.

– Ati auzit, domnilor? rase principele. Cea mai frumoasa fata a Transilvaniei se numeste pe sine o biata copila. Pe toti dracii! E prima noastra frumusete!

– A doua, maria-ta! Spuse Bocskai rece. Prima e principesa!

– Ah, da! se incrunta principele. Intr-adevar, principesa e cea mai bogata!

Fu un moment penibil, pe care cancelarul, cu obisnuitul lui tact, il inlarura iute, obtinand o privire de recunostinta din partea lui Sigismund.

– Nu vi se pare, maria-ta, ca domnul conte Teleki e cusut la gura?

Se porni un hohot de ras. Iar contele, care nu mai rosise de pe la cincisprezece ani, se pomeni ca-i ard obrajii.

– Asa e, conte! se mira principele. Ti-au disparut vorbele de duh de cum ai intrat in Obreja. Oare dragostea face casa buna cu pierderea graiului?

– Lucrurile se arata mai grave, zambi contele. Se pare ca mi-am pierdut capul.

– Ce spui, contesa, de nenorocirea asta? se intoarse principele insinuant catre Stela.

– Cred ca domnul conte l-a pierdut de multe ori. Nu-i va fi greu sa-l regaseasca.

Se starni un hohot mare de ras. Numai Sigismund ramase ingandurat. La aluziile lui aproape directe, fata raspunsese cu un refuz delicat, cum numai Iojica ar fi fost in stare. Contele Teleki simti un junghi in inima. Stela ii reprosase cu multa delicatete trecutul lui presarat cu femei. Nu avea incredere in el. Cel putin, asa putea deduce din vorbele ei. De fapt, nici el nu crezuse vreodata ca s-ar putea indragosti cu adevarat. Acum se purta ca un baietas abia trecut de varsta copilariei. Nu indraznise sa ceara mana Stelei. Il rugase pe principe s-o faca in numele lui, sperand ca asemenea protectie inalta il va ajuta.

Principele ii ghici gandurile si facu o noua incercare ceva mai directa:

– Nu crezi, contesa, ca l-ai putea ajuta?

Stela il privi limpede cu ochii ei cenusii ca otelul. Iar in cuvintele ei nu se simti nici cea mai usoara urma de ironie.

– Ba da! Il voi ajuta cu placere pe domnul conte, dar cautarile cer timp indelungat. Uneori, mai mult decat

ne inchipuim.

Raspunsul ei era in doi peri. Totusi, contele se multumi cu acesta si puse capat discutiei prin raspunsul lui:

– Voi astepta.

Discutiile trecura pe alte fagasuri, spre bucuria celor de fata, care sezusera incordati cat durase petitul.

– Avem stiri noi din Tara Romaneasca, zise principele, satisfacut. Oastea noastra a facut mari stricaciuni turcilor. In trei batalii, sultanul a pierdut peste opt mii de oameni, numai oaste aleasa. De la noi s-au petrecut doar vreo doua sute de osteni. Albert Kirįly lucreaza bine pentru noi.

Iojica il afurisi in gand pe principe, observand ca acesta nu pomeneste o vorba despre Mihai-voda si despre vitejii lui. Apoi vazand ca Sigismund ii trage inainte cu asemenea gogosi, se hotari sa intervina:

– Ostile noastre au fost binevenite dupa macelul de la Bucuresti, maria-ta.

– Care macel? se interesa Beckembauer.

Iojica il privi mirat. Se razgandi. Stirea nu avusese timp sa ajunga.

– In cetatea Bucurestilor se aflau vreo doua mii si ceva de ieniceri. Mihai-voda i-a pacalit promitandu-le ceva bani si i-a atras la vistierie pe toti. Romanii au incuiat portile, au pus foc palatului vistieriei si au batut-o cu tunurile. Nu a mai ramas in viata nici unul dintre ieniceri. Acesta a fost primul semnal de revolta impotriva turcilor. La cateva zile dupa macelul de la Bucuresti, Mihai-voda si-a unit oastea cu cei o mie sapte sute de oameni condusi de Albert Kirįly si a atacat cetatea Giurgiului. S-a facut victorie mare la Giurgiu. Ostile de acolo au trecut pe sub sabiile crestine. Domnul Tarii Romanesti s-a intors de la Giurgiu tocmai la vreme. Emirul Ibrahim venea catre Bucuresti cu doua mii de ieniceri. Avem stire proaspata ca o mie de osteni de ai lui Mihai-voda au rapus intreaga oaste condusa de Ibrahim.

Se auzi un murmur de neincredere. Cancelarul se prefacu a nu observa si-si continua povestirea.

– Ibrahim s-a incuiat peste noapte in palatul unei grecoaice, aflat in afara zidurilor cetatii. Romanii i-au surprins in timpul noptii si i-au taiat pana la unul. Se crede ca Ibrahim ar fi promis domnului o suta de mii de galbeni in schimbul vietii sale. Iar domnul a respins asemenea targ. Meritul de seama este al domnului Tarii Romanesti, dar tot din acele instiintari sigure aflam ca cele trei batalii au fost castigate prin iscusinta unor viteji pe a caror viata noi am pus plata in aur. E vorba de Cae Indru, Costache Caravana, Chirila Zece Cutite, Ducu cel Iute, Nita Prastie si Petrache cel Mic. Se spune ca acesti oameni fac izbanda cat o oaste intreaga. Iata, maria-ta, ca Mihai-voda s-a inconjurat de luptatori pe care ar fi incantat sa-i aiba oricare dintre domnii Europei.

– Sunt niste lotri! spuse cu dispret Sigismund.

– Asta afirma dusmanii lor. Si au destui. Cine ar putea sa-i invinuiasca de talharie? Despre Cae Indru s-a spus ca e talhar la drumul mare, dar nimeni nu s-a plans ca i-ar fi luat punga. Sa nu ne luam dupa simple scorneli, maria-ta.

– Lumea vorbeste, interveni Bocskai. Si nu prea iese fum de unde nu e foc.

– Numai despre oamenii de seama vorbeste lumea. Despre principele nostru s-a spus ca ar fi in legatura cu acel bandit numit Kunzli. Ca de aici se trage averea lui. Despre domnia-ta, domnule Bocskai, se vorbeste ca urmaresti scaunul principatului. Despre mine se spune ca sunt omul turcilor si ca numai pe fata ma interesez de o alianta cu crestinii.

– Esti bine informat! rase principele.

– Altfel nu as putea fi cancelarul mariei-tale.

Raspunsul ii placu mult lui Bįthory, ceea ce-l facu mai binevoitor.

– Parca spuneai ceva despre acei vanatori. Continua, domnule!

– Domnul cancelar are totdeauna o vorba buna pentru acei vanatori, insinua cu rautate prost ascunsa Gįspįr Kornis.

Cancelarul il privi bland. Stia unde bate Kornis. Dusmania lor era veche si bine ascunsa.

– Asa e! zise mirat principele. Le acorzi prea multa atentie, domnule cancelar. Ai putea sa raspunzi la insinuarea lui Kornis?

– Am raspuns mai devreme. Iar ca om de stat as mai adauga doar ca nu as merita sa ma numar printre slujitorii vostri daca mi-ar lipsi insusirea de a cunoaste oamenii care ne fac mare trebuinta.

– Crezi ca ar fi fost buna pentru noi prietenia acelor vanatori?

– Eu nu am dreptul sa cred. Sunt sigur. Si mai stiu ca ne-am putea lipsi de jumatate din oastea Transilvaniei, pe care o conduce cu atata pricepere domnul Kornis, daca i-am avea prieteni.

– Pana azi nu am mai auzit asemenea lucruri, marai Kornis.

– Rau, domnule comandant! Ca soldat, ar trebui sa le auzi.

– Poate ca ar fi bine sa le acordam iertare, spuse Sigismund.

– Nu iertare, maria-ta! Noi ar trebui sa le cerem iertare pentru prigoana pe care am facut-o asupra lor.

Principele se incrunta aprig.

– Ai intrecut masura, domnule cancelar! Principele Transilvaniei sa ceara iertare unor coate-goale? Unor vantura-lume? Haida-de!

– Se pare ca ai uitat ca ii vorbesti principelui nostru, puse Kornis paie peste focul care era gata sa izbucneasca.

– Nu principele, maria-ta! raspunse calm cancelarul, fara sa ia in seama vorbele comandantului. Se poate gasi o cale. Iar domnul Tarii Romanesti nu s-a sfiit sa-l sarute pe Cae Indru, de fata cu intreaga ostire.

– Sa le dam niste bani, propuse Bįthory.

– Vanatorii nu lucreaza pe plata. Acel Perisini despre care avem stire ca urmarea sa apuce scaunul de domnie al Tarii Romanesti le-a promis unsprezece mii de galbeni pe an pentru fiecare dintre ei daca vor intra in slujba lui.

Cei de fata scapara o exclamatie.

– Trebuie sa fie foarte bogati daca au respins asemenea suma.

– In afara de caii, de armele lor si de imbracamintea de pe ei nu au nimic.

– Grozav! se entuziasma principele. Cu siguranta ca sunt nebuni.

– Maria-ta, spuse grav cancelarul, la 15 noiembrie l-ai trimis pe domnul Kornis cu oaste mare sa bata cetatea Oradiei si sa-i alunge pe turci. S-a intors fara izbanda – si nu s-a luptat rau. Daca ii avea cu el pe acei nebuni, lua Oradea cu numai jumatate din oastea care l-a insotit.

Se auzi o exclamatie de uimire, dar toti stiau ca Iojica nu vorbea niciodata prapastii. Iar principele intui ca nu i-ar sustine cu atata caldura pe acei oameni daca nu ar urmari un scop de marirea puterii Transilvaniei.

– Ducu cel Iute l-a omorat pe contele Bindįsz! striga Kornis. Un spadasin ca el nu mai gasesti in tot principatul.

– Si nici pramatie ca el, raspunse taios Iojica.

– A fost, totusi, un omor.

– Nu! Lupta cinstita cu sabia. Nu prea esti bine informat, domnule comandant.

– Chirila Zece Cutite i-a omorat pe solii turcilor chiar in Alba-Iulia.

– Iar turcii au ars un sat de munteni din Tara Romaneasca.

– Costache Caravana l-a jefuit pe principe de treizeci si opt de ocale de aur. A lasat chiar o scrisoare, prin care ne da de stire. N-o sa zici ca nu e adevarat.

– Domnule Kornis, scrisul nu dovedeste nimic. Scrisoarea o putem pune pe numele lui Caravana eu sau dumneata, sau Kunsli. Iar daca ar fi adevarat, nu i-am putea reprosa nimic. Era haituit de oamenii nostri pe nedrept si putea sa puna la cale o razbunare marunta.

– Treizeci si opt de ocale sunt o razbunare mica? Haida-de!

– Destul, domnilor! interveni Sigismund cu blandete. La 18 decembrie vom da un bal la curtea noastra din Alba-Iulia. Principele Transilvaniei ii pofteste pe vanatori la balul acela.

Fata lui Iojica era de nepatruns. Obtinuse o victorie de dragul lui Indru. Pe de alta parte, vanatorii, avand mana libera pe aceste meleaguri, ar fi putut lucra mai bine in folosul romanilor. Stiindu-l pe principe cat de usor se incinge si ca moare de curiozitate sa-i cunoasca pe vanatori, spuse prefacut:

– Maria-ta, s-ar putea ca acei domni sa respinga nobila voastra invitatie.

– Pe toti dracii! se infurie pricipele. Ia masuri, domnule cancelar, sa nu se intample una ca asta! Scoate-i de sub urmarirea legilor noastre! Arata-ti cunoscuta dumitale dibacie!

– Voi lua toate masurile, se inclina cancelarul.

– Ah, maria-ta! zambi ciudat Kornis. Cand e vorba de interesele domnului Iojica, se vor lua cu siguranta toate masurile.

– Esti nedrept, comandante! se rasti Sigismund. Ochii lui aruncau vapai de manie. Ar trebui intai domnia-ta sa te bucuri cunoscand asemenea viteji. Nu-mi plac slujitorii care in afara unei dusmanii rau ascunse nu mai vor sa stie de nimic. Daca acesti oameni nu-ti plac domniei-tale, ii plac principelui. Capitanul nostru, domnul Albert Kirįly, ii lauda pe vanatori chiar mai mult decat o face domnul cancelar. Ei bine, comandante, ard de dorinta sa-i cunosc. Domnia-ta stii cum a fost cucerit palatul in care se odihneau cei doua mii trei sute de ieniceri ai emirului Ibrahim? Nu stii. Un singur om a descuiat portile. Omul acela e Cae Indru. Aud ca e voinic si cu ochii limpezi ca un rasarit de soare. Ca e siret ca vulpea cand pleaca la vanat. Ca e iute ca soimul. Ca la Giurgiu s-a aruncat in fata lui Mihai-voda, aparandu-l de lovitura unui topor. Si putin a lipsit sa nu-si piarda viata. Ei bine, domnule Kornis, cati dintre oamenii mei si-ar pune viata in pericol pentru mine?

Comandantul armatelor ardelene pleca ochii, stapanindu-si mania. Pierduse si aceasta disputa cu Iojica, dar se gandi ca cine va rade la urma va rade mai bine. Principele se inflacara iute, dar se si schimba iute. Va avea grija el ca la 18 decembrie vanatorii sa fie arestati chiar din ordinul principelui.

Sigismund se intoarse catre tanara castelana. Fata lui isi recapatase limpezimea obisnuita. Ii zambi fetei cu multa bunatate. Stela raspunse la zambet coborand usor frumoasele ei gene si inclinandu-se cu gratie. Privirea tanarului principe starui indelung asupra ei. Se reculese brusc, parca trezit dintr-un somn. Glasul lui suna atat de straniu, incat contele Teleki tresari inmarmurit.

– Contesa Beckembauer, principele vostru va pofteste la balul din 18 decembrie.

Inaltii oaspeti plecara. Contele Teleki si baronul Stefan de Zerind se razletira de suita principelui. Calareau domol prin padurea de dincolo de Mures. Pe fata contelui staruia cand fericire, cand nesiguranta.

– Iata-te pe jumatate logodit, spuse Zerind.

– Din pacate, numai pe jumatate, rase aspru Teleki.

– Crezi ca faci o afacere buna?

– Nu o afacere, prietene. Iubesc.

– Cu atat mai rau pentru tine. Mi-am amintit cine e contele Hans Beckembauer.

– Si eu stiu. E un baiat adorabil.

– Poate ca vrei sa spui, o lichea.

Teleki se intoarse ca muscat de sarpe.

– De Zerind, masoara-ti vorbele! Nu ma face sa uit ca suntem prieteni.

Baronul zambi calm, jucandu-se usor cu cravasa.

– Tocmai pentru ca suntem prieteni, vreau sa-ti deschid ochii. Beckembauer nu e conte. Se numeste Ion Cristu. L-am intalnit la Constantinopol, unde sustinea interesele lui Mihai-voda.

– Minti!

Fata lui Teleki era alba ca varul.

– Stii ca nu am obiceiul. Contesa Beckembauer o fi o biata femeie de rand.

– Ea o femeie de rand? Dar eu nu merit sa-i fiu nici macar slujitor. Ai mai spus cuiva lucrul acesta?

– Nimanui.

In primul moment, contele se gandi sa-l taie cu sabia pe Zerind. Sa duca taina cu el in mormant. Firea lui buna invinse.

– Asculta, poti pastra o taina?

– Pot, dar tot se va descoperi pana la urma. S-ar putea sa sfarseasca amandoi in lanturi sau chiar mai rau.

– Nu se va descoperi nimic. Am sa-i iau pe… cum ai zis ca-l cheama pe Beckembauer?

– Ion Cristu.

– Am sa-l iau pe Cristu cu mine, departe de aici. El imi va fi frate, prieten si cumnat, iar Stela – cea mai fermecatoare sotie.

– Cine stie ce trecut are aceasta Stela Cristu?! zambi cu inteles baronul. S-ar putea sa te caiesti daca vei fi pripit.

– Asculta, Zerind! Te pricepi la femei cum ma pricep eu sa cant popeste. Pe urma, sa nu uiti un lucru: Ion si Stela sunt oameni cu multa invatatura. Iar Mihai-voda nu si-ar fi incredintat interesele de la Constantinopol pe mana oricui. Cred ca numai unele interese politice l-au facut sa vina aici sub nume de imprumut. Pe mine chestiunile politice nu ma intereseaza. Jura ca ai sa pastrezi taina!

– Jur cand vrei, dar am o rugaminte!

– Spune-o!

– Tu ai un castel frumos langa Dej. Aerul de acolo mi-ar face bine.

– E al tau! Jura!

– Langa Baia-Mare ai douazeci de mii de iugare de pamant arabil si un castel care ar trebui reparat. Imi plac locurile acelea.

Contele Teleki tresari si raspunse in scarba:

– Sunt ale tale! Jura!

– Langa Hateg ai o crescatorie de cai.

– Altceva? intreba Teleki cu o nota joasa in glas, pe care celalalt nu o remarca.

– Am o datorie de trei mii de ducati.

Teleki simti in tot corpul un moment de sfarseala. Isi privi prietenul cu anumita obida, dar nu intalni decat un suras batjocoritor. „Doamne, gandi tanarul, in ce si in cine sa mai cred?” Apoi spuse, aproape bland:

– Te-am crezut prieten, Stefan de Zerind. Acum iti cunosc sufletul de caine. Descaleca, domnule!

Sabiile lor scanteiara printre copaci. Frunzele moarte parca prindeau viata sub picioarele lor, imprastiindu-se in vartejuri. Zgomotul aspru al otelului rasuna ciudat in padurea tacuta. Umarul lui Teleki se rosi de sange de la primul asalt. Era din vina lui, fiindca se lasase purtat numai de manie. Porni sa lucreze metodic. Pe drumeagul din padure se auzea tropot de cai. Calaretii intrara in luminis o clipa dupa ce Zerind se prabusi cu pieptul strapuns.

– Ce s-a intamplat, domnule conte? intreba un ofiter fara sa-l observe pe Zerind. Principele ne-a trimis dupa domniile-voastre. Doreste sa va vorbeasca. Dar… pe sfanta Cecilia, domnul de Zerind horcaie!

Alerga spre muribund si se apleca asupra lui.

– Ma auziti, domnule de Zerind? Ce s-a intamplat?

– O mica neintelegere cu Teleki, vorbi parca teafar acesta. Contele Be… Beckembauer nu e… Se intrerupse brusc si scoase un horcait usor. Sau mai bine zis un oftat.

Teleki simti ca trebuie sa faca ceva. Ca trebuie sa castige timp. Dupa unele semne, Zerind era pe duca. Scoase un strigat, iar corpul lui se rostogoli pe un maldar de frunze. Ofiterul sari catre el.

– Doamne sfinte, dar aici a fost un adevarat masacru! Ah, drace! Vad ca umarul domnului conte s-a inrosit de-a binelea. Daca e atinsa inima, s-a zis cu el. Hei, soldati! Apropiati-va si dati-mi o mana de ajutor.

Alerga din nou la Zerind si se apleca deasupra lui. Baronul nu mai raspunse. Era mort. Teleki banui ce se petrece dincolo si scoase un suspin de usurare. Apoi avu o senzatie de greata si-si pierdu cunostinta. O stafeta porni in galop spre curtea princiara, cu ordine pentru felcer. Alaiul isi urma drumul tacut. Principele isi aminti de acei vanatori. Pe fata lui se intipari un aer visator. Cancelarul ar fi dat mult sa cunoasca gandurile lui Sigismund si cu siguranta ca i-ar fi prins bine. Dar principele se feri de data aceasta sa-si consulte sfetnicul. Simtea ca va trece greu timpul pana la 18 decembrie. Nu se gandise niciodata pana atunci ca i-ar face placere sa-i cunoasca pe vanatori. Ii socotise mai mult niste lotri. Daca acei oameni erau cu adevarat atat de puternici, zau ca meritau o oarecare atentie. „A sosit vremea sa-mi intind stapanirea pana la Dunare si pana la Nistru, gandi el. O voi face, chiar fara voia imparatului Rudolf si a turcilor. Turcii trec prin unele momente grele. Razboaiele din Asia le-au slabit puterile. In primavara vor porni razboi impotriva Moldovei si a Tarii Romanesti. Voi da ajutor romanilor. Daca vor birui printr-o minune romanii, ma voi transforma din aliat in stapan. Iar daca vor birui turcii, ma voi pune la adapost, cerand ajutor imparatului. Pe vanatori ii voi atrage de partea mea. Intre un principe al Transilvaniei si un biet domn al Tarii Romanesti, cred ca vor avea destula minte sa faca o alegere care-i onoreaza.


Capitolul 18

Croitorul brasovean Izidor Cipai ramase inmarmurit pomenindu-se cu zece clienti dintr-o data. Niste clienti nerabdatori care voiau sa se imbrace din cap si pana in picioare in numai doua zile. Zadarnic le explica el ca nu stie sa faca palarii si cizme. Ca pelerinele si vestoanele si camasile iau multa vreme de lucru. Nastrusnicii clienti o tineau una si buna ca in doua zile vor sa aiba totul nou pe ei. Iar pentru a intari pretentiile ce le aveau, trantira pe masa de croitorie o punga burdusita cu galbeni.

Ultimul argument fiind din cale-afara de convingator, domnul Izidor dadu alarma pe la prieteni, pe la cunoscuti, alerga cu picioarele lui scurte, transpira, se certa cu lucratorii lui si cu jumatate din mesterii Brasovului, iar a treia zi de dimineata se prezenta intr-o casa din Schei. Il urmau zece lucratori si furnizori, cu intreaga comanda, din care nu lipseau nici pintenii noi si nici penele din frumoasele palarii. Asemenea unui comandant de oaste, domnul Izidor Cipai se oprea in dreptul fiecaruia dintre darnicii lui clienti, observand, corectand pe loc unele cusururi, admirand si dand sfaturi. In fata lui Caravana ramase multa vreme pe ganduri. Pantalonii clientului erau gata sa crape, acoperind cu mare greutate picioarele ca butucii si burta stransa in sus ca o gusa, care se rasfatase in vechii pantaloni. Folosind niste adaosuri de postav, Izidor Cipai reusi sa-si termine isprava cu toata lauda, iar la urma nu se putu retine:

– Herr Caravana, purtam sanatos nadragi extra!

Daca lucrurile se desfasurasera binisor acolo unde fusese vorba de Costace Caravana, la Galusca Izidor transpira de-a binelea, gandindu-se cu jale ca e mai usor de imbracat un dovleac asezat in coada decat asemenea specie de om.

Dupa doua ceasuri, cei zece barbati, impodobiti cu tot ce gasise Izidor mai frumos in Brasov, incalecara pe caii lor odihniti si sprinteni, urmandu-si drumul spre Alba-Iulia. In frunte calarea Cae Indru. Vant Salbatic o luase inaintea celorlalti cai cu multe lungimi. Avea chef de goana indracita si numai vorbele de mustrare ale tanarului il mai domoleau din avantul pe care si-l luase. Galusca, Toroipan si Tufanel isi loveau din vreme-n vreme sabiile cu palma plini de fala, cu toate ca nu prea stiau sa umble cu ele. Se strigau unul pe altul subtiindu-si vocile si se saltau in sa fiorosi, spre hazul celorlalti. Dar dintre ei, cel mai al dracului se dovedi Tufanel, caruia ii venise cheful pe neasteptate sa-si schimbe numele. De fapt, la primul popas incepu o adevarata tesatura de cuvinte prin care cauta sa insinueze noul sau nume. Iar daca ceilalti doi nu pricepura chiar pe loc, vina nu era in nici un caz a lui.

– Hei, domnule Galusca! spuse cu voce groasa. Esti sigur ca postavul hainelor noastre e de cea mai buna calitate? Hm! Sa nu-mi spui mie Tufan daca negustorul acela nu ne-a pacalit cu postavul. Simt cum ma apuca mania acum, cand aflu asemenea treaba. Te asigur, domnule Toroipan, spuse celuilalt tovaras, ca la intoarcerea mea de la domnul Sigismund Bįthory, Izidor Cipai nu va mai scapa de aceasta sabie nici in gaura de sarpe. Am sa-l intep cu ea pana cand va cadea in genunchi si-mi va spune cu lacrimi in ochi: „Domnule Tufan, iarta-ma!” Poate ca atunci sa mi se moaie inima si sa-i raspund: „Piei din fata mea, secatura! Tufan nu-si spurca mainile cu tine.” Domnul Tufan, nobilul meu parinte, avea o vorba: „Sa-l ierti, Tufan fiule, pe cel care ti-o cere! Asa suntem noi cei din familia Tufan.”

Auzind asemenea limbutie, Toroipan nu se mai putu stapani si zbiera la el din toate puterile, incercand sa-l opreasca:

– Ba, Tufanele, mai taci dracului din gura! Ce te-a apucat de turui ca o moara stricata?

Ochii lui Tufanel scaparara de manie in fata unei asemenea lipse de politete. Ar fi vrut sa-i raspunda taios. Cu niste cuvinte care sa-l faca praf pe Toroipan si sa-l puna pe ganduri pe prietenul Galusca, dar vorbele acelea mari si frumoase nu-i veneau in minte, oricat se chinui el. Broboane de transpiratie ii aparura pe frunte din cauza efortului, dar nu putu gasi decat un singur cuvant, pe care il pronunta totusi cu intreaga lui satisfactie:

– Herr.

Toroipan ii urmari cu atentie fata chinuita si se intreba in gand: „Ce dracu’ o fi avand Tufanel?” Apoi, cand nu gasi nici un raspuns, zise:

– Ai spus ceva?

– Am spus. Sigur ca am spus. Am spus „herr”.

– Herr? Ce dracu’ mai e si acesta, ba Tufanele?

Tufanel il privi de sus, dispretuitor. O privire nimicitoare, care-l ului de-a binelea pe Toroipan.

– Herr inseamna „domnule” pe nemteste. De ce rabda pamantul niste oameni ca tine care nu-si bat capul sa invete macar nemteste? Familia Tufan vorbeste in casa trei sau patru limbi. Domnul Tufan-tatal stie chiar mai multe.

Toroipan cata cu mila la prietenul lui, gandindu-se ca s-a ticnit de-a binelea de cand cu sabia si cu toalele noi. Nici prin minte nu-i trecu unde batea Tufanel.

– Ia asculta, ba Tufanele! o intoarse manios. Ce tot ma iei pe mine cu Tufan in dreapta, Tufan in stanga? Ce, nu-l stiu eu pe taica-tu? Pe nea Tufanel? Nu vindeti voi linguri de lemn in piata la Zece Mese? Care limbi stiti voi?

Tufanel chibzui indelung inainte de a-i raspunde, iar cand simti ca si-a adunat cele mai bune cuvinte, raspunse de sus:

– Foarte adevarat, herr Toroipan! Familia mea a fost o familie de negustori. La poarta domnului Tufan-tatal opreau cele mai aratoase trasuri cu boierii care tratau cele mai de seama afaceri la noi.

– Auzi-l, Galusca, pe nebunu’ asta ce indruga! striga Toroipan crucindu-se. La care poarta, ba? Ca voi nu ati avut gard de cand va stiu.

Tufanel se ridica dintr-un salt. Duse mana la palarie, saluta adanc si spuse:

– Domnule Toroipan, va trebui sa incrucisam sabiile. Nimeni din familia Tufan nu ar putea ierta asemenea obraznicie. In garda, domnule!

– Stai cuminte, ba! spuse domol Toroipan. Ce te-ai suparat? Nici nu stim sa ne batem cu sabiile. Daca vrei cu ciomagul, e alta socoteala.

– Nu, cu sabiile!

– Esti cam intr-o ureche! Ce, vrei sa ne scoatem ochii cu fieraraiele astea ascutite? Nu ma bat nici in ruptul capului!

– Bineee… nu ne batem! Dar recunosti ca eu ma numesc Domnul Tufan?

– Recunosc, Tufanele, daca vrei tu. Parca trebuie sa faci atata taraboi!

Tufanel se intoarse cu un aer trimfator.

– Ai auzit, domnule Galusca? Recunoaste.

– Am auzit, domnule Tufan, raspunse Galusca, mai istet decat ei.

Vanatorii poposira catre seara la hanul Butoiul Tamaduirii, aflat intr-un colt de padure nu tocmai departe de cetatea Sighisoarei. Afara incepuse sa ploua marunt. In sufrageria mare a hanului ardea un foc vesel intr-un camin mare cat o camara. Vazand ca-i sosesc musafiri, hangiul inteti focul. In jurul unei mese, cativa soldati de-ai principelui isi sorbeau vinul din carafe mari, vorbind zgomotos. Cae Indru il recunoscu printre cei de la masa pe Baltazar si-si retinu un zambet. Osteanul tresari la randul lui, iar dupa ce se foi o vreme se apropie timid si intreba:

– Inaltimea-ta, nu va fie cu suparare, aveti cumva o sora?

Cae Indru raspunse cu bunatate:

– Am. Am chiar mai multe.

– Dar una frumoasa, cu parul nitel carunt? Care zicea ca e de neam mare si cu oala aia de vin…

Cae se prefacu a-l privi mirat, iar osteanul simti ca se pierde cu totul.

– Care zicea ca nobilii… care am avut cinstea…

– Vorbesti de doamna Cociuban?

Baltazar se lumina la fata.

– Chiar asa, inaltimea-voastra! Daca o vedeti, sa-i spuneti ca eu…, adica domnul Baltazar, a avut cinstea sa-i trimita… cele mai respectuoase omagii.

– Ii spun, prietene, cand ma intorc in Bucuresti.

– Acolo sta doamna?

– Acolo.

Baltazar nu mai stiu ce sa intrebe. Sau poate stia, dar ii lipsea indrazneala. Salutand cam in doi peri, nesigur pe picioare, osteanul se retrase intre ai lui, gandindu-se ca nu i-ar fi prea greu sa faca un drum pana in cetatea Bucurestilor cu prima ocazie care s-ar ivi.

Hangiul nu era mai putin surprins, dar tragand cu urechea la discutia dintre Cae si Baltazar se lamuri iute. In privinta lui Ducu nu fu prea surprins vazandu-l printre acei simandicosi oaspeti, stiind ca pe vanator nu-l paste nici o primejdie. Pe usa hanului era lipit un ordin prin care se stingea urmarirea lui si a prietenilor.

La un semn al hangiului, slujitorii alaturara cateva mese. Dinspre bucatarie se simteau niste mirosuri imbietoare. Cae porunci mancare si bautura si pentru masa ostenilor. Acestia ii multumira zgomotos, iar oalele cu vin apucate de miini harnice abia isi trageau sufletul intre doua urari de sanatate.

Curand, Galusca, Toroipan si Tufanel trecura la masa ostenilor, unde se simtira mai in voie. Cuprins de o mare fericire, Galusca observa cata impresie facuse imbracamintea lor asupra acelor osteni. Se schimbara intre ei o suta de gingasii si atentii. Iar cand toate astea se domolira, Galusca avu grija sa le reinnoiasca. Simtind ca Baltazar e seful lor, se apleca tainic spre el si-i sopti, astfel incat sa auda toata lumea:

– Il vezi pe domnul acela inalt, cu fata frumoasa?

– Il vad.

– Dumnealui e domnul Cae Indru. E prima sabie din lume. Alaturi e un domn mai marunt, cu figura de baietas. L-ai vazut?

– Da, domnule! tresari Baltazar, amintindu-si de noaptea in care pierduse patru oameni incercand sa-l ia prizonier.

Ordinul de pe usa hanului il ferea de necauri. „A dracului e politica!” gandi el.

– El e a doua spada din lume, continua Galusca. Ostenii scoasera exclamatii de mirare, spre satisfactia celor trei.

– Dumnealui e domnul Tufan. In ordine, ar fi a treia spada din lume.

Tufanel simti cum i se moaie picioarele pe la incheieturi, de placere si il privi pe Galusca plin de adanca recunostinta. Iar cand grasunul dori sa continuie ii lua vorba din gura:

– De fapt, lumea spune ca eu, domnul Galusca si domnul Toroipan am fi cam de forte egale si de multe ori s-a intamplat ca intr-o incaierare unde eu nu am apucat sa impung mai mult de trei-patru insi, domnii acestia sa ia in varful sabiilor cate-o duzina. De multe ori, domnul Tufan-tatal, nobilul meu parinte, spunea ca ar fi bine sa ne astamparam pana nu lipsim tara de dincolo de Dunare de partea barbateasca. Si te rog sa ma crezi, domnule Baltazar, ca domnul Tufan-tatal a fost un mare spadasin la viata lui.

– Care spadasin, ba Tufanele? intreba Toroipan, ceva mai greu de cap. A pus nea Tufanel mana vreodata pe sabie? Da-te, ma, in castig cu minciunile tale! Care ai strapuns tu cinci insi cu sabia?

Tufanel si Galusca il privira veninosi. Iar daca privirile lor ar fi putut sa ucida, bietul Toroipan ar fi trecut in lumea dreptilor fara sa mai aiba timp de o rugaciune cat de scurta.

– Te-ai imbatat, prietene! spuse Galusca razand. Nu-i nimic! Domnii acestia stiu de gluma.

Toroipan cata spre el cu ochii incetosati.

– Care imbatat, ba Galusca? Nea Tufanel… nobilu… pfui! Ai, ca sunteti grei! Nobilu… Auzi, nea… acesta… Baltazare? Nea Tufanel… nobilu, care cu lingurile de lemn… la piata… La Zece Mese… Fir-as al naibii! Mor, bre! Astia amandoi ingheata apele cand le umbla morisca. Cu sabia… Cu cinci insi… care cinci insi, ba Tufanele? Auzi… bre, Baltazare… astia au sabie de azi-dimineata.

– Scuzati, domnilor! interveni Galusca. Nobilul nostru prieten, domnul Toroipan, s-a cam… hm… a cam intrecut masura. Al naibii vin!

Ostenii i se scuzara din toata inima. Se cam intrecusera si ei cu inchinatul canilor. Totusi, pe fetele lor se strecura o oarecare indoiala. Tufanel, observand ca vorbele lui Toroipan semanasera neincredere, se ridica destul de nesigur pe picioare. Cand isi regasi cat de cat echilibrul, trase sabia si o ridica deasupra capului ca pe-un ciomag, fanda de vreo cateva ori impleticindu-se, apoi se opri cu acel calm plin de maretie pe care ti-l da puterea vinului mult si zise:

– Domnule Baltazar, mi-ai placut! Sa ma arza focu’ daca te mint! Esti un om de viata, bre! Uite iti arat o figura. Auzi, nea Baltazare? Asta e figura domnului Tufan-tatal si a mea. Ba, Baltazare, ia fii atent la miscarea asta! Ridici ciomagul… asta… sabia deasupra capului cand adversaru’ vrea sa te dileasca la bila. Asa se apara loviturile de ciomag… adica de sabie. Il apuci cu amandoua mainile de capete, si adversaru’ nu mai are spor. La loviturile laterale il duci drept pe langa corp, tinandu-l tot de amandoua capetele.

Baltazar si ostenii facura ochii mari, fapt care-l obliga pe Galusca sa intervina degraba:

– Pana acum, tactica la sabie a fost cu o singura mana. Vedeti si domniile voastre ca intr-o singura mana nu ai putere ca in amandoua.

– Si nu va taiati la maini in propria sabie? se interesa Baltazar uluit.

– Nu, domnule! Purtam manusi. Niste manusi de fier. Fiecare manusa cantareste cat un cap de vaca.


Innoptase devreme. Pe la cinci ceasuri dupa-amiaza, se lasase intunericul. Un intuneric de iarna urata, fara zapada, cu vant aspru, taios. In curtea palatului princiar de la Alba-Iulia soseau primii invitati. Trasurile elegante, purtate de cai de rasa, opreau pe rand la peron, puternic luminat de opaitele multe. Balul principelui aduna in seara aceea elita nobilimii ardelene si nimeni nu se gandise o clipa la un refuz al invitatiei, fie ca nu dorea sa se puna rau cu Sigismund Bįthory sau numai din simpla curiozitate. Prezenta vanatorilor, pe a caror capete se pusese candva pret in aur, fagaduia sa fie sarea si piperul acelei seri. Curtenii si invitatii se unira iute in cercuri, dupa felul in care se cunosteau intre ei, intrebandu-se daca vanatorii vor avea destula indrazneala sa se infatiseze. Mandrele doamne chicoteau intre ele pe seama principelui gandindu-se ca principele va trece prin momente destul de grele cand vor aparea acei neciopliti care, cu siguranta, dormisera mai mult prin colibe si nu erau in stare sa deosebeasca o doamna de un cerb si poate ca nici nu stiau sa vorbeasca. Stela Cristu fu inconjurata iute de un grup mare de admiratori. Se sprijinise palida de marginea unei canapele, iar vorbele pline de duh ale tinerilor nobili zburau pe langa urechile ei fara sa le prinda intelesul. Curand, avea sa porneasca balul. Asteptau doar sosirea principelui. Dupa spusele cancelarului, vanatorii nu erau dintre aceia care se lasa prea mult asteptati. Tanara fata arunca mereu privirile catre usa. Avea sa-l intalneasca pe Cae Indru dupa doi ani. Se intreba daca infatisarea lui se schimbase. Daca nu-si pierduse cumva aerul acela somnoros, care il prindea atat de bine. Tinerii curtezani ridicara din umeri mirati. Stelei i se dusese vestea nu numai pentru frumusete, ci si pentru istetime. Or, nu prea remarcasera asa ceva la ea. Sau poate ca aerul ei absent se datora unei cauze pe care inca nu o intelegeau. Ii urmarira privirile. Acele priviri furisate spre usa. Contele Teleki era parca mai frumos ca oricand. Paloarea capatata dupa rana de la umar il prindea de minune. Ochii lui negri si vii aratau adanci, ganditori. Remarcase si el ca Stela nu se afla in apele ei. Abia ii aruncase o privire in treacat. Pe cine astepta ea oare?

Principele isi facu aparitia pe una din usile laterale. Se forma repede un culoar de trupuri vii. In urma principelui calca usor acel popa iezuit Alfonso Carrillo, prietenul, dascalul si sfatuitorul sau. In dreapta lui Carrillo trecu ganditor cancelarul Iojica, imbracat in nelipsitele lui haine negre. Parea mai ganditor ca de obicei.

Baronul Albert de Szentivįni disparuse la bratul doamnei baroane Maria-Florenta de Szentivįni, incurcat in dantelele ei multe.

– N-au curajul sa vina, sopti baronul. Ma mir ca principele nostru a putut sa faca asemenea invitatie unor lotri.

– Sa crezi domnia-ta ca nu vor veni! raspunse intepata Maria-Florenta. Ce i-ar opri sa vina? Teama? Haida-de! Astia nu stiu ce e teama. S-ar putea ca la ceasul acesta sa se afle chiar printre noi. In atata lume cata e aici, cine i-ar mai recunoaste?

Auzind asemenea vorbe, Szentivįni se intoarse degraba si-si plimba privirile prin multime.

Principele se aseza pe tronul lui aurit, impodobit cu nenumarate pietre de pret. Carrillo ramase in picioare, alaturi de cancelar. Asteptau amandoi sa auda dorintele lui Sigismund. In fata tronului, pastrand o oarecare distanta, se grupara nobilii, avand in frunte pe cei mai de seama dintre ei. Bijuteriile doamnelor scanteiau in lumina puternica. Tacerea se asternu atat de adanca, incat cel mai usor fosnet de rochie parea de nesuportat. Principele isi privi supusii ganditor. Printre cei mai de seama ii remarca pe comandantul Kornis, pe contele Teleki, pe Beckembauer, pe contele Francisc Teke, alaturi de slabanoaga lui doamna si cele trei fiice, una mai frumoasa ca alta. Privirea lui se opri o clipa asupra Stelei, si fata i se lumina de placere.

– Crezi ca vor veni vanatorii aceia? se intoarse brusc spre cancelar.

– Cu siguranta, maria-ta. Aseara au fost vazuti la hanul Butoiul Tamaduirii, la un sfert de ceas calare de cetatea Sighisoarei. Au innoptat acolo. O stafeta a gonit incoace peste noapte si ne-a adus aceasta veste.

– Domnule Iojica, rase pentru prima oara in seara aceea principele, sunt sigur ca esti omul cel mai bine informat din intreaga Transilvanie.

– Adevarat! raspunse acesta simplu. Si odata cu mine, si maria-ta!

– Asa este! intari principele. Ce m-as face fara domnia-ta?

Comandantul armatelor ardelene, domnul Kornis, tresari auzind lauda lui Bįthory. Daca principele o tinea asa, erau putine sanse sa-i poata aresta pe acei vanatori. Doar Carrillo observa tresarirea lui Kornis. Ca sa-l linisteasca, ii facu un semn discret. Dar acel semn tainic nu scapa ochiului ager al lui Iojica.

– Maria-ta, indrazni contele Francisc Teke, am auzit ca avem oaspeti de seama… hm… din Tara Romaneasca. Sa fie oare vorba despre acei vanatori pe ale caror capatani s-a pus pret de aur? Nu cumva am pus asemenea pret pe niste fantome?

– Niste fantome despre care capitanul nostru, domnul Albert Kirįly, ne scrie ca au facut mari stricaciuni turcilor, zambi Sigismund.

– Se cade oare sa-i primim? intreba cu multa indrazneala contele. Daca nu sunt fantome, cu atat mai rau pentru ei. Am auzit ca ne-ar fi pagubit de niste aur. Si multe lucruri rele s-au pus in seama lor. Oare putem sta la balul mariei-tale alaturi de niste lotri?

– Eu stau, se incrunta Sigismund. Cine sa simte ofensat e liber sa plece. Chiar daca voi ramane singur, tot ii astept.

Fu randul contelui sa se infurie. Familia lui se bucura de unele drepturi pe care nu le aveau ceilalti si hotari sa se foloseasca de ele.

– Avem dreptul la unele lamuriri, zise mandru. Tinem doua mii de osteni in armata Transilvaniei. Osteni pe care ii imbraca familia noastra. Unele legi mai vechi ne imputernicesc sa cerem lamuriri in toate problemele legate de bunul mers al principatului.

– Asa e, domnule Teke! sari cancelarul in sprijinul principelui. Dar aici nu-i vorba despre problemele Transilvaniei, ci de niste invitati ai principelui, ceea ce nu-i totuna.

– Sa avem iertare! interveni Kornis. Noua si domnului conte nu ne este indiferent bunul renume de care se bucura curtea din Alba-Iulia.

Cancelarul facu un semn impaciuitor cu mana, iar din gestul acela, Kornis isi dadu seama vag ca Iojica pregateste un raspuns taios. Il cunostea bine si stia cu precizie ca facuse vreo greseala pe care o va specula cancelarul.

– Toti ne interesam de bunul renume al curtii noastre, zise Iojica parca din varful buzelor. Domnul Kornis a uitat, se pare, ca nu dispune de drepturile pe care le are domnul Teke. Iar pentru faptul ca a indraznit sa-l infrunte pe maria-sa principele, cred ca il vom chema curand in fata unui tribunal. Recunoasteti, domnule comandant, ca ati face la fel daca un capitan de-al vostru ar indrazni?

Kornis pali. Facuse o prostie din care nu prea avea scapare. Il privi rugator pe Carrillo. Iezuitul se dovedise mester in multe chichite si-l infruntase de nenumarate ori chiar pe Iojica.

– Va cer iertare, domnule cancelar! se ridica greoi Carrillo. Domnul Kornis nu are drepturile pe care le are domnul conte, dar nici nu i-a cerut socoteala pricipelui. A afirmat doar ca nu-i este indiferent bunul renume al curtii noastre. Ca bun patriot si ca bun supus al principelui, era normal sa spuna un asemenea lucru.

Cancelarul ramase pe ganduri. Principele il privi mirat. Iar ceilalti ascultatori crezura ca iezuitul il bagase in cofa pe taiosul Iojica. Carrillo zambi ironic. In schimb, principele izbucni nerabdator:

– Asteptam parerea voastra, domnule cancelar.

– O aveti, maria-ta! Intai nu voiam sa-i raspund domnului Carrillo, fiind convins ca domnia-sa a remarcat tonul cu care a vorbit domnul Kornis. Daca nu l-a remarcat nici el si nici onoratii oaspeti pe care avem cinstea sa-i gazduim, nu mai am nimic de spus.

Carrillo tacu. Nu avea ce sa raspunda. Intreaga asistenta remarcase tonul manios al comandantului. Il afurisi in gand pe Iojica, fara a se putea retine sa-i admire inteligenta sclipitoare. Kornis, simtind ca toate privirile sunt atintite asupra lui, trase sabia cu un gest teatral si o aseza la picioarele principelui. Dar Sigismund dorea sa fie generos in seara aceea. O privi din nou pe Stela Cristu. Obrajii ei erau palizi. Poate din cauza acelui incident neplacut. Pentru ea hotarase sa faca un gest maret. Daca ar fi stiut adevarata cauza a palorii tinerei fete, poate ca multe din planurile lui s-ar fi schimbat in seara aceea.

– Ridica-te, domnule Kornis! spuse bland. Pune sabia la locul ei! De sabia domniei-tale mai avem multa nevoie. Iar dumneata, domnule conte Francisc Teke, cred ca ai dreptul la un raspuns. Il vei avea. In seara aceasta va fi aici un loc de judecata. Ii vom judeca pe acei vanatori dimpreuna cu toti musafirii nostri si nu cred ca ei vor avea ceva de pierdut. Mai degraba cred ca au fost nedreptatiti de noi.

In timp ce erau asteptati cu atat de insemnata nerabdare, cei zece vanatori intrara in cetatea Alba-Iulia. In frunte calarea de data aceasta Costache Caravana, absorbit cu totul de gandurile lui. Nu-i placeau asemenea vizite. Domnii si principii se jucau prea usor cu promisiunile. Daca principele urmarea prinderea lor, nici nu se putea o capcana mai buna ca aceasta. O neliniste ciudata staruia asupra lui. Si cu cat se apropia de palat, cu atat ii crestea nelinistea.

In urma lui Costache calarea Ducu. Banuitor si precaut, indraznet si curios din fire, tanarul spadasin nu ar fi renuntat la vizita aceea pentru nimic in lume. Chiar daca principele ar fi urmarit prinderea lor, o asemenea injosire pe care ar fi capatat-o Sigismund i-ar fi purtat un nume rau prin toate capitalele Europei. Un om de talia lui nu se putea face de ras.

Chirila Zece Cutite era nemultumit. Principele si curtenii lui nu-l interesau. Gandurile lui ramasesera in cetatea Bucurestilor, acolo unde Mihai-voda avea mare nevoie de ei. Nu renuntase la drumul acesta, numai cu gandul ca s-ar putea lega o mai mare prietenie intre curtea lui Sigismund si cea a lui voda.

Cae Indru nu avea nici el motive sa fie prea vesel. Iojica il instiintase in scrisoarea trimisa drept invitatie ca Stela Cristu si contele Lajos Teleki sunt pe cale sa se logodeasca. Stirea o strecurase printre randuri, inconjurata de alte evenimente petrecute in Transilvania. Tanarul banuia acum ca Iojica intuise in vreun fel vechea lui prietenie cu Stela. Nu-i lua in nume de rau Stelei ca se pregatea de logodna. De fapt, nu avea nici un drept asupra fetei. Cu siguranta ca il si uitase. Au stat atat de putin impreuna! Poate ca Teleki i se potriveste mai bine. Il stia pe conte. Acesta ii putea oferi bogatie si stralucire. Ii putea asigura o viata linistita. El era un biet vantura-lume, fara avere si fara capatai. Smuci, puternic de capastru. Vant Salbatic se ridica in doua picioare. Se scutura din amaraciunea lui si-si mangaie calul cu dragoste. Primise invitatia numai la gandul ca o va revedea pe Stela. Si din aceasta cauza, drumul de la Bucuresti pana la Alba-Iulia i se paruse de doua ori mai lung. Dreptul s-o vada nu i-l putea lua nimeni. Si poate ca era pentru ultima oara. Se gandi la viitoarele infruntari cu turcii. Ii asteptau lupte mari si grele. Se va preface ca n-o cunoaste, ramanandu-i satisfactia unei priviri de-o clipa.

Majordomul curtii anunta cu o voce puternica:

– Domnul Chirila Zece Cutite.

Vanatorul calca pe dalele de piatra fara sa para cat de putin tulburat. De la usa la tronul principelui, curtenii se impartira iute, lasand un culoar viu intre ei, si nu s-ar fi putut spune ca nobilii aceia cu nume atat de mari si de cunoscute nu se inghesuira, impingandu-se gratios si calcandu-se pe picioare. Statura inalta si falnica a renumitului vanator smulse un murmur de admiratie. Ochii lui ca jaraticul atrasera privirile doamnelor ca un magnet urias. Acesta era deci omul care umblase ani in sir prin Transilvania ca o umbra, impartind moartea in randul acelora care scapau de sub judecata legilor partinitoare. El era acel teribil vanator care condamnase la moarte o intreaga solie turceasca si indeplinise sentinta chiar in cetatea de scaun, iar ostile principelui l-au cautat neputincioase. In jurul lui se tesusera legende unele mai aproape de adevar, altele inflorite in fel si chip. Chirila nu lua in seama murmurele din jurul lui. Inainta hotarat spre principe, fara sa se uite in dreapta sau in stanga. Se opri la cativa pasi de tron, scoase palaria cu un gest aspru si saluta scurt. Poate prea scurt, ca in fata unui egal al sau.

Sigismund Bįthory isi ascunse mania sub un zambet malitios, fapt care nu-i scapa lui Iojica. Iar cancelarul nu se bucura deloc observand ca in sala aparusera pe neasteptate mai multi osteni decat se obisnuia.

– Domnul Costache Caravana, striga majordomul.

Omuletul acela rotund, cu ochii nitel bolbosati, parca a mirare, starni printre privitori cateva zambete de ingaduinta. Nu prea arata a luptator, iar pe fata lui grasuta nu se putea citi macar o urma de inteligenta. Si doar ii mersese faima despre siretenia lui. Numai Bocskai tresari, soptindu-le vecinilor ca il vazuse pe acest grasun, care umbla pe un cal cu nume de iapa, doborand intr-o ocazie patru oameni vestiti luptatori cum ai dobori niste pui de gaina. Astfel, crescura din nou actiunile lui Costache, iar dintre toti, cea mai incantata de asemenea veste paru a fi baroana Maria-Florenta de Szentivįni.

– Domnul Ducu cel Iute, se auzi dinspre intrare.

Tanarul pasi printre curteni usor imbujorat. Acesta sa fi fost oare marele spadasin care-l trimisese in lumea dreptilor pe Roco Perisini? Parca era greu de crezut. Sa fi fost oare acesta omul care il gaurise cu sabia pe contele Bindįsz, acel spadasin fara egal in Transilvania?

– Domnul Cae Indru!

La auzul acestui nume, Stela Beckembauer isi retinu cu greu un tipat. Fata ii pali brusc, dar spre norocul ei, cei din jur nu aveau ochii pentru ea in acele momente. Doar Stefan Iojica observa tulburarea fetei si se convinse definitiv ca-l iubeste pe Cae. Aparitia tanarului starni murmure de admiratie. Omul acesta cu fata prelunga, dulce, parca lucrata din marmura, cu statura inalta si elastica, plina de tinerete, cu privirea nitel somnoroasa, nu arata nici pe departe a talhar, asa cum ii mersese numele. Pe acest om il sarutase Mihai-voda, de fata cu intreaga ostire. Cae se opri o clipa langa usa. Nu se arata grabit, ca ceilalti. Privirea lui cuprinse fara graba acea multime curioasa. O fractiune de secunda, ochii lui zabovira asupra Stelei, ca din intamplare. Fata cauta sprijin si se rezema de Teleki, aflat alaturi.

– Domnul Nita Prastie.

Inalt si subtire, cu palaria mare usor trasa pe frunte, cu privirea furisa, parca la panda, faimosul aruncator de prastie trecu absent printre randurile nobililor.

– Domnul Petrache cel Mic!

Se auzira din nou murmure. Petrache cel Mic arata cat un munte cladit numai din muschi.

– Domnul Sile Adormitu!

Sile pasi in sala cu acea eleganta specifica unor cavaleri din Apus. Doar inima lui se facuse mica, aflandu-se pentru prima oara intr-o situatie de mare cinste.

– Domnii Galusca, Toroipan si Tufan-fiul!

Cei trei voinici, cu mutrele lor cam ipocrite, pasira in sala umar langa umar, zanganindu-si sabiile si pintenii, calcand apasat si semet, hotarati sa nu-si cedeze unul altuia intaietatea, falosi cum ii invatase domnul Sile, izbind cu coatele in trecere pe nobilii curiosi. Ajunsi in apropierea principelui, scoasera un picior mult inainte, isi prinsera palariile cu un gest larg, se aplecara mult pe piciorul din fata si salutara adanc, maturand podeaua cu penele palariilor, executand cel mai desavarsit salut cavaleresc.

– Fiti bineveniti, domnilor, Galusca, Toroipan si Tufanel! spuse principele citindu-le numele de pe un biletel aflat alaturi.

– Tufan! il corecta Tufanel.

– Tufan! aproba principele.

– Fiul! murmura Tufanel.

– Fiul! fu de acord Sigismund.

Curtenii se apropiara, curiosi sa asculte discutia dintre principe si vanatori, pastrand totusi o distanta respectuoasa de vreo zece pasi.

– Iata, domnilor, zise principele zambind, ani de zile trupele mele nu au putut sa va aduca in fata noastra, iar o simpla invitatie ne daruieste aceasta placere.

– Ceea ce dovedeste, maria-ta, ca buna intelegere valoreaza mai mult decat forta armelor! raspunse aspru Chirila.

– Buna intelegere sau iscusinta, zambi principele.

Caravana se incrunta usor. Cae Indru paru dintr-o data mai somnoros decit fusese. Ducu privi in tavan, cautand parca un punct anume. Sile isi pipai buzunarul in care purta o singura piatra. Coatele lui Petrache cel Mic se desfacura nitel de langa corp. Dar nimeni dintre ei nu facu o miscare mai aparte in fata acelor cuvinte care semanau a tradare. Principele urmari atent fetele vanatorilor si-i socoti mai putin inteligenti decat le mersese faima.

– Oare dragostea sau admiratia pentru curtea noastra v-a facut sa raspundeti atit de iute acelei invitatii? Zau ca nu e de gluma sa faci un asemenea drum din cetatea Bucurestilor pana la Alba-Iulia, doar pentru un bal!

– Am raspuns invitatiei unui principe, raspunse taios Cae Indru. Domnul Tarii Romanesti ne-a insarcinat sa aducem mariei-tale vorbe de sanatate. Baluri avem si in cetatea Bucurestilor, si nici acolo nu prea ne imbulzim la ele. Unele lucrari grabnice si primejdioase lasa balurile pe planul al doilea. Iar daca in atentia mariei-tale a fost numai invitatia la un bal, atunci cu adevarat distanta intre Bucuresti si Alba-Iulia este foarte mare.

Cae vorbise astfel, hotarat sa limpezeasca lucrurile. In schimb, principele isi musca buzele de suparare auzind insinuantul raspuns al vanatorului si nu se putu opri sa raspunda mai aspru decat ar fi vrut:

– Domnul Tarii Romanesti e slujitorul nostru, iar voi, domnilor, sunteti abia slujitorii lui. Orice slujitor are datoria sa se infatiseze inaintea stapanului la prima porunca.

Cae isi dadu seama de situatia grea in care intrasera. Numai un raspuns plin de indrazneala ar mai fi putut indrepta lucrurile. Si, spre uimirea multimii de curteni, zambi candid.

– Domnul Tarii Romanesti e slujitorul lui Dumnezeu si al tarii sale! Alt stapan asupra noastra. Cata vreme ne-ati poruncit, nu am venit la curtea din Alba-Iulia, maria-ta. Si nici cu forta nu ai putut sa ne aduci.

In sala se produse miscare. Asemenea indrazneala devenise cu totul primejdioasa.

– Uiti unde te afli! striga principele, manios.

– Nu uit. Maria-ta si-a uitat datoriile de gazda!

Observand mania principelui, Kornis se repezi si puse mana in pieptul lui Cae. O clipa, ochii tanarului se ingustara. Mainile i se miscara parca lenes, iar comandantul se izbi puternic cu fruntea de dalele de piatra. Soldatii facura un pas. Dar vocea cancelarului ii opri sa-l faca si pe-al doilea.

– Sa nu-i atinga nimeni!

Principele vru sa dea ordin de arestarea cancelarului dimpreuna cu vanatorii, dar Iojica i-o lua inainte.

– Acesti oameni sunt musafirii principelui. Ridica-te, domnule Kornis! Cum ai indraznit sa nesocotesti vointa principelui? Ai primit vreo porunca din partea mariei-sale? Mi se pare ca pentru a doua oara in aceasta seara meriti sa fii judecat.

Ii intoarse comandantului spatele cu o miscare aspra si continua in fata lu Sigismund:

– Maria-ta, ma rog pentru iertarea domnului Kornis, care prin purtarea lui ar fi putut face o ruptura intre noi si curtea din Tara Romaneasca. Acesti oameni sunt trimisii lui Mihai-voda. La curtea noastra nu s-au mai intamplat asemenea lucruri de ocara.

Principele intelese aluziile cancelarului si-i fu recunoscator ca-l scosese dintr-o mare incurcatura. Cu cateva clipe inainte, era gata sa-i aresteze chiar el, cuprins de furie. Dar furia trebuia s-o reverse asupra cuiva, iar tap ispasitor nimeri Kornis.

– Comandante, se pare ca nu te simti prea bine in aceasta seara. Cred ca ar fi mai bine pentru sanatatea domniei-tale sa te retragi si sa te odihnesti. Nu vom uita sa te chemam cand se va ivi prilejul nimerit. Esti liber, domnule, sa mergi sa te cauti de sanatate.

Kornis saluta palid ca un mort si se retrase. Pierduse batalia cu Iojica si, pe deasupra, intrase in dizgratie.

Tot cancelarul fu cel care facu sa treaca acel moment neplacut, stiind cat de mult iubea Sigismund mestesugul armelor.

– Maria-ta, am auzit ca acesti domni au adus mari foloase crestinilor pagubindu-i pe turci prin iscusinta armelor si a gandului. Poate ca ar trebui sa-i rasplatim asa cum numai principele Transilvaniei stie s-o faca. Iar acesti domni ar putea sa ne daruiasca o seara deosebita aratandu-ne ceva din iscusinta lor in manuirea unor arme care le-au facut mare faima chiar pana in capitalele din apusul Europei. Cred ca regele Frantei, care iubeste ca si pricipele nostru vitejia si iscusinta, ar da mult ca sa vada un asemenea spectacol.

La auzul acestor vorbe, principele se domoli cu totul, reusind chiar sa rada vesel. Trebuia sa nu scape fericitul prilej. Numai daca acei vanatori erau cu adevarat priceputi.

– Poate am vorbit cam aspru, domnilor, se intoarse catre oaspeti. Am, totusi, convingerea ca meritati asemenea vorbe, de vreme ce nu ati gasit de cuviinta sa va infatisati mai devreme in fata noastra si sa ne aratati ca ati fost urmariti nu totdeauna pe drept. Dar sa lasam aceste lucruri! Ideea domnului cancelar e cum nu se poate mai buna! Poate ca in felul acesta vom reusi sa aducem printre noi putina caldura.

Curtenii aprobara zgomotos propunerea. Vanatorii privira intrebatori spre Cae, considerandu-l pe tacute conducatorul lor. Tanarul se gandi ca primejdia inca nu e cu nimic inlaturata. Iar o demonstratie de iscusinta si forta nu strica. Ba dimpotriva: e buna totdeauna, fiindca intimideaza. Isi croise in minte un plan de actiune si poate ca propunerea venea tocmai la timp.

– Placerea ar fi de partea noastra! hotari el. Cu ce ar dori maria-ta sa incepem?

– Cred ca o lupta cu sabia ar fi un inceput bun. Din pacate, nu avem adversari pe masura voastra, domnilor.

– Avem! spuse repede Carrillo. Stiind ca i-ar placea mariei-tale un asemenea spectacol, ne-am ingrijit din timp. Parintele Grasa a fost un renumit profesor de scrima, iar cavalerul Jan Siloky se pare a fi cea mai buna spada a Transilvaniei.

– Asa e! aproba Sigismund, incantat.

Carrillo facu un semn. Dintr-o incapere alaturata isi facura aparitia parintele Grasa si Jan Siloky, urmati de un slujitor care purta patru sabii cu varfurile boante. Cae facu un gest de invitatie spre Ducu. Tanarul isi deschise propria sabie si o lasa in mainile lui Tufanel. Inainta apoi vreo cati pasi, facu o reverenta adanca in fata celor doi spadasini si intreba politicos:

– Cine dintre domniile-voastre imi face cinstea sa incepem?

Corrillo hotari in locul lor:

– Domnule Siloky, fa-ne placerea si arata-i domnului Ducu maiestria domniei-tale!

Cunoscand bine dibacia lui Grasa, il pastra pentru Cae Indru, convins prin simpla impresie ca poate mai mult decat Ducu, avand astfel prilejul de a asista la un spectacol cum nu se intalnesc multe. Dar dupa primele schimburi de lovituri dintre Ducu si polonez, iezuitul exclama in gand: „Pe toti dracii, Doamne iarta-ma, flacaul acesta pare un pui de diavol. Pareaza tot ce i se trimite, si inca nu a atacat pana acum. Dar iata ca Siloky pregateste o lovitura mare. Ah, Ducu a parat lovitura! Totusi, vad ca da indarat in fata polonezului.”

Cei doi se miscau repede. Fulgerau scurt, lucrand metodic, incercand ici-acolo, cautand punctele slabe, pregatind atacul decisiv prin miscari inselatoare. Din sala se auzeau murmure de admiratie. In fata unui Siloky dezlantuit, vanatorul para calm, retragandu-se pas cu pas. Iar cand pe fata polonezului aparu un zambet de superioritate, Ducu porni un dans indracit in jurul lui. O lovitura data naprasnic, langa umar, arunca sabia polonezului cat acolo, punand capat luptei.

Polonezul rase prietenos si observa fara suparare:

– Domnule, sunteti mai bun! Am simtit acest lucru de la primul schimb de lovituri. Nu mi-am inchipuit ca ar putea sa ma biruie cineva in partea aceasta a Europei. Si zau ca nu prea am obiceiul sa ma laud! Ati atacat o singura data. In rest, domnia-ta ta te-ai jucat cu mine, parand parca in gluma tot ce ti-am trimis.

– Mai incercati o data! striga Sigismund entuziasmat.

– De prisos, maria-ta! raspunse polonezul. Domnul acesta e tot ce am vazut mai bun in scrima pana azi!

La un semn al lui Carrillo, parintele Grasa se apropie de Indru, purtand cele doua arme sub brat. Si nu s-ar fi putut spune ca iezuitul ar fi fost o figura tocmai comuna. Intreaga lui faptura era formata din linii parca intrerupte pe undeva. Cu toata inaltimea respectabila, mainile ii atarnau pana aproape de genunchi. Fruntea tuguiata, strajuita de niste urechi clapauge, scotea parca mai mult in evidenta fata oachesa, ca un triunghi, cu gura subtire supta inauntru, pierduta sub nasul coroiat si lung, in forma de plisc. O figura mai suie decat a parintelui Grasa cu greu s-ar fi putut dibaci cale de o suta de mile imprejur.

– Domnilor, lua cuvantul Carrillo, parintele Grasa a fost multi ani profesor de scrima. Numele lui a ajuns cunoscut la Paris, la Venetia si la Madrid. Din scoala sa au iesit spadasini cu mare faima. Cred ca maria-sa principele si domniile-voastre veti avea un spectacol rar daca si domnul Cae Indru se va ridica la aceeasi inaltime.

Grasa il saluta adanc pe Indru. Vanatorul ii raspunse cu politete. Alesera armele si se asezara in garda. Iezuitul se dovedi pe cat de mare spadasin, pe atat de mare vorbaret. Spre deosebire de Jan Siloky, nu lucra iute. Sabia lui descria curbe mari, lenese, dar fiecare lovitura avea o precizie milimetrica. Asalturile de la inaltimea pieptului se schimbau pe neasteptate in lovituri laterale, intrerupte brusc prin impungeri cu fandari lungi. Dupa vreo cinci minute de lupta, iezuitul zambi multumit si i se adresa lui Cae cu vocea lui catifelata:

– Signor Indru, am avut placerea sa va ofer intregul alfabet al scrimei si rar mi-a fost dat sa vad un adversar ca domnia-ta, care sa cunoasca toate literele. Vom trece acum la combinatii de litere. Adica la cuvinte. Daca si aici veti avea raspunsuri tot atat de elegante, nu ne mai ramane decat sa abordam fraza. Dincolo de cuvinte au trecut putini spadasini, iar numele lor a ramas mare. Dar fraza, unde sunt atatea combinatii de cuvinte, triaza fara mila. Spadasinii care trec de fraza nu mai au nimic de invatat. Dar dintre acestia se nasc unul la douazeci de ani. Atentie, domnule, am intrat in faza cuvintelor! Sabia lui Grasa capata iuteala pe care nu o avusese la inceput. Zeci de miscari inselatoare si iuti, date la inaltimea capului sau coborate la pantece, pregateau de fapt adevarata lovitura lucrata metodic. Cae apara magistral si nici o clipa sabia lui Grasa nu reusea sa se desprinda intr-o lovitura clara. Curtenii si invitatii urmareau cu sufletul la gura acea gigantica desfasurare de maiestrie, iar principele uitase pur si simplu unde se afla si striga in gura mare cuvinte de satisfactie.

– E un spectacol grandios, ii sopti Carrillo. Am colindat, maria-ta, Europa in lung si-n lat, dar nu am vazut asemenea spectacol. Priveste-l pe Indru! Parca i-ar spune cineva care va fi urmatoarea lovitura a parintelui Grasa. Omul acesta nu se apara ca toata lumea. Simte dinainte lovitura adversarului.

Timpul trecea iute si nimeni din sala nu se gandea la el. Pe fruntea lui Grasa, transpiratia aparuse in broboane mari. Ceru o clipa de ragaz, aprobata cu marinimie de Cae Indru. Iezuitul isi sterse fruntea cu o batista oferita amabil de vanator. Privirile lui catara cu admiratie spre tanarul adversar.

– Fraza, domnule. Fraza va decide! zise Grasa, pregatindu-se de noi asalturi.

De data aceasta, sabia lui se misca atat de iute, incat era greu de urmarit. Scula aceea sclipitoare parca se transformase intr-o vipera al carei suierat pregatea muscatura. Loviturile iuti se rupeau brusc, fiind continuate cu asalturi largi, mai mult laterale, pentru a distrage atentia lui Cae. Ajunsera amandoi intr-un colt al salii. Pe fata suie a iezuitului aparu un dram de lumina.

– Sa nu tresari, domnule Indru, la ceea ce iti voi spune! Zambeste, domnule! Pe toti dracii Doamne, iarta pe robul tau, imi placi din ce in ce mai mult! S-ar putea sa ai neplaceri cu principele. Cu el nu stii niciodata cum se termina o discutie. S-ar putea sa va puna in lanturi.

– Stiu! raspunse Cae, la fel de incet.

– Ti-ai luat unele masuri?

– Da.

– Atunci, e bine, domnule! Sa le oferim acestor natarai tot ce poate da scrima mai frumos! Unul ca domnia-ta se naste o data la douazeci de ani. Daca vrei sa scapi singur, lasa-te impins catre coridorul din spate. Acolo vei gasi o fereastra. Daca sari prin ea, ajungi in parc.

Cae zambi ciudat. Iezuitul isi dadu seama ca nu-si va parasi tovarasii. Din clipa aceea simti pentru vanator una din acele simpatii care se nasc spontan si nu mor niciodata. Isi aminti ca se facuse preot dintr-o pornire pe care nu si-o putuse explica mai pe urma. Dusese o viata asemanatoare cu a acestui tanar. Liber ca un vultur. Inconjurat de prieteni devotati. Renuntase la toate pentru bogatie si confort. Pentru o moarte lenta spirituala si fizica. Cu gandurile aiurea, facu unele greseli. Tanarul adversar nu profita de ele si-i fu recunoscator pentru acea marinimie. Puse capat luptei printr-un semn cu palma. Il saluta pe Cae mai adanc decat pe principe. Iar in vorbele lui se putea observa o sinceritate de netagaduit.

– La curtea Spaniei sau a Frantei, domnul acesta ar putea trai in mare cinste. Asemenea cinste se pare ca a obtinut-o deja la curtile din Bucuresti si Alba-Iulia. Sunt fericit ca am avut prilejul sa intalnesc asemenea sabie, care se naste o data la douazeci de ani. Adica una intr-o generatie.

– Se pare ca balul nostru s-a transformat intr-o incercare de arme, rase principele. Ce propun nobilii mei invitati? Sa continuam sau sa deschidem balul?

– Sa continuam! strigara invitatii.

– Despre faimoasele voastre cutite s-a vorbit mult, domnilor, interveni Carrillo adresandu-se lui Chirila si lui Cae. Propun sa asezam doua lumanari la zece pasi. Sper sa nimeriti asemenea tinte subtiri.

– Putin! observa Chirila.

– Atunci, la cincisprezece pasi va convine?

– Cu o conditie, monseniore! il intrerupse Cae. Tintele sa fie miscatoare.

Fata lui Carillo se lungi de uimire. Iar in sala se auzi un murmur de neincredere.

– Nu e prea greu, domnilor?

– Nu! raspunse aspru Chirila. Cine se ofera sa plimbe lumanarile?

In sala nu se misca nimeni. Pericolul era din cale-afara de mare. Costache Caravana si Ducu facura un pas inainte. Li se alaturara in graba contele Teleki, parintele Grasa, Jan Siloky, ceilalti vanatori si chiar contele Beckembauer. Curajul acestor oameni il misca pe Sigismund Bathory. Intr-un elan care-l uimi pe Carrillo, se ridica de pe tron si striga:

– Voi fi si eu unul dintre aceia care vor manui tintele. Iar daca domnul cancelar ar vrea sa-mi dea o mana de ajutor, n-ar fi rau.

Se auzira proteste. Pana la urma, principele fu nevoit sa renunte in favoarea lui Teleki si Beckembauer. Se facu o liniste de moarte. Cae il privi pe conte zambind. Iar Teleki avu norocul, fara sa stie, ca incapuse in fata cutitului unui om cinstit. O cat de mica neatentie voita i-ar fi curmat zilele frumosului conte. Dar lui Cae nu-i trecu prin minte asa ceva. Stela Cristu devenise galbena si, fara sa-si dea seama, facu un pas inaintea celorlalti. Nobilii din jur crezura ca se teme pentru viata lui Teleki. Numai cancelarul stia adevarul. Stela banuia ca Indru aflase despre o eventuala logodna intre ea si conte si se temea pentru Cae. Va rezista Cae oare unei tentatii atat de mari?

La trei pasi unul de altul, Beckembauer si Teleki pornira dinspre peretele lateral, purtand fiecare dintre ei cate-o lumanare putin ridicata deasupra capului. Doua miscari fulgeratoare, elegante si doua cutite scanteiara prin aer. Din sala, care astepta cu sufletul la gura, izbucnira un ropot de aplauze si strigate de admiratie. Cele doua cutite taiasera lumanarile.

Principele isi retinu cu greu un tremur nervos, dar nimeni nu lua in seama un lucru atat de firesc. Fusese o incercare de iscusinta facuta pe viu si s-ar fi putut termina cu un accident regretabil. In timp ce slujitorii purtau pe tavi mari de aur pocale cu vestitul vin de Tarnave, cei doi vanatori isi pusera nepasatori cutitele la brau.

– Cred ca domnul Indru arunca mai repede, spuse Sigismund.

– In schimb, Chirila are forta mai mare, completa Cae.

– Nici vorba! zambi Chirila. Ai si viteza, si forta mai mare decat mine.

Modestia lor facu mare impresie asupra celor prezenti, iar de undeva din sala se auzi o voce:

– Daca principele nostru nu are nimic impotriva, sa bem in cinstea acestor viteji!

– In sanatatea lor! sari principele.

Atmosfera rece de la inceput se incalzise vizibil. Cae incepu sa spere ca vor termina seara cu bine. Privirile curtenilor erau binevoitoare. Cat despre principe, acesta uitase cu desavarsire discutia aceea. Chiar Carrillo, care complotase cu Kornis, isi schimbase in mare masura gandurile, fiind si el un mare amator de asemenea spectacole. Figurile ipocrite ale lui Galusca, Toroipan si Tufanel il atrageau. Pregatise si pentru ei trei adversari de valoare, iar o partida de scrima cu trei perechi odata nu era tocmai de lepadat. Gandindu-se astfel, isi rosti invitatia cu cea mai desavarsita politete:

– Daca domnii Galusca, Toroipan si Tufanel ar dori sa ne ofere o lectie de scrima, le-am ramane indatorati.

– Tufan-fiul! interveni aspru Tufanel.

– Va cer iertare, domnule Tufan-fiul! se inclina iezuitul. Avem pentru domniile-voastre adversari pe masura. Iar daca numele vostru nu a capatat faima pe care-o merita, aveti prilejul s-o castigati in aceasta seara.

Auzind asemenea propunere nastrusnica, cei trei inghetara de groaza. Indru se pregatea tocmai sa intervina, dar lui Tufanel ii trecu prin minte una din acele idei formidabile care se nasc in mintea unui om obisnuit o data la o viata.

– Monseniore, spuse imitandu-l pe Indru, domnul Tufan-tatal, nobilul meu parinte, despre al carui mestesug in manuirea sabiei cred ca ati auzit in multe randuri, are o vorba: „Nu te arata puternic in armele pe care le stiu prietenii si dusmanii! Arata-le ce poti cu arme pe care nu le cunosc ei!”

Toroipan tusi naprasnic. Tufanel il privi aprig o clipa, apoi zambi subtire si se intoarse catre Carrillo.

– Am sa va arat o lupta cum n-ati mai vazut. Sa fiu al nai sa dea boala-n pe cinstea mea de cavaler, domnilor, ca veti vedea o lupta cum nu a mai fost la aceasta curte! Cu sabiile v-au multumit domnii Indru si Ducu. La naiba cu sabiile! Vrem ceva mai nou!

Toroipan tresari multumit, amintindu-si de ciomege. Cu siguranta ca Tufanel facuse aluzie la ele. Era dat naibii Tufanel asta. Aicea batea Tufanel cu vorba. Al naibii lingurar!

– Asa e! sari cu gura, prinzand curaj. Tufanel stie ce spune. Tat-su, nea Tufan, nobilu ala de vindea linguri la Zece Mese si sucitoare si blaturi de lipii

– Mai taci dra Opriti-va, domnule Toroipan! sari Galusca manios.

Apoi se intoarse catre principe si zambi gales.

– Domnul Toroipan pe cat e de viteaz pe-atata e lipsit de darul vorbirii. Cu voia domniei-sale, am sa va spun ce tot indruga el acolo. Trasni-l-ar Dumnezeu sa-l tina! Care va sa zica, Tufan-tatal nobilu aa lovea cu ciomagu la lingurica. Adica zise, vazand ca ceilalti nu pricep la capatul pieptului. Cu o singura lovitura darama zece mese. Invartea ciomagul pe spinarile dusmanilor ca pe sucitor si cadeau oamenii in fata lui lati ca niste lipii. Asta e!

Toroipan nu putu sa rabde asemenea neobrazare si fu gata sa intervina. Dar un cot in stomac dat pe neobservate de Galusca ii lua piuitul si restabili ordinea intre ei.

– Porunciti, monseniore, slujitorilor continua Tufanel sa caute la seile cailor nostri. Vor gasi acolo trei ciomege. Am sa ma bat singur impotriva domnilor Galusca si Toroipan si nimeni nu va putea spune ca nu va fi o lupta pe viata si pe moarte. Pacat ca nu se afla aici domnul Tufan-tatal! Ar face o vanzare de linguri adica ar fi in stare sa bata intreaga suflare din aceasta incapere.

Dupa putina vreme, slujitorii adusera cele trei ciomege zdravene, din lemn de corn. Se facu loc mult spre fundul salii. Fiecare dintre cei trei isi prinse ciomagul cu ambele maini. Toroipan lovi cu toata puterea spre capatana lui Tufanel. Femeile din sala inchisera ochii. Barbatii mai slabi de fire scoasera exclamatii de spaima. Cu o miscare uluitor de iute, Tufanel facu un pas inainte spre mainile lui Toroipan in timp ce ridica deasupra capului propriul lui ciomag, tinut zdravan de capete. In felul acesta, lovitura isi pierdu aproape intreaga forta. Genunchiul lui Tufanel izbi in stomacul lui Toroipan ca intr-un sac si tot in aceeasi clipa sari intr-o parte si duse ciomagul pe langa corp, ferindu-se de lovitura lui Galusca. Lingurarul parea un titirez intre cei doi. Se schimbau lovituri naprasnice, in stare sa omoare un bou daca si-ar fi atins tinta. Privitorii erau convinsi ca o asemenea disputa nu se poate incheia fara o victima. Nu mai asistasera la o astfel de lupta si nici nu banuisera ca bataia cu ciomegele ar putea fi chiar mai spectaculoasa decat scrima. Fiecare lovitura aplicata de unul dintre cei trei putea aduce moartea daca nu era parata la timp si cu mare iscusinta. Si fiecare lovitura smulgea celor prezenti exclamatii de spaima sau de mirare.

Toroipan incerca o lovitura de impungere cu varful ciomagului. Lingurarul sari aprig indarat, parand in acelasi timp o lovitura data la picioare de catre Galusca. Fu randul lui Tufanel sa atace. Cateva miscari inselatoare ii derutara pe cei doi. Ciomagul lui Galusca zbura in secunda urmatoare in peretele aflat la cativa pasi. Din perete cazu o bucata de tencuiala. Galusca vru sa se repeada dupa arma, dar lingurarul, mai iute, puse piciorul pe ciomagul cazut. Cu un gest de resemnare, Galusca se retrase langa vanatori. Ramas de unul singur, Toroipan suporta din ce in ce mai greu asalturile lui Tufanel. Lingurarul se prefacu a se impiedica si-i intoarse spatele. Acesta era unul dintre trucurile lui preferate. Toroipan lovi naprasnic in directia capului. De data asta, strigatele de spaima fura destul de puternice. Tufanel sari sprinten cu spatele sub bratele lui Toroipan. O miscare scurta si indemanatica il arunca pe bietul Toroipan ca pe-un sac de graunte.

Lupta se ispravise. Aplauzele pentru Tufanel rasunara multa vreme. Doar principele nu lua parte la ele. Oamenii acestia erau cu adevarat niste virtuosi. Acum isi explica foarte bine cauza pentru care nu putusera fi prinsi in atatea randuri de catre oamenii lui. Nu se indoia o clipa ca si ceilalti vanatori care nu-si aratasera maiestria isi aveau numerele lor. Daca si inteligenta le era la fel cu maiestria, oamenii acestia reprezentau o forta nemaiintalnita. Iojica si Kiraly nu exagerasera cu nimic in laudele lor. Avandu-i in slujba lui pe acesti zece oameni ar fi putut indrazni mai mult decat pana acum. Le va darui bani si aur cat n-au visat ei sa aiba. Dar inainte de a si-i face slujitori ii va aresta. Intai, pentru a le dovedi lor si altora iscusinta si puterea lui. Apoi, pentru a le arata ca e un stapan generos, iar omul accepta mai usor o situatie de marire inaltandu-l direct din mizeria inchisorii. Ii va scoate din inchisoare dupa trei zile. Ei vor fi garda lui personala si poate chiar oamenii lui de taina. Nici unul dintre marii nobili ai Transilvaniei nu va mai indrazni sa carteasca. Va da sentinta impotriva oricui de aici din palat pe tacute si tot pe tacute va fi si executata, fara ca cineva sa afle vreodata adevarul. Va injgheba o armata cum nu a mai fost. Moldova si Tara Romaneasca vor fi inglobate principatului. O armata uriasa s-ar putea ridica din cele trei tari. Cu asemenea armata, ar fi o jucarie sa ocupe Ungaria si Polonia. Sa-i striveasca pe turci si pe tatari. Iar el sa devina un fel de arhanghel al crestinilor. Se cazni o vreme sa afle un nume potrivit unei tari atat de intinse. Nu gasi nimic de seama si se posomori brusc.

Ceru o cupa cu vin si-si muie buzele in licoarea galbuie. Cand se hotari sa le vorbeasca vanatorilor, glasul lui era deosebit de bland.

– Ne-ati aratat lucruri frumoase, domnilor. In zilele si saptamanile urmatoare cred ca vom vedea la domniile-voastre alte lucruri de maiestrie.

Chirila isi prinse mustata subtire cu buzele. Costache isi bolbosa ochii mai mult decat o facea de obicei. Ducu pipai instinctiv cu cotul manerul sabiei. Indru zambi ironic.

– Ne pare rau ca nu va putem implini voia, spuse molcom. Lucruri grabnice ne cheama in Tara Romaneasca. Vom pleca maine in zori.

– Veti pleca atunci cand voi hotari eu! se infurie Sigismund.

– V-am mai spus, maria-ta, ca noi nu avem stapan, zise Chirila.

– Veti avea de azi inainte!

– Doar cu voia noastra! rase Caravana.

– Sau fara voie.

– Multi s-au cait incercand sa ne impuna voia lor, zambi Cae.

– E o amenintare? striga principele.

– Nu! o povata, murmura Nita Prastie.

– „Sunt dati naibii! gandi Sigismund, fara sa-si arate veselia. Au curajul sa ma infrunte chiar in mijlocul oamenilor mei.”

Prefacandu-se grozav de suparat, se ridica de pe tron si striga:

– Garzi, arestati-i!

Ofiterii si ostenii aflati pe langa pereti facura un pas inainte. Cancelarul, alb la fata de manie si rusine, vru sa intervina energic, dar in clipa aceea se petrecu un lucru de necrezut. Una din acele fapte care aduc a sminteala la prima vedere. O fapta despre care se vorbi multa vreme in intreaga Transilvanie si chiar mai departe.

Dintr-un salt, Cae il prinse in brate pe principe. Chirila ii propti varful cutitului langa beregata. Ceilalti vanatori facura cerc in jurul lor. Carrillo, aflat mai aproape, vru sa intervina, dar un pumn formidabil aplicat de Costache il arunca cat colo. Fu un moment de uluire generala, de care profita Indru, strigand puternic:

– Toata lumea sa treaca la pereti! Liberati iesirea! Daca incercati o miscare dusmanoasa, principele va muri in aceeasi clipa.

De undeva se auzi un tipat puternic:

– Atentie, Cae!

Vanatorul se apleca brusc, dimpreuna cu principele. Un foc de pistol rasuna in apropiere. Cel care trasese cazu strapuns de sabia lui Ducu. Indru recunoscu strigatul. Era al Stelei Cristu.

– De indata ce suntem in siguranta il liberam pe principe, zise Chirila. Domnule cancelar, porunceste sa fie adusi caii nostri langa treptele de la intrare!

– Ce garantii ne dati ca-l veti libera pe principe? intreba cancelarul.

– Cuvantul nostru, raspunse Cae.

– Imi ajunge, domnilor! se inclina Iojica.

Poruncile lui fura aduse grabnic la indeplinire. In sala de bal domnea o liniste de moarte. Dar, spre surprinderea tuturor, Sigismund, care nu era un fricos, zambea gales, uitandu-se piezis spre cutitul lui Chirila.

Vanatorii pornira incet catre usa. Tufanel, Toroipan si Galusca incheiau acel cortegiu ciudat invartind sabiile ca pe niste ciomege. Usa se inchise in urma lor, iar zgomotul ei, destul de obisnuit, paru in sala ca o detunatura de arma. Dinspre curte se auzi rapait de copite. Vanatorii nu intalnira pe strazile cetatii nici un obstacol. Ajunsera la porti. Un ofiter cu o faclie in mana se apropie de calareti.

– Deschide! ordona principele.

Ofiterul salta faclia si-l recunoscu pe Sigismund, asezat pe Vant Salbatic in fata lui Cae.

– Maria-ta aa indata.

Iesira in campie. Zapada cazuta proaspat crescuse de o palma. Vantul adia molcom. Fulgii mari le racoreau fetele incinse. Ajunsera cam la o mila departare de cetate.

– Opriti! striga Cae. Maria-ta, esti liber!

Sigismund sari sprinten in zapada. Cu un gest iute, smulse de pe deget un inel.

– Iata, domnule Indru, un semn de pretuire din partea principelui Transilvaniei. Daca ati avea incredere, v-as pofti indarat. Doresc din tot sufletul prietenia voastra. Abia acum va cunosc bine. Ati avea incredere in cuvantul meu?

– Nu, maria-ta! raspunse Cae. Poate ca timpul va reusi sa ne apropie.

– Ce-mi reprosezi?

– Nehotararea. Esti schimbator, maria-ta!

– Atunci, sa hotarasca timpul, domnilor! incheie trist Sigismund Bathory.

Vanatorii disparura in noapte. Principele ii auzi o vreme cum se departeaza in galopul cailor. Apoi se intoarse domol catre cetate, simtind cum l-a cuprins frigul.

– Sarmana vanitate omeneasca! rosti el. Am pierdut niste oameni viteji datorita firii mele usuratice. Am vrut sa ma falesc in fata curtenilor mei cu iscusinta mea. Sarmana iscusinta! L-am dispretuit pe Mihai-voda. Dar el a stiut sa-si apropie asemenea oameni. Ce am realizat eu pana acum? Nimic. Ma tin de baluri si de petreceri in vreme ce Mihai se apara cum poate de ienicerii sultanului. Daca pierde el, voi pierde si eu. Turcii nu vor intarzia sa calce Transilvania. Iar Rudolf al doilea Dumnezeu stie ce urmareste acest Rudolf. Sunt un principe slab. Ce oameni am pierdut! Poate ca prin cancelar am sa le castig prietenia. Si daca le voi cere sa mi-l aduca legat pe sultanul turcilor, pe cinstea mea ca astia sunt in stare s-o faca! Avea dreptate cancelarul cand spunea ca domnul Kornis ar fi cucerit cetatea Oradei daca-i avea alaturi pe vanatori.

Tresari. Din fata se auzea tropot de cai multi.

– Indarat, natarailor! incepu sa strige cat il tinea gura.

Curand, primii calareti se oprira langa el. Un ofiter descaleca si-i oferi calul si pelerina. Peste un sfert de ceas, Sigismund se intoarse in sala tronului si, spre uimirea curtenilor, se aseza calm. Porunci sa i se schimbe incaltarile, iar cand lucrarea fu ispravita cu buna randuiala striga vesel:

– Sa porneasca balul!

Nobilii se privira mirati, nestiind ce sa mai creada.

Pe drumul care ducea spre Blaj, unsprezece calareti alunecau prin noapte ca niste naluci. Indru se apropie de cel de-al unsprezecelea tovaras de drum.

– Domnule, cred ca trebuia sa te intorci de mult, observa el.

– Trebuia, dar nu ma mai intorc! rase parintele Grasa.

– Te vor regreta la curte.

– Nu cred. Pe unde trec eu nu raman regrete.

– E un fel curios de a vedea lucrurile. Ce ai de gand sa faci?

– Inca nu stiu.

– E si asta un raspuns!

– Nu am altul mai bun la indemana.

– Mi se pare ca esti pe cale sa parasesti o viata de belsug.

– La naiba! striga preotul iezuit. Pentru una de libertate.

– Libertatea e mai scumpa decat bogatia! zambi Cae.

– Ii cunosc pretul.

– Si te incumeti?

– Te cred. Voi dormi de multe ori calare. Toata averea mea va fi calul, armele si ce am pe mine. Voi flamanzi de multe ori. Traiasca viata libera! Daca nu va vedeam pe voi, ramaneam mai departe unde eram. Daca ati fi doi, poate ca v-as stingheri, insinua el. Unde sunt zece, al unsprezecelea trece neobservat. Am trait viata aceasta, domnule Indru. Acum ma intorc la ea. M-am saturat sa mint si sa lingusesc. Sa-mi plec spinarea si sa suport ironii pentru o mancare aleasa, o punga plina si un pat bun. Daca ma primiti, sunt al vostru. S-ar putea sa-mi treaca nebunia de acum. Sau sa-mi fac alte planuri. Pana atunci insa, va ofer prietenia si sabia mea. Le primiti?

– Mai incape vorba? rase Chirila, care trasese cu urechea.

Costache Caravana calarea ceva mai in urma, aflandu-se intr-o mare discutie cu Zambilica. Si chiar daca vantul fura multe din vorbele lui, calul era multumit ca-i aude vocea pitigaiata, care susura dulce ca mierea de mai.

– Ai vazut-o pe baroana Maria-Florenta de Szentivįni? De unde naiba s-o vezi, daca erai in grajd? Dai din cap ca prostul si cand trebuie, si cand nu trebuie. Doar un sfert de ceas mi-am incrucisat privirile cu ea. Strajnica muiere, Zambilico! Ma mai intorc eu pe aici. Cred ca si ea m-a placut nitel. Baronul? Da-l naibii! Cu un dos de laba il fac marchiz.

Sile Adormitu calarea absent. Avea sufletul greu, incarcat de pacate, astfel ca n-ar fi fost de mirare sa-l auda cineva vorbind singur.

– Cinci pungi destul de dolofane, doua bratari grele de aur si un piaptan cu pietre pretioase. Cred ca n-o sa ma trimita domnul Indru cu ele indarat. Nici nu mai stiu de la cine le-am luat. In inghesuiala aia nu am avut vreme sa ma uit la cinstitele fete ale pagubasilor. La naiba! Principele nu avea nimic in buzunare. Prea ne-am grabit sa plecam. Avea monseniorul Carrillo un lant mare de aur, cu o cruce cat un maner de sabie.

Pe dealul din dreapta al Mediasului se afla o biserica veche, cu turnuri multe si ziduri imprejmuitoare puternice. Vazuta din afara, parea destul de marunta si saracacioasa. Biserica facea parte din ordinul iezuitilor si tot din partea aceea ii veneau si veniturile.

– Dupa mine, domnilor! striga parintele Grasa, indreptand calul catre portile mari, cufundate in intuneric.

– Crezi ca e bine sa ne oprim aici? intreba Cae.

– Te cred. Aici vom dormi in siguranta ca in fundul pamantului. Tainele bisericilor sunt multe si mari. Dumnezeu sa le tina!

Batura in poarta de fier. Un calugar cu o figura de sobolan deschise o ferestruica. Iezuitul se apropie si discutara in soapta. Dupa o vreme, ferestruica se inchise la loc, iar foarte curand se auzi dincolo de poarta un zornait mare de chei. Tinuta de calugar, poarta se deschise atat cat fu necesar pentru intrarea celor unsprezece calareti. Dincolo de poarta, zapada acoperea iute urmele cailor. Calugarul-sobolan se mistui undeva printre cladirile scunde. Reaparu pe neasteptate, insotit de alti doi calugari cam somnorosi. Acestia manara caii catre grajdurile bisericii. Cel cu figura de sobolan isi conduse oaspetii spre o cladire cu infatisare impunatoare, inconjurata de brazi inalti. Intrara intr-o incapere lunga, intunecoasa si calda. Sobolanul aprinse in graba niste lumanari si mai dichisi tacticos cativa busteni in caminul urias. Pocnetul lemnului incins de foc rasuna placut in incapere. Flacarile vesele intareau lumina slaba din odaie, descriind figuri ciudate pe pereti. Afara urla vantul. O cina scurta, cu friptura rece si cate-o cana cu vin, incheie noaptea aceea de pomina. Iezuitul, simtindu-se ca la el acasa, imparti unele ordine, pomenind mereu numele lui Carrillo.

Se desteptara a doua zi destul de tarziu. Afara se oprise ninsoarea, dar cerul era inchis si jos. Caii, odihniti si satui, ca si stapanii lor, asteptau gata insauati sa porneasca la drum.

La curtea din Alba-Iulia, balul se desfasurase in toata splendoarea lui, chiar daca invitatii asteptau cu nerabdare sa se intoarca pe la casele lor si sa comenteze in voie acele intamplari cu totul iesite din comun.

Stela Cristu dansase plina de gratie cu contele Teleki, dar dupa fata ei absenta se vedea cat colo ca gandurile i se calatoreau cine stie pe unde. Nici contele nu era in apele lui. O auzise pe fata scotand strigatul acela de avertizare pentru Cae Indru. Un asemenea strigat putea fi scos numai de o mama pentru fiul ei sau de o femeie indragostita care-si vede iubitul in mare pericol. Stefan de Zerind ii atrasese atentia asupra falsei contese. Stefan de Zerind nu se pricepea la femei, dar el se pricepea oare? Isi infipse unghiile in palme. Dar cand o privi din nou ii gasi in priviri acea puritate pe care o au numai tinerele cu sufletul curat ca lacrima. Purtarile ei alese si exprimarea ingrijita dovedeau din plin o origine nobila. Intelepciunea ei si vorba linistita aratau un interior echilibrat. Toate aceste insusiri i le cunostea foarte bine Teleki, dar despre trecutul ei, despre legaturile ei si gandurile ei nu stia nimic. Il strigase pe Cae, tematoare pentru viata lui. Exista oare o legatura intre ea si acel falnic vanator? Ce intrebare! Altfel, ce rost ar fi avut sa-l strige pe numele lui mic? Sau fusese doar o simpla intamplare? Poate o simpatie de moment, pe care vanatorii o castigasera in inimile multora dintre nobilii aflati acolo. „Incerc sa ma mint, zambi el. De ce nu au strigat alte femei numele lui Cae”? Stia ca din momentul acela nu va mai avea liniste. O iubea prea mult pe Stela, iar acest lucru il indemna sa afle totul despre tanara fata. „Sau poate ca e mai bine sa nu stiu nimic.” Ce ma intereseaza pe mine legaturile ei din trecut? Dar prezentul? Prezentul sta pe temelia trecutului. Voi cerceta aceasta temelie, ca sa pot intelege prezentul. Iar primele urme va trebui sa le iau de la curtea lui Mihai-voda, daca e adevarat ca Beckembauer se numeste Ion Cristu. Se mai gandi multa vreme la Cae Indru, convins ca e cel putin un prieten bun al Stelei. Dar nu era singurul care se gandea la tanarul vanator. Cancelarul, fara sa stie ceva din gandurile principelui, socoti cu amaraciune ca intregul plan de apropiere intre vanatori si curtea din Alba-Iulia esuase. Totusi, in timpul balului, purtarea lui Sigismund fusese destul de bizara. S-ar fi asteptat sa-l vada furios. Dar principele zambea din cand in cand si nu arata sa fie pornit. Nici Stela Cristu nu-si mutase gandurile de la Cae. Il vazuse de aproape doar in trecere, dar fusese de ajuns pentru a-i retine fiecare trasatura in parte. Trasaturi pe care avusese de multe ori credinta ca le-a uitat. Doar cutele aspre, abia vizibile, din colturile gurii erau noi. Ele dovedeau ca tanarul trecuse prin multe greutati din ziua in care se vazusera ultima oara. Sperase ca lucrurile se vor desfasura in liniste. Isi inchipuise in fel si chip clipa in care tanarul o va invita la dans. Vazuse in visarile ei fiecare gest pe care l-ar fi facut in momentul acela. Traise clipele acelea si fusese fericita pentru fiecare gest in parte. In odaia ei din Obreja si-l inchipuise pe Cae apropiindu-se de ea. Se uita in ochii lui si incerca sa-i spuna din priviri ceea ce nu ar fi indraznit altfel. Isi inchipuise momentul in care se va ridica sa porneasca alaturi de el pe dalele de piatra din sala balului. Facuse zeci de plecaciuni in fata unui sfesnic vechi, care tinea locul lui Indru, si fiecare plecaciune i se paruse ca are neajunsul ei. Gandurile o dusesera chiar mai departe. Daca ar fi iesit din sala de bal si ar fi ramas numai ei doi. Daca Indru ar fi incercat sa o sarute. Uita pentru o clipa unde se afla si stranse puternic mana lui Teleki. Se dezmetici iute si-i dadu drumul. O prinse din nou, speriata de gestul ei. Iar Teleki citi in sufletul ei zbuciumat. Si nu incerca nici un moment de gelozie sau de suparare, lucru care-l uimi peste masura. Stela se pierdu iar in gandurile ei. Trecuse atat de aproape de ea, incat i-ar fi fost de ajuns un pas ca sa se atarne de gatul lui. Si cu mare greutate reusise sa nu faca pasul acela. Se maturizase Indru. Parca mai crescuse, iar umerii lui devenisera ceva mai largi. Numai vocea, putin taraganata, ramasese aceeasi. Cand trecuse pe langa ea, ochii lui fusesera aspri si reci. Doar muschii fetei parca ii tremurasera usor, ca la manie sau la emotie. Simtise totusi, cu acel instinct femeiesc fara gres, ca privirile lor nu s-au intalnit intamplator. Ca ochii lui o cautasera. Ca gandurile lui o impresoara. „Sunt nebuna, se intrista ea. Un semn cat de mic, tot ar fi putut sa-mi faca. Sau daca ma iubeste ar fi putut sa dea ochilor putina caldura. As fi inteles. Dar daca Indru stie ca am fost petita de contele Teleki? In cazul acesta, l-am pierdut cu siguranta. Dar nu poti pierde ceva ce nu ai avut niciodata. Ca ma iubeste o stiu numai din presupuneri. Ah, Doamne, cat sunt de nenorocita! Oare e suficient sa te vaiti? La ce bun? Oftatul nu aduce nimic. Trebuie sa lupt. Am sa alerg dupa el. Am sa-l caut acolo in Tara Romaneasca. Ma voi arunca la picioarele lui de va fi nevoie. Ma voi umili, dar voi afla adevarul. Altfel nu am liniste.” Zambi in sfarsit.

Multi se gandisera in seara aceea la Cae Indru. Numai baroana Maria-Florenta de Szentivįni facuse nota aparte. Surprinsese in cateva randuri privirile inflacarate ale lui Costache Caravana. Remarcase chiar o ocheada a vanatorului. O suparase ocheada doar pe moment. La drept vorbind, nu o suparase. O surprinsese. Un asemenea lucru nu i se intamplase niciodata. In fond, ii placeau grozav oamenii care umblau fara ocolis. „M-a placut, gandi ea. Interesant barbat! Doamne, ce ochi focosi are! Si ce pumn! Daca lovea ceva mai tare, maine purtam haine de doliu dupa monseniorul Carrillo. Pacat ca au plecat atat de repede! Te pomenesti ca s-a indragostit de mine! De fapt, nu sunt nici eu chiar de lepadat! Unii barbati se dau in vant dupa grasane. E drept ca nici eu nu am stat chiar cu mainile-n san. I-am raspuns privirilor cat am putut de bine. Puteam sa-i raspund la ocheada. Naiba sa ma ia, ca nu ma pricep la nimic! Te pomenesti ca mi-a scapat printre degete! Acum sunt in drum spre cetatea Bucurestilor. Cine stie cand ne vom mai intalni?! Poate niciodata. Aiurea! Parca eu ma las dupa noroc? Il gasesc si in gaura de sarpe. Sa-l fereasca Dumnezeu pe ala de care ma indragostesc! A naibii dragoste! M-a prins ca o fulgerare scurta. Ce mai? Sunt indragostita ca o toanta! Parca e mare lucru o vizita in Tara Romaneasca? Numai de n-ar cadea prins la turci. Dar si acolo dau eu de el. Pe mine cand ma apuca, sunt data naibii. Dar pana cand plec dupa el ce fac? Pana atunci, un om de-al meu ar putea sa-i duca viteazului vanator un ravas de dragoste. Sa nu creada ca sunt nesimtitoare. Poate ca el nu are asemenea curaj. Vitejii astia cand dau de dragoste adevarata incep sa bata in retragere. Ei, cu mine nu-i merge. Cu toate ca, daca stau sa ma gandesc bine, nu prea arata el ca unul care ar da bir cu fugitii. Oricum, e mai bine sa-mi iau eu masurile mele. Poate ca nu e bine sa-i dau prea multe avansuri de la inceput. De ce sa-i arat ca sunt o prada usoara? Ii scriu doar cateva randuri prietenoase. Sa zicem: „Dragul meu Costache Caravana”. Aiurea! Ma atarn de gatul lui chiar de la inceput cu asemenea randuri. E prea intim. Mai bine «Nobile viteaz». Nu zau! Nici nu va sti cui ii este adresata scrisoarea. Poate ar fi mai nimerit «Domnule Costache Caravana». Nu suna rau, dar e nitel cam rece. Ei, si? Doar n-o sa-i spun ca sunt nebuna dupa el. Asta o sa vada el pe urma. Am gasit! «Draga Prietene Costache Caravana.» Mai departe, sa zicem: «Te-am vazut la balul principelui.» Prost! Doar stie si el ca nu l-am vazut in varful muntelui. Sa zicem mai bine «Ti-am simtit focul ochilor» La naiba! Parca ma miorlai pe langa el. Ceva mai calculat, nu strica intr-o scrisoare.” Simti cum o ia cu transpiratie. „Deci, «Atentia pe care am avut cinstea sa mi-o acordati mi-a facut multa placere» Ei, nu zau! Inseamna sa-i spun de la obraz ca mi-a placut ocheada. Doamne,

dar greu e sa compui o scrisoare de dragoste! Ma infurii degeaba. O scrisoare nu se face cat ai bate din palme. O sa ma gandesc eu in zilele urmatoare. De asemenea, o sa-i dau porunca omului meu sa afle ce hram poarta domnul Caravana. Cred ca nu e insurat. Care nebuna ar sta cu un asemenea vantura-lume? De domnul Szentivįni ma despart, daca vreau, intr-o clipa. Nu misca el in fata mea. De fapt, am sa-i spun de la obraz ca ma despart de el fiindca e un papa-lapte. Ca vreau sa-mi refac viata din dragoste. Care natarau de barbat s-ar opune cand e vorba de fericirea a doua fiinte?”

– Ce tot bombani acolo? se interesa baronul Szentivįni.

– Ma gandesc, domnule, tresari ea. Unul dintre noi doi trebuie sa gandeasca. Iar dupa cum vezi, nu domnia-ta esti acela care e sortit sa faca asemenea lucruri.

Baronul avu una din rarele lui sclipiri ironice.

– Foarte bine, doamna! Gandeste! Cu vremea, ai putea ajunge la rezultate bune.

Maria-Florenta i-o intoarse veninos:

– Nu cred in sfatul acesta! Domnia-ta faci glume proaste de douazeci de ani.

Pornira sa se certe metodic. Cu un anumit dichis, acumulat intr-o experienta indelungata. Cearta se desfasura domol ca un ritual. Frazele si reprosurile ramasesera aceleasi de-a lungul anilor. Dar capatasera o anumita slefuire. Iar cuvintele de prisos, care nu loveau direct, fusesera eliminate in folosul schimbului de pareri concis si sobru. Astfel ca cearta lor de acum era mult superioara in continut uneia intamplate cu zece sau cincisprezece ani in urma, cand experienta casnica nu se definitivase in amanuntime. Si tonul era altul. Epitetele nu nu mai erau insotite de acea explozie de manie tinereasca de la inceputul casniciei. Acum castigasera in valoare tocmai prin blandetea cu care isi aruncau epitetele, ca niste oameni de stiinta care afirma un adevar cu toata convingerea si cu toata argumentatia, fara sa foloseasca racnetul sau macar saltarea vocii cu un semiton. Ajunsesera chiar in situatia sa-si zambeasca bland, amintindu-si unul altuia cusururile ca in fata unui fapt implinit din care nu mai exista iesire. Or, toate lucrurile acestea se invata numai dupa o indelungata activitate de cearta conjugala. Se cunosteau atat de bine, incat fiecare stia raspunsurile celuilalt. Ba mai mult: erau ca doi medici psihiatri care stiu cum va reactiona celalalt in momentul urmator. Lucrul acesta il ajuta mult pe Szentivįni si-l scapa de o eventuala vatamare a fizicului sau din partea doamnei baroane. Avea el cunostinta de unele intonatii foarte joase in vorbele doamnei. Acesta era pentru el semnul ca nu tine sa intinda coarda prea mult. Se oprea prudent, ii dadea dreptate, mai suporta unele maruntisuri, gandindu-se ca data viitoare va inaugura cearta de unde ramasesera, avand vreme destula sa se gandeasca la noi sageti veninoase, care ar putea s-o surprinda nepregatita.


A doua scrisoare a lui Albert Kirįly catre principele Transilvaniei.


„Astazi, din harul Domnului, la 27 decembrie 1594, din cetatea Bucurestilor.

Prin grija mariei-tale s-au infiintat in fata noastra alaltaieri capitanul Jan Siloky dimpreuna cu o mie de osteni din cetatea Brasovului. Astfel ca oastea Transilvaniei pe langa Mihai-voda s-au ridicat la trei mii de oameni. Dar nici domnul Tarii Romanesti nu au stat in ragaz. Dupa cele mari biruinte asupra paganilor, s-au chemat la oaste in leafa, iar acuma ostirea lui voda numara cam la cinci mii de osteni tot unul si unul, chiar daca incape ceva lipsa din partea armelor. Alaltaieri am fost avut cinstea sa petrecem sfanta seara a Craciunului dimpreuna cu Mihai-voda si cu acei vestiti vanatori la care s-au mai adaugat, spre mirarea noastra, parintele Grasa, despre care cred ca s-au cam lepadat de cele sfinte. Vinurile bune au curs din belsug si multe cupe au fost inchinate in sanatatea mariei-tale. S-au cantat colinde cum n-am mai auzit si s-au facut focuri mari in curtea palatului domnesc. Capitanul Siloky ne-au adus zece legaturi cu cate trei sute de galbeni fiecare, spunandu-mi ca din voia mariei-tale acei bani vor trece in stapanirea vanatorilor, adica fiecaruia cate-o legatura. Am facut asa dupa cum am primit porunca. Parintele Grasa aflandu-se pagubit, Mihai-voda a luat trei sute de galbeni de la vistiernicul Dan si i-a facut si lui parte.

Tot alaltaieri, catre pranz, ostile noastre au fost chemate la palatul domnesc, unde li s-au platit lefurile in cea mai buna randuiala. Iar peste leafa a dat Mihai-voda cate cinci galbeni pentru fiecare din acesti osteni ai mariei-tale. In alta parte a curtii s-au platit ostile lui voda, iar cei care au intrat in oaste doar de cateva zile au primit leafa pe o luna, ca si ostenii vechi. S-au mai dat, maria-ta, slobozenie pe trei zile ostenilor sa petreaca dupa pofta inimii si multa mancare buna a incaput pentru fiecare.

In noaptea de Craciun s-a tinut sfat de taina in camara de lucru a lui voda. Acel vanator pe nume Costache Caravana i-a povestit domnului despre patania petrecuta la curtea din Alba-Iulia. Domnul a ras mult si s-a veselit. Noi am crezut ca-i va cadea cu suparare, insa nici gand de-asa ceva. Domnul a spus ca maria-ta esti prea intelept si nu crede ca ai avut de gand a face stricaciune unor oameni viteji. Mai degraba ar crede ca s-a petrecut o gluma, iar maria-ta le-ai fi aratat pana la urma toata pretuirea care se cuvine. Si daca ostile Transilvaniei nu s-au pornit la urmarirea vanatorilor, asta intareste si mai mult parerea lui.

Dupa asemenea vorbe am vazut ca Mihai-voda nu este numai un mare viteaz, ci si un foarte priceput ganditor. Lasand la o parte acele lucrari, Mihai-voda a grait mult despre unele cheltuieli de oaste si intarirea celor doua cetati ale Bucurestilor si Tirgovistei. S-au mai pomenit si despre unele lucrari de marire a satului Ploiesti, despre deschiderea unor ateliere de tesut lana, de tabacit piei, de caciuli si cojoace si unele ateliere de cioplitura in lemn, care au plata buna la Brasov si Sibiu. Fiind vorba despre asemenea treburi ale Tarii Romanesti, am vrut sa ne ridicam, dar Mihai-voda ne-au zis ca pentru prieteni el nu are nici un fel de ascunzisuri.

Pe urma au mai aratat ca toate acele cheltuieli au lasat vistieria aproape goala, iar de la populatia saracita nu-i putinta a se mai aduna ceva bani. Atunci s-au ridicat de pe scaunul sau domnul Cae Indru, care i-au vorbit lui voda cam asa: «Maria-ta, suntem in plin razboi cu turcii. Sa nu asteptam primavara, cand or incepe ei sa se miste. Atunci vor veni puhoi asupra noastra. Nu se supara sultanul ca i-am taiat cateva mii de turci. Se va supara numai atunci cand ii vor lipsi acei trei sute de mii de galbeni pe an pe care ii primea de la noi, dimpreuna cu saptezeci si cinci de corabii cu faina, cu unt si cu miere. De acei doua mii de cai, douazeci de mii de miei, trei sute de flacai pentru armata ienicerilor si o suta de fecioare harazite haremurilor. De cele o suta de corabii cu lemn de brad pe alese si de alte ciubucuri. Acum nu e destul de suparat, socotind ca o sa ne dea peste cap cu un singur bobarnac, in primavara ori in vara. Si chiar daca ar turba de manie nu poate arunca la timp de iarna ostiri mari asupra noastra, iar daca stau ei pe loc, nu trebuie sa stam noi. Slabindu-i pe turci, capatam noi mai multa putere. Bogatele cetati Hirsova si Silistra parca ne imbie. Garnizoana din Hirsova numara cam la sapte mii de ostire turceasca. La Silistra ar fi cam tot pe-atata. Cu prada pe care o gasim acolo putem plati ostile noastre pe toata vremea de iarna si chiar pe primavara. Vistieria ar putea sa primeasca si ea un folos mare, iar prada obisnuita de cai, de arme si de haine ar prinde bine ostenilor nostri. Asa ca noi, vanatorii, am face bine daca ne-am trage chiar de maine catre cetatea Hirsovei. Iar daca maria-ta primeste sfatul nostru, sa vina in fata cetatii numai cu cinci mii de oaste usoara, fara arme grele si bagaje multe, pentru a se misca mai usor. In dimineata de Anul Nou, maria-ta sa-i atraga pe turci catre gheata de pe Dunare. Noi vom avea grija sa le facem stricaciune din spate, fara veste. Iar bagand oarecare groaza in ei, ii vom sparge fara pierderi prea mari.»

Mult s-au bucurat Mihai-voda la asemenea vorbe intelepte. Si a dat porunca sa pornim de poimaine doua mii de osteni de la noi si trei mii din oastea Tarii Romanesti, chiar sub conducerea domnului.

Dupa acele multe sfaturi, fecioare mandre de boieri au venit si ne-au prins mainile si ne-au tarat dupa ele intr-o incapere unde era cheful in toi. Au ramas numai voda cu boierii si acei vanatori. Am bagat atunci de seama ca Mihai-voda a stiut cum sa scape de noi fara sa incapa suparare. Aveau de taina numai intre ei. Mai stiu, maria-ta, ca voda ar avea o armata mare ascunsa pe undeva si ca acea armata e condusa de marele boier Preda Buzescu. Am vazut aceasta armata, cand au fost scos Mihai cetatea Bucurestilor de sub turci. Dar am vazut-o numai de departe. Sa fi tot fost atunci ca la doua-trei mii de osteni imbracati unul ca altul. Am incercat a dibui locul unde sta asezata acea armata, dar nu a fost chip sa aflu ceva. La curtea lui voda nu sopteste nimeni o vorba despre asta. Am sa mai incerc pentru a-ti da de stire.

Daca mila lui Dumnezeu ne va mai tine cu zile dupa luptele grele care ne asteapta, voi trimite prada din cele doua cetati si ravas despre sanatatea ostenilor. Parca am mai multa crezare de izbanda acum, cand stiu ca domnul Indru si prietenii lui pleaca la Hirsova. Cu asemenea oameni nu incape o cetate necalcata de noi.

Albert Kirįly”.


Zapada Baraganului scartaia aspru sub picioarele cailor. Soarele coltat dupa atatea zile noroase isi cam da aere ca in timpul verii, dar nu reusea decat sa faca zapada scanteietoare de-ti lua ochii. Vantul adia usor, dar intepat, iar cerul inalt marea parca nemarginirea Baraganului. Urmele de animale inghetasera in zapada si se aruncau ca un vaier lung catre haurile cerului. Prin catune se simtea miros ademenitor de mancare calda, iar din cosurile caselor scunde se ridica fumul in fuioare lungi. Urmele de sanii se incrucisau pe zapada. Ceva mai departe de sate, ele se amestecau intr-una singura, incolacindu-se printre paduri, prin locuri stiute numai de localnici.

Cam la doua ceasuri de asezarea Brailei, cei unsprezece vanatori oprira caii intr-o padure batrana, cu copacii rari si grosi de pe margini. O gospodarie singuratica, destul de aratoasa isi traia veacul ei intr-o poiana larga. In jurul casei, cateva cotete, un grajd destul de incapator, o vita-de-vie agatata pana la acoperis, o cocina din care se auzea grohait de porci aduceau o nota de bunastare. Curtea, imprejmuita cu gard frumos de nuiele, mai cuprindea unele clai cu fan, iar mai spre fund se vedeau ceva pomi, ale caror tulpini, protejate impotriva iepurilor cu impletituri de nuiele, lasau sa se vada ca proprietarul ar fi un bun gospodar, chiar daca se aventurase in asemenea pustietate, departe de alte locuinte. Vreo sase caini, unul mai mare decat altul, iesira de sub claile de fan, ridicand padurea in picioare cu latratul lor. Gospodarul, o matahala de om intre doua varste, iesi din casa numai in camasa, cu manecile sumese, purtand un topor cat toate zilele. Fata lui rosie plesnea de sanatate, iar pieptul lui mare si paros abia incapea in camasa desfacuta la gat. Vazand musafirii, tresari bucuros. Arunca o bucata de lemn dupa caini, imprastiindu-i, si se buluci degraba

la poarta.

– Nici ca se putea sa picati mai bine, domnule Caravana! striga multumit. Nebunele astea de muieri au facut sarmale de Craciun, sa tina un an. Saptamana trecuta mi-a picat un cuscru de prin partile Focsanilor cu doua sanii, dar nu goale. Altfel, il alungam de la poarta si asmuteam javrele pe el. Cu doua butoaie pantecoase pe sanii, mari si rotunde, parca gata sa nasca. Pe cuscru l-am alungat a doua zi. Asemenea pramatie mi-ar fi baut tot vinul inainte de Boboteaza. Al dracului moldovean! Cand pune galeata la gura se albeste la fata de zici ca i-a sunat ceasul din urma! Cand o lasa din mana goala cam pe jumatate, simti cum se face frig in casa. Cainii se ridica de pe unde sunt aciuati si urla a paguba. Pe urma i se imbujoreaza umerii obrajilor ca merele noastre rosioare culese toamna tarziu. Isi sterge mustatile mari, mananca o bucata de slanina cat o caramida, un tarn de ceapa, curata si restul din galeata, face o cruce mare de-un stanjen, duce o ruga subtire lui Dumnezeu si ciupeste nurorile de fund. Iar dupa ce-l captusesc nurorile de scatoalce, se intinde pe pat si se vaita ca la cei saptezeci si cinci de ani, petrecuti in mila Domnului, se simte slabit de puteri si ca numai printr-o minune cereasca mai apuca vreo treizeci-patruzeci

de primaveri.

Gazda isi lua seama de la povestile lui si striga spre casa:

– Niculae, Vasilee! Puneti mana pe cai, neispravitilor, si duceti-i in poiata!

Doi barbati sub treizeci de ani, cu parul cazut pe ochi, dadura navala in curte. Fetele lor aprinse si hainele subtiri, cam in neoranduiala, aratau ca se harjonisera intre ei sau cu ceva parte femeiasca.

Vanatorii observasera ca interiorul e mai incapator decat parea de afara. Patru femei cu o droaie de copii in jurul lor privira mirate puhoiul de musafiri.

– Astea-s nurorile mele, Dumnezeu sa le tina! spuse gazda. Nepoti am noua. Trei au murit, iar doi sunt pe drum. O sa-i botezam dupa Paste. Nebunele astea fac la copii de te-apuca durerea de cap. Nu-i chip sa ma inteleg cu ele. Cand le spun s-o lase mai domol cu inmultitul, sar toate patru cu gura pe mine si-mi spun ca asa le-a povatuit popa din satul vecin. Ca porunca sfanta spune: „Cresteti si va inmultiti ca pasarile cerului!” Se impreuna de-a valma cu nataraii mei de feciori. Noaptea umblu dupa ei prin poduri, prin fanul din poiata si-i despart si ii strig „Niculae!” „Da, taicuta.” „Tu esti insurat cu Marioara. Vezi ca e langa Vasile! Ia-o, nataraule!” „Vasile!” „Da, taicuta.” „Tu esti insurat cu Balasa. Da-i-o, Dumitre!” „Gheorghe!” „Da, taicuta!” „Ia-ti pramatia de langa Niculae!” „Ioane, unde-i Leana, zurliule?” „Fa lumina, taicuta, s-o vad la fata!” „Ei, cum e?” „E cu mine, taicuta.” „Bine! Duceti-va Dracului!”

Nurorile rad cu pumnii la gura. Au fetele rosii si pline de sanatate. Le place si lor gluma acestui hatru. Gazda nici nu mustaceste macar. Se uita incruntat de parca ar fi toate adevarate. Iar vocea lui pare aspra, desi nu convinge pe nimeni.

– Dar poftiti, domniile-voastre, in odaia de alaturi! Leano, unde-i ma-ta?

– Da mancare la porci, taicuta.

– Marioara!

– Da, taicuta.

– Mai adu o masa si pune fete curate! Nu pe ala, toanto! Ala e patul. Numai cu ochii dupa pat sunteti.

Vanatorii se asezara pe lavite lungi, galbene, sclipitoare de curatenie. Afara fulguia usor, iar vantul parca se mai intetise. Cateva vrabii speriate se zbatura pe langa streasina casei.

– Iat-o si pe soata noastra! se agita gazda. Nevasta draga, dumnealor sunt oaspeti de seama. Cand am vazut unsprezece cai la poarta am crezut ca au dat navala turcii. Dar nici asa nu suntem mai castigati. Au tabarat asupra noastra unsprezece guri de voinici flamanzi. Pune de mancare si de bautura asa cum te pricepi tu!

Apoi se intoarse catre oaspeti.

– Nu stiu cum naiba s-a maritat ea cu o pramatie ca mine. Se vede treaba ca patimeste cine stie ce pacate mai vechi ale mosilor nostri.

Femeia zambi prietenos si spuse fara urma de sfiala:

– De treizeci de ani ma tot gandesc sa-l las si sa iau unul mai putin zurbagiu. Dar nu ma indur. Cine stie pe ce maini ar putea sa incapa?! Vara munceste cat zece. Iarna bea, mananca si se uita dupa muierile altora. Cand il scap din frau, pleaca dupa prima catrinta care-i iese in cale, cum pleaca mielul dupa oaie. Seara potriveste cuvintele si le pune pe cantec. Flacaii si fetele de prin sate vin la el sa invete cantece noi, scornite de el. Cand sunt in casa, vinde fiecare cantec flacailor pe o vadra de vin. Cand lipsesc, le vinde numai fetelor, pe cate-o sarutare.

– Si nu va e greu traiul in mijlocul padurii? se inte-

resa Cae.

– Nu! raspunse gazda. Iarna, turcii nu se abat prin paduri. De pe la inceputul lui septembrie pana in aprilie nu vezi picior de turc prin padure. Primavara ingropam tot avutul nostru. Femeile, vitele, oile iau drumul spre munte, prin locuri necalcate de picior omenesc. Eu si baietii ramanem aici. La marginea padurii avem lanuri mari de grau. Pamantul e bun si gras. Ne da mai mult decat ne trebuie. Daca vin oamenii stapanirii dupa biruri ori turcii dupa jaf, n-au ce sa ne ia. Casa e goala, iar noi in zdrente. Cum vine toamna, dezgropam lucrurile, punem haine bune pe noi, aducem acasa femeile, pruncii si animalele si o tinem pe huzur toata iarna. Daca nu ne-ar ameninta asemenea primejdii, ati vedea aici case si acareturi de v-ati cruci. Omul poate multe cand e liber si lasat in pace sa-si vada de treburi.

– Poate ca ar fi mai bine intr-un sat, observa parin-

tele Grasa.

– Nu e rau nici in sate. Pe unde umbla turcii si oamenii stapanirii, sa tot traiesti! Casele scunde din chirpici plesnesc de sanatate. Si te uiti prin crapaturi de afara in casa si din casa afara. Gardurile imprejmuitoare lipsesc, fie ca proprietarii lor le-au bagat pe foc pentru a nu le mai purta de grija sau numai din prevedere, stiindu-se ca gardurile la vreme de plimbare pe neasteptate mai mult il incurca pe om. Cotete de porci nu se zaresc prin apropiere, semn ca acei gospodari ori au scarba de asemenea animale, ori le-au mancat cu cotete cu tot. Gainile isi gasesc locul de somn prin corcodusii din curte. Gainile din soiul acesta sunt slabanoage, cu picioarele lungi si subtiri, parca insurubate pe corp. Asemenea slabiciune ar putea sa fie mai mult un moft muieresc, de posturi lungi pentru slabire, aflat la moda in aceste timpuri, cand chiar cocosii cu scaun la cap tin sec pana pe la mijlocul verii.

Gazda se ridica si se uita afara.

– Se porneste viscol mare, spuse la o vreme. Copacii se apleaca indaratnici. Ascultati! Urla padurea. Parca e un vaier lung. Pana la ziua o sa ajunga zapada la burta cailor. Asemenea viscole tin cate-o saptamana si chiar mai mult. Bine ca ati nimerit la noi inainte de viscol. Pe asemenea potop, nici animalele salbatice nu mai nimeresc la culcusurile lor.

– Plecam! hotari Cae. Maine s-ar putea sa nu mai avem putinta de plecare.

– Va rataciti cum va vad si ma vedeti! se alarma gazda. Lupii umbla in carduri mari. O sa va ia urma si nu e chip sa scapi de ei. La vremea asta sunt flamanzi si rai ca diavolii.

Dupa un sfert de ceas, cei unsprezece calatori parasira ograda acelei gazde primitoare si se indepartara spre sud, manati din spate de vantul aspru.

In dimineata de Anul Nou aparura pe neasteptate la portile Hirsovei cam la o mie de calareti. Cu o seara inainte, se zvoni in oras, nu se stie de unde, ca Mihai-voda cu o mie de calareti ar oblici sa faca unele stricaciuni la Hirsova. Caraiman-pasa, comandantul orasului si al cetatii, ridicase peste noapte ca la sapte mii de osteni, gata de lupta. Un dusman care numara doar o mie de oameni trebuia lovit scurt, fara hartuiala aducatoare de pagube. Gerul aspru amutise susurul Dunarii. Ceata de dimineata acum se ridica in fuioare lungi, acum se lasa greoaie la rasul pamantului. Ostenii lui Caraiman-pasa iesira prin poarta dinspre Dunare. Palcul celor o mie de romani acum se vedea limpede, acum se ascundea in rosturile cetii. Caraiman-pasa astepta linistit in fruntea oamenilor sai momentul in care calaretii lui voda vor iesi iar din ceata. Cand veni acel moment prielnic, dadu porunca de navala mare. Romanii, atat de putini la numar, pareau pierduti. Se vedea limpede ca vor fi dati peste cap. Mai ramasesera ca la o suta de pasi intre cele doua ostiri, cand se auzira din spatele turcilor unele bubuituri mari. O parte a zidului cetatii sari in sus, ca aruncat din prastie. Aceasta fu clipa de pierzanie a turcilor. Crezand ca sunt atacati din spate, unii intoarsera caii si se ciocnira cu cei care nu apucasera a face acea manevra. Zapaceala ii pierdu pe turci. Alte detunaturi rasunara parca din toate partile. Printre oamenii lui Caraiman se zvoni ca incapuse tradare. Capitanul Cocea, conducatorul celor o mie de calareti, incepu sa taie cu ai lui si nu aflara multa impotrivire. Ienicerii si restul de oaste aleasa se razletira, se rupsera. Dupa un ceas, lupta era incheiata. Trei mii de turci zaceau pe gheata Dunarii nepasatoare sau pe zapada din fata portilor, trecuti prin sabiile romanesti. Ieremia Baicoianu si Albert Kirįly ajunsera la tunurile turcesti si constatara cu uimire ca servantii lor erau cei unsprezece vanatori. De cum sarisera zidurile in aer, turcii lasasera tunurile in plata Domnului, crezand si ei ca romanii patrunsera in cetate prin alte parti si-i atacau din spate. Iar tunurile incapute pe maini harnice doborara spatele armatei lui Caraiman. Se adunara lucruri si scule de pret. O mie de sanii luara drumul Bucurestilor.

Catre seara, se strigara numaratorile. Armata lui Mihai numara la apel mai putin cu doua sute si ceva de oameni. Cam la o suta de raniti fura urcati in saniile mari.

A treia zi pe la pranz, cazu Silistra. Afland cu spaima de fulgeratoarea cadere a Harsovei, turcii parasisera degraba cetatea si orasul, pornind catre sud. Cei doua sau trei mii de osteni cercara o oarecare harta. Dar stateau impotriva cu teama, privind indarat la zidurile cetatii. Iar dupa ceva schimburi de pistoale si sabii, se incuiara intre ziduri. Alte patru sute de sanii cu prada pornira spre Bucuresti, in urma ostirii lui voda. Zapada scartaia aspru sub copitele cailor. Promoroaca se prinse pe barbile vitejilor osteni, dar inimile erau calde, iar voiosia razbunarii invingea oboseala acelor aspre incercari. In jos, catre pragul Muntilor Balcani, si chiar mai departe, numele lui Mikal-oglu isi facu mare rasunet atat pe buzele turcilor, cat si pe ale crestinilor. Turcii il blestemau pe voda, ingroziti. Crestinii ii rosteau numele cu dragoste. Aparuse la Dunare o sabie naprasnica. O sabie care musca tot mai adanc din trupul Imperiului Otoman.

Plecand de la Silistra, domnul Tarii Romanesti calarea in fruntea ostirii, inconjurat de marii boieri. Din spate se auzeau glume si cantece. Ar fi fost prilej de bucurie pentru el. Dar nu zambea. Se simtea doar usor ca atunci cand ai scapat de un hop si te pregatesti pentru altul. Cele patru victorii obtinute atat de usor, impotriva acelor vestiti osteni otomani ii dadura prilej de intrebari si raspunsuri. „Oare numai vitejia si iscusinta romanilor au adus castigul acelor lupte? Nici vorba! Mai era ceva. De prea multi ani, turcii nu au cunoscut infrangeri. S-au obisnuit sa domine si sa invinga. Au uitat sa umble cu grija. Nu tactica de lupta le-a fost faima, ci numai groaza pe care o raspandeau. Armatele care le stateau impotriva se spargeau de cum ii vedeau aparand. Cand se vor trezi turcii, atunci va fi mai greu pentru romani si pentru toti cei care le stau impotriva. Comandantii lor sunt inca plini de ei. Numai asa se poate pricepe ca emirul Ibrahim a fost in stare sa se culce linistit cand ma stia doar la un sfert de ceas calare departe de el. Numai asa pricep ca un comandant batran cum e Caraiman-pasa a fost in stare sa plece orbeste in lupta, fara a se gandi la cine stie ce siretlicuri din partea noastra. Iar in cetatea carmuita de el sa poata patrunde cei unsprezece vanatori cu atata usurinta si sa arunce in aer zidurile cu praf de pusca luat din depozitele turcesti. Ar fi putut sa-i improaste pe romani cu tunurile de la adapostul zidurilor groase, ferindu-se de o navala a noastra prin ceata inselatoare. Am avut pierderi putine. Dar si noi suntem putini. La vreme de iarna e greu pentru otomani sa ridice osti, dar nici pentru noi nu e usor. O calcare mai adanca in Balcani pare destul de primejdioasa. Frigul si zapada, lipsa de alimente si de adapost macina mai multi osteni decat dusmanul. Oastea din Bucegi e usoara si iute. Poate ca vreo mie din ei ar putea fi incercati. Daca nu in jos prin Balcani, macar sa-i scuture pe turcii din Dobrogea. Apoi va veni vara. Turcii pot pune pe picioare peste o suta de mii de osteni, chiar numai oaste aleasa. Armele lor de razboi sunt multe si bune. La vara se va hotari viitorul nostru. Parca mi-e teama de vara. Nu am prieteni buni in afara granitelor. Turcii pot pierde zece batalii. Noi nu avem dreptul sa pierdem macar una. As putea ridica armata din Bucegi pana pe la vreo opt mii de oameni sau poate chiar ceva peste. Voi vedea de unde voi scoate banii de trebuinta. In armata aceea stau toate sperantele noastre. Voi fi cu atat mai tare cu cat turcii vor crede ca ma bizui numai pe ostirea cu care am luat Hirsova si Silistra. Sigismund Bįthory gandeste si el sa-si intinda puterea peste Tara Romaneasca, chiar daca acum suntem aliati. Ostirea din Bucegi ar fi mirarea si pierzania lui. In el nu am credinta. In schimb, mi-e drag Albert Kirįly. Ungurul acesta are in el virtuti de viteaz si de mare cinste sufleteasca.”

Inturnandu-se in cetatea Bucurestilor, domnul Tarii Romanesti avu bucuria sa afle ca o mie de osteni moldoveni aflati sub comanda capitanului Soare asteapta cu supunere ordinele lui voda. Mai venira de prin partile Serbiei ca la cinci sute de tineri cu inimile aprige, condusi de vestitul haiduc Baba Novac. Un vlajgan mare si gros, cu mustata ca vrabia, cu nasul puternic si cu ochii blanzi ca de copil.

Vistiernicul Dan captusise vistieria cu galbeni, cu aspri, cu ducati, cu forinti si chiar cu ceva aur. Dar la asemenea armata care se apropia de sapte mii de suflete si inca o alta de aproape cinci mii ascunsa la poalele Bucegilor, banii erau destul de nepotriviti, lasand la o parte armata Transilvaniei, care sta pe plata la voda, cat si toanele domnului de a face daruri ostenilor, speriindu-l in fiecare clipa pe bietul vistiernic.

Aflandu-se prilej de odihna, Tufanel porni intr-o dimineata catre piata Zece Mese, purtandu-si calul cu mare fala pe strazile atat de cunoscute. Domnul Tufanel-tatal, imbracat cam subtire pentru o iarna atat de geroasa, umbla cu pasi mici in jurul rogojinei, intinsa direct pe zapada, si striga cat il tinea gura:

– Pomana! Ia pomana, neamule! Ia linguri! Ia sucitoare!

– Cum dai lingurile? intreba o gospodina.

– De pomana le dau! sari Tufanel-tatal, ingrozit ca nu vanduse nimic toata dimineata. Zece la un aspru si una pe deasupra, cumatra.

– Scump! observa femeia.

– Ai zis scump? se mira Tufanel-tatal. Afla, cumatra, ca firma noastra vinde linguri care tin din neam in neam. Noi fierbem lemnul de tei in mirodenii. Ia vezi cum miroase! Cu o lingura din astea poti manca zeama chioara, dar capeti in gura gust de bucate boieresti.

– Ia slabeste-ma, mai nea Tufanele, cu firma si cu gusturile dumitale! se otari femeia. Care firma?

Tufanel-tatal nu-i mai raspunse. Fata lui slabanoaga se lungi de un cot privind spre boierul acela cu sabie, cu haine scumpe si cu podoabe, cu cal falnic, de rasa buna.

– Ba Ciripoi, se adresa domnul Tufanel-tatal concurentului de alaturi, nu crezi ca boierul asta ar cam semana cu Tufanel al nostru?

– Ce sa semene, bre? tastui vanzatorul de linguri.

E chiar el.

Tufanel-tatal privi in jur cu teama dupa oamenii stapanirii. Dar nu vazu osteni de rand. Ceva mai incolo, sedeau linistiti pe caii lor, ca niste imparati, doi boieri cu mutre parca nu tocmai straine. Tufanel-fiul se inclina cu eleganta pe gatul calului in fata parintelui sau. Lingurarul simti ca se innabusa de spaima si striga aspru:

– Da-te jos, paguba! Coboara dupa cal pana nu te dibuie oamenii stapanirii!

– Domnule Tufan, zambi Tufanel-fiul, in familia noastra nu s-au pomenit pana azi vorbe de ocara. Doar faptul ca sunt nobilu’ vostru fiu ma opreste sa pun mana pe sabie.

– A turbat, saracu’! vorbi cu mila Tufanel-tatal, uitand sa-si mai frece mainile impotriva gerului. De cand ma cheama pe mine Tufan, narodule? Si toalele astea scumpe de unde le-ai palmat?

Tufanel-fiul se incrunta si se intoarse falos catre vanzatorul de alaturi.

– Domnule Ciripoi, crezi ca domnul Tufan, parintele nostru, ar fi cumva bolnav?

Lingurarul nu raspunse numaidecat. Pana in ziua aceea nu-i mai spusese nimeni domnule. Era foarte simplu ca tanarul daduse in mintea copiilor sau poate chiar mai rau. Vreo dragoste nefericita sa-l fi scos din minti. Isi reveni iute si facu degraba o socoteala in gand. Calul o mie de aspri, sabia cel putin vreo suta, daca nu mai mult, hainele tot cam pe-atata, ghiulurile din degete numai dracu’ stia cat pretuiau. Pistoalele de la brau ajungeau la trei-patru sute de aspri.

– Ba, Tufanele, rosti aspru Ciripoi, ia-o din loc mai pe la dosuri, pana nu se strange lumea in jurul nostru. Am eu un samsar de cai pe ulita Zlatarilor. Acolo vindem totul, cat ai clipi. Ce dracu’, vrei sa dai de bocluc? Am furat si eu cai la viata mea, dar nu umblam, ca nataraii, calare prin oras. Intreaba-l pe tat-tu cum ne furisam de nu ne stia nici vantu’, nici pamantu’.

– Nea Tufanele, imi dai lingurile? se amesteca femeia.

Batranul se uita pe langa ea cu gandurile aiurea.

– Ia-le, bre! Se otari el. Azi e vineri. Eu impart de pomana vinerea, ca sambata e gloata. Zi si matale sa traiasca domnul Tufan-tatal! Tufan da-te, ma, jos dupa cal, paguba naibii! Vrei sa intram la belea? Sa te dibuie strajile? Ca astia te miroase si cand lucrezi mai cu cap. Didino! Fa, Didino, n-auzi? Dar-ar boala vin sa-l vezi pe nebunu’ de frate-tu’!

Auzindu-se strigata, fata iesi din multime. Era oachesa si cu ochii umblareti ca de viezure. Cand dadu cu ochii de Tufanel, fata ei se lungi brusc.

– Tii, da’ frumos esti, frate! se mira ea. Parca ai fi un boier din aia mari.

Tufanel simti ca se ineaca de placere. Ii zambi surorii cu toti dintii lui albi si ascutiti ca de rozatoare. Apoi, cu un gest nu lipsit de eleganta, se intoarse in sa, strigand din varful buzelor:

– Hei, domnilor Galusca si Toroipan, apropiati-va! Aceasta este domnisoara Tufan, surioara noastra.

Cei doi se aplecara pe cai cu toata eleganta de care erau in stare, fara sa ia in seama incaltarile mari si sumanul peticit, in care tanara parea ascunsa ca intr-o claie cu fan. Fata era agera la minte si se feri a face vreo observatie suparatoare. Ii cunostea pe Galusca si pe Toroipan ca pe niste brezaie. De cand disparusera ei, nu mai sterpelea nimeni in piata la Zece Mese. Raspunse la salut cu bunavointa si continua ideea fratelui cu cea mai fireasca voce:

– Ai spus domnisoara Tufan, frate? Tu esti un om intelept! Cu siguranta ca ai dibacit numele nostru adevarat. Si sa dea boala-n as! Asta e numele nostru!

Tufanel ii sorbi cuvintele ca un om insetat. Se gasea in sfarsit cineva care sa-i ateste schimbarea numelui. Si cine? Taman surioara Didina de a carei gura se temea el cel mai mult. O jumatate de mahala ii stia de frica, atat era de batausa si rea de gura. Fusese slujitoare la kir Panaiotis, ala de vindea covoare scumpe pe Ulita Mare. Lui Panaiotis ii cam mersese vestea ca e muieratic. La vreo cateva zile de la angajare, grecul a aranjat astfel lucrurile sa ramana in pravalie la vremea pranzului numai cu Didina. Si s-a mirat al dracului Panaiotis cand a vazut ca fata nu se prea sfieste sa ramana singura cu el. Celelalte ar fi inceput sa urle si sa boceasca.

– Vrem cercei frumosi? o intrebase grecul.

– Vrem!

– Si matasica?

– Si!

– Basmaluta vrem?

– Vrem!

– Si fata ce dai la jupan?

– Lasa, ca vezi tu pe urma.

Daca ar fi avut Panaiotis gandul ala bun sa descuie usa si s-o ia la sanatoasa, ar fi fost lucrul cel mai intelept din viata lui. Dar in loc de asemenea pornire de izbavire sigura, mai facu un pas si puse mana pe bluza Didinei. Mai catre seara, l-au gasit slujitorii pe jupan Panaiotis legat fedeles intr-un raft. Ii lipseau toti dintii din fata. O ureche ii fusese smulsa cu totul, iar din barba lui rotunda si frumoasa mai ramasese cam jumatate.

Tufanel tresari auzind vocea nerabdatoare a Didinei:

– Ai de gand sa inlemnesti aicea, fratioare?

– Asta zisei si eu, se amesteca Ciripoi. O luam iute pe la dosuri, pana nu apuca potera sa ne dea de urma.

Dar ca un facut, se intampla sa treaca tocmai atunci prin piata un detasament de osteni din garzile Bucurestilor. Ciripoi prinse degraba in brate rogojina cu lingurile si se fofila prin multime, pierzand mai bine de jumatate din marfa.

– Hei, flacaule, se adresa Tufanel comandantului, eu sunt unul dintre vanatori.

– Va cunoastem! spuse cu respect osteanul. Iar domniile-lor sunt domnii Toroipan si Galus ca. Cine nu cunoaste niste oameni atat de vestiti?

Tufanel scoase din punga doldora un galben si-l darui osteanului. Iar Tufanel-tatal simti cum i se moaie picioarele in fata atatui banet. Dar in familia Tufan slabiciunile erau trecatoare. Batranul salta fruntea si zise

cu importanta:

– Ba, Tufanele aa Tufane tata, cred ca e vremea sa ne uschim spre casa. Ma-ta adica doamna Tufan, abia asteapta sa te vada. Daca n-o fi cumva cherchelita o sa-i creasca ochii cat cepele cand o sa te vada. Face afurisita naibii niste afaceri de te doare mintea. Vinde lingurile numai pe bautura. Didino, ce stai ca proasta? Adica domnisoara Tufan, ia de la fiul nostru un galben! Sau poti sa iei doi ori vreo zece, sa fie! Du-te in Ulita Mare dupa cumparaturi, ca aici nu are cine sa schimbe un galben! Adica, lasa! Ma duc eu. Ca eu ma pricep la fineturi d-alea boieresti. Tufane, frumosule, ia da tu la tata punga aia! Ce te chiorasti asa? Sunt tac-tu, narodule! Da banii pana nu pun mana pe un retevei! Hai, manca-l-ar tata!

Sosira la vreme de seara in cetatea Bucurestilor doi stegari aducand vestea ca o seama de ostire turceasca se trage prin Balcani catre Dunare, cu multa amenintare. Mihai-voda repezi degraba iscoade iuti, care cercetara fara zabava acele vesti. La vreo doua zile, tot catre seara, iscoadele se infatisara inaintea domnului cu multe lamuriri de spaima. Ostirea turcilor sa tot fi avut ca la paisprezece mii de suflete, intre care si doua mii de ieniceri. Conducatorul ostirii purta dupa el domn nou, pe un oarecare Bogdan-beizade, fiul fostului domn al Moldovei Iancu Sasul. Mai incapura alte vesti care aratau sosirea la Giurgiu a treizeci de mii de tatari, condusi chiar de marele-han. Hanul adastase la Giurgiu avand ganduri de impreunare cu ostile turcesti. Asemenea vesti picate ca trasnetul infiorasera poporul. Chiar si batranii capitani de vaza plecara capetele in pamant cu mare tulburare. Nimeni nu se asteptase la o lovitura atat de iute din partea turcilor. Cand incepu a se intuneca se stranse in camara de lucru a domnului intregul sfat al ostirii. O parte din marii boieri ramasesera imbufnati pe la casele lor, fiindca nu se aflase nimeni a-i pofti la acel insemnat sfat de taina. In apropierea lui voda luasera loc cei unsprezece vanatori, clucerul Ieremia Baicoianu, fratii Buzesti, banul Manta, banul Mihalcea si tanarul boier Radu Calomfirescu. Niciodata Tara Romaneasca nu avusese un sfat al ostirii atat de tanar. Niciodata parca nu clocotisera atatea energii tinere in jurul domnului. Nu se gaseau printre ei acei boieri fara vlaga, care sa propuna a se face unele daruri bogate dusmanilor, evitandu-se lupta. Voda citi in ochii tinerilor aceleasi ganduri pe care le avea si el. Si mai stiu voda ca in acele inimi tinere de viteji nu incapea gandul de tradare ori de fuga. Se simti dintr-o data mai imbarbatat si dornic a se intalni mai degraba cu dusmanii. Fara cine stie ce introduceri, Mihai-voda arata limpede situatia grea in care incapuse Tara Romaneasca.

– Va trebui sa dam lupta cu tatarii in plina campie, spuse aspru. Dar cunoastem cat de bine stiu sa se bata tatarii in campie, unde se simt la largul lor. Iar numarul tatarilor e de sase ori mai mare decat al nostru. Turcii sunt condusi de Mustafa-pasa, acel aga care a luptat de multe ori impotriva noastra si ne cunoaste puterea si slabiciunile. Alaturi de el sta la panda Bogdan, gata sa inchine din nou tara turcilor. Daca nu izbandim, jafurile vor fi atat de mari, incat neamul nostru se va oropsi cu totul. Noi trebuie nu sa-i batem, ci sa-i zdrobim. Astept parerile sfatului.

– Ne impartim in cete! propuse banul Manta. Cetele sa atace pe rand numai la lupta de harta. La un atac direct nici sa nu ne fie gandul. Cel mult sa-i poruncesti maria-ta lui Albert Kirįly sa faca fata cu oamenii lui la tatari. Ostile lui Sigismund stiu sa stea la tocmeala de arme. Noi sa atacam numai pe de laturi.

– Nu, Manta! zambi domnul. Ar fi pierzania noastra. Cu lucrarile de harta i-am da hanului apa la moara. Lucrarile de harta se potrivesc la ostile greoaie, incete. Or noi stim ca tatarii se bizuie tocmai pe repeziciune. Cat despre Kirįly, ei bine, el s-ar afla intre tatari ca un bivol mare, impuns din toate partile. Oastea lui va sta la tocmeala de arme numai cu turcii. Tu ce zici, Preda?

– Zic, maria-ta, ca prietenul Manta e un mare viteaz, dar strategia n-a prea facut casa buna cu el si nici cu mine. La subtirimi din astea cred ca e bine sa-i ascultam pe vanatori. Ei ne-au ajutat in toate luptele cu istetimea si priceperea lor. Iar acolo unde se face lumina, maria-ta vei gandi pentru toti:

– Dupa datina, intai sa vorbeasca marii boieri, raspunse aspru Chirila.

– Marii boieri v-au dat intaietate, zise domnul la fel

de aspru.

– Prea bine, doamne! continua Chirila. Maria-ta stii ca intre noi vanatorii se afla unul care ne intrece pe toti in istetime si dibacie. E vorba despre Cae Indru.

Toate privirile se intoarsera catre tanarul vanator si nimeni nu se afla macar o clipa suparat auzind lauda lui Chirila.

– Domnul tarii e mai in masura decat mine sa hotarasca, zambi Cae. Noi ne vom ocupa de amanunte.

– Aici nu mai hotaraste Voda! il intrerupse Mihai. Sfatul hotaraste! Un singur om nu poate hotari soarta unui popor. Vorbeste, prietene! Unde gresesti ne vom osteni cu totii sa gasim calea cea buna. Nu e vreme sa ne codim ca niste muieri.

– Atunci, sa pornim de la tatari, se incrunta Cae simtind arsura din cuvintele lui Voda. Totdeauna ostile mari s-au bizuit pe numar, maria-ta. Masurile de aparare si le iau numai ostile mici. Daca tinem seama de acest lucru, eu cred ca tatarii vor cadea intr-o cursa de-a noastra. Sa nu ne lasam atacati. Sa-i atacam noi, dar nu ziua, ci noaptea, la loc de popas. Atunci numarul ostenilor nu mai are valoare.

– Bun plan! striga domnul entuziasmat. Va ramane doar sa-l discutam in amanunt. O incaierare deschisa cu tatarii nu ne-ar aduce izbanda. Iar voi stiti ca noi nu avem dreptul sa pierdem o batalie, fiindca suntem putini. Suntem putini chiar daca am avea langa noi armata Bucegilor. Ah, mare pacat ca nu o avem aici! Fara ea va fi si mai greu. Nu mai e timp s-o aducem.

– Din contra, maria-ta! Striga Preda Buzescu. Chirila a adus patru mii de osteni, care asteapta gata de lupta in padurile de la jumatatea drumului catre Giurgiu.

– Hai sa te imbratisez, Chirila! spuse domnul plin

de bucurie.

– Nu pe mine! se apara vanatorul razand. Boierul Preda Buzescu mi-a dat porunca sa aduc oamenii, de cum s-au raspandit primele zvonuri despre calcarea de la Dunare.

– Predo! Predo, rase voda, esti mai intelept decat vrei sa se vada. Continua, Chirila!

– Nu mai am nimic de spus, maria ta.

– Bine! Mai are cineva de adaugat la parerile lui Indru? Nu? Atunci, e timpul sa hotaram. Capitanul Baba Novac a mai adus din Serbia ca la o mie cinci sute de osteni. Cu cei dinainte si cu acestia, a luat drumul catre Dunare inca de alaltaieri si sta la harta cu turcii. Altfel nu aveam timp sa le iesim inainte la hotar. Dar sa-i lasam pe ei! Avem nevoie de trei ostiri. Prima ar fi a transilvanenilor, care e gata de lupta sub comanda viteazului ei capitan, Kirįly Albert. Ea va sta la tocmeala de arme numai cu turcii. A doua va fi formata din vitejii care au cucerit Giurgiu, Hirsova si Silistra. Iar conducator va fi domnul tarii. Ostirea a doua va da piept cu turcii, dar nu va intra in lupta de la inceput, ci numai cand vor incepe sa se clatine oamenii lui Kirįly. Ei sunt inceti, dar tari ca fierul. Sunt greu de urnit din loc. Dupa ce se va sta la tocmeala de arme in ceata, oamenii mei vor porni ca o vijelie. A treia va fi ostirea Bucegilor, iar conducator Preda Buzescu. Preda, vanatorii vor merge cu tine! Va dau in seama peste treizeci de mii de tatari. Sa-i taiati fara mila!

– Greu, maria-ta, doar cu patru mii de osteni, se inclina Buzescu.

– Dar cine spune ca e usor? zambi domnul. Tare as fi vrut sa schimb cu tine, dar soarta razboiului se hotaraste

cu turcii.

– Nu de neizbanda ma tem, doamne, raspunse Buzescu. Pierderile vor fi mari. La nevoie, maria-ta stii ca vom muri pana la unul.

– Stiu, Predo, dar chibzuiala ta si iscusinta vanatorilor vor face mai mult decat vitejia. Sfatuiti-va! Lupta la camp deschis nu va poate aduce izbanda. Totul atarna de felul in care veti folosi planurile lui Cae Indru.

– Asa e, doamne! Plec totusi cu inima stransa. E prima lupta mare, la care nu stau alaturi de maria-ta. Sa-ti pazesti viata, doamne!

– Viata mea? rase domnul. Dar ce inseamna viata mea pe langa viata poporului? Mi-o pazesc, Predo, sa n-ai grija! Iar daca mor, o mie de viteji pot sa-mi ia locul. Poate ca nici o domnie nu a vazut atatia viteji, cati au incaput la domnia noastra. Adica, nu! Gresesc. Viteji au fost si vor fi totdeauna. Ei se ridica la vedere numai atunci cand gasesc in conducatorul lor aceeasi dragoste de neam si de pamant.

Indata dupa ridicarea sfatului, Albert Kirįly primi porunca dupa plecare. Domnul tarii il ajunse din urma cu ostile pe la jumatatea drumului. Viteazul capitan Kirįly pusese tabara in picioare cu acea iuteala si precizie pe care o au numai marii comandanti. In inima lui brava nu incapu suparare ca nu fusese poftit la sfatul de razboi. El banuia de multa vreme ca voda tine ascunsa pe undeva o armata puternica. Nu-i lua in nume de rau domnului faptul ca nu-i dezvaluie taina acelei armate. In locul lui Mihai ar fi facut si el la fel. Sigismund sedea mereu si de multa vreme cu ochii atintiti pe Tara Romaneasca. Si numai unele temeri si piedici trecatoare ii silisera sa nu o supuna.

In noaptea de 13 spre 14 ianuarie 1595, hanul tatarilor facuse doua tabere, la Serpatesti si la Putinei. Ceata deasa din timpul zilei il impiedicase a se uni cu ostirea turceasca. Dar nu numai ceata. Hanul era prea mandru pentru a se apleca la comanda straina. Catre miezul noptii se retrase in ultima despartitura a cortului. Un foc bun de lemne incalzea incaperea. Doua femei tinere, imbracate in matasuri usoare, cantau molcom langa focul incins, aruncand peste carbuni unele ierburi frumos mirositoare. Corturile celor douazeci de mii de oameni care-l insoteau cuprindeau campia pana departe. Miile de crestini luati prada fusesera inghesuiti langa niste focuri mari, fara sa aiba acoperamant deasupra lor. Vitele si prazile multe stateau de-a valma la mijloc de tabara. Marele conducator se simtea obosit si multumit de prazile bogate. Concedie femeile cu un gest si se intinse in culcusul de blanuri calde.

In tabara de langa Putinei, nepotul hanului sezu de taina pana tarziu cu cativa tineri de-o seama cu el. Erau incarcati de bijuterii si de haine scumpe aduse din Ungaria, peste care trecusera ca o grindina. Afara, ceata parea mai adanca decat in timpul zilei. Prietenii se despartisera dupa miezul noptii. Tanarul comandant isi conduse musafirii pana la usa cortului. Sutele de focuri mari abia palpaiau prin ceata. Era somnoros si multumit. Gasise un loc minunat de popas. Cei unsprezece mii de tatari care formau armata lui se inghesuisera intr-o valcea mare, ferita de curenti. Spre dreapta, tabara era marginita de un parau inchistat in crusta groasa de gheata. In stanga, pamantul forma o cuta inalta de cinci-sase staturi de om, care se prelungea ca un arc de cerc pana catre sud. Tanarul comandant se culca linistit. Lupta cu romanii putea veni oricand, stiind ca va fi o biruinta usoara.

Noaptea se arata adanca si calma. Departe in campie, Cae Indru dadea ultimele sfaturi fratilor Buzesti:

– Intreaga oaste a Bucegilor sa stea pe loc pana cand veti primi chemarea noastra! Tatarii au pus, ca de obicei, doua randuri de straji. Randul din afara are strajile aran

jate cam din cincizeci in cincizeci de pasi. La fiecare foc vegheaza cate-un ostean. La randul dinauntru, strajile sunt mai dese. Cam la treizeci de pasi. Va trebui sa facem o spartura mare in cele doua randuri de straji, altfel nu-i chip sa aducem oastea in tabara inainte de a se da alarma. O mie de osteni sa descalece si sa lase caii aici. Ei vor veni cu noi pana la jumatatea drumului catre tabara.

Vanatorii pierira curand in ceata adanca. Lasara si ei caii in grija lui Tufanel, Toroipan si Galusca. Nechezatul cailor i-ar fi dat de gol. Cu cat se apropiau de tabara nogailor, cu atat paseau cu mai multa fereala. Focurile de la primul rand de straji nu se vedeau lamurit. Doar ceata arata in locurile acelea ceva mai roscata. Chirila Zece Cutite, Costache Caravana, Ducu cel Iute, Cae Indru, Petrache cel Mic, parintele Grasa si Nita Prastie se departara unii de altii cam la cincizeci de pasi, dupa cum erau asezate strajile. Noaptea nu era prea rece si, daca nu ar fi fost umezeala cetei, s-ar fi putut numi chiar calda.

Cae se tari usor pe creasta la deal. Zapada intarita doar pe jumatate nu pocnea sub greutatea corpului. Alaturi de foc se afla un pom razlet. Straja nu dormea. Sedea rezemat cu spatele de pom si ingana o melodie trista, cu iz de chemari de stepa nesfarsita. Se simtea in melodia aceea un dor adanc sau poate doar o parere de rau. Cae se misca din nou. Tatarul isi curma cantecul parca nelinistit. Il relua curand. Cutitul lui Cae nu lovi. Era pentru intaia oara cand nu indraznea sa loveasca. Nu putea curma prin moarte un cantec. Se ridica domol si lipi cutitul de beregata nogaiului. Omul tresari, oprindu-si un tipat. Flacarile focului ii luminara chipul ravasit de spaima. Vanatorul ii facu semn sa coboare fara zgomot. Ajunsi la picioarele colinei, Cae il pali pe tatar cu manerul cutitului in crestet. Apoi scoase degraba niste cureluse subtiri, il lega zdravan in cojocul mare si-i puse un calus in gura.

Trecu mai bine de un ceas pana cand vanatorii se intalnira in locul din care s-au despartit. Intreaga aripa de nord a tatarilor ramasese fara straji. Cutitele vanatorilor lucrasera iute. O mie de osteni din armata Bucegilor pornira cu multa fereala spre tabara nogailor. Erau inarmati numai cu topoare scurte. Curand, se auzira strigate puternice. Multi dintre fiii pustiului pornira buluc spre iesirea din valcea, dar acolo ii astepta Preda si Stroe Buzescu si Calomfirescu, in fruntea a trei mii de osteni.

Se lumina de ziua. Ceata se ridica domoala sau fugea la rasul pamantului, zdrentuita si cu miscari ciudate ca de ritual. Tatarii iesira din incercuire cu eforturi si pierderi grele. Lasasera in tabara mai bine de patru mii de morti, doua mii de crestini adunati gramada si inspaimantati si toata prada purtata de ei atata amar de drum. Nepotul hanului gonea in fruntea hoardei, fara gand de oprire. Romanii veneau din urma, racnind salbatic, ciopartind marginile hoardei fara incetare. Cand se ridica ceata de-a binelea, nepotul hanului cata indarat la numarul urmaritorilor. Era limpede ca romanii erau mult mai putini. Tanarul comandant incerca o manevra de inturnarea cailor catre romani. Dar manevra aceasta ii dadu cu totul peste cap. Oastea Bucegilor ii prinse din coasta, fara a le da putinta sa-si termine manevra. Iuresul romanilor ii rupse in mai multe grupuri. Preda Buzescu se pomeni fata-n fata cu nepotul hanului. Tanarul nogai nu se dadu indarat de la lupta. Se porni astfel o incercare cumplita de buzdugane. Vazandu-si capetenia in pericol, cateva zeci de tatari grabira catre cei doi. Prea tarziu. Nepotul hanului se pravali de pe cal, cu teasta zdrobita. Moartea capeteniei curma orice impotrivire. Iar ostenii romani nu se invitara la lovituri. Din cei peste unsprezece mii de tatari aflati peste noapte in valcea, pierisera mai bine de jumatate.

Dupa o vreme, armata Bucegilor se inturna din drum si-si petrecu noaptea la Putinei, in tabara parasita de tatari. Cu mult inainte de a se lumina de ziua, ostirea porni in trap intins catre Serpatesti, de unde Ghazi-Ghirai, hanul cel mare al tatarilor, mai ducea unele tratative cu turcii si cu pretendentul la scaunul de domnie al Tarii Romanesti, gandindu-se destul de putin la infruntarea cu ostile lui Mihai-voda. Spre inserat se zvoni prin tabara despre caderea hoardei de la Putinei. Auzind asemenea vesti, care semanau a cine stie ce gluma proasta, hanul dadu porunca sa-i biciuiasca pe flecari. Abia cand ii fu adus dinainte trupul fara vlaga al tanarului nepot, Ghirai cata imprejur cu neliniste. Chema la el pe unii dintre cei care scapasera cu viata in luptele de la Putinei. Acestia se jurara in fel si chip ca romanii sunt atat de multi si de puternici, incat numai printr-o minune ar mai putea sa scape de sub loviturile lor hoarda de la Serpatesti.

Cum se lumina bine, hanul dadu porunca de plecare. Intrerupse tocmelile cu turcii. Nu-l mai atrasera nici cele cincizeci de poveri de aspri oferiti de Bogdan in schimbul scaunului domnesc si nici unele promisiuni ispititoare ale lui Mustafa-pasa, comandantul turcilor. Stransera corturile, impachetara prazile multe, si intreaga oaste porni la drum, leganandu-se domol prin campia fara sfarsit, calcand zapada subtire sub copitele cailor, lasand in urma o dara murdara de noroi.

Banul Manta ratacise peste noapte cu vreo doua mii de osteni. Umblase pe urmele unor carduri de tatari plecati dupa prada de hrana. Cercand sa treaca spre Hulubesti, unde Mihai-voda pandea miscarile turcilor, Manta se pomeni pe neasteptate in fata hoardei lui Ghazi-Ghirai. Ocol nu se mai putea face. Hanul isi desfacu de indata ostenii pe randuri de bataie, sperand sa dea iute peste cap mica ostire. Manta se afla in clipa aceea la mare stramtoare. Nu se gandi nici un moment la vreo incercare de fuga. Ar fi insemnat sa care toata hoarda dupa el pana in tabara lui Mihai-voda. Isi tocmi oamenii intr-un triunghi urias, cu unul dintre varfuri spre centrul hoardei. Era o incercare disperata, fara prea multi sorti de reusita. Romanii se infipsera adanc in randurile nogailor, incercand sa taie partie printre ei. Lupta se incinse din toate partile. Curand, calaretii lui Manta incepura sa se inghesuie unii in altii sub loviturile nogailor. Douazeci de mii de tatari se strangeau peste triunghiul acela viu ca niste cleste mari, din care nu se mai afla iesire. Cu fata plina de sange, banul Manta racnea cuvinte de imbarbatare, dar ele se pierdeau neintelese sub strigate de moarte. Deodata, Manta simti ca spre dreapta s-au slabit chingile tatarilor. Din partea aceea se auzira strigate mari. Intrase in lupta capitanul Baba Novac, in fruntea a vreo mie cinci sute de oameni. Fostul haiduc pandise de departe plecarea tatarilor, fara a incerca sa se apropie. Vazand invalmaseala, banuise ca nogaii se incaierasera cu ceva osti romanesti. In felul acesta, picase tocmai la vreme. Se apuca sa taie sprinten, cercand a se uni cu ostile lui Manta. Lucrarile de arme statura o clipa in cumpana la flancul drept al tatarilor, dar Ghirai trimise degraba forte proaspete si din nou hanul se bucura prea devreme. Pe flancul stang aparu dinspre o liziera de padure armata Bucegilor. La inceput, iesira din padure cam la o mie de calareti. Hanul facu fata si in partea aceea. Dar abia se incinse lupta mai aprig, cand iesira alti o mie de calareti. Si la putina vreme, hanul vazu cu mirare alta mie. Iar cand aparura ultimii cinci-sase sute de calareti, Ghirai nu mai sezu la tocmeala de arme. El nu avea de unde sa stie ca nu mai erau si alti romani in blestemata aceea de padure. Isi aminti de vorbele celor scapati cu viata din macelul de la Putinei, cum ca romanii ar fi cata frunza si iarba la vreme de vara. Intoarse calul si porni intins in directia Silistrei. Nogaii se desprinsera din lupta cati dintre ei putura si se asternura la fuga dupa hanul lor. Hoarda se aduna greu, ca un animal mare, vlaguit de lovituri. Romanii lipsiti de bagaje calareau sprinten, manand din urma acea armata uriasa. Pe meleagurile Dunarii nu se mai pomenise asemenea lupta din goana cailor. Nogaii lepadara prazile bogate, dar nimeni nu se uita la ele in asemenea ceasuri de manie. Armata Bucegilor secera marginile tatarilor. Manta si Novac veneau din urma, cu strigate mari. Pe zapada subtire, lesurile pareau de departe mii de musuroaie de cartita. Lupta inegala se desfasura pe cale de vreo posta. Iar cand ramasera romanii in urma, nimeni din hoarda nu-si ingadui o clipa de ragaz. Atat de cumplita se arata groaza lor. Pierisera cam la sapte mii de tatari. Armata Bucegilor numara mai putin cu vreo doua sute de osteni. Greul il suportase Manta. Aproape o mie din oamenii lui cazusera sub armele nogailor, dar biruinta fusese nesperat de mare.

Banul Manta si capitanul Baba Novac se despartira de oastea Bucegilor, indreptandu-se catre Hulubesti. Mergeau iute, dornici sa-i duca domnului o veste atat de mare. Armata Bucegilor innopta la Serpatesti. Oamenii si caii trecura la odihna atat de dorita dupa o zi ca aceea. Doar comandantii se adunara in sfat la vreme de seara tarziu. Lucrarile de arme cu tatarii nu erau incheiate. Poate ca mai umblau pe undeva palcuri mari, dupa jaf. Hotarara cu totii sa porneasca a doua zi de-a lungul Dunarii la vanatoare de tatari.

Duminica, la 23 ianuarie 1595, Mustafa-pasa facu unele miscari de vrajba spre armata lui Mihai-voda. Comandant vechi si priceput la lucrarile de arme cu romanii, Mustafa alese un loc de bataie dupa gustul lui. Isi desfasura oamenii pe palcuri cam de doua mii de calareti. Stia ca armata domnului nu trece de vreo unsprezece mii, chiar impreunati cu transilvanenii. El dispunea de

saisprezece mii de osteni si cam la patru mii sau cinci mii de tatari razletiti de hoarda cea mare. Mihai se misca domol catre dusman, pipaind cu grija fiecare bucatica de pamant. Cele patru mile care-l desparteau de turci le facu in vreo trei ceasuri. Nu-i convenea locul de bataie. Ar fi vrut sa-l atraga pe Mustafa printre paduri, dar stia ca nu-l va putea urni din loc. Iar amanare de batalie nu se putea face, mai ales ca in tabara turcilor soseau mereu alte intarituri. Mustafa era unul dintre putinii comandanti turci care luptau cu chibzuiala, fara sa puna baza pe renumele armatelor otomane sau sa-si aplece inima spre trufie. Asezat pe creasta unei coline mai rasarite, Mustafa domina campia cu privirea pana departe. Cand romanii sosira destul de aproape, turcul porni la harta un palc de tatari si ceva oaste aleasa. Albert Kirįly facu front ingust cu oastea greoaie si solida. Tatarii slobozira un stol de sageti neputincioase in fata zalelor si alamurilor care impodobeau caii si calaretii. Se auzi curand zanganitul fierului. Mihai privea linistit, spre mirarea turcului, care aflase ca domnul Tarii Romanesti lucreaza la razboi numai cu navala mare. Isi framanta mintea sa afle rostul unei schimbari atat de neobisnuite. Palcul de tatari se clatina o clipa ca un copac mare, iar cand fu gata sa se rastoarne, Mustafa ridica mana in sus. Pornira la atac si ultimii tatari, insotiti de doua palcuri de turci. Albert Kirįly nici nu inainta, nici nu se tragea indarat. Parea zidit in locul unde incepuse lupta. Doar unele palcuri mici faceau miscari strategice in spatele primelor randuri. Erau schimbarile de improspatare, care se executau ordonat si precis, ca la o simpla manevra. Turcii incercara o miscare de invaluire pe stanga. Mihai facu semn capitanului Baba Novac sa le taie drumul. Pe centru, Albert Kirįly obosise. Ostenii lui se clatinau pentru prima oara. Viteazul capitan trecu in fruntea lor, si lucrarile de arme se indreptara, dar nu tinura mult. Apoi, se indreptara din nou. Intrase in lupta si Manta cu oamenii lui. Batalia se razletise oarecum. Era tocmai ce astepta domnul Tarii Romanesti. Kirįly simti dintr-o data o mare usurare. Strigatele romanilor cuprindeau campia. Mihai gonea in frunte. Ostirea se misca dupa el ca un tavalug urias, in urma caruia nu mai ramanea nimic in picioare. Soldat vechi si priceput, Kirįly desfacu degraba aripi largi in jurul tavalugului romanesc, temandu-se de o incercuire. Dar nu mai era nevoie de asemenea masura. Ostirea Bucegilor se apropia in goana mare a cailor, ca o furtuna. Cae Indru gonea mult inaintea celorlalti. Nu se gasea in toata campia un cal care s-ar fi putut masura cu Vint Salbatic. In ultima clipa aparura langa voda Buzestii si cei unsprezece vanatori. Caii lor pareau scosi dintr-un cuptor incins. Mihai se ridicase in sa. Vechea lui barda nu lovea de doua ori in acelasi dusman. Zadarnic puse Mustafa stavila mare de oameni pe partea domnului. Zadarnic incercau sa-l doboare. Viata lui incapuse pe mana unor paznici de seama. Cutitele lui Cae si Chirila zburau rar, dar fara gres. Cea mai mica amenintare spre domn era curmata prin moarte. Ducu si Grasa faceau partie pe de laturi. Iezuitul se spurcase la unele injuraturi amestecate pe mai multe limbi. Costache Caravana discuta de zor cu Zambilica, iar pistoalele din mainile lui scurte nu aveau liniste. Zambilica facea si el ce putea, speriind caii turcilor cu slutenia lui si mai ales cu ragetul, care nu era nici de cal, nici de magar si nici de catar, ci mai degraba de animal picat de pe alta lume. Petrache cel Mic ispravise de mult munitia pistoalelor lui fara gres. Incapuse in mainile lui uriase o ghioaga cat toate zilele si nu se afla iatagan sa-i stea impotriva. Clucerul Baicoianu, cu fata plina de sange, incat nu se stia unde ar fi locul de rana, se arunca parca orbeste inainte si nimeni n-ar fi priceput cum scapa de sub sulite si iatagane. Tufanel, Toroipan si Galusca intrasera pentru prima oara in lupta. Se pricepeau ei ceva si la sabii, dar nu le trasera din teaca. Ciomegele lor ghintuite lucrau mai bine. Ostenii din armata Bucegilor taiau metodic si cu o anumita eleganta, invatata de la vanatori. Nimeni nu-si lepada adversarul pana nu se incheiau socotelile intr-un fel. Iar acolo unde se forma front organizat, ostenii se completau unii pe altii ca niste veterani ai razboaielor. Cam la o jumatate de ceas dupa navala, cele doua ostiri se clatinara o vreme. Atunci intrara in lupta si ienicerii, fala armatelor turcesti. Apoi, cand nu se mai astepta nimeni la usurare, cand oboseala crispase chipurile romanilor, impotrivirea se rupse. Grosul turcilor se trase catre Dunare, lasand harta mare in spate. Romanii statura la harta ceva mai inviorati, dar le lipsi puterea de a da navala cu totii peste cei care se retrageau. Luptele razlete se ispravira cu totul catre seara. Turcii trecura gheata Dunarii si se incuiara in cetatea Rusciucului.

A doua zi de dimineata, ostile romanesti se infatisara dinaintea Rusciucului. Mustafa-pasa scoase degraba ostile din cetate, dar cele turcesti, formate din multa adunatura facuta peste noapte, se miscara incet. Mihai-voda navali de data aceasta naprasnic. Trupele lui Mustafa se resfirara fara a mai avea timp de unele miscari strategice. Turcii erau, totusi, luptatori falnici. Statura la tocmeala de arme chiar lipsiti de organizare. Fu nevoie de stradanie mare din partea romanilor. Dupa vreo doua ceasuri, aparatorii Rusciucului cedara si pornira la fuga in neoranduiala mare, lasand in fata portilor peste opt mii de morti. Orasul fu trecut prin foc. Pe langa prazile de razboi incapura si ceva jafuri, iar multe dintre frumoasele turcoaice crescute in huzur alergara spre ascunzatori, pe jumatate dezbracate. Mustafa luptase pe viata si pe moarte. Ramasese printre ultimii aparatori. Ce mai scapase din falnica ostire turceasca se strecura in goana cailor spre sud, catre inaltimile Balcanilor, cautand scapare din fata celor care nu luau robi si semanau moarte. Vant Salbatic se infierbantase la drum, astfel ca foarte curand Cae Indru se pomeni in mijlocul unei gloate de cincizeci pana la saizeci de otomani. Loviturile curgeau din toate partile, si numai harnicia armasarului il feri pe vanator de unele necazuri. Calul se misca iute ca o sageata dintr-o parte in alta. Cutitele lui Cae zburau numai in clipele de mare cumpana. Pe neasteptate, aparu in fata lui acel comandant aprig care era Mustafa, poreclit Nebiruitul. Salta iataganul spre tanarul vanator, dar calul cazu sub el. In acelasi moment venira si ceilalti vanatori. Palcul de turci se resfira iute, urmandu-si goana in care se afla singura scapare. Doi dintre ofiterii turci ramasera sa-si apere comandantul. Fura luati prizonieri dimpreuna cu Mustafa.

Romanii erau obositi. Multi aveau trebuinta de ingrijiri la ranile multe. Domnul Tarii Romanesti domoli atacul. Vremea staea catre pranz. Mustafa-pasa fu adus dinaintea domnului. Era mare de statura si subtirel. Se apropia de cincizeci de ani, dar parul sau negru si aspru nu se apleca spre slabiciune. Ochii verzui se incruntara sub sprancenele bogate, aruncand priviri taioase, de ura. Cand ajunse la vreo zece pasi, se opri cu o miscare apriga si-i striga lui voda in cea mai curata limba valaha:

– Omoara-ma, caine! Am apucat ziua sa vad slugile cazand deasupra stapanilor.

Pe fata lui voda, nici un muschi nu tresari a manie. Intelegea tot zbuciumul unui mare comandant care pierduse acolo unde nu s-ar fi aflat nici o tagada asupra victoriei. Il cunostea de mult pe Mustafa. Ajunsese mare comandant din simplu ienicer, saltandu-se pe acele trepte de ierarhie militara numai prin alesele lui insusiri de razboinic. Se spunea despre el ca ar manui iataganul cu multa pricepere. Ca in toata ostirea otomana nu ar avea egal. Ca printre comandantii de osti ar fi fost cel mai de seama strateg. Voda ii privi hainele zdrentuite cu aer de cunoscator. Dupa taieturile multe se vedea ca se batuse pe viata si pe moarte, chiar atunci cand nu mai erau sperante de victorie. Era placut sa privesti un om viteaz, fie ca el se afla in randurile dusmanului. Mai stia voda ca Mustafa era unul dintre putinii comandanti care dupa o viata de lupte nu agonisise nici un fel de avere, strecurand printre degetele lui mari prazile bogate, adunate in razboaie lungi, pentru a face parte mai mare ostenilor.

– Esti liber, Mustafa! grai cu blandete domnul. Noi avem adanca pretuire pentru viteji, iar domnia-ta esti unul de seama.

Auzind asemenea vorbe, turcul tresari din tot corpul, de parca l-ar fi biciuit careva. Il masura pe domn cu multa atentie, ca pe-o marfa de cumparat. Privirile i se muiara trecator, parca a zambet. Dar vocea lui deveni si mai aspra:

– Eu nu am nevoie de mila! Daruieste viata acestor viteji ofiteri care au ramas gata sa infrunte moartea

alaturi de mine!

– Sunt liberi, dimpreuna cu domnia-ta! Prieteni, se intoarse voda catre Cae Indru, domnia-ta parintele Grasa si Ducu cel Iute, aveti bunatatea si insotiti pe acesti oameni pana dincolo de tabara noastra!

Din prada mare de razboi fura adusi trei cai pentru prizonieri. De asemenea, isi primira si armele. Mustafa incaleca fara sa-l mai invredniceasca pe voda cu vreo privire. Pornira alaturi de vanatori. Intre cei sase nu se schimbara cuvinte. Calarea fiecare cu gandurile lui. Tabara lui Mihai-voda ramasese in urma cu vreo doua mile.

– Aici ne despartim, domnilor! hotari Cae.

– Nu inainte de a incrucisa armele! zise manios comandantul. Aveti ceva impotriva?

– Nu vad nici o piedica in aceasta privinta, zambi Cae. Purtati vreo preferinta pentru careva dintre noi?

– Nici una. Totusi, daca stau sa ma gandesc bine, domnia-ta m-ai luat prizonier. Cazusem cu gloaba pe care calaream din simpla intamplare.

– Atunci, e limpede, comandante. Ne vom bate impreuna. Domnii care te insotesc ar putea face o partida cu prietenii mei.

– Nu mai incape indoiala! aproba Mustafa, iar vocea lui devenise pentru prima oara mai prietenoasa. Ar fi o singura piedeca, marturisi cu sinceritate. Noi luptam cu iataganele. Domniile-voastre nu aveti decat sabii. Or, se stie ca sabia nu are spor in fata unui iatagan.

– In privinta asta sa nu te ingrijorezi prea mult, efendi Mustafa! rase Cae. Avem noi grija sa fiti multumiti pe deplin.

Mai schimbara unele amabilitati, si din asemenea discutie cu greu s-ar fi ghicit ca se pregateste o lupta pe viata si pe moarte. Descalecara. Mustafa se dovedi un om fermecator. Spuse cateva glume, de parca nu ar fi pierdut o batalie. Pe toata campia din jurul lor nu se zarea tipenie de om. Turcii salutara cu iataganele. Romanii raspunsera cu vechile lor sabii.

– Numele vostru, efendi! se interesa comandantul.

– Cae Indru.

– Am auzit de domnia-ta. Se spune ca esti un mare spadasin. Iar numele bun, ca si cel rau, se raspandeste mai iute decat ar crede cineva. Sa te aperi cu nadejde, tinere domn! Pana azi nu am intalnit adversar care sa-mi stea inainte dupa trei sau patru atacuri. Te mai anunt ca voi risca mult. Eu nu mai am nimic de pierdut. Daca ma omori, scap de rusinea infrangerii. Daca te omor, imi racoresc inima. Atentie, efendi, incepem!

Dupa cateva schimburi de lovituri, tanarul vanator intelese ca avea in fata un adversar deosebit de puternic, iar sabia se dovedea mai fragila decat iataganul. In schimb, Mustafa, care lucra admirabil cu lovituri laterale si de sus in jos, nu incerca impunsaturi. Iataganul nu se putea arata folositor in asemenea tactica. Mustafa lucra destul de incet, dar loviturile erau atat de puternice, incat apararea cu sabia fara miscarile sprintene ale corpului i-ar fi dat putinta lui Mustafa sa-i rupa arma si sa-l taie cu usurinta. Din aceasta cauza, Indru se deplasa cu repeziciune, iar lama sabiei mai mult se impletea cu iataganul decat sa-i stea in cale. Turcul se dumeri la randul lui dupa cateva asalturi ca are un adversar de mare clasa. Ochii ii lucira plini de multumire. Loviturile lui capatara dintr-o data mai multa vigoare, incercand in special o priza asupra armei tanarului vanator. Cae se prefacu a apara cu mare greutate ultimele asalturi date de sus in jos. Turcul simti indata slabiciunea si insista. Dar pe neasteptate, vanatorul nu mai apara lovitura cu ajutorul sabiei si sari intr-o parte. Mustafa se dezechilibra o clipa. Suficient pentru a primi varful lamei lui Indru in piept. Scapa iataganul cu ochii parca mirati. Indoi usor genunchii si cazu intr-o parte. Cae se apleca grijuliu deasupra lui. Mana comandantului aluneca incet spre brau, catre locul unde se odihneau in tecile lor doua pumnale cu manerele frumos lucrate. Ochii il tradara. O sclipire ciudata il avertiza pe tanar de pericolul in care se afla. Sari intr-o parte, iar pumnul lui izbi incheietura mainii comandantului. Acesta scapa un strigat care nu era de durere, ci mai mult de furie.

Tanarul se intoarse catre ceilalti luptatori. Acolo se incheiasera socotelile ceva mai rapid, cu rani usoare pentru amandoi turcii, care se pricepeau ceva mai putin la manuirea iataganelor.

– Comandantul vostru e mort, domnilor, spuse pe un ton plin de politete. Luati-va mortul! Dupa cum vad, nimic nu va impiedica sa calariti.

In campia pustie cu marginile usor valurite, zapada arata patata din loc in loc de petice mici de pamant pe jumatate inghetate. Ciulinii, peste care trecusera multe furtuni, mai ramasesera ici-colo, dand o nota de tristete locurilor. Ofiterii turci calareau domol, ducand intre ei un cal pe care se odihnea trupul fostului comandant. Vanatorii ii urmarira cu privirile multa vreme. Apoi, cu un oftat de usurare, pornira in trap intins catre tabara lor. Se incheiase acolo in campie ultimul act al acelei campanii duse de turci si de tatari pentru cotropirea Tarii Romanesti. Un sfarsit jalnic pentru Poarta Otomana, care astepta vesti de victorii mari.

Cei doi ofiteri turci intalnira curand unele resturi de trupe care cautau sa se regrupeze in vederea unor noi lupte sau poate numai in vederea organizarii unei tabere de iarna. Astfel, tinerii ofiteri avura prilejul sa-si ingroape comandantul cu cinstea care se cuvenea. Intalnira cunoscuti carora le povestira lupta dintre Cae Indru si Mustafa. Uimirea umplu inimile celor de fata. Parintele Grasa si Ducu cel Iute avura acelasi tain de laude, iar numele lor se facu iute cunoscut printre ostenii turci mari iubitori de vitejii. Pana catre seara, cei cu imaginatie bogata scornira o seama de infaptuiri nemaipomenite, puse pe seama vanatorilor.

A doua zi, ofiterii se despartira de gazdele vremelnice si se trasera domol, in trapul marunt al cailor, catre Constantinopol, carand cu ei povara unor stiri cutremuratoare. Se infatisara sultanului aratandu-se din nou curajosi. Vestea infrangerii se strecura ca un sarpe, ducandu-se taras de-a lungul coridoarelor palatului, patrunzand pana in seraiurile tainuite pentru muritorii de rand. Stirea iesi din palat si facu ocolul Constantinopolului. Iar de acolo pleca mai departe si se raspandi peste tinuturi ca o molima. De zeci de ani, asemenea vesti nu mai spurcasera urechile fiilor lui Alah. Cei doi tineri ofiteri isi aflara linistea sub invelisul apelor Bosforului. Atata razbunare incapuse in puterea sultanului.

Intregul imperiu turcesc trecea, de fapt, printr-o criza economica, sociala si politica ale carei urmari erau greu de prevazut. Sultanul Murad al treilea murise la 28 ianuarie, fara sa mai apuce acele vesti de necrezut. Ii luase locul fiul cel mai mare, Mohamed al treilea, poate cel mai crud stapan al fiilor lui Alah. Dupa inmormantarea tatalui, facuta cu mult fast si stralucire, Mohamed ii pofti la un ospat pe cei nouasprezece frati si douazeci si sapte de surori. Adica atatia cati mai traiau din cei o suta de copii cati avusese Murad. Noul sultan isi planse tatal dimpreuna cu fratii. Le imparti chiar unele dregatorii de seama, starnind bucuria si dragostea lor. Dupa ospat, dadu porunca sa fie dusi in odai separate, unde ii asteptau calaii cu lanturile lor de sugrumat. Noua domnie incepuse printr-un masacru infricosator. Ostile din Constantinopol se rasculara impotriva crudului sultan, care luase domnia fara incuviintarea lor. In provinciile apropiate izbucni ciuma. Infrangerile de la Dunare dezorganizasera transporturile de alimente din Balcani catre Constantinopol. Mohamed chibzui indelung. Un singur om ar fi putut pune ordine in haosul care domnea. Era vorba de marele-vizir si general Sinan-pasa, aflat la vremea aceea in Ungaria cu un corp de oaste. Fu chemat in graba. Cunoscut ca mare strateg si om plin de intelepciune, toate sperantele se indreptara catre el. Sinan pleca din Ungaria in fruntea a peste trei mii de soldati, numai oaste aleasa. Taie Balcanii fara zabava, ajungand la Constantinopol intr-o seara urata cu ploaie si vant, iar asemenea timp neprielnic asprise si mai mult inima sultanului. Marele-vizir lasa in curtea palatului vreo patru sute de osteni, cati mai scapasera dintr-o cursa intinsa de vanatori. Se infatisa dinaintea sultanului, temandu-se ca nu va mai iesi din palat. Pierduse aproape trei mii de oameni intr-o noapte cu ceata si nu putea spune macar cati fusesera dusmanii. Niste prieteni de seama intervenira pe langa sultan cu daruri bogate si unele vorbe de iertare. Luminatia-sa amana o pedeapsa cruda pentru alta ocazie, mai prielnica, multumindu-se sa-l trimita pe Sinan in exil la Malgara. Acel mare-vizir si general in fata caruia tremurasera trei continente porni in surghiun, parand a sfarsi acolo o viata tumultuoasa. Avea optzeci si trei de ani. Noul mare-vizir Ferhat-pasa, poreclit Characlan (sarpele negru), ajunse de potoli rascoala sfatuindu-l pe sultan a face unele insemnate varsari de aur si de bani. Om chibzuit si energic, Ferhat aduna degraba la sfat pe toti vizirii, pe comandantii ienicerilor si pe toate capeteniile de seama. La propunerea lui, se discuta acolo un plan de contopire definitiva a Tarii Romanesti, a Moldovei, a Transilvaniei, a zonei Belgradului, pierduta vremelnic, si reluarea ofensivei de supunere a tarilor din apusul Europei. Ferhat obtinuse la acea intalnire doua victorii de seama. Prin hotararea de a porni la razboi, armatele isi mutau gandul de la revolta, fiind preocupate din nou de pregatirile necesare. Reusise apoi prin cateva promisiuni sa-si apropie cele mai insemnate capetenii, asigurandu-si astfel o buna organizare armata in vederea ofensivei de primavara. Folosindu-se de unele vechi prietenii si relatii, aduse pe corabii unele alimente, inlaturand foametea din Constantinopol macar pe cateva luni.

Pe la sfarsitul lui martie se pornira niste calduri cum se arata prin partile Baraganului doar la terminarea anotimpului de primavara. Cateva ploi repezi spalara pamantul de zgura iernii. Cerul se arata inalt si limpede. In jurul cetatii Bucurestilor iesisera plugurile. Din pamantul reavan se ridicau aburii calzi. Iarba se saltase de vreo doua palme, iar gazele ieseau de prin culcusurile lor, pasind la inceput cu neincredere. Prin curti inflorise liliacul, raspandind o mirosna dulce. Caldura nu era lipicioasa, ca in mijlocul verii, ci mai degraba o mangaiere. Pe la colturi de strazi, bucurestenii zaboveau de taina si se amestecau in vorba cunoscuti si necunoscuti. Stiau ca momentele de liniste sunt numarate. Ca luptele cu turcii vor izbucni mai grele ca niciodata. Incercau sa guste zilele de liniste clipa cu clipa, constienti ca nu vor mai apuca multa vreme asemenea zile frumoase. Copiii stateau mirati ca in fiecare primavara si urmareau gazele multe. Iar gazele masurau gardurile de la un capat la altul, folosind rare clipe de ragaz. Belsugul carat de peste Dunare umpluse golurile lasate de turci de-a lungul anilor. Campia Baraganului isi recapatase puzderia de vite. Vanatorii prinsesera in Balcani un convoi de peste patruzeci de mii de capete manate de cateva palcuri de turci. Inca vreo treizeci de mii de capete adusesera oamenii lui Manta sau ai lui Baba Novac. Prin padurile mari, topoarele lucrau cu spor. Se taiau lemne de lucru pentru case si acareturi noi.

Intr-o dimineata, putin dupa rasaritul soarelui, iesira prin poarta de sud a Bucurestilor patru calareti imbracati ca de drum lung. Cam la un sfert de ceas mai iesi un calaret, cu o figura cam suie, care cauta sa nu-i scape din ochi pe cei patru. Grupul din fata inainta in trapul cailor, avandu-l in frunte pe Cae Indru, iar ceva mai in spate pe vechile cunostinte Tufanel, Toroipan si Galusca. Daca tanarul vanator se cufundase in gandurile lui si acestea nu erau tocmai putine, cei trei tovarasi de drum se susoteau intre ei, catand mereu in spate, catre calaretul singuratic al carui scop destul de vizibil era sa le tina urma. La putina vreme de la plecarea din Bucuresti, in spatele urmaritorului se incinse la drum un calaret inalt si slabanog, cu fata sireata ca de vulpe. Omul era Sile Adormitu. Atent la miscarile celui din fata sa, Adormitu incepu sa-si faca tot felul de idei. Sa fi fost o simpla intamplare sau cel din fata lui era vreo iscoada a turcilor? Doar turcii aveau interes la asemenea vreme sa pandeasca miscarile vanatorilor. Sile impinse calul la galop si nu trecu mult pana ajunse langa acel calaret singuratic.

– Incotro, prietene? intreba Adormitu mieros.

– Catre Dunare, grai cu sfiiciune strainul.

Sile paru cam dezamagit. Omul purta un cutit la brau, iar la saua calului un ciomag asemanator cu cele ale lui Tufanel, Toroipan si Galusca.

– Cam in ce loc la Dunare?

– Unde s-o nimeri, zise strainul senin.

– Poate ca te plimbi nitel, insinua Adormitu, iar in vocea lui se simti o usoara unda amenintatoare.

– S-ar putea si asta.

Omul nu era cine stie ce voinic. Pe fata lui ascutita se vedeau limpede cateva urme vechi de varsat. Ochii ii umblau neastamparati ca la viezure. Straiele bunicele aratau de la o posta ca sunt de imprumut sau stapanul lor le imbracase pentru prima oara, dupa felul in care il stanjeneau. Calul inalt, cu picioarele lungi, nervoase ar fi dat poate acelui strain o tinuta mai aleasa daca nu l-ar fi tradat palmele omului. Niste palme mari cu pielea crapata cu bataturi vechi si groase. Un om cu asemenea palme nu se putea trage din randul boierilor.

– Auzi, prietene? reincepu Sile. Prin padurile astea umbla lotrii ziua-n amiaza mare ca la ei acasa. Un om cu starea domniei-tale ar fi trebuit sa plece la drum insotit de ceva slujitori. Ma mir ca nu ti-e teama de o asemenea primejdie.

– Pai vad ca nici domniei-tale nu ti-e teama.

Sile isi musca buzele de necaz, dar cand vorbi din nou, vocea lui fu la fel de mieroasa.

– Tocmai d-aia ma gandeam sa ne insotim la drum. Care e numele domniei-tale?

– Ciripoi-fiul, domnule.

– Ciripoi? se mira Sile. Nu cumva esti prieten cu Tufan?

– Chiar asa, domnule! Am fost vecini.

– Si incotro, tinere Ciripoi?

– Ma tin dupa niste prieteni, domnule Sile.

– Ma cunosti?

– Sigur.

– De ce nu mi-ai spus de la inceput?

– Daca nu m-ai intrebat!

– Dar te-am intrebat unde mergi.

– Crezi ca eu stiu? Tufanel mi-a zis sa ma tin dupa ei, pana cand o avea destul curaj sa ma prezinte domnului

Cae Indru.

– Mai, sa fie! Deci asta era. Da pinteni calului, prietene!

Dupa vreun ceas, cei sase calareti se abatura de la drumul Giurgiului, calarind in josul Dunarii spre locul numit pe atunci Cirna Mica. Ii astepta acolo o pluta. Locurile erau pustii de lume. Patru plutasi iesira din culcusurile lor. Caii si calaretii se inghesuira pe pluta. Dunarea picotea domoala. Doar mai pe firul ei incerca oarecare stavila, caznindu-se a-i trage la vale. Malul celalalt era la fel de pustiu. Oamenii si animalele coborara pe uscat. Cae Indru darui fiecarui plutas cate zece galbeni.

– Stiti ce aveti de facut? intreba el.

– Da, domnule, raspunse unul mai varstnic. Vom sta de veghe zi si noapte. Cate unul dintre noi va face paza la mal. Cand va aparea careva din domniile-voastre aici, e destul sa ne strige numele pe rand. Atunci, vom scoate pluta ascunsa pe sub salcii si vom zori incoace. Dar legatura noastra de capetenie va ramane cu domnul Galusca. I-am potrivit o coliba printre stufarisul de aici. Chiar si pentru dumnealui am tocmit un acoperis cu frunze de salcii, la cazuri de ploaie. Nimeni nu poate banui ca se poate afla asemenea ascunzatoare prin locurile astea. Din trei in trei zile, o sa ducem la vreme de noapte merinde pentru domnul Galusca.

Pornira cu totii sa recunoasca ascunzatoarea, afundandu-se adanc printre ochiurile de apa si smarcuri, printre salcii si papuris. Cu greu l-ar fi putut dibui cineva pe Galusca in asemenea labirint natural.

Plutasii trecura curand pe malul romanesc. Cei cinci calareti se despartira de Galusca, strunindu-si caii spre sud. Dupa vreo patru ceasuri, zabovira intr-o padure intinsa, cu copacii batrani. Pornira la deal pe malul unui parau marginit de tufe dese de alun. Ajunsera la niste rape dominate de copaci inalti. Intre rapele acelea se afla o locuinta omeneasca despre care s-ar fi putut spune cu oarecare bunavointa ca e o casa de gospodari. Dupa cum aratau imprejurimile era greu de presupus ca stapanul sau stapanii casei ar fi gasit acolo niste mijloace de trai ceva mai acatarii. Din casa iesi un barbat marunt, imbracat intr-o haina de oaie cu blana intoarsa inauntru. Purta pe cap un fes inalt cu ciucuri, iar picioarele ii erau aparate de niste cizme scurte, lucrate destul de grosolan. Nasul mare si rosu parea sa fie singurul semn de voinicie al acestui om. Cat despre varsta, putea sa aiba patruzeci de ani sau tot atat de bine saizeci de ani. Barba mare, involburata, ascundea pe trei sferturi o fata negricioasa, luminata doar de sclipirea vioaie a ochilor. Dupa mersul tarsait arata mai degraba cea de-a doua varsta. Se opri in fata lui Indru nitel speriat, incercand sa-i castige bunavointa cu plecaciuni adanci. Tanarul vanator scoase din buzunar un inel de argint, pe care un mester

priceput gravase cu mare arta o frunza de stejar. La vederea inelului, batranul deveni dintr-o data mai ager, apropi

indu-se de prima varsta. Ochii lui stralucira veseli.

– Descalecati, domnilor! isi pofti oaspetii intr-o romaneasca la fel de buna ca a oricarui bucurestean. Incepusem sa mor de urat in pustietatea asta. Zau, sa stai ziulica toata si sa nu ai alta treaba decat sa bei o posirca de afine care-ti intoarce sufletul pe dos, cred ca nu se afla mai mare osanda.

Intrara in casa. Gazda le arata lavitele din lungul peretilor. In mijlocul uneia dintre cele doua incaperi se afla o masa cam schioapa, care semana foarte bine cu lavitele. Alt mobilier nu se afla in acea locuinta singuratica. Niste cojoace atarnate pe pereti, o vatra pentru foc si un culcus mare de frunze parea sa fie intreaga agoniseala a omului. Vasele de lut asezate langa vatra aratau goale, prevestind neajunsuri pentru niste calatori flamanzi. Gazda observa privirile triste ale celor cinci si incepu sa rada:

– Pentru asemenea oaspeti de seama se va gasi pana la urma ceva de-ale gurii. Ce-ati zice de niste afumatura de porc? Dar sa nu ne racim gura de pomana.

Incepu sa umble iute ca o sfarleaza. Puse peste carbunii din vatra ceva scoarta uscata de copac. Focul se inviora. Adauga buturugi. Si pe cat se inveseli focul, pe atat fumul incepu sa ia ochii musafirilor. Iesira cu totii din casa.

– Asa e la inceput, se scuza gazda. Se imprastie olecuta de fum. Pe urma deschid usa, iese fumul afara si iese si caldura. Dar nu ma opreste nimeni sa intetesc focul de la inceput.

Intre timp, caii se trasera spre o capita cu fan. Musafirii mai zabovira prin curte, dar nu multa vreme. Veneau din casa niste mirosuri care nu mai lasau nici o indoiala asupra calitatii bucatelor. Vanatorii innoptara acolo. Cand se lumina bine de ziua, pornira mai departe, spre sud, patru dintre ei. Toroipan ramase sa-i tina de urat gazdei. Dupa patru ceasuri de mers aspru, vanatorii zabovira din nou intr-o zona destul de salbatica a Muntilor Balcani. Noua gazda ii primi la fel de bine ca si prima, iar legatura dintre calatori si gazda o facu vechiul inel de argint. Acolo ramase Tufanel.

A doua zi catre pranz, Cae Indru si Ciripoi se despartira de Sile Adormitu, lasandu-l pe maini bune, la gazda sigura.

Catre sfarsitul lui aprilie, caldura se asezase de-a binelea si la Constantinopol, dar strazile capitalei nu mai aratau vesele si galagioase ca in alti ani. Pravaliile multe si bazarurile se golisera de marfuri, iar altele proaspete intarziau sa se arate in rafturi. Marele-vizir Ferhat-pasa se pregatea sa paraseasca orasul in fruntea a paisprezece mii de ieniceri, treizeci si sapte de mii calarime straina cu plata si inca vreo cincisprezece mii de spahii. La 26 aprilie, Ferhat iesi din Constantinopol cu ostile, facand primul popas la castelele din Daud. Zece corabii mari incarcara saizeci si doua de tunuri, multa munitie si ceva harnasamente, dimpreuna cu corturile armatei. Corabiile fura indreptate spre Varna. Drumul lor se continua de acolo, pe o ruta lunga si sigura, spre Chilia, apoi pe Dunare in sus pana la Rusciuc, unde urma sa-si descarce pretioasa incarcatura. Ferhat se dovedi bun organizator al uriasei expeditii impotriva Tarii Romanesti. El folosi calea apelor pentru bagajul greoi. Incredintase transportul unor armatori greci, mari specialisti in astfel de afaceri.

De indata ce corabiile disparura in zare, de pe chei se desprinsera din multimea de curiosi doi barbati in caftane bogate, cu inele multe pe degete. Caii aratosi, impodobiti cu scule de mare pret, pornira in trap usor. Oamenii de rand se trasera indarat din fata acelor distinsi calatori, lasandu-le partie mare de trecere. Abia cand se vazura departe de gloata, cei doi distinsi boieri turci incepura sa discute intre ei intr-o limba care i-ar fi surprins pe multi dintre fiii lui Alah.

– Dragul meu Ciripoi, zise cel mai inalt, presimt ca macar una dintre aceste falnice corabii nu va mai ajunge in portul de la Chilia.

– Sunteti un om cucernic, domnule Indru. Numai oamenii cu frica lui Dumnezeu au asemenea presimtiri. Eu sunt un pacatos si ma aflu lipsit de acele haruri. Daca as capata ceva lamuriri, ar fi numai spre binele meu.

– Toate la timpul potrivit, prietene, zambi Cae privind admirativ unul dintre inelele multe care-i impodobeau degetele.

In seara de 29 aprilie, capitanii celor zece corabii se socotira cu adevarat multumiti. Incheiasera ultimele incarcaturi. Vreo doua sute de butoiase cu pulbere care-i asteptasera pe cheiul Varnei, din porunca lui Ferhat-pasa. Inainte de amurg, butoiasele, stivuite frumos si ferite unul de altul prin somoioage mari de paie, se odihneau in pantecele acelor corabii. Pe puntea Penelopei, kir Iani Xifandos, capitanul corabiei-comandant, isi facea siesta aruncand rotocoale de fum din pipa lui uriasa. Echipajul capatase o invoire de cateva ceasuri si se raspandise prin ulitele vechiului port. Inca nu innoptase. Din bucataria corabiei ieseau mirosuri ademenitoare. Kir Iani urmarea in minte unele socoteli banesti. Parea sa aiba cel mult cincizeci de ani. Fara acele socoteli s-ar fi plictisit strasnic. Ii placea sa palavrageasca, sa injure si sa bea. Cui voia sa-l asculte ii povestea cu placere peripetiile lui prin Marea Mediterana, ale carei coltisoare le cunostea cum isi cunoaste buzunarele. Privi cheiul aproape pustiu cu o oarecare scarba. Pe uscat devenea un simplu kir Iani. Dar sus, pe puntea corabiei, se simtea tot atat de puternic pe cat se arata a fi sultanul turcilor. Isi curma gandurile brusc. Langa babalele din apropiere se oprisera doi barbati, mult prea distinsi pentru a trece neobservati de el. Cel mai inalt veni chiar pana la puntea de legatura cu uscatul. Avea o fata zambitoare, plina de bunavointa. Kir Iani uita sa mai traga din faimoasa lui lulea.

– Ma aflu oare in fata acelui vestit capitan kir Iani Xifandos? intreba turcul intr-o turceasca destul de indoielnica.

„Te o fi vrand de la mine pezevenghiul asta de turc de ma ia asa subtire?” se intreba Iani.

– Oare sa fii domnia-ta acel neinfricat capitan al Penelopei, care cunoaste toate apele Pamantului? Nu speram nici in vis ca voi ajunge sa cunosc un asemenea erou.

„Mama, te panglicar! Asta ori vrea sa ma roage teva, ori imi propune o afatere strasnica. Cu rugamintile si cu lingusirile o incurca. Daca e pornit pe afateri, e omul meu.”

– Cu plecatiune, efendi! spuse cu voce mieroasa. Poftiti mai aproape! De multa vreme nu am mai stat la taclale cu oameni de vaza ca domnia-ta.

Cae Indru pasi pe puntea Penelopei urmat de Ciripoi. Capitanul le facu semn sa sada, pretuindu-le din priviri inelele multe.

– De unde ma cunoaste luminatia-ta? intreba prevazator grecul.

– Putini oameni sunt aceia care sa nu fi auzit despre kir Iani Xifandos, i-o intoarse tanarul. Numele meu e Khidr.

– Ruda cu pasa de Timisoara?

– Frate.

Grecul cata la Indru cu mult respect, apoi intreba umil:

– Dar maritul domn care va insoteste?

– O, zise Indru zambitor, intrebati de varul nostru? E surd, sarmanul. E surd si mut. A ramas asa dintr-o lupta.

Kir Iani simula oarecare mahnire, dar trecu repede peste ea si porni la atac.

– Cu te putem fi de folos luminatiei-voastre?

– Nu e mare lucru, spuse Indru. Varul nostru vrea sa ajunga la Chilia, dar nu singur. E mare iubitor de femei. Il vor insoti unsprezece tinere fete.

„Aha! gandi Iani. Pacatosul acesta le-a vandut cuiva de acolo si nu-mi spune adevarul de teama sa nu-i cer parale multe.”

– N-am loc, marite Khidr se vaita el. Penelopa e incarcata cu tunuri, cu munitie si cu altele. Echipajul numara douazeci de marinari, iar pe deasupra mai gazduim patru ofiteri trimisi de preastralucitul nostru mare-vizir.

– Pacat! se incrunta Cae. As fi platit cate douazeci de techini pentru fiecare.

Grecul ciuli urechile. Cate douazeci de techini pentru un drum asa de scurt? Dar asta era o mica avere.

– N-am loc, se tangui de-a binelea Iani.

– Atunci, o sa gasesc alta corabie. O sa dau acolo la nevoie cate treizeci de techini. Iar pentru varul nostru, ma gandisem sa ofer o suta de techini.

– N-am loc, baigui mai mult de forma kir Iani.

– Ei, sa nu mai vorbim despre asta! O sa ma descurc eu. Pacat! Ma cam grabeam. Iar domnia-ta mi-ai placut mult. D-aia ma gandisem sa-ti ofer cate cincizeci de techini pentru fiecare dintre femei si inca doua sute pentru varul nostru.

„Pentru atata banet, gandi Iani cam ametit, as putea sa omor jumatate din echipaj, iar eu sa dorm spanzurat de catargul cel mare. Pezevenghiul asta castiga multe gramezi de aur cu femeile. Altfel, nu mi-ar fi oferit atata banet. Adica sapte sute cincizeci de techini pentru treizeci si ceva de ceasuri de drum.”

Cae ghici gandurile capitanului si se ridica, gata de plecare. Dar grecul se arunca dinaintea lui, facand temenele adanci, si striga:

– O mie de techini, stralucitorule! Si asa o sa am necazuri cu ofiterii lui Ferhat. Va trebui sa le dau si lor ceva.

– S-a facut! hotari Cae fara sa clipeasca.

„Dobitoc te sunt! isi zise grecul. Eu sunt cel mai de seama natarau din cati a numarat familia Xifandos. I-am cerut putin. Asta ar fi fost in stare sa mai adauge la aceasta suma uriasa. Daca nu mai iau ceva de la el pot sa ma fac mahomedan, ca in Gretia nu mai am cautare.”

– Ar mai fi mancarea.

– Bine! Inca o suta de techini.

– Si apa.

– Iti mai dau zece techini.

– Dar e apa proaspata, inteleptule! striga Iani.

– Nu mai dau nimic.

– Nici dormitul? ilustru coborator din Alah.

– Nici.

– Nici mirodeniile? viitorul mare-vizir.

– Nici.

– Macar un bacsis, viitorule sultan.

– Fie! Inca o suta de techini. Iata doua sute de techini arvuna.

– Sunt al tau, nepretuitule! se inclina Iani.

– As vrea sa vad camara pe care o vei pregati pentru varul nostru, porunci vanatorul.

– Indata, biruitorule! Va dormi in cabina noastra. Iar doamnele sa nu aiba grija, luminatia-ta! Pehlivanii mei vor putea dormi la fel de bine pe puntea Penelopei.

– Foarte bine, dar unde iti sunt oamenii? se interesa aspru vanatorul. Nu cumva astepti sa capeti un echipaj? In cazul acesta, va dura mult. O sa-mi iau arvuna indarat.

Auzind asemenea vorbe, kir Iani sari ca muscat de sarpe.

– Nu, facatorule de minuni! Echipajul e invoit. Am ramas numai eu si bucatarul. Mie nu-mi place uscatul.

Cae ii facu un semn discret lui Ciripoi. Acesta ramase nitel mai in urma si se trase domol catre bucatarie. Kir Iani deschise usa cabinei cu un gest larg, mandru de locuinta lui, dar in clipa aceea simti o lovitura in ceafa de parca s-ar fi prabusit peste el, catargul cel mare al Penelopei. Din bucatarie se auzi o bufnitura surda, urmata de glasul lui Ciripoi:

– Mama, grozav cap are asta!

Focul din bucatarie trecu degraba in pantecele Penelopei. Paiele dintre butoaiele cu pulbere se aprinsera cu flacara mare. Afara innoptase. Doi turci, carand cu ei doua baloturi grele, parasira puntea. Mergeau grabiti. In urma lor, o flacara uriasa lumina marea si uscatul pana departe. Cei doi lasara poverile vii si se mistuira in intuneric. Penelopa coborase in adancuri, ducand cu ea opt tunuri si toata incarcatura de corturi si harnasamente. Kir Iani Xifandos si bucatarul dormeau fara grija pe chei, care se umpluse de lume.

La 30 aprilie, Ferhat-pasa afla despre dezastrul Penelopei. Mania lui fu cumplita. Si cu cat judeca mai bine, cu atat se convingea ca adevaratul autor al acelei ispravi era Sinan-pasa, dusmanul lui de moarte. Nenorocirile lui se tinura lant de atunci incolo si cu fiecare nenorocire il blestema tot mai aprig pe fostul mare-vizir. Iar sultanul se convingea greu, dar sigur ca Ferhat nu e in stare sa conduca o expeditie atat de mare. In aceeasi zi, Ferhat porni cu trupele spre Ciurli, apropiindu-se tot mai mult de tinta calatoriei.

La 30 aprilie pleca spre Tara Romaneasca prima scrisoare a lui Cae Indru. Nicicand nu zburase prin Balcani un mesaj cu asemenea viteza. Seara tarziu, Mihai-voda, dimpreuna cu ceilalti vanatori, citi randurile lui Cae.

„Maria-ta, poate ca niciodata Tara Romaneasca nu a fost atat de amenintata ca acum. Ferhat-pasa se dovedeste a fi un mare conducator de osti. A plecat la 26 aprilie din Constantinopol, in fruntea a saizeci si cinci de mii de osteni numai oaste aleasa. La Daud a facut un popas destul de scurt, dar a mai adunat inca vreo douazeci de mii de osteni. La 30 aprilie s-a pornit la drum catre Ciurli. Armata lui se misca incet si organizat, apropiindu-se tot mai mult de Dunare. Nu se muta pripit dintr-un loc in altul. El stie ca mergand incet, isi asigura si locurile de popas, si alimentele multe, pana la amanunt. L-as fi vrut pe Sinan-pasa. El e navalnic si pripit. Si-ar fi sleit armata pe drum. Ferhat nu cara dupa el bagaje grele. Tunurile, corturile si munitia au fost incarcate pe zece corabii, urmand sa intre din Marea Neagra pe Dunare la deal pana la Rusciuc, unde ar fi locul de descarcare. Cu ajutorul noului meu prieten Ciripoi, am scufundat in port la Varna una dintre cele zece corabii. Daca bunii mei prieteni Caravana, Chirila si Ducu se afla acolo, ar fi bine sa pandeasca drumul celor noua corabii. Aceste corabii nu trebuie sa ajunga la Rusciuc. Acum sunt in drum spre Chilia.

La Constantinopol se urzesc unele comploturi impotriva lui Ferhat. Aceste comploturi sunt conduse de oamenii lui Sinan. Sultanul s-a facut foc si para auzind despre scufundarea corabiei si tot necazul a cazut asupra marelui-vizir. Nimeni nu banuieste ca ar fi fost acolo mana romaneasca. Noi vom incerca sa-i mai facem unele zile fripte vizirului. Daca se hotaraste sultanul sa-l schimbe, m-as simti mai usurat.

Al vostru supus, Cae Indru.”


Ostile lui Ferhat zabovira la Ciurli. O asezare pito-

reasca, inconjurata de inaltimi impadurite, cu casele ascunse printre boschete si arbori inalti, cu cateva castele in ale caror constructie se impletea arta bizantina cu noutatile arhitectonice ale noilor stapanitori. Asezare cosmopolita, unde fiii multor popoare se amestecau intr-o populatie pestrita, de data nu prea veche, pastrand fiecare ceva din trasaturile neamului sau. Turcii se remarcau prin vigoarea unui popor in plina ascensiune. Bulgarii se deosebeau prin capacitatea lor de munca. Grecii aduceau inventivitatea cu care se puneau pe picioare din nimic. Evreii conduceau cu intelepciune comertul si finantele la concurenta cu fiii Eladei. Armenii se remarcau prin spiritul lor aplecat spre cugetare adanca. Sarbii aduceau atuurile lor de demnitate si cinste. Italienii purtau cu ei seninul locurilor de bastina, cu firea vesela, aplecata spre cantec si poezie.

Din Ciurli, Ferhat isi hotari urmatoarea etapa de popas. Tot din Ciurli trimise o solie catre hanul Ghirai, prin care ii poruncea sa intre in Moldova si in Tara Romaneasca, la inceputul lui iunie.

Cae Indru veni la Ciurli cu un car plin de maruntisuri trebuincioase ostenilor. Ciripoi sedea pe capra, tinand caii la pas domol. Vanatorul, imbracat in caftan simplu, potrivit unui astfel de negustor, oferea piepteni si oglinzi, esente de parfumuri si pomezi, cercand a-si face prieteni mai ales printre spahii, credinciosii lui Sinan-pasa. Acei faimosi osteni isi aratau pe fata nemultumirea de a merge la lupta sub comanda lui Ferhat. Curand, casa in care se adapostea vremelnic tanarul fu vizitata de cativa ofiteri dornici sa asculte un cantec frumos despre Sinan, interpretat de Ciripoi, care nu stia o boaba turceste. Dar nimeni nu lua in seama la vorbele stalcite, leganandu-se in alintarea cantecului. Iar daca Ciripoi nu statea prea bine cu limba lui Mahomed, in schimb vocea lui suna calda, plina de dulceata. Cantaretul de ocazie dadea ochii peste cap, se poticnea voit pe alocuri, trecea de la soapta la raget, de la mimare la gesturi aspre si iuti, astfel ca bietii ascultatori, intalnind pentru intaia oara o astfel de interpretare, ascultau cu interes ori chiar cu evlavie cintecul acela atat de cunoscut.

Cae Indru ajunse curand sa se miste in zona spahiilor ca la niste prieteni. Garzile spahiilor il intalneau noaptea pe drumuri si rar se intampla sa nu se afle printre ei un ofiter cunoscut. Maruntisurile din carul incarcat la inceput se transformasera in daruri impartite cu pricepere. Intr-o noapte ceva mai aspra, scuturata de un vant scornit din senin, doua butoaie cu praf de pusca ajunsera in locuinta lui Ferhat-pasa. Explozia puternica se auzi pana departe, punand in alarma intreaga ostire. Marele-vizir scapa teafar. Muri, in schimb, unul dintre aghiotantii lui, despre care se stia ca este fiu de emir. Strigatele indreptate impotriva lui Ferhat cuprinsera Constantinopolul ca un cutremur. Sultanul tinu sfat de taina, iar oamenii credinciosi lui Sinan aratara ca Ferhat e greoi. Ca abia se misca spre Dunare. Ca ostenii fug de sub comanda lui. Emirul, rau sfatuit, ceru sultanului sa se faca dreptate, punand moartea fiului pe seama marelui-vizir. Era inceputul caderii lui Ferhat. La cateva zile, un alt butoias cu pulbere exploda in casa ocupata de cativa ofiteri de spahii. Ofiterii pierira facand vrajba mare intre camarazii lor si Ferhat. Se stia ca marele-vizir nu-i iubeste pe oamenii lui Sinan.

La 11 iunie, Ferhat poposi in Rusciuc, ducand dupa el o suta patruzeci si cinci de mii de osteni. O armata uriasa cum rar se intampla prin partile de la Dunare. Mesteri de seama pornisera la facerea podului de vase peste Dunare. Marele-vizir fu intampinat de beilerbeiul Rumeliei, Hasan-pasa, care intra cu mare fala in tabara, ducand cu el cinci sute de robi si patru mii de crestini luati in prada din Ungaria. Satargi Mehmet-pasa fu numit beiglerbei al Tarii Romanesti. El se infatisa curand, purtand dupa sine vreo noua mii de calareti.

Pe malul romanesc sedeau la panda iscoadele lui Mihai-voda, cercetand cu grija fiecare miscare a lui Ferhat. Podul peste Dunare inainta incet, dar sigur. Ordinea din tabara turceasca era fara cusur. Aprovizionarea cu merinde multumea intreaga armata. Se simtea peste tot mana de fier a vizirului. Nimic nu se misca fara stirea comandantului suprem. Amenintarea arata cu atat mai cumplita pentru Tara Romaneasca, cu cat Ferhat se dovedea mai stapan peste acea imensa armata.

Cae Indru isi incheiase misiunea din Balcani. Datorita curierilor sai, Mihai-voda aflase la timp despre solia trimisa de Ferhat hanului Ghirai. Cunoscu si drumul hoardei nogailor. Banul Manta si capitanul Baba Novac ii asteptara pe nogai la margini de padure, cam in dreptul Focsanilor. Venisera mult prea repede si nu apucasera moldovenii a pregati ceva rezistenta. Intr-o dimineata, tatarii se pomenira fata-n fata cu ostile lui voda. Surpriza fu atat de mare, incat nu mai avura timp nici a da bir cu fugitii, nici a se randui de bataie. Dupa o jumatate de ceas de inclestare se rupsera unii de altii, cautand scapare indarat. Pierdura peste cinci mii de osteni.

Vestea infrangerii tatarilor il mahni grozav pe Ferhat, dar din gura lui nu se auzira strigate de ocara si nimeni nu-i vazu mania de care era cuprins.

In vreme ce marele-vizir pregatea metodic calcarea Tarii Romanesti, Buzestii, Cae Indru si Mihai-voda sedeau de taina printre salciile de la malul Dunarii, chibzuind si luand unele masuri care grabira sfarsitul puterii lui Ferhat.

La 12 iunie, Mihai trecu Dunarea pe vase in dreptul Nicopolului, avand alaturi de el vreo cinci mii de osteni din vestita armata a Bucegilor. Numai tineri incercati si iuti. Sprinteni la arme si chibzuiti la lucrarile de razboi. Domnul Tarii Romanesti urmarea nu castigarea unei batalii, ci rasunetul ei la Constantinopol. De cum ajunsera la mal, ostenii pornira harta mare cu vreo douasprezece mii de turci, oaste nu prea de soi, adusa de Ferhat pentru paza podului de vase si pentru unele transporturi. Avand lucrare de arme proasta, turcii se trasera indarat din tabara lasand morti dintre ei o mie sase sute. Ostirea Bucegilor puse degraba stapanire pe luntrile turcesti. Sa tot fi fost ca la vreo mie de bucati. Romanii incarcara luntrile cu bucate si trecura Dunarea indarat, spre marea mirare a lui Ferhat, care sosi mai apoi cu ceva osti alese. Chiar un comandant prevazator ca el nu se gandise la asemenea indrazneala.

Atat asteptase Sinan. Oamenii lui lucrara pe langa sultan, aratand ca Ferhat purtase lupta folosind intreaga armata de peste o suta cincizeci de mii de oameni impotriva a patru pana la cinci mii de romani. Ca pierduse lupta din nepricepere, iar pierderile turcesti treceau cu mult peste douazeci de mii de morti. Din clipa aceea se hotari mazilirea lui Ferhat. Ostile Siriei, credincioase lui Sinan, ajuns din nou mare-vizir, pornira ca un vartej sa-l prinda pe Ferhat. Marele comandant se intalni cu ele si-si lepada toate bogatiile in fata lor. Lacomi de asemenea avere uriasa, pe care fostul comandant o purtase dupa el, ofiterii tabarara pe prada, uitand de stapan. Ferhat ii privi de pe un deal cum se incaierau pe aurul lui si se departa scarbit in directia muntilor.

Sinan jura in fata sultanului pe capatana lui de vechi general ca va spulbera armata lui Mihai-voda. Porni falos din Constantinopol cu mult alai, sa ia in primire ostirea uriasa stransa de Ferhat cu atata truda.

In stepa Baraganului se statornicise o vara calduroasa, cu ploi mai putine ca in alte dati. Pamantul crapat de seceta respira greoi. Vegetatia tanara se maturizase inainte de vreme, luandu-si culoarea galbena, ca de toamna.

Pe drumurile de care, urmele rotilor se batusera in pamant cu o stralucire aparte, ca arama proaspata. In racoarea padurilor se simtea parca mai multa animatie. Doar la vremea pranzului, cand cerul se apasa greu de caldura, pana si vietuitoarele cele mai sprintene se asezau sa leneveasca in locurile unde umbra arata mai deasa. Numai pe drumul dintre Bucuresti si Giurgiu vietatile parasisera padurile, tragandu-se in laturi cuminti. Lasand la mijloc o partie lata de o posta. Poate presimtisera ceva. Sau le speriase multimea oamenilor.

Dinspre Giurgiu se tara catre Vadul Calugarenilor o armata uriasa de peste o suta optzeci de mii de oameni. Un monstru sau un tavalug care se rostogolea molcom, fara incetare. Capatul ostirii ajunsese la Calugareni, iar coada ei, formata din pedestrime, abia iesise din Giurgiu. Unele iscoade il instiintara pe Sinan ca ostile lui Mihai-voda s-ar afla in stramtoarea de la Calugareni. Marele-vizir nu avea timp de ocol. Acesta era drumul cel mai scurt spre cetatea Bucurestilor. De fapt, abia astepta sa dea piept cu ostile romanesti. Avand asemenea armata nici nu putea spune ca va face razboi cu Mihai, ci mai degraba ca venise sa-l spulbere cu totul. Era grabit, asa cum il stia lumea. Drumul spre apus ii sedea in fata. In fruntea unei asemenea armate avea de facut doar un simplu mars pana la Viena si chiar mai departe. Supunand acele teritorii la care ravnise toata viata, putea apoi sa se retraga linistit.

De partea cealalta a Vadului Calugarenilor aparu cam pe la ceasurile doua dupa pranz calarimea usoara a lui Sinan. Ostenii descalecara in vazul romanilor. Caii pornira sa pasca prin imprejurimi. Soldati vechi, priceputi in razboaie, turcii nu indraznira a se apropia de podul ingust de peste Neajlov. Cu toate ca nu vazura nimic din oastea lui Mihai-voda, acolo s-ar fi aflat un loc de capcana cum nu se poate mai bun. Sinan ostenise pe un deal din apropiere. Privi ganditor locurile de dincolo de smarcurile Neajlovului. Aflase ca domnul isi ascunsese ostile in padurea de peste pod. Mihai alesese pesemne pozitia de aparare undeva prin apropierea podetului de lemn. Era cald. Ar fi putut inca sa faca un ocol. In stramtoarea Calugarenilor nu avea loc destul sa-si desfasoare armata. Abia daca incapeau in front de lupta zece-douasprezece mii de oameni. Caldura il molesise. Casca si se trase, dimpreuna cu suita numeroasa, catre locul de popas.

Noaptea se lasa incet. Turcii ocupasera pe lumina de zi un deal impadurit. Ceva pedestrime se asezase in stramtoare, facand unele pregatiri pentru atacul din ziua urmatoare. Saisprezece tunuri mari fura carate pe o inaltime prielnica. De acolo puteau sa loveasca dincolo de pod. Prin cateva incercari de harta, Sinan se convinse definitiv ca domnul roman va face aparare in preajma podului.

Cand se statornici de-a binelea intunericul, unsprezece oameni iesira din tabara lui voda. Facura ocol mare, purtand cu ei unele poveri. Erau vanatorii. Ajunsera curand intre salciile din marginea Neajlovului. Trecusera pana acolo prin balti si smarcuri cercetate de ei la vreme de zi. Se lasara domol prin papuris, afundandu-se uneori in apa namoloasa pana aproape de umeri. Costache Caravana calca in urma lui Cae infricosat de moarte. „Pe Zambilica mea, gandi el, daca nu umbla lipitorile pe mine ca furnicile! In baltile astea necalcate, lipitorile pot ajunge mari de-un cot. O asemenea lipitoare se apropie scurt de om si-i suge o caciula de sange cat ai clipi. Au ele un fel al lor de a se apropia ca nici nu le simti. Te pomenesti dintr-o data ca nu mai ai sange.” Ramase o clipa locului, inspaimantat. Chirila, care venea in urma lui, se impiedica de el.

– Ce s-a intamplat? il intreba in soapta vanatorul.

– E de rau! Auzi, Chirila, lipitorile vad noaptea?

– De unde dracu’ sa stiu eu? Hai, da-i drumul inainte!

– Nu mai pot merge. Am ramas fara sange.

– Atunci, intoarce-te!

– Ai capiat, saracu’ de tine! Cum o sa ma intorc singur-singurel cu o balta de lipitori pe mine?

Putin dupa miezul noptii, ajunsera pe malul dinspre turci. Se miscau domol printre tufele mari, catre inaltimea pe care se aflau randuite frumos cele saisprezece tunuri. Doua straji sedeau de vorba pe o buturuga, la cativa pasi departe de tunuri. Dincolo de tunuri dormeau vreo treizeci de osteni. Cae si Chirila se ridicara pe buza inaltimii si privira o vreme nehotarati. Intunericul scazuse mult. Noaptea era deosebit de limpede. Cele doua straji stateau cu fata spre ei. Daca ar fi incercat sa inainteze, strajile i-ar fi vazut cu siguranta. Cutitele lor puteau nimeri bine pana acolo, dar un tipat de moarte ar fi ridicat in picioare o multime de turci. Facura amandoi un ocol mare tarandu-se pe buza ridicaturii. Ajunsera curand la ostenii care dormeau. Dincolo de ei, doar la cincizeci de pasi, se vedea limpede o multime de corturi. Trecura taras printre cei care dormeau. Se temura amandoi doar de un singur lucru: sa nu se afle printre cei care dormeau pe inaltime osteni care intrau in lupta pentru prima oara. Asemenea oameni nu pot inchide ochii toata noaptea. In schimb, veteranii dorm in noaptea premergatoare atacului ca niste prunci. Strajile se mutasera intre timp de pe buturuga, rezemandu-se cu spatele de teava unui tun. Costache scoase fruntea peste buza ridicaturii si-si cauta prietenii. In spatele strajilor se ridicara doua umbre. Cutitele fulgerara scurt. Strajile facura unele gesturi dezordonate, dar mainile vanatorilor lucrasera iute, prinzandu-i strans.

Trecu un sfert de ceas. De sub tunuri scaparara niste amnare. Noaptea era calma. Parca trista si apasatoare, cu toata lumina ei. De pe mica inaltime izbucni pe neasteptate o flacara uriasa, urmata de unele explozii, care se auzira pana departe. Cele saisprezece tunuri mari nu mai erau bune de nimic.

Se apropiau zorile. In cortul lui Sinan intrara pe rand, cu temenele adanci, marii comandanti Satargi-Mehmet-pasa, Hasan-pasa, Segban-basi, Caraiman-pasa, Heider-pasa, beiul de Sivas – care conducea ostile Siriei –, si Husein, beiul Nicopolului. Marele-vizir ii privi incruntat. Era manios cum nu-l mai vazusera de mult. Iar cand il zari pe Segban-basi – comandantul artileriei –, Sinan il ocari cumplit:

– Pentru cele saisprezece tunuri pierdute am sa pun sa te gatuie de indata ce vom sfarsi lupta, fiu de catea!

– Mai am inca noua turnuri la fel de bune, pe care le voi urca acolo, indrazni Segban.

– Pe celelalte de ce nu le-ai pazit?

– Le-am pazit, luminatia-ta. Am avut acolo de paza treizeci din cei mai buni tunari. Aud ca Mihai-voda ar avea niste slujitori care umbla ziua-n amiaza mare fara sa fie vazuti de ochii oamenilor.

Sinan tacu. Auzise si el multe lucruri despre vanatori. Le simtise puterea in iarna, cand pierduse din cauza lor peste trei mii de osteni, si tot vanatorilor avea sa le multumeasca pentru pierderea viziratului. Numai asemenea oameni ar fi putut intra printre tunurile lui Segban.

– Mihai-voda va mai fi domn pana maine dimineata. Aud ca armata lui ar numara cam la treizeci de mii de osteni. Noi avem o suta optzeci de mii. Oamenii lui sunt de adunatura. Ai nostri sunt incercati in zeci de razboaie. Am putea merge spre Bucuresti facand un ocol ceva mai mare, cautand vaduri bune de trecere peste Neajlov. Ar fi o greseala de neiertat. Ostile valahilor ne-ar sta mereu in spate. Vom termina cu ei aici. Tu, Hasane, vei cerca sa treci baltile mai jos de pod. Iti dau cincisprezece mii de ieniceri, Caraiman!

– Ascult, luminatia-ta.

– Vei trece apa din sus pe pod. Iti dau cincisprezece mii de spahii. Satargi!

– Aici, luminatia-ta.

– Tu vei sta langa mine! Asaza oamenii pe grupuri de cate douasprezece mii! Cand va obosi un grup, il vom inlocui cu altul, din mers. Trebuie sa razbim peste pod. Segban!

– Astept, luminatia-ta.

– Urci noua tunuri pe inaltimea aceea! Atentie sa nu loviti podul! Avem nevoie de el. Asezi treizeci de tunuri mici din jos pe pod si alte treizeci mai sus de pod! Cu atatea guri de foc trebuie sa razbim degraba. Acum plecati! Se apropie zorile.

La margine de padure, Mihai-voda isi aduna comandantii. Zambea. Zile intregi fusese incruntat. Avea acum puterea sa zambeasca in asemenea clipe. Nimic din vocea lui nu arata ingrijorare.

– Kirįly!

– Porunceste, maria-ta!

– Avem saptesprezece tunuri. Sinan va incerca navala mare peste pod. Asaza treisprezece tunuri intre copacii din dreapta! Atentie sa nu loviti podul! Numai aici ne putem bate cu marele-vizir. Sinan e un general mare. Stie sa se bata. Va incerca sa ne hartuiasca prin balti. Pune doua tunuri mai sus de pod si doua mai jos! Cocea!

– Porunceste, maria-ta!

– Avem saptesprezece mii de osteni. Turcii au o suta optzeci de mii. Va trebui sa le facem fata. Iei doua mii de osteni si aperi malul mai jos de pod! Manta!

– Porunceste, maria-ta!

– Ai doua mii de osteni. Apara malul din sus de pod! Preda!

– Aici sunt, maria-ta!

– Ostile Bucegilor numara opt mii de oameni. Ramai cu patru mii in padure! Kirįly, ai cinci mii de oameni. Doua mii vor sta la prima tocmeala de arme cu turcii! Trei mii raman cu Baicoianu in padure! Noi i-am mai batut pe turci. Ii vom bate si azi!

Soarele se ridica domol peste balti. Se lasase o liniste ca in preajma furtunii, cand intreaga natura parca isi tine respiratia. Pe coaja unui copac rasturnat se tara un melc. In urma lui ramanea o dara subtire, albicioasa si stralucitoare.

Mihai iesi din padure. Se opri pe o mica inaltime, inconjurat de boieri. Era maret in lumina diminetii. Infipt in saua calului sau voinic, parea turnat in bronz. Camasa de zale de pe pieptul lui larg sclipea in bataia soarelui.

Tunurile lui Segban pornira sa sloboada foc. Erau primele salve de incercare si poate chiar semnul lor de atac. Puhoiul turcilor se urnea domol catre pod. Caii se aliniau in formatie, mergand la pas. Imprejur se ridica o pulbere deasa. Mai sus si mai jos de pod, turcii iesisera din spatele copacilor si aruncau scanduri peste balti. In fata podului, Kirįly isi randui cam la doua mii de osteni imbracati in alamuri multe. In spatele lor, patru mii de tineri din armata Bucegilor isi domoleau caii nervosi cu vorbe dragastoase. Tunurile turcilor pornira sa bata din toate partile. O suta de transilvaneni incepura harta la mijlocul podului. Dupa ceva tocmeala usoara de arme, Satargi porni navalnic sa forteze trecerea, cu douasprezece mii de oameni. In fata puhoiului, transilvanenii nici nu se clintira macar. Abia dupa vreun sfert de ceas, oamenii lui Kirįly pornira sa se retraga pas cu pas, fara sa-si strice vreo clipa formatia. Pareau legati unii de altii. Turcii trecura podul si crezura dintr-o data ca au castigat batalia, mai usor decat se asteptasera. Mihai-voda ridica mana. Tunurile lui Kirįly batura naprasnic dincolo de pod, rupandu-i pe cei care trecusera de cei care incercau sa se apropie. Atunci intrara in lupta cei patru mii de osteni din armata Bucegilor. Se napustira atat de vijeliosi peste turci, incat ii rupsera in grupuri mici. Sinan vazu pericolul si-l trimise pe Satargi cu douasprezece mii de ieniceri sa treaca podul cu orice pret. Prea tarziu: cei din fata ostirii Bucegilor dadura dosul si se izbira de oamenii lui Satargi, chiar in locul in care improscau tunurile romanesti. Cazura multi dintre oamenii vizirului, dar si intre romanii de la pod se facu o spartura. Tunurile lui Segban aflate pe acea mica inaltime loveau numai in plin. Mihai vazu primejdia si muta ostile ceva mai jos de pod. Doar ca la vreo mie de tineri se avantara de partea turceasca. Turcii ii lasara sa treaca podul, fiind convinsi ca-i vor matura iute din drumul lor. Doua sute dintre romani se rupsera spre stanga, si pana sa se dezmeticeasca Segban-pasa, ajunsera pe mica inaltime, unde in jurul celor noua tunuri nu se afla gloata prea mare. Trei dintre tunuri fura aduse in graba pe partea romaneasca. Celelalte sase erau mult prea grele. Tinerii atacatori le trasera pana pe buza inaltimii, iar de acolo le napustira in balta de la piciorul colinei. Pierderea celor noua tunuri mari si a celor saisprezece din noaptea trecuta ii descumpani rau pe turci. Fu un moment de ragaz dinaintea maniei lui Sinan. Ostile din padure se schimbara cu cele de la pod. Tunurile lui Kirįly faceau prapad mare. Din sus de pod, pe partea lui Manta, cateva mii de turci razbira prin balti. Pericolul incepu sa creasca, mai ales ca din jos de pod Cocea nu mai putea face fata multa vreme cu cei doua mii de oameni pe care-i comanda. Sinan simti ca victoria nu mai poate sa-i scape si forta trecerea podului trimitand in foc val dupa val, din ostile lui cele mai bune. Mihai scoase rezervele din padure. Lupta tinu schimbatoare inca vreo trei ceasuri. Apoi se mutase pe partea romanilor. Ostile lui Mihai se rupeau incet de turci si se trageau catre adapostul padurii. Abia in clipa aceea trecu Sinan in fruntea ienicerilor, socotind ca venise momentul hotarator. Transilvanenii din fata lui se rupsera in palcuri mici, neputincioase. Cateva mii de ieniceri inconjurara tunurile lui Kirįly. Viteazul ungur lasa tunurile si porni in fruntea a vreo patru sute de oameni catre puhoiul care se scurgea de pe pod. Ce incerca el era moarte sigura. Mihai-voda nu se clintise pana atunci. Cuprinse dintr-o rotire a ochilor intreaga zona de lupta. Peste tot se zareau numai turbane si fesuri. Trase de la saua calului barda lui mare. In spate se auzi un zanganit scurt. Oamenii lui voda se aplecara pe cai, cu armele pregatite. Erau ultimele rezerve. Cam la vreo cinci sute din cei mai buni oameni din armata Bucegilor. De o parte si de alta a domnului, vanatorii isi manau caii intrand pentru prima oara in lupta. Ajunsera la pod in aceeasi vreme cu vitejii lui Kirįly. Cele doua grupuri se unira intre ele. Inaintau navalnic in randurile turcilor asemenea unui burghiu. Pe de laturi se facuse partie. Barda lui voda fulgera scurt. Domnului i se zbarlise barba stufoasa, ochii ii erau rosii si rai. Glasul lui intrecea bubuitul tunurilor. Ajunsera sa calce pe pod. Caraiman-pasa le iesi in fata. Ridica iataganul deasupra domnului, dar barda se abatu grea peste iatagan. Bratul cu iatagan cu tot zbura intr-o parte. Din gatul lui negricios tasni un suvoi de sange. Sinan se afla cam la jumatatea podului. Salta amandoua pistoalele spre voda. Cutitul lui Cae ii nimeri calul intre ochi. Animalul se ridica in doua picioare, orbit de durere, si se prabusi in mlastina, dimpreuna cu stapanul. In randurile turcilor se auzi un strigat de groaza. Hasan-pasa, care tocmai se pregatea sa intre in lupta, dadu dosul, inspaimantat. Se isca invalmaseala dincolo de pod. Izbiti din coasta si din spate, ienicerii si spahii urmara pilda deliilor, pravalindu-se indarat. Calcandu-se unii pe altii. Voda ajunse pe neasteptate intre corturile turcilor. Steagul cel verde al sultanului cazu in mainile lui Ducu. Vazand asemenea prapad, Satargi-pasa se napusti, in fruntea a doua pana la trei mii de ieniceri, sa apere steagul. Lupta se inteti din nou, chiar printre corturi. Mihai-voda se pomeni razletit de ai lui. Un pedestras ratacit in locul acela il impunse pe voda cu sulita intre coaste. Mihai lasa barda si apuca sulita cu amandoua mainile. Cae se afla departe, la mai bine de treizeci de pasi. Cutitul lui zbura prin aer si se infipse adanc in spinarea pedestrasului. Vant Salbatic il purta ca o naluca spre domn. De doua ori lovise Husein-pasa cu iataganul spre gatul domnului. De doua ori voda, lipsit de arme, se apleca, scapand ca prin minune. A treia oara, Husein ramase cu bratul ridicat la mijlocul drumului. Cutitul lui Chirila i se infipsese in gat, pana la plasele. Voda se pravali de pe cal in aceeasi vreme cu Husein. Abia atinse pamantul, si se ridica, invingandu-si slabiciunea. Cae sari din sa, cu gandul sa-l sprijine. In clipa aceea, un turc inalt si slabanog, despre care se afla mai tarziu ca era comandantul trupelor siriene, ridica pistolul spre domn. Cae Indru se arunca dinaintea lui voda si primi focul in piept. Apoi, corturile si malul Neajlovului se rasturna pe o parte, in rotiri scurte. Cerul se lasa dintr-o data mai jos, iar pamantul porni sa se legene usor. Pentru ultima oara cutitul tanarului se avanta prin aer ca o sageata, iar comandantul ostilor Siriei se pravali de pe cal. Mihai-voda il prinse pe Indru in bratele lui mari tocmai la vreme. Cae paru sa se dezmeticeasca o clipa. Incerca sa zambeasca, dar numai ochii ii lucira, ca jaraticul. Il privi pe domn parca de departe si reusi sa bolboroseasca:

– Unchiule, se pare ca am castigat batalia.

Mihai-voda tresari puternic. Il privi lung si-i mangaie fruntea. Dar tanarul nu mai simti mangaierea bunului sau unchi.

Amurgul se lasa domol. Ostile turcesti se adunau cu acea dezordine pe care o aduce infrangerea. In tabara lui voda incepura numaratorile. Domnul Tarii Romanesti se afla intins in cortul sau. Felcerul ii oblojise rana dintre coaste, aratand destul de ingrijorat. Ieremia Baicoianu anunta lui voda vizita marelui cancelar al Transilvaniei.

– Sa intre! se auzi vocea puternica a lui Mihai.

– Sper ca rana mariei-tale nu e prea adanca, se inclina Iojica.

– Nu. Putea sa fie mai rau. Dar asta nu mai are importanta pe langa cele intamplate azi.

Cancelarul ii privi cu atentie fata crispata de suferinta. Era atata deosebire intre omul acesta aspru la vorba si cu inima calda, si Sigismund, de la care te asteptai in orice clipa la un lucru neprevazut! Nimic din vorbele domnului si din purtarea lui nu arata ca se castigase o victorie atat de stralucita impotriva turcilor. Era acolo in jurul lui voda o atmosfera de calm si liniste de parca tot ce se intamplase fusese absolut normal si firesc. Sigismund s-ar fi impaunat in fel si chip cu asemenea victorie.

– Aud ca esti gata de plecare, domnule cancelar.

– Cu voia mariei-tale, asa va fi. Voi povesti principelui toate cate s-au petrecut azi.

– Nu e destul! rosti domnul invingandu-si durerile. Turcii au fost batuti azi, dar sunt inca puternici. Maine vor incerca din nou sa treaca Neajlovul. Sinan a pierdut osteni cat in trei batalii. E si el ranit. Dar am pierdut si noi multi oameni. Daca principele s-ar afla aici numai cu zece mii de osteni, in doua zile i-am duce pe turci din urma cu batul de-a lungul Balcanilor. Multe promisiuni am primit de la principe, de la imparatul Rudolf si de la altii. Dar de luptat, am luptat singur. In noaptea asta, in loc sa am osti destule si sa gonesc dupa turcii invinsi, va trebui sa incep retragerea spre munti. Cand s-a mai pomenit, domnule cancelar, ca un invingator sa fuga din fata invinsului? Sigismund se tine de petreceri in loc sa fie langa noi pe campul de lupta. Daca pierdem noi, va pierde si el. In cateva saptamani, turcii vor face doar o plimbare prin frumoasele tinuturi ale Transilvaniei. Principele se arata a nu fi omul care i-ar tine in loc. Vom incerca noi sa-i batem in munti. Sa-i spuneti toate astea lui Sigismund. Mi-ar fi placut sa mai ramaneti cu noi, domnule cancelar. Am fi calatorit impreuna.

– Il rog pe maria-ta sa ma ierte! Niciodata nu am fost grabit ca acum. Viata singurului meu prieten e in mare primejdie.

– Nu inteleg. Cine e acel prieten?

– Domnul Cae Indru, nepotul mariei-tale.

– Nepotul meu? Glumiti, domnule cancelar, se incrunta voda.

– Nu mi-as ingadui asemenea glume.

– Am crezut ca aiureaza cand a cazut, zise domnul mai mult pentru sine. Nu. Nu e cu putinta. Doar imi cunosc nepotii.

– E fiul fostului domn si frate al mariei-tale, Petru Cercel.

Ochii domnului stralucira ciudat.

– De unde stii domnia-ta atatea lucruri?

Cancelarul zambi aspru.

– Sunt cancelar, maria-ta. Sunt bogat si sunt prietenul domnului Indru.

Felcerul ii facu semn lui Iojica sa se retraga. Domnul se ingalbeni dintr-o data. Deci, rana lui era mult mai rea decat lasa el sa se vada.

Inserase. Prin campia Baraganului se misca iute o trasura purtata de sase cai de rasa. Pe o targa bine intepenita de peretii laterali ai trasurii se legana domol Cae Indru. Cancelarul Iojica veghea langa el, dus pe ganduri. Uneori, tresarea. I se parea ca respiratia usoara a omului de pe targa se oprise. In fata trasurii calareau Costache Caravana, Chirila Zece Cutite, Ducu cel Iute, parintele Grasa, Tufanel, Toroipan, Galusca si Ciripoi. In spatele trasurii isi manau caii douazeci de osteni de-ai principelui. Vant Salbatic, acel minunat armasar al lui Cae, se tinea slobod dupa caii celor din fata, catand din vreme-n vreme in dreapta si-n stanga, parca mirat. Uneori, se repezea printre caii vanatorilor, adulmecand. Apoi se domolea si se tara incet mai departe.

Convoiul facea popasuri scurte. Felcerul lui Iojica observa fesile ranitului si clatina din cap a neputinta. Facura ocol mare. Cetatea Bucurestilor ramase undeva departe in stanga. Ar fi fost mai nimerit sa opreasca, dar nu era chip. Doar doi oameni erau in stare sa faca o minune cu ranitul. Zimermann, felcerul principelui, si Stela Cristu. Sile Adormitu plecase ca un vartej sa-i instiinteze. Dar drumul era lung. Numai mergand in intampinarea lor s-ar fi putut scurta acel timp atat de pretios. Oare va rezista Cae Indru pana atunci?

Se lumina de ziua. Convoiul trecuse de Ploiesti si se apropia de munti. Drumul devenise mai aspru. Hurducaturile se aratau inspaimantator de mari. Cancelarul atipise. Pe fata lui Cae staruia aceeasi paloare, care-i ingrijora pe toti. Vanatorii se rupeau pe rand din fata convoiului si se apropiau de trasura. Apoi se intorceau fara sa scoata o vorba. Caldura molesitoare se mai domolise. Aerul devenise mai aspru, purtand in el acea mirosna dulce de brad.


Cand deschise ochii Cae Indru, era intr-o dimineata. Prin perdelele odaii, trase la o parte, navalea soarele. Lumina zilei ii lovi ochii ca doua pumnale ascutite. Ii inchise cu greutate. Simtea o durere violenta in pleoape. O mana delicata, parca mai mult o parere, ii mangaia fruntea. Deschise ochii din nou. Deasupra lui sedea aplecat un barbat slabanog, cu nasul ascutit ca un plisc de uliu. Ceva mai incolo, Stefan Iojica, arata ca un tablou departat. Nasul ascutit disparu de langa fata tanarului. Cae simti din nou pe frunte mangaierea aceea usoara. Urmari mana fara graba, mutandu-si privirea incet. Fu prima lui tresarire. Fata Stelei Cristu ii aparu la inceput neclara. Apoi, privirile lui se limpezira atat de bine, incat putu descoperi pana si lacrimile care erau gata sa coboare pe fata palida a fetei.

– Asta bun! Foarte bun! rosti omul cu plisc de uliu.

De sub fereastra casei se auzi vocea lui Ciripoi:

– O facem lata! Sa mor daca n-o facem lata!

– Hei, Ciripoi, invata sa vorbesti, nataraule! striga Tufanel.

Glasurile vesele se curmara brusc. Cineva inchise fereastra.

Pe o banca asezata printre boschetele multe, baroana Maria-Florenta de Szentivįni discuta in gura mare cu Costache Caravana. Cele o suta douazeci de ocale ale simpaticei doamne luau parte la discutie scuturandu-se in fel si chip. Viteazul Costache Caravana – omul care daduse piept la viata lui cu sumedenie de dusmani, cu lipitorile din baltile Calugarenilor si cu slutenia Zambilicai –, se tragea indarat centimetru cu centimetru, ca in fata unei primejdii careia nu-i putea face fata.

– Am alergat incoace intr-un suflet, domnule Caravana, se auzi glasul aspru al baroanei. Credeam ca si domnia-ta esti pe moarte. Eu nu ma dau in vant dupa barbati, chiar daca sunt oameni chipesi ca domnia-ta. Imi place, in schimb, vitejia. I-ai batut, domnule, pe turci. Lasa, nu ma intrerupe! Stiu eu ce spun. Eram sigura ca nu vor trece peste domnia-ta. Lasa-ma, domnule, sa te imbratisez cu toata admiratia noastra!

Costache nu se temu de admiratia fatisa a baroanei, ci numai de bratele ei, care se destinsera ca doua tevi de tun. Incerca o miscare de retragere strategica. Prea tarziu. Bratele il prinsera ca intr-o menghina. Costache se pierdu cu un oftat intre dantelele doamnei, si ultimul lui gand fu indreptat spre Zambilica. Spre acel cal dat naibii, care-l scapase din atatea pericole. Dar Zambilica, aflat la cativa pasi, nu considera ca stapanul s-ar gasi in cine stie ce situatie grea si-si vazu de treaba, apucand cu buzele lui urate o portie mare de iarba frageda.




Contact |- ia legatura cu noi -| contact
Adauga document |- pune-ti documente online -| adauga-document
Termeni & conditii de utilizare |- politica de cookies si de confidentialitate -| termeni
Copyright © |- 2024 - Toate drepturile rezervate -| copyright