CUPRINS:

Retete de fericire.

Mai presus de orice.

Vointa de a fi.

Istoria in sprijinul natiunii.

Cand patria ne cheama sub drapel.

Sfarsitul Europei?

O natiune – o limba.

O lume impartita in natiuni „Deutschland über alles”: avatarurile modelului german.

Principii concurente.

Astazi, incotro?

Concluzii: despre partile mai bune ale natiunii si unele consideratii despre viitor

Retete de fericire.

Istoria omenirii reuneste in fapt doua istorii: istorii succesive, imbinate, dar care nu se aseamana. In cea dintai oamenii au trait strans grupati in comunitati restranse. Chiar marile imperii, conglomerate monstruoase, nu faceau decat sa acopere structuri de viata predominant locale. Timpul se scurgea incet, imperceptibil. Sentimentul era al unei lumi mereu aceeasi, cel putin in datele ei fundamentale. O lume organica, fara rupturi, fara inventii susceptibile sa modifice radical datele existentei.

Apoi lucrurile incep sa evolueze spre o lume deschisa, si sa se miste din ce in ce mai repede. Aceasta este modernitatea. Proces intrat pe la mijlocul secolului al XVIII-lea intr-o faza de accelerare, amplificata pana astazi, generatie dupa generatie. Structurile traditionale s-au fisurat, apoi s-au naruit. Ce oare avea sa le ia locul? Omenirea a intrat in era inventiilor. Fata de lumea traditionala, data (nu in sens absolut, dar oricum in sensul transmiterii aproape nealterate a fondului de civilizatie de la o generatie la alta), lumea moderna este inventata, inventata fara incetare.

O data cu inventiile intram insa intr-o logica noua, dominata de neprevazut. O idee este doar o idee. Cum are sa functioneze ea o data prinsa in angrenajul social, nimeni nu poate prevedea cu adevarat. Construim fara incetare cea mai buna dintre lumi, cu riscul de a nimeri peste cea mai rea.

In fond, spre ce nazuim? Spre doua mari teluri: fiinta fragila, pandita de moarte, impresurata de neant, omul are nevoie mai presus de orice de protectie si de speranta. Toate alcatuirile umane, efective sau imaginare, isi propun sa rezolve cat mai eficient aceasta dubla necesitate.

Cu siguranta ca cele mai simple si mai functionale solutii de aparare sunt cele oferite de formele elementare de coeziune sociala, celulele alcatuitoare ale societatilor primitive si, intr-o masura inca apreciabila, ale lumii pretehnologice. Familia, tribul, clanul, comunitatea rurala – solidaritati primare, apropiate – il prind pe individ ca intr-o carapace, limitandu-i drastic libertatea, dar asigurandu-l in fata neprevazutului. Simplitatea si coerenta raporturilor interumane se prelungesc in raporturi nu mai putin simple si coerente cu lumea „cealalta”. O lume transcendenta responsabila de ordinea lumii materiale si de destinul omului. Un mecanism inchis si perfect. Totul se leaga si totul are sens. Nimic nu ramane in afara sistemului. Este lumea de care ne-am eliberat. Lumea pe care am pierdut-o.

Nimic nu rezista la uzura timpului. Secol dupa secol, istoria a erodat sistematic structurile simple si inchise de solidaritate, impingandu-i pe oameni intr-o lume din ce in ce mai mare si mai putin coerenta. Un curs lent mai intai, apoi intrat, o data cu modernitatea, intr-o faza de accelerare. Masinaria socio-economica a ultimelor secole – industrii, comert, cai ferate, migratii, urbanizare – a macinat fara crutare constructiile traditionale. Peste tot cercurile protectoare se estompeaza si se pierd in structuri tot mai largi si mai impersonale. Oamenii devin mai liberi dar si mai dezorientati. Erau obisnuiti sa mearga pe un drum, unul singur, deja trasat, acum li se deschid in fata o multime de drumuri potentiale. Trebuie sa aleaga, trebuie sa inventeze. Lumea veche era, preponderent, prinsa in datele naturale ale existentei (cu adaugiri si adaptari limitate, care nu afectau „ecosistemul”). Lumea noua cuprinde, pe zi ce trece, o doza tot mai mare de artificialitate: este pe cale sa devina o lume artificiala.

Nici cerul nu se mai vede la fel de limpede din metropolele lumii moderne. Proiectiile transcendente se diversifica si se complica pe masura diversificarii si complicarii lumii. Declinul credintelor religioase traditionale este incontestabil, insotind declinul structurilor sociale traditionale. Chiar acolo unde credinta se pastreaza, nu mai prezinta intensitatea de odinioara, naturaletea gesturilor cotidiene si acea fireasca intrepatrundere dintre viata de aici si cea de dincolo, care incarca lumea cu sens. In plus, fiecare tinde sa creada in felul lui; foarte multi credinciosi de astazi ar fi fost considerati eretici potrivit normelor de acum cateva secole.

Si totusi, nu s-a intamplat ceea ce anuntau rationalistii (gandind mult prea rational, adica deloc rezonabil), si anume disparitia apropiata a religiei, sub loviturile necrutatoare ale stiintei si libertatii de gandire. Ceea ce s-a petrecut, in contextul refluxului credintelor traditionale, dovedeste, paradoxal, nu renuntarea omului la idealurile religioase, ci, dimpotriva, esenta fundamental religioasa, indestructibil religioasa, a spiritului uman. Mai intai, chiar in zona cea mai afectata de consecintele revolutiei stiintifice si tehnologice – spatiul occidental de civilizatie – credinta si practicile religioase se mentin la un nivel inca semnificativ. Restul insa – si acesta este punctul cel mai interesant – nu s-a pierdut, ci s-a reinvestit. Proiecte si concepte de factura laica, adesea chiar agresiv laice, au fost marcate cu pecetea sacralitatii. Stiinta, progresul, viitorul, „societatea de maine” au ajuns sa fie divinizate, intr-un spirit apropiat de al milenarismelor religioase medievale. Omul insusi s-a lasat tentat de „autodivinizare”, in asteptarea transfigurarii sale in „supraom” sau „om nou”. Mai cu seama ideologiile totalitare ale secolului din urma au fost manifestari tipice de religiozitate militanta, fara Dumnezeu, dar cu promisiunea ferma a implinirii omului in aceasta lume. Pentru altii, cerul s-a populat cu extraterestri, asezati in locul sfintilor. Si asa mai departe .

Exista in om ceva chiar mai adanc decat credinta religioasa in sensul strict al termenului (ea insasi, sub forma diverselor ei manifestari, databile istoriceste, un „derivat” si nu un dat originar). Este setea de absolut, obsesia depasirii limitelor derizorii ale existentei si inaltarii in transcendent. Trebuie sa fie un scop mai inalt si viata trebuie sa insemne mai mult decat apare la prima vedere. Neinsemnata altminteri, fiecare existenta capata sens prin raportarea la un sistem de valori de esenta superioara. De aici decurg toate: religiile, stiinta, neintreruptele cautari, aventura speciei umane.

Am pornit foarte de departe pentru a ajunge la punctul precis al discutiei: intrarea pe scena istoriei a natiunilor. Natiunea este un concept cu incarcatura masiva si simbolica, si aceasta deoarece s-a asezat la un moment dat in cadrele acelor structuri esentiale si perene ale spiritului uman la care tocmai m-am referit. Cariera ei incepe atunci cand vechile cercuri de sociabilitate nu mai fac fata complexitatii noii faze istorice. Ceva trebuia sa le ia locul, sa li se suprapuna, ceva nu gata facut, ci construit, in stare sa adune laolalta si sa sudeze segmente sociale disparate, dar chemate sa functioneze impreuna. In masura in care structurile traditionale nu-si mai puteau indeplini convenabil rolul de a-i reuni pe oameni intr-un sistem coerent, alternativa la natiune ar fi fost anarhia generalizata. Aceeasi functie, de adunare si consolidare, a indeplinit-o, desigur, si statul modem. Simplul mecanism institutional nu ar fi fost insa de-ajuns. Era nevoie, mai presus de toate, de un sentiment, de o credinta. Nimic durabil nu s-a construit vreodata numai prin forta. Natiunea este asadar prin excelenta formula de solidaritate si de identitate proprie epocii moderne. Dar nu numai atat. A fost si una dintre principalele beneficiare ale transferului de sacralitate. Nu doar un concept sau un sistem socio-politic, ci, in egala masura, o religie. O religie potrivit careia umanitatea este alcatuita (prin vointa divina sau dispunere naturala) din entitati nationale, istoria are sa se implineasca, in universalitatea ei, prin fiecare natiune in parte, iar individul, la randu-i, nu se poate mantui decat in interiorul propriei natiuni, ca parte infima a unui destin colectiv. Poate nici o alta inventie umana nu a cuprins atata concentrare de sens ca natiunea.

Se explica usor si manifestarile de intoleranta. Adeptii unor ideologii de factura cvasireligioasa nu au nici un motiv sa fie ingaduitori cu cei care gandesc altfel. Nimic mai firesc decat sa identifice adversari. Ei stiu ca au dreptate, adevarul fiind unul singur. Ei stiu ca ceilalti tulbura ordinea universala, mersul lucrurilor asa cum se cade el sa fie. Ca si religiile traditionale, religiile moderne (comunismul, nationalismul . ) predica armonia si infratirea. Ele ofera retete de fericire, imaginand spatii ideale in care toti oamenii isi vor afla cu siguranta rostul si desavarsirea. Cu atat mai mult trebuie curmat ceea ce sta in calea fericirii. In numele marilor religii se si ucide. Cum altfel ar putea fi starpita necredinta?

Mai presus de orice .

Putem prinde-n vorbe toate cate ne-nconjoara? Trebuie mai curand sa ne resemnam cu ideea ca definirea datelor realitatii se inscrie intr-un joc fara sfarsit. Nu au cum sa existe formule ultime si unanim acceptabile. Motivul este structural: vorbele pe care le folosim sunt de alta esenta decat lumea pe care isi propun sa o reprezinte. Transpunem lumea potrivit unui cod, recompunand-o in alta dimensiune. Cuvintele sunt prea putine si prea abstracte fata de inepuizabila bogatie a universului. Ordonand, simplificand si abstractizand, dam lumii, fireste, mai mult inteles, dar aceasta nu mai este lumea adevarata, ci o imagine a ei. Cuvantul natiune – fiindca natiunea este in discutie – nu poate acoperi, decat in urma unei conventii si cu toate simplificarile si deformarile de rigoare, o nesfarsita diversitate de manifestari. Chiar daca am numi fiecare varietate nationala cu un cuvant specific – asa cum eschimosii apeleaza la o multime de cuvinte pentru a denumi zapada sub feluritele ei aspecte – nu am rezolva in nici un chip problema; am pierde ideea generala, fara a atinge mai indeaproape substanta lucrurilor. Nu este cazul sa disperam, dar, atunci cand vehiculam idei, se cade sa fim constienti de limitele si constrangerile demersului; cel putin nu ne va mai uimi diversitatea si chiar nepotrivirea rezolvarilor propuse.

In fapt, complexitatii realului si conditiei particulare a limbajului li se mai adauga o complicatie: aceea a unghiului de privire. Aprecierea oricarei probleme, chiar identificarea ei ca atare, depind de punctul de observatie, care este mereu altul (in functie de o multitudine de determinari, de la fondul cultural si ideologic al unei epoci sau civilizatii pana la traiectoria personala a fiecarui, interpret”).

Ce este, asadar, natiunea? Brutala intrebare daca tinem seama de tot ce am spus pana acum. Natiunea este un cuvant, un concept, care nu poarta in sine, in mod obiectiv, o semnificatie gata facuta. Ceea ce inseamna „natiune” depinde de alegerea noastra, de modul cum vrem sa decupam, sa privim, sa abstractizam si sa interpretam o anume faza a evolutiei istorice. Nu imi propun asadar sa deslusesc ce ar insemna natiunea in absolut, fiindca nu exista concepte absolute. Nu pot decat sa schitez si sa incerc a sintetiza interpretarile actuale privitoare la natiune, dezvoltand pe marginea lor propria mea intelegere.

Majoritatea autorilor occidentali (ma refer la ei fiindca mai toate ideile vehiculate pornesc din Occident) care au supus analizei, in ultimele decenii, ideologia nationala concura in a afirma modernitatea si artificialitatea fenomenului. Cristalizarea acestuia este plasata nu mai devreme de secolul al XVIII-lea, in partea ultima indeosebi a acestui secol, si exclusiv in Apusul Europei si in Statele Unite ale Americii, urmand extinderea procesului, dupa 1800, spre Europa Centrala si Rasariteana, si generalizarea sa, intr-o perioada mai recenta, la scara mondiala (urmare a dezmembrarii structurilor coloniale). Putini sunt cei care aduc natiunea mai de departe: dintr-o faza timpurie a modernitatii, din Evul Mediu, eventual din Antichitate. In principiu, desigur, totul este permis. Natio este un cuvant latinesc. Romanii defineau prin el ceea ce noi numim astazi trib sau popor. Conceptele, inca o data, isi au partea lor de artificialitate si de consens (relativ). Pentru cei mai multi dintre exegetii sai natiunea presupune astazi o anume suma de trasaturi si de valori, sau o anume dispunere a lor, pe care nu le intalnim sau le intalnim altfel structurate in epocile anterioare. In lipsa unei definitii general acceptate, termenul tinde totusi sa se aseze intre anume limite, pe care nu le putem depasi decat cu riscul de a sparge complet conceptul.

Una dintre primele concluzii priveste caracterul voluntar, construit, artificial al natiunii. Natiunea este proiectia in concret a unei ideologii. Este o comunitate imaginata (potrivit sintagmei care a facut cariera, a britanicului Benedict Anderson). Antecedentele – spun unii autori – conteaza prea putin sau chiar deloc. Nu o anumita istorie face natiunea, ci natiunea, o data constituita, isi inventeaza istoria care, aparent, ar fi intemeiat-o. Nu o anume limba, impartasita, ii reuneste pe oameni in natiune, ci natiunea, o data constituita, elaboreaza o limba standard pe care o impune tuturor membrilor sai. Nu caile de comunicatie moderne fac natiunea, ci natiunea, o data constituita, are grija sa-si lege toate segmentele componente intr-o retea centralizata de cai de comunicatie (functia, nu numai economica, dar si nationala, a cailor ferate in secolul al XIX-lea). Si asa mai departe .

Trebuie spus ca autorii recenti nu iubesc natiunea, si asta se vede. Prejudecatilor nationale li se imputa conflictele si actele de intoleranta ale ultimului secol. Mai ales in spatiul occidental natiunea pare a-si fi epuizat o buna parte din resurse si din prestigiu (cel putin printre intelectuali, principalii facatori si desfacatori de concepte). Viitorul nu mai este al ei. Iar cine pierde viitorul risca sa piarda si trecutul. Natiunea apare ca o constructie artificiala, oarecum curioasa, cu o cariera limitata in timp, si fiindca cei care o supun acum investigatiilor nu mai cred in ea. Cu totul altfel judecau confratii lor acum un veac sau un veac si jumatate; aceia credeau cu tarie in natiune, si intr-o istorie sortita sa se implineasca tocmai prin natiuni. Pe cand astazi natiunii ii sunt retezate radacinile, pe atunci ele erau impinse pana departe, in preistorie. Definind orice, ne definim si pe noi insine, si realizam astfel sinteze secunde, in care realitatea este impregnata de atitudinile noastre fata de ea.

O solutie de compromis a fost propusa de britanicul Anthony D. Smith, intr-o lucrare, cu titlu graitor, privitoare la originea etnica a natiunilor (The Ethnic Origins of Nations, 1986). Punctul de plecare al demonstratiei sale l-a constituit relativa concordanta, gradul semnificativ de suprapunere dintre etnii (sau spatii lingvistice) si natiuni. Natiunile s-au constituit in jurul unor nuclee etnice, si chiar daca ele au ajuns sa reprezinte altceva, originea lor se prelungeste in Evul Mediu si pana in Antichitate. Sunt de altfel o serie de elemente pe care etniile le impartasesc, intr-o masura variabila, cu natiunile moderne: mituri fondatoare, amintiri istorice, valori culturale, o anume limba, un teritoriu sau un nume. Se explica astfel mai bine exceptionalul atasament de care a beneficiat natiunea; multe dintre trasaturile si simbolurile ei au fost simtite ca autentice, fiindca veneau de departe, transmise de la o generatie la alta.

Data fiind complexitatea realitatilor si nu mai putin a raporturilor noastre cu ele, interpretarile sunt in mod firesc divergente, fara ca unele sa fie neaparat adevarate si altele neadevarate. Natiunea poate fi ceva cu totul nou, ingloband totodata o suma de elemente preexistente. Sub acest aspect nu exista contradictie decat daca vrem sa existe. Vom incerca sa o solutionam.

Ceea ce caracterizeaza natiunea este sensul ei totalizant. Avem de-a face cu o natiune atunci cand nimic nu se mai afla in concurenta cu ea si cu atat mai putin deasupra ei. Este un principiu suprem. Evident ca nu avea cum sa se manifeste in lumea de dinainte de 1750 sau de 1800, asezata pe alte valori. Franta poate oferi in aceasta privinta un model interesant. Cazul sau este mai net decat oricare altul, prin conturarea, cu multe secole in urma, a cadrului teritorial si politic in care se va afirma la un moment dat natiunea franceza. Franta exista, daca nu de la Clovis (rege al francilor, nu al Frantei), intr-o prima schita de la destramarea Imperiului Carolingian, prin tratatul de la Verdun, in anul 843, si cu siguranta din jurul anului 1000, odata cu instaurarea dinastiei capetiene. De atunci pana astazi se perpetueaza aceeasi Franta, intre granite clar desenate de la inceput, care vor cunoaste doar o anume extindere spre Est. Cu un an inainte de tratatul de la Verdun, la 842, este redactat si primul text cunoscut in limba franceza, inca departe de franceza de astazi, dar deja desprinsa de latina (Juramantul de la Strasbourg).

Teritoriu, stat, limba, ceva mai tarziu actiunea centralizatoare a regilor, Frantei nu-i lipseau defel multe din ingredientele natiunii. Cadrul era gata pregatit, dar a trebuit sa astepte aproape un mileniu pentru ca natiunea sa-si intre in drepturi. Pana in veacul al XVIII-lea, nimic nu a promovat-o si totul i se opunea. Orizontul principal al oamenilor era, ca pretutindeni, cel al solidaritatilor locale. Turla fiecarei biserici, si nu catedrala Notre-Dame. Tara era un conglomerat de provincii, si asa a ramas pana la Revolutia din 1789; centralizarea practicata de regi a atenuat, fara a anula insa, structurile regionale. Revolutia isi va face un titlu de glorie abolindu-le si inlocuindu-le cu sistemul administrativ al departamentelor dirijate de la centru. Ceea ce ii unea pe locuitorii Frantei era monarhia. Regele, nu natiunea, era sursa autoritatii si simbolul suprem. Nu numai ca Franta nu era o natiune, dar aparea impartita in ceea ce am putea numi „natiuni” concurente: nobilimea si starea a treia. O teorie care a avut viata lunga ii facea pe nobili sa descinda din razboinicii franci, cuceritori ai Galiei, in timp ce oamenii de rand ar fi fost descendenti ai autohtonilor galo-romani. Revolutia le-a aparut acestora din urma ca o revansa impotriva celor care ii dominasera mai bine de un mileniu. Nici limba franceza – daca vrem sa erijam limba in argument prim al natiunii – nu era vorbita de toata lumea; in vremea Revolutiei, cam jumatate din populatia Frantei nu vorbea frantuzeste, exprimandu-se fie in varietati dialectale ale francezei (normanda, picarda . ), fie in alte limbi: provensala, bretona, dialecte germane (Alsacia) sau italiene (Corsica) . (Este drept, cealalta jumatate vorbea! Atunci cand invocam radacinile etnice ale natiunii, depinde cum privim lucrurile.)

Fragmentarii interioare – sesizabila atat in datele reale ale societatii franceze, cat si in reprezentarile sociale, asadar in imaginarul politic – ii corespundea, dimpotriva, o deschidere „Spre exterior, care nici ea nu anticipa in vreun fel distinctele frontiere nationale. Nobilii francezi se simteau cu siguranta mai apropiati de ceilalti aristocrati europeni decat de „compatriotii„ lor tarani. Pentru intelectuali frontierele au aparut tarziu (in buna masura prin propria lor contributie teoretica). Timp de secole a functionat in Evul Mediu o „republica intelectuala„, a carei limba de comunicare a fost latina. Inceputul epocii moderne a multiplicat solutiile lingvistice de comunicare, intr-un spirit care nu avea nimic „national„: latina, spaniola, germana, franceza, sau greaca in Orient (precum in Tarile Romane) au functionat ca limbi „transnationale” ale elitei, cu intensitati si durata variabile de la o zona la alta. Rareori nobilii sau intelectualii se exprimau in aceeasi limba cu oamenii de rand. Secolul al XVIII-lea a fost marele secol al limbii si culturii franceze. Elita europeana vorbea frantuzeste intr-o vreme cand jumatate din populatia Frantei nu cunostea aceasta limba! Frederic cel Mare, regele Prusiei, scria numai in franceza si isi manifesta ostentativ dispretul fata de limba germana. Nici Voltaire, prietenul sau francez, nu se lasa mai prejos in materie de cosmopolitism. El n-a pierdut ocazia de a-l felicita pe rege – desigur in frantuzeste – pentru victoria obtinuta la Rossbach in 1757 impotriva francezilor. Comportamente insolite din punctul nostru de vedere, chiar astazi, cand virtutile ideologiei nationale s-au mai tocit.

Pentru ca natiunea sa-si faca intrarea pe scena istoriei, trebuiau sa dispara (in fapt sau in imaginar, mai ales in imaginar) barierele si compartimentarile interne si sa se traseze totodata linii clare, despartitoare si deosebitoare, intre diversele spatii politico-culturale. Este ceea ce s-a intamplat, sau a inceput sa se intample, in secolul al XVIII-lea. Secolul acesta, cosmopolit prin excelenta, a inventat si nationalismul. Inca o dovada ca istoria nu are un curs simplu, ci reprezinta o sinteza de evolutii contradictorii.

Vointa de a fi.

Doua carti spun de la inceput esentialul si anunta ce avea sa se intample. Mai intai Contractul social al lui Jean-Jacques Rousseau, aparut in 1762 si, un sfert de veac mai tarziu, Ideile asupra filosofiei istoriei omenirii publicate de Johann Gottfried Herder intre 1784 si 1791.

Suveranitatea apartine poporului, afirma raspicat Contractul social. Nu exista alta autoritate legitima decat cea delegata de comunitatea cetatenilor. Se prabuseste, mai intai in imaginar, in asteptarea Revolutiei, intreg esafodajul Vechiului Regim. Conglomeratul de stari, privilegii si structuri particulare lasa locul unei alcatuiri omogene, unui singur principiu diriguitor.

Omenirea – argumenteaza Herder – este alcatuita din popoare, fiecare cu caracterul sau bine definit, cu spiritul sau propriu, manifestat in limba si cultura, cu destinul sau in lume.

Si astfel, natiunile ii aduna pe oameni si isi impart lumea. Nimic nu se petrece in afara cadrului national. Prin vointa lui Dumnezeu, prin porunca Naturii, sau prin decizia oamenilor: oricum, faptul in sine acesta este. Cu variantele respective, mai mult teoretice pana la urma: Rousseau anunta varianta contractuala, caracteristica filosofiei franceze in materie, Herder varianta culturala, etnica si lingvistica, preferata de teoreticienii germani. Cu alte cuvinte, te nasti german, dar alegi sa fii francez. Insa, fie prin nastere, fie prin optiune, trebuie sa apartii unei natiuni. Altceva nu mai exista.

Ambitios proiect, menit sa substituie sistemului complex de solidaritati mostenite o singura mare solidaritate. Cum sa aduni laolalta oameni pe care mai nimic nu-i leaga? Ei nu se cunosc intre ei si, exceptand valorile nationale care li se recomanda, au interese, preocupari si credinte de tot felul. Fara liantul national ar fi straini unii de altii. Acesta a fost pana la urma miracolul natiunii. A creat, nu din nimic, dar oricum din elemente disparate, o credinta care s-a dovedit mai puternica decat oricare alta si care, chiar contestata si diminuata, isi pastreaza inca ceva din seductia ei originara. Acest succes uluitor al mitologiei nationale l-a indemnat, dupa cum am vazut, pe Anthony Smith sa lege, cu oarecare justificare, fenomenul national modem de evolutiile anterioare, indeosebi de substratul etnic: o maniera de a explica adeziunea oamenilor la un principiu altminteri abstract.

Fapt este ca declinul, in realitate si poate inca si mai mult in imaginar, al structurilor si valorilor traditionale nu putea sa nu genereze o noua formula de coeziune. Mai complexa si mai simpla in acelasi timp. Societatile moderne sunt atat de complexe, incat pentru a functiona sau pur si simplu pentru a supravietui au nevoie de un principiu impartasit de unitate, de un consens care sa anuleze sau cel putin sa tina in frau multimea contradictiilor. Putem defini natiunea drept o comunitate complexa dar simplificata si omogenizata in imaginar, investita cu un inalt grad de coerenta si cu un destin specific care o delimiteaza si o deosebesc de celelalte comunitati similare.

Natiunea este o mare solidaritate. Ea presupune o singura conditie obligatorie: vointa de a fi. Limba, religia, teritoriul, istoria, structurile economice nu pun, fiecare in parte, vreo conditie obligatorie. Natiunea se poate face – daca o anumita elita o doreste la un moment dat, si stie sa fie suficient de convingatoare – si fara unul sau altul din factorii respectivi. Fireste, nu pot sa lipseasca toti acesti factori. Cum sa imaginam o natiune lipsita de orice liant? Dar liantii sunt diversi si amestecul lor mereu diferit. Universala este doar ideea in sine de natiune, de solidaritate a unei mari comunitati.

Raportarea natiunii la etnie se justifica in numeroase cazuri, dat fiind ca principalul liant (nu obligatoriu, insa foarte frecvent) al unei constructii nationale este o anume limba. Nu vom complica lucrurile incercand sa definim poporul sau etnia, categorii istorice intelese ca precedand si sustinand constructiile nationale moderne. Termenul etnie este de altfel preferabil; cuvantul „popor” spune atat de multe, este atat de vag, de politizat si de uzat incat nu se poate face nici o discutie serioasa utilizandu-l. Cat despre etnie, ea poate oferi trasaturi bine cristalizate in societatile primitive, acolo unde au identificat-o mai intai antropologii (structura familiala, economica, sociala, limba si cultura comune). Dar in faza istorica mai evaluata, premergatoare constituirii natiunilor, cu greu am putea gasi elemente deosebitoare, net definite, intre etnii sau „popoare” altele decat limba. Cu alte cuvinte, francezii sunt cei care vorbesc frantuzeste si romanii cei care vorbesc romaneste. In rest, nu exista o maniera absoluta – detectabila stiintific – de a fi francez sau roman, care sa-i lege pe toti francezii sau pe toti romanii intre ei si sa-i deosebeasca net de ceilalti. Nu exista un tip de societate sau de relatie cu Dumnezeu care sa fie specific si exclusiv frantuzesc sau romanesc. Deosebirile sunt sociale si de faza istorica, nu de esenta etnica. Limba este, asadar, primul criteriu si unicul cu adevarat deosebitor. Dar si in acest caz, pana-n faza nationala, elita se exprima adesea in limbi altele decat limba „poporului”. In plus, ce inseamna, de pilda, a vorbi frantuzeste? Este si nu este aceeasi limba cea vorbita in saloanele de la Versailles si cea vehiculata de taranii francezi in diversele graiuri locale. Astazi folosim limbi standard, unificate tocmai prin „vointa nationala”. Natiunea nu le-a mostenit asa; a trebuit sa le prelucreze pentru a face din ele expresia cea mai caracteristica a unui organism social omogenizat. Si de data aceasta adevarul are doua fete: natiunea isi are obarsia (intr-o masura variabila) in unitatea de limba, dar si unitatea de limba isi are obarsia in natiune.

Cert este ca limba se dovedeste cel mai puternic dintre toti liantii utilizabili. Ce altceva poate reuni o masa de oameni care nu are multe alte trasaturi in comun? Cazul german este tipic. Un spatiu faramitat politic, divizat si religios (intre catolici si protestanti) incepand din secolul al XVI-lea, si, in plus, prezentand, si in plan lingvistic, numeroase si foarte pronuntate forme dialectale. Vorbitorii unor dialecte distincte practic nu se inteleg intre ei. Limba literara germana, care datoreaza mult Bibliei traduse de Luther (in 1534), a unificat, in sens cultural, un spatiu extrem de fragmentat. Pentru germani, in momentul afirmarii solidaritatilor de tip national, limba a devenit argumentul suprem. Ea singura ii unea pe germani. Limba, inteleasa, fireste, ca expresie a unei etnii distincte si purtatoare a unei culturi comune. Interpretarea germana a natiunii (in sens lingvistic, etnic, rasial) deriva logic dintr-o situatie istorica specifica.

Si in constituirea natiunii franceze, limba si-a avut functia ei, dar intr-un proces diferit de cel german. Este o limba care a cucerit treptat teren, pornind dintr-o zona relativ restransa din jurul Parisului. Monarhia nu a urmarit cu tot dinadinsul francizarea Frantei. Am vazut ca in vremea Revolutiei nu toti francezii vorbeau frantuzeste. Alsacienii se exprimau intr-un dialect german, si aici va fi un mar al discordiei intre cele doua natiuni vecine si rivale. Regii Frantei au privit adesea spre Est, iar regimurile care s-au succedat o data cu Revolutia, au vizat, perseverent, extinderea granitei franceze la Rin. Dreptul istoric invocat (asa se prezenta Galia in Antichitate, acestea erau frontierele naturale) trecea inaintea oricarei apartenente etnice. Pe de alta parte Revolutia, pe urmele Contractului social, a asezat suveranitatea poporului mai presus de orice. Principiul natiunii era politic, nu lingvistic. Nu avea nimic de-a face cu sangele mostenit, ci cu sangele varsat in comun. Oricine putea deveni francez, si aceasta conceptie – generoasa in sine – ajutata de Revolutie si de razboaiele napoleoniene, putea sa intinda pana departe Franta si natiunea franceza (la 1811, Franta ajunsese sa numere 130 de departamente – fata de 83 create de Revolutie – si cuprindea, in afara teritoriului ei actual, Belgia, Olanda, Renania si o parte din Italia). Criteriul teoretic de apartenenta la natiunea franceza nu a fost asadar etnia sau limba, dar aceasta nu a impiedicat limba franceza sa puna stapanire pe teritoriul national. Nu oricine poate deveni german. Oricine poate deveni francez, dar cu conditia integrarii sale in cultura franceza.

Franta a castigat batalia lingvistica. Altii nu au reusit. Modelul francez i-a tentat pe maghiari in a doua jumatate a secolului trecut. In mare, Ungaria regimului dualist austro-ungar (1867- 1918) numara cam jumatate maghiari si cealalta jumatate minoritari. Era insa, in mod oficial, o singura natiune, natiunea ungara, in care erau integrate diversele nationalitati. Le-a lipsit maghiarilor si ponderea, fata de ceilalti, si timpul, si forta Frantei si a culturii franceze, dupa cum nici contextul, nici momentul istoric nu mai erau aceleasi (nationalitatile impotrivindu-se maghiarizarii, cu atuul suplimentar al unor state nationale sustinatoare: Romania, Serbia). Ungaria a esuat in a deveni o Franta, insa mecanismul in sine al reusitei ar fi fost acelasi.

Sunt si situatii cand limba comuna nu foloseste la nimic sau cand se face si se desface, ca limba comuna, dupa cum cer interesele politice. Printr-o lunga istorie, ca si prin limba, austriecii nu ar fi mai putin germani decat germanii. Ei nu mai sunt totusi germani, ci austrieci: asa a decis istoria, asa au decis ei insisi. Basarabenii isi spun acum moldoveni. Este dreptul lor sa o faca; daca vor, pot ramane sau redeveni romani, daca nu vor, nu mai sunt. Limba poate ajuta, dar, evident, nu obliga. Sarbii si croatii au descoperit pe la 1820 ca vorbesc aceeasi limba: sarbo-croata (de fapt s-a procedat la o unificare lingvistica a unor varietati dialectale). A fost punctul de plecare al unei potentiale natiuni iugoslave. Statul iugoslav o data dezmembrat, limba urmeaza aceeasi cale: sarba si croata sunt proclamate din nou limbi distincte.

Ca liant, religia poate fi uneori la fel de importanta sau chiar mai importanta decat limba. Nu exista reguli. Germanii sunt protestanti si catolici; conflictele dintre aceste comunitati care au insangerat Germania si chiar Europa (Razboiul de treizeci de ani) sunt anterioare constituirii natiunii. Sarbii si croatii insa, vorbind o limba comuna sau cel putin considerata comuna, au ramas separati prin religie (primii ortodocsi, ceilalti catolici). Religia neinsemnand doar o chestiune de dogma, ci un intreg complex de reprezentari si de repere culturale. Principala falie a continentului european este cea care separa Europa catolica si protestanta de Europa ortodoxa. Exact de-a lungul acestei linii s-a divizat Iugoslavia, cu circumstanta agravanta a interventiei celui de-al treilea factor: factorul islamic. Relativa unitate lingvistica nu a putut rezista unei intreite ofensive religioase (si, inca o data, nu exclusiv religioase, ci unor disensiuni adanci de ordin cultural).

Marea Britanie prezinta alt caz interesant al unei limbi comune care nu reuseste sa mai fie liant national. Engleza a cucerit intreaga lume, lasand mult in urma franceza; dar franceza – ca factor de unitate – s-a descurcat mult mai bine la ea acasa decat engleza. Rezultatul divergent a doua filosofii politice: una centralizatoare, cealalta acceptand specificul si autonomiile locale. Cert este ca insulele britanice cuprind astazi patru spatii nationale sau in curs de a se afirma ca atare: Anglia, Scotia, Tara Galilor, si, fireste, Irlanda, care in cea mai mare parte a ei s-a desprins de ansamblu (un al cincilea spatiu, Irlanda de Nord, amesteca identitati distincte si contradictorii). Si totusi, engleza, ca si franceza in Franta, s-a impus, cu secole in urma, in intregul perimetru britanic, impingand spre periferie graiurile celtice. A supravietuit insa constiinta identitatilor regionale, alimentate nu numai, dar si de distinctiile religioase: Anglia este anglicana, Irlanda catolica si Scotia calvina. Fenomenul recent este cel al „reinvierii”, voite, artificiale, a limbilor „originare”, solicitate, daca nu sa triumfe asupra englezei, cel putin sa confere nota identitara de rigoare. Cand toata planeta se exprima astazi englezeste, scotienii, a caror limba materna este engleza, isi propun sa reactualizeze limba aproape uitata a stramosilor lor indepartati!

Teritoriul comun pare o conditie de la sine inteleasa. In fapt, nu este intru totul asa. In ciuda unei continuitati nu numai teritoriale, dar si lingvistice, natiunile Americii Latine sunt distincte. Se intampla ca teritoriul comun sa sudeze culturi diferite, dar inca si mai frecvent spatiul geografic nu poate nimic impotriva diversitatii culturale. Europa centrala si de sud-est ofera in acest sens un exemplu aproape perfect. Natiunile care s-au desprins din acest amalgam erau departe de a dispune de un teritoriu propriu exclusiv. Chiar acum, la capatul unui secol de relativa omogenizare, minoritatile, atasate cultural si sentimental unor natiuni concurente, sunt prezente pretutindeni, si uneori, in zone limitate, chiar ca majoritati (maghiarii din sudul Slovaciei sau din Covasna si Harghita, albanezii din Kosovo . ). Aceasta nepotrivire dintre structurile teritoriale si culturile nationale i-a determinat la inceputul secolului pe socialistii austrieci („austro-marxistii”) sa ia in considerare un proiect de autonomii nationale pe baze strict culturale, fara o dezmembrare de ordin politic greu de realizat si in multe privinte pagubitoare pentru toti. Solutia lor nu a prins, dar nu inseamna ca nu ar fi fost posibila o confederare de natiuni, definite cultural si nu teritorial.

Cazul evreilor este inca mai special. Erau sau nu o natiune inaintea constituirii statului Israel? Nici vorba de teritoriu, fie el si impartit cu altii, ci doar o comunitate cultural-religioasa raspandita in intreaga lume. Nu numai teritoriul lipsea, dar nici limba vorbita nu era aceeasi. Si totusi, aceasta comunitate a creat la un moment dat un stat – sau a recreat statul antic al Israelului – si a reactualizat o limba moarta – ebraica. Este una dintre cele mai pure manifestari ale natiunii. Natiunea ca vointa, natiunea care nu este creata de limba, teritoriu sau de alti factori „obiectivi”, ci se creeaza ea insasi pe sine.

Evolutiile socio-economice nu pot fi, pe drept cuvant, ocolite atunci cand incercam sa definim determinarile fenomenului national. Este greu sa ne imaginam natiunea fara burghezie, fara cai de comunicatie moderne, fara activitati economice in masura de a „suda” un teritoriu, fara mobilitate sociala. Tocmai acesti factori, in mare masura, au spart ingradirile traditionale si i-au adunat pe oameni in spatii mai ample si mai coerente. Nu este deloc nelegitima, fireste, o interpretare socio-economica a natiunii. Doctrina marxist-comunista, indeosebi prin tentativa lui Stalin de a defini natiunea potrivit primatului acordat de Marx fortelor economice (Marxismul si problema nationala, 1913), a instituit „piata economica unitara” in criteriu obligatoriu al natiunii. Nu ar exista, cu alte cuvinte, natiune, fara un grad semnificativ de coeziune economica. Nu putem spune decat ca acest criteriu este la fel de adevarat sau de neadevarat ca si criteriile precedente. Daca se tinde spre formarea unei natiuni, modernitatea economica, fortele capitalismului, fireste, ajuta. Daca nu, ele nu servesc la nimic. Fortele nationale si cele economice pot trage de altfel si in directii complet opuse. Cazul Austro-Ungariei este cat se poate de edificator. Ca unitate economica a reprezentat o reusita. „Piata unitara” a sustinut pana la capat solutia austro-ungara, nu miscarile centrifugale ale micilor natiuni. Nu din motive economice a disparut monarhia habsburgica, ci, pur si simplu, fiindca cea mai mare parte dintre supusii ei nu au mai vrut-o. Nu a fost un imperativ al istoriei, ci o decizie voluntara.

Nu se poate da pana la urma un raspuns simplu la intrebarea daca natiunile reprezinta ceva cu totul nou sau continua si reelaboreaza structuri si valori deja existente. Raspunsuri simple in genere nu exista, mai ales cand vorbim despre oameni si despre istorie. Natiunea a folosit ce a avut la indemana. Nu a iesit din neant. Insa a prins elementele de solidaritate existente intr-o structura care, calitativ, este cu totul noua. Continuitatea si discontinuitatea nu se exclud, decat in prea saracul nostru limbaj, si in comoditatea interpretarilor istorice curente! Pe de alta parte, nu vom intalni doua natiuni care sa se fi constituit riguros la fel. Fiecare a jucat in felul ei cu cartile pe care i le oferea istoria. Remarcabil ramane faptul ca din imbinarea atat de diferita a unor elemente constitutive foarte diverse (limba, religie, teritoriu, traditie istorica, factori socio-economici . ) au rezultat constructii, desigur nu identice, dar care au un aer de familie foarte accentuat. Dovada ca pana la urma nu atat materialul a contat, cat proiectul ideal.

Si inca o remarca: fara a desconsidera ceea ce se afla la originea natiunilor, sa nu ne lasam inselati de cum arata natiunile astazi. Relativa coerenta pe care o infatiseaza este rezultatul actiunii lor asupra lor insile. Totul se prezinta astazi mult mai net: si limba nationala, si spatiul national, si structurile economice nationale, decat in momentul dintai. Natiunea este un produs al istoriei. Natiunea este insa si propriul ei produs.

Istoria in sprijinul natiunii.

Am detasat de ceilalti factori problema delicata a istoriei nationale. A trecutului comun, traditiilor impartasite, care constituie fundamentul oricarei natiuni. Un fapt este sigur: natiune fara istorie nationala nu poate sa existe. S-a petrecut insa o curioasa, desi explicabila, inversare de roluri: natiunea si-a elaborat istoria si aceasta istorie, o data elaborata, a fost infatisata ca fauritoare a natiunii. Se joaca aici, ca intotdeauna cand se invoca autoritatea istoriei, pe dublul sens al cuvantului, istoria insemnand in egala masura ceea ce s-a intamplat, si discursul, de fapt multitudinea de discursuri, despre ceea ce s-a intamplat. Orice discurs pretinde ca se identifica cu istoria reala, si cu atat mai mult discursul nationalist, data fiind ambitia lui de a defini valori mai presus de oricare altele.

Voi spune despre istorie ceea ce am spus si despre ceilalti factori: ea ajuta la zidirea natiunii in masura in care proiectul national intelege s-o utilizeze. In mod cert fragmentar si orientat: punand in relief elementele de unitate, estompandu-le sau chiar ignorandu-le pe celelalte. Am cadea in capcana istoriei nationale daca ne-am inchipui ca istoria cuprindea in germene, de la inceputurile sale, proiectul national. Din punctul de vedere al Frantei moderne, invocarea Galiei este fireasca. Dar, din perspectiva Galiei, nu exista nici o Franta! Nu se poate defini o tipologie, un raport de neclintit intre evolutia istorica a diverselor structuri teritoriale sau culturale, si configuratia actuala a natiunilor. Aproape intreaga istoriei a Cehiei s-a desfasurat in spatiul german; a existat o intrepatrundere a celor doua culturi. Dar solutia moderna avea sa fie alta, nicidecum o fuziune ceho-germana. Si Ungaria a fost o unitate istorica, dar nu a putut deveni o unitate nationala. In schimb romanii s-au unit, fara a fi fost vreodata uniti. Nu istoria comuna a facut Romania, ci o apropiere determinata de alti factori (lingvistic, cultural, geo-politic). Sunt si conjuncturi care pot schimba cursul. Istoria s-a desfasurat intr-un anume fel, dar putea sa mearga si pe alte cai. Fara Razboiul de treizeci de ani, care a pulverizat spatiul german (si in plus a orientat expansiunea austriaca spre Est), istoria moderna a Europei ar fi fost alta. Daca Germania si Austro-Ungaria ar fi castigat primul razboi mondial (sau daca acest razboi nu s-ar fi declansat), am avea astazi probabil o impartire politica-nationala a Europei diferita (cu atat mai mult cu cat al doilea razboi mondial a fost consecinta celui dintai). Alte evenimente ar fi creat o alta istorie. Fireste, istoria nu se face cu „daca”, dar nu se face nici cu „scopuri ultime”. Imaginarea de istorii paralele, virtuale, se justifica macar ca antidot la tentatiile teleologice, mereu capturate de ideologii, gata oricand sa se valideze prin recursul la istorie: „Asa a vrut istoria!”

Chiar astazi nu exista nici pe departe natiuni omogene, si aceasta la capatul unei actiuni dirijate vizand omogenizarea spatiilor nationale. Cu atat mai putin in urma cu secole. Pe la 1830, Franta, una privita de departe, era in fapt un mozaic incredibil: stiinta de carte, de pilda (ma refer la ancheta intreprinsa de Emmanuel Le Roy Ladurie pe marginea registrelor de recrutare), inregistra variatii cuprinse intre cateva procente si peste 80%. Intr-o lectura statistica, partile Frantei apar mai departe unele de altele decat Franta in ansamblu de celelalte tari europene! Si este totusi Franta, tara centralizata prin excelenta, peste care trecuse si tavalugul Revolutiei. Istoria nu a facut nimanui cadou o unitate reala; ii revenea natiunii misiunea de-a o incerca.

Daca natiunile ar fi un simplu produs natural, am spune ca intr-adevar „istoria le-a vrut”; am constatat insa partea primordiala de vointa cuprinsa in proiectul national. Chiar daca istoria reala a creat tot felul de solidaritati, topite apoi in amalgamul national, intrebarea este, trecand in planul ideal, in care se asaza cu adevarat natiunea, in ce masura construirea constienta, voita a acesteia a facut sau nu apel la un fond de memorie impartasita. In ce masura s-au facut Franta, Germania sau Romania, fiindca francezii, germanii sau romanii ar fi avut constiinta unei istorii comune? Memoria aceasta desigur ca exista, dar ea este o memorie fabricata si nici nu are cum sa fie altfel. Pe oameni (referindu-ne la membrii unei comunitati vaste cum este natiunea) nu-i leaga in genere amintiri comune; acestea exista doar la nivelul unei comunitati primare. Istoria pe care o stiu ei este invatata; ea a fost confectionata de cineva intr-un anume scop. Nu memoria unor fapte istorice se afla la originea proiectelor de unitate, ci proiectele respective se traduc intr-un anume sistem de reprezentari istorice care, in functie de forta sa de penetratie, se prinde in memoria colectiva si poate deveni un factor politic activ, adesea decisiv.

Romania este un stat nou. Nu a existat inainte de 1859. Pentru a compensa aceasta intarziere istorica si pentru a sustine proiectul national si ideea statului unitar, istoriografia romaneasca moderna a conceput un cadru comun al istoriei nationale. Dacia antica, principatele medievale, distincte dar totusi strans alaturate (si chiar reunite de Mihai Viteazul la 1600, moment efemer insa mai stralucitor decat o intreaga epoca), si, in sfarsit, Romania moderna, culminand cu Romania Mare din 1918, alcatuiesc un ansamblu istoric a carui veridicitate pare multora de necontestat.

Si totusi, cronicile slavo-romane din secolele XV-XVI nu stiau si nici nu aveau cum sa stie ca ar exista o „Romanie”, sau un spatiu menit a fi candva Romania. Sunt cronici distincte ale statelor romanesti (ale Moldovei, de fapt, cele pastrate). Momentul fondator este inceputul statului respectiv (descalecatul lui Dragos in Moldova). Dacii, romanii, Traian si Decebal nu exista. Pe un asemenea discurs istoric nu se putea cladi o politica de apropiere a romanilor, cu atat mai putin unitatea lor.

In secolul al XVII-lea, un pas inainte. Grigore Ureche, Miron Costin vorbesc despre romani, despre originea comuna, despre latinitatea limbii romane. Romanii devin „frati”, dar nu o singura fiinta, un singur popor; asa citim, poate, noi, astazi, cronicile, dar nu asa le-au gandit cronicarii. Scriind despre ceea ce astazi numim „originea romanilor”, Miron Costin isi intituleaza incursiunea istorica De neamul moldovenilor. Unirea de la 1600 ii apare ca un act de cucerire, cum a si fost in realitate, dar cum nu mai este din perspectiva nationala.

Abia Gheorghe Sincai, pe la 1800, scrie o istorie unitara a romanilor (Cronica romanilor si a mai multor neamuri), iar apoi maniera de abordare a trecutului avea sa se precipite spre formula nationala de istorie. Cu remarca totusi ca, din perspectiva „micii Romanii” de la 1859, Tara Romaneasca si Moldova, componentele noului stat, continuau sa aiba o pondere sensibil mai mare in viziunea istorica globala decat Transilvania. Ecuatia transilvaneana ramane un timp incerta; nimeni nu stia ca provincia de peste munti se va uni la 1918 cu Romania. Istoria luptei pentru unire s-a scris retrospectiv dupa 1918, amplificandu-se considerabil sensul unitar al istoriei romanesti.

Cum se vede, apropierea apoi unirea teritoriilor romanesti reprezinta un proces gradat, de durata, iar reconstituirea istoriei s-a adaptat proiectelor politice. Romanii au fost invatati cum sa-si gandeasca istoria.

Romanii si istoria lor nu sunt un caz singular. Epoca moderna (secolul al XIX-lea in principal) faureste constiinta nationala, in buna masura prin raportare la istorie. Acum se pun bazele unei culturi comune si unei memorii impartasite, prin scoala, prin carte, prin presa . Acesta este si sensul demonstratiei lui Benedict Anderson (in Imagined Communities). Intr-adevar, in lipsa unor asemenea mijloace de penetrare in mase, cum ar fi ajuns membrii unei comunitati nationale sa stie cam aceleasi lucruri, sa simta si sa gandeasca aproximativ la fel (cel putin cu privire la marile probleme ale natiunii)?

Fiecare natiune si-a alcatuit o istorie, nici neadevarata, dar nici intru totul adevarata (ca orice istorie de altfel). Faptele au fost combinate in asa fel incat totul sa conduca, din cele mai vechi timpuri pana in prezent, spre formula natiunii, respectiv a statului national. Disensiunile din interiorul viitoarei natiuni au fost atenuate, oricum subordonate principiului unificator. S-au asezat in schimb, in prim-plan, conflictele cu ceilalti: in spiritul dialecticii „identitate-alteritate”. Originile, ca in orice mitologie istorica, s-au bucurat de un interes aparte. De doua secole incoace asistam la o curioasa competitie: fiecare natiune isi cauta inceputuri cat mai indepartate si mai valorizante. Cu cat radacinile sunt mai adanc infipte si mai viguroase, cu atat arborele este mai puternic si mai rezistent. Istoria s-a decupat potrivit decupajelor nationale, „nationalizandu-se” pana si preistoria. Logic din perspectiva actuala, dar destul de ciudat daca am incerca sa privim dinspre celalalt capat al istoriei; ce ar zice oamenii epocii de piatra daca ar afla ca sunt asimilati romanilor, germanilor sau francezilor, dupa cum cad astazi frontierele etnice sau politice?

Analiza: Motiv literar - o componenta structurala a textului oricarei opere literare Proiect: Badaranii-piesa de la Cassandra

S-a petrecut o completa intoarcere a sensurilor miturilor fondatoare. Pana in faza nationala a istoriei, intemeietorii veneau de regula din „alta parte”, aducand cu ei o doza de prestigiu si de sacralitate pe care solul autohton n-ar fi putut-o conferi. Orice, numai tarani de-ai locului sa nu fie! Biblia, grecii si romanii au oferit, vreme de un mileniu, principalele repere istorice si politice, inclusiv o multime de raspunsuri cu privire la origini. Imparatii germani se socoteau continuatori ai Imperiului Roman.

„Troienii” Francus si Brutus apareau ca primi fondatori ai monarhiilor franceza si engleza. Filiatii biblice explicau originea popoarelor. Actele de cucerire nu starneau inca frustrari si ganduri de revansa; ele se inscriau in mersul firesc al istoriei. Razboinicilor straini le revenea misiunea de a pune ordine in spatii pana la ei amorfe: francii intemeiasera Franta, normanzii varegi, Rusia. Asemenea interpretari nu mai corespundeau insa ideologiilor nationale. Orientarea democratica a proiectului national presupunea deplasarea misiunii istorice fondatoare dinspre eroi spre mase, iar decupajul national insemna prelungirea, pana la primele inceputuri, a unei istorii autohtone. Nu cuceritorii straini, nici nepotii lui Noe, nici elitista mostenire istorica-mitologica greco-romana, buna pentru toti, asadar lipsita de virtuti de ordin national, ci „oamenii pamantului” se asezau in prima linie, asigurand cursul neintrerupt al fiecarei istorii nationale de la timpurile dintai pana in prezent.

Stramosii indepartati, in noua varianta, trebuiau sa fie nu mai putin respectabili decat fusesera fondatorii traditionali. Cine era in masura sa invoce o mare civilizatie autohtona nu ezita desigur sa o faca. Nationalismul italian a recurs la romani, iar cel grecesc la vechii greci. Chiar astazi, Grecia considera Macedonia ca „marca inregistrata”, care ii apartine, gratie lui Alexandru cel Mare. Reintemeierea – esuata – a Imperiului Roman, prin Mussolini, se inscrie intr-o logica similara. Tentativa romanilor – ajutati si de nume!

— De a se considera romani puri (pana dincolo de mijlocul secolului al XIX-lea), cu alte cuvinte continuatori directi ai istoriei imperiale romane, era de natura a inalta considerabil prestigiul unei natiuni, altminteri destul de modeste in termeni politici si culturali moderni. Nici turcilor nu le-a ajuns gloria istoriei otomane (oarecum recenta si prea universalista pentru proiectul de stat national); asa se face ca Turcia moderna a inteles sa puna in valoare Imperiul hittit, corespondentul statului turc de astazi in urma cu cateva milenii.

La nevoie stramosii pot fi promovati, retrospectiv. Ce nu se poate atunci cand natiunea se aliaza cu istoria! Cat timp romanii erau romani, ii priveau cu dispret pe daci, ca pe niste barbari. Apoi – in spiritul logicii national-autohtoniste – balanta s-a echilibrat, mai mult chiar, a inceput sa incline spre cei candva dispretuiti. Pe masura ce ponderea lor devenea mai mare in geneza romanilor, dacii isi adaugau noi trasaturi de civilizatie. Solutia extrema o reprezinta repudierea romanilor si extractia pur dacica a poporului roman. Interpretarea aceasta a ridicat si civilizatia daca pe cele mai mari inaltimi. Este o mitologie nationala care isi are originile nu in Dacia reala, ci in Dacia preistorica a lui Nicolae Densusianu (publicata postum in 1913). Spatiul dacic ar fi fost vatra primei mari civilizatii; de aici se trag toate, de aici au pornit si romanii, de aici s-au separat limbile si culturile europene. In asemenea conditii, se putea renunta fara nici o pierdere la romani.

Nu mai putin seducatoare decat civilizatia este absenta civilizatiei: starea primitiva, naturala a comunitatilor umane. Din profunzimile acesteia se cuvine sa-si traga natiunile seva, fiecare propria-i seva, si nu din civilizatii cosmopolite, artificiale si obosite. Dupa ce purtasera vreme de o mie de ani povara Imperiului Roman, germanii s-au reorientat spre o istorie specific germana, care nu avea prea mult de-a face cu un imperiu de imprumut. I-au redescoperit pe vechii germani si au constatat cat de aproape sunt de ei. Poporul german, in simplitatea lui ereditara, necorupt de civilizatie, necorupt de istorie (sau, in sfarsit, mai putin corupt decat ceilalti), ar reprezenta, cel mai fidel, tipul uman absolut. Cu atat mai desavarsit cu cat se afla mai aproape de Creatie. „Germanii raman conformi naturii, in timp ce la straini totul este arbitrar si artificial.” Asa argumenta Fichte, in Discursurile catre natiunea germana, datate 1807-1808, exact in momentul inchegarii nationalismului german, ca reactie la invazia franceza. Autenticitate primitiva, tentatie a preistoriei. Arienii, stramosii fara cusur ai germanilor, aveau drumul deschis – si de aici bine cunoscuta evolutie pana la nazism.

Peste tot ideologia nationala a fost in cautare de autenticitate si de specific autohton. In mod cu totul remarcabil, inventand natiunea, intelectualii o cautau in alta parte: in cultura populara si in trecutul indepartat. Cu alte cuvinte, pretindeau ca nu o inventeaza, doar o descopera. Se explica interesul lor pentru folclor, entuziasmul cu care eruditii patrioti au cules (si in genere au „aranjat” fara mari scrupule) poezia, traditiile si credintele populare. Creatie a modernitatii, creatie a unei elite, natiunea isi reneaga originile recente si elitiste, ancorandu-se in trecut si in straturile profunde de cultura, pastratoare ale unui fond peren.

Este curios cum oamenii epocii moderne se pot simti legati prin sange si printr-un intreg set de valori de ipotetici stramosi din urma cu mii de ani (au fost fireste invatati, printr-o educatie dirijata in acest sens, sa se simta legati). Din perspectiva nationala a istoriei, continuitatea este un concept-cheie. Invocarea stramosilor apare ca argument decisiv: mai puternic decat orice ar putea oferi realitatile actuale. Iar contestarea celorlalti se petrece, simetric, tot prin referire la stramosi. Oare grecii de astazi sunt aceiasi sau nu cu grecii din Antichitate? Spre mijlocul secolului al XIX-lea, germanul Fallmerayer a supus unei critici necrutatoare continuitatea greceasca, sustinand ca, indeosebi in urma amestecului cu slavii, grecii moderni n-ar mai avea prea mult in comun cu compatriotii lui Pericle. Se intelege indignarea nationalistilor greci. Pentru ei, dimpotriva, continuitatea era deplina si spiritul grec nealterat. Pareau sa fie in joc reconstituirea teritoriului national (acela al Greciei antice) si prestigiul Greciei in Europa. Maniera de a pune problema perfect rezonabila potrivit logicii nationale (fauritoare de decupaje etanse si permanente), si perfect nerezonabila daca iesim in afara acestei logici. Cum sa fie grecii de astazi aceiasi cu grecii din Antichitate? Grecii de astazi sunt grecii de astazi! Dupa cum si italienii de astazi sunt italienii de astazi si nu romanii de odinioara. Si aceasta nu datorita vreunui amestec, vreunui deficit de puritate, nu din motive biologice, ci pur si simplu datorita faptului ca epocile si sintezele de civilizatie sunt cu totul diferite. Ceea ce nu inseamna ca interpretarea nationalista s-ar afla in afara regulilor reconstructiei istorice in genere (si in particular a functiei istoriei de validare a oricarui proiect social major); este rezultatul unei tratari imaginare a istoriei, in spiritul unor anume valori si urmarind o anumita finalitate. Ca orice istorie, este o istorie confectionata, nu data.

Uneori pasiunea continuitatii face ravagii, atunci cand intra in joc preeminente concurente. Ungurii ii aduc pe romani de la sud de Dunare, pentru a fi ei cei dintai veniti in Transilvania si a justifica astfel intinderea Ungariei pana la Carpati. Romanii nici nu vor sa auda de alta solutie decat aceea a unei continuitati absolute intre daco-romani si natiunea romana moderna, fiindca astfel isi justifica propriul drept. In mod curios, daca facem abstractie de imaginarul istoric national, dar cu totul coerent in sensul acestui imaginar, se aduce ca prim argument al Romaniei de astazi nu configuratia actuala a unui incontestabil spatiu majoritar romanesc, ci evolutii istorice obscure, deci contestabile, de acum doua mii de ani. Romania nu ar exista fiindca asa au facut-o ultimele generatii de romani, ci fiindca asa a fost delimitat acest teritoriu, cu oamenii lui, din cele mai vechi timpuri. Suntem „unul dintre cele mai vechi popoare din Europa”: un fel de „axioma” pe care manualele scolare au cultivat-o pana in prezent.

Recent, disputa continuitatii si-a avut partea de responsabilitate in baia de sange din Kosovo. Acesta este leaganul natiunii sarbe, afirma sarbii. Noi suntem mult mai vechi, suna replica albaneza, fiindca suntem urmasii ilirilor (slavii instalandu-se in Balcani mult mai tarziu). Din nou, stramosii! Dar exista date de nastere certe? Sau frontiere lingvistice fixate o data pentru totdeauna? Fiecare popor este o sinteza, care se face si se preface fara incetare. Si apoi, nu popoarele sunt in discutie, ci natiunile moderne. Peste tot insa, in discursul nationalist, impresioneaza abuzul de istorie. Oare oamenii de astazi nu au totusi problemele lor specifice, independente, altele decat ale generatiilor trecute? Cu siguranta ca au, dar logica nationala i-a invatat sa le transpuna in termeni istorici, din convingerea ca doar acestia exprima permanente, restul fiind efemer.

Recordul in materie de fundatii stravechi actualizate il detine Africa Neagra. Cu totul explicabil: compensatiile istorice trebuie sa fie pe masura frustrarilor. Cele mai vechi fosile umane s-au descoperit in Africa. Pare deocamdata stabilit ca omul s-a nascut aici in urma cu cateva milioane de ani. Nationalismul african a inglobat procesul acesta antropologie in propria-i istorie. Ce poate fi mai fundamental? Toate marile evenimente istorice palesc in fata acestui prim inceput. Sunt razbunate secole de umilinte si necazuri care nu mai contenesc. Omenirea datoreaza Africii insasi existenta sa. Inutil sa ne intrebam ce legatura va fi avut primul om cu etniile africane de astazi. Si nu este totul. Prima mare civilizatie a lumii – Egiptul – ar fi fost tot o opera, neagra”. Faraonii erau asadar mai inchisi la culoare decat au vrut sa-i vada europenii. Africa, in concluzie, nu numai ca a creat omenirea, dar a si civilizat-o.

Istoria, care nu este una, si nu este imobila (dimpotriva!), pune la dispozitia oricui indiferent ce. Cine alearga dupa drepturi istorice le va gasi cu siguranta, la fel de valabile din propriul punct de vedere ca si drepturile istorice ale adversarului (cu atat mai mult cu cat fluiditatii istorice reale i se adauga mobilitatea interpretarilor istorice, asadar o multiplicare a combinatiilor de tot felul). Folosita astfel, istoria a devenit un instrument redutabil al confruntarii dintre natiuni.

Cand patria ne cheama sub drapel .

Natiunea este un concept democratic. Cel putin asa s-a nascut: sub zodia democratiei. Principiul ei fondator a fost suveranitatea poporului. A pornit la drum asociata cu idealurile moderne ale contractului social, demnitatii umane si egalitatii intre oameni. Intelectualii progresisti ai erei revolutionare – de la 1789 pana la 1848 – au fost nationalisti ferventi. Ei au vazut in ideea nationala un principiu eliberator, in masura de a crea o lume mai dreapta si mai fericita. Natiunea definea un spatiu al regasirii de sine si al infratirii.

Din nou insa istoria incurca ceea ce la prima vedere pare atat de sigur. Ideile isi permit sa fie simple si logice, fiindca nu sunt „adevarate”, istoria insa, ca realitate, nu are cum sa fie asa. Conceptele, o data ce se prind in materie, isi pierd puritatea ideala, iar uneori isi schimba neasteptat sensul.

Natiunea cuprindea in ea, de la bun inceput, un ferment de autoritate. Comunitate de oameni egali, dar totusi comunitate, cadru obligatoriu, de neinlaturat, decis de istorie (cine este atat de nebun incat sa se opuna verdictului istoriei?). Intre interesul individual si interesul national, cel din urma exprimand vointa majoritatii, si chiar mai mult, sensul imperativ al istoriei, nici o ezitare nu era de conceput. Iar interesul national, cine urma sa-l defineasca? Poporul? Sau, totusi, o elita, un regim politic .

Nimic nu s-a dovedit mai eficace decat manipularea unor oameni liberi, insa conditionati, prin apelul la valori identitare: recursul la „natiune”, la „rasa” sau la „clasa”, insotit de deprecierea sau culpabilizarea grupurilor si ideologiilor concurente. Prin functia sa „agregatoare”, natiunea a servit de minune proiectelor autoritare sau totalitare. Ideologii democrati ai natiunii aveau in vedere un om liber, voluntar integrat intr-un organism comunitar. Nu isi faceau oare iluzii incercand sa armonizeze solutii nu neaparat incompatibile, dar totusi distincte si nu chiar atat de usor de armonizat?

Natiunea se deschidea, asadar, atat spre libertate, cat si spre autoritate; ambele aceste tendinte strabateau societatea moderna. Ceea ce a triumfat, fiindca servea mai bine elita politica si Puterea, orice elita politica si orice Putere, a fost virtutea unificatoare a natiunii. Raporturile de putere se impun usor in fata principiilor generoase. Si astfel, oarecum de la sine, printr-o selectie fireasca, libertatea s-a eclipsat in favoarea autoritatii. Cu atat mai mult cu cat secolul al XIX-lea, epoca natiunilor si a statelor nationale, este si epoca marii burghezii, a unui sistem socio-politic elitist si cu reactii autoritare; realitate sociala pe care elanul revolutionar-democratic nu a putut-o inlocui cu solutia utopica a egalitatii si fraternitatii. Modernitatea a insemnat o societate tot mai complexa, mai mobila, mai conflictuala si tot mai putin tinuta in frau de structurile si de valorile traditionale aflate in declin. Ceva trebuia sa se afle deasupra si sa lege multitudinea de segmente si de tendinte disparate. Se explica astfel consolidarea gradata a statului. Statul burghez liberal este in fapt mai prezent si mai eficient decat statul aristocratic si „absolutist” al „vechiului regim”. Elita burgheza isi apara privilegiile la fel cum si le aparase elita aristocratica mai inainte, si chiar cu mai multa indarjire, fiindca sunt mai contestate si mai amenintate.

Punctul decisiv in alunecarea natiunii dinspre libertate spre autoritate l-a constituit fara indoiala fuziunea ei cu statul. Acesta fusese de la inceput obiectivul: nu o decupare teoretica a umanitatii, ci impartirea efectiva intr-o constelatie de state-natiuni. Identificandu-se cu statul, natiunea a castigat partida. Statul, la randu-i, a castigat un simbol de natura sa-l sacralizeze si sa confere noblete oricaruia dintre actele sale. Au avut de pierdut doar iluziile. Dar ce alta soarta au iluziile?

Individul ajunge astfel sa fie integrat natiunii. Libertatea lui se opreste acolo unde interesul national se afla in joc. Un interes imuabil, transcendent, care se impune de la sine. Dragostea de patrie devine virtutea suprema; si, evident, ura impotriva dusmanilor ei.

In consecinta, nimic mai inaltator decat a muri pentru patrie. Mobilizarea generala in caz de conflict se numara printre inventiile decisive ale natiunii: mobilizarea tuturor impotriva tuturor. Toti membrii sai sunt chemati sa-si verse sangele, cel putin toti barbatii valizi. Interesant raportul dintre natiune si razboi. Inainte de natiune, razboiul era o treaba de profesionisti. Rostul social al aristocratiei feudale acesta fusese. Mai tarziu, perfectionarea armelor de foc a generat institutia mercenarilor, specialisti platiti. Cand statele s-au consolidat si armatele au devenit permanente, s-a recurs la angajati voluntari. Ansamblul corpului social ramanea departe de inclestarea armelor. Printre cei angajati nu putini erau straini. In armata franceza a „vechiului regim” serveau elvetieni, germani, irlandezi . Pe deasupra, soldatul nici nu era prea bine vazut de populatie. Departe de armata respectata si admirata a epocii nationale, facand corp comun cu natiunea. O despartire de ostirea de tip national este in curs. In viitorul apropiat armatele vor fi din nou alcatuite din profesionisti (acestia au purtat si razboaiele recente, in Irak, Iugoslavia si Afghanistan). Raman strict doua secole de doctrina militara nationala: nu prin „reprezentanti” calificati, ci prin intreaga lor masa trebuiau sa se razboiasca natiunile. (Revolutia franceza a proclamat mobilizarea generala; serviciul militar obligatoriu s-a generalizat spre sfarsitul secolului al XIX-lea.) Asa pretindea mitul natiunii. „Aux armes, citoyens”, suna chemarea Marseillaise-ei. Sau, inca si mai explicit, frumosul imn La Arme! Al lui St. O. Iosif: „La arme, cei de-un sange si de-o lege!

La arme, pentru Neam si pentru Rege!

Cand patria ne cheama sub drapel, Datori sunt toti copiii ei s-alerge Sa-l apere, sa moara pentru el!”

Oamenii nu se mai omoara oricum. Este o religie: mistica sacrificiului pentru o credinta suprema, mai presus de individ si de trecatoarele generatii.

Am zice ca daca tot trebuie sa ne omoram intre noi (ideal ar fi sa nu trebuiasca), solutia profesionistilor pare raul cel mai mic. In materie de razboi, ideologia nationala a ales calea cea mai putin rezonabila dintre toate gandite sau aplicate de-a lungul istoriei. Este drept, nu avea ce face: aceasta ii era logica. Pana nu de mult, scoala ne-a invatat sa retinem exclusiv latura eroica a acestei impresionante daruiri colective. Va veni o vreme cand se vor numara mai atent mortii, zecile de milioane de adolescenti trimisi sa moara „pentru patrie”, si se va judeca altfel moralitatea si utilitatea unor asemenea jocuri. Era natiunilor este si era marilor masacre ale istoriei, masacre voite, minutios programate, asumate cu mandrie.

Daca a muri pentru patrie este onoarea suprema, nimic mai infamant decat tradarea de patrie. Crima sanctionata cu maxima severitate de orice legislatie nationala. Ruperea de natiune se aseamana cu iesirea in afara Bisericii in Evul Mediu. Excomunicatul isi pierde calitatea si drepturile lui de om.

In 1835 Gogol publica micul sau roman Taras Bulba. Este, in decorul secolului al XVII-lea, povestea unui hatman cazac care se razboieste cu polonezii intr-o inclestare nationalista „avant la lettre”. Fiul sau Andrei se indragosteste de o frumoasa „inamica”, pentru care isi abandoneaza si patrie si religie ortodoxa (ca intotdeauna, femeia cheama la pacat, in deplina inconstienta de altfel, ca Eva in momentul dintai; doar ca acum nu se mai pacatuieste in fata lui Dumnezeu, ci fata de noua religie, care este Natiunea). Ajuns fata-n fata cu fiul tradator, Taras Bulba il ucide cu propria mana.

Un veac si ceva mai tarziu, tot un scriitor rus, sovietic de data aceasta, isi indeamna micul erou, Pavlik Morozov (1951), sa-si denunte parintii sabotori politiei politice. Prea de tot, nu? Dar nu mai de tot decat fapta lui Taras Bulba, singura deosebire fiind ca sacrificiul se facea pe altarul altei religii. Fata de valori deasupra carora nu mai exista nimic – natiunea intr-un caz, societatea comunista in celalalt – legaturile de sange devin secundare. Individul apartine in primul rand nu familiei, ci comunitatii celei mari si unui destin colectiv. Sa fie rusii in mod particular tentati de excese? In tot cazul excesele lor – efective sau simbolice – au meritul de a exprima fara retineri sensul marilor religii politice ale lumii moderne.

Sfarsitul Europei?

Dar cum am ajuns la razboaie? Nici nu se gandeau nationalistii la asa ceva. Sau poate, da, razboaie impotriva tiraniei (nicidecum impotriva altor natiuni). „Contre nous de la tyrannie/l' etendard sanglant est leve” (impotriva noastra s-a ridicat steagul insangerat al tiraniei). Razboaiele Revolutiei franceze nu sunt, sau nu se recunosc a fi, nationale, ci ideologice. Revolutia se apara de tirani si apoi porneste sa curete lumea de ei. Ceea ce explica admiratia de care beneficiaza Franta revolutionara printre supusii luminati ai statelor europene aflate in conflict cu ea. Intr-un prim moment, germanii s-au lasat sedusi, pentru a constata in cele din urma ca universalismul revolutionar purta totusi culorile franceze. Au inteles sa-i opuna propriile culori si astfel Rinul a devenit una dintre principalele linii de fractura ale continentului.

Proiectul national a fost la origine generos si universalist. Triumful ideii nationale avea sa aduca pacea, mai mult chiar, infratirea popoarelor, poate confederarea lor. Monarhii se tot cearta intre ei, dar natiunile, oamenii o data eliberati si stapani pe propria soarta, ce ar avea de impartit?

Cand Herder, spre 1790, organiza omenirea in entitati nationale, nu urmarea defel sa rastoarne cosmopolitismul filosofic al Luminilor. Dimpotriva, el se pronunta impotriva unei lumi dominate de un model cultural unic, in favoarea demnitatii si egalei indreptatiri a tuturor etniilor si culturilor. Lumea ramanea una, dar spiritul universal era firesc sa se manifeste prin inepuizabila bogatie a individualitatilor distincte. Ca intr-o mare familie.

Dar am vazut deja ca ideile nu au obiceiul sa asculte de cei care le-au conceput. Logica efectiva a nationalismului era alta. In mod inevitabil separarea duce mai curand la confruntare decat la apropiere. Filosoficeste, natiunile erau egale, dar in fapt nu erau deloc. Unele aveau cu siguranta sa devina „mai egale” decat celelalte. In plus, cine urma sa hotarasca spatiul cuvenit fiecarei natiuni, frontierele sale? Filosofii? Sau armele pe campul de lupta? Si nu Europa secolului al XIX-lea putea imblanzi asemenea tentatii. Era o Europa profund conflictuala, iar natiunea a intrat in tiparele ei. Modernitatea a accentuat antagonismele dintre state. Revolutia industriala a creat noi dezechilibre, noi ierarhii si o intrecere de un nou fel, mai acerba ca oricare alta, pentru cucerirea pietelor (mai intai in Europa, apoi in spatiul extraeuropean destinat colonizarii sau impartirii in sfere de influenta). Natiunea insasi a turnat gaz peste foc, oferind oricarui conflict o cautiune ideologica si, in genere, preconizand o realcatuire a Europei care numai prin buna intelegere nu se putea realiza.

La 1848, si in anii care au urmat, nationalistii revolutionari credeau cu tarie in virtutile infratirii intre natiuni. Daca ar fi lasate in voia lor popoarele . Jules Michelet si Edgar Quinet urmareau cu emotie miscarile nationale de pretutindeni. Nicolae Balcescu visa la o confederatie dunareana. Comitetul democratic european prezidat de Mazzini prefigura o alaturare a popoarelor libere. Insa popoarele libere sau in curs de eliberare incepeau deja sa se certe asupra mostenirii. Nu este usor sa imparti un teritoriu. Revolutia din Ungaria s-a spart in revolutii nationale distincte: maghiarii, popoarele slave (slovaci, croati, sarbi) si romanii s-au infruntat violent in numele aceleiasi ideologii nationale.

Cativa ani mai tarziu, Napoleon al III-lea a declansat un experiment crucial. Imparatul Frantei pastrase din tineretea-i aventuroasa si contestatara (pe cand nu era inca decat Ludovic-Napoleon) tot felul de idei innoitoare; printre ele figura si o noua ordine europeana care sa raspunda idealului natiunilor. Si astfel Franta a inaugurat o politica europeana cu totul neortodoxa in epoca; dusa pana la capat ar fi aruncat in aer intreg sistemul. Ea s-a lovit insa atat de structurile statale existente si de mecanismul echilibrului european, cat si de nepotrivirile dintre proiectele nationale concurente. A putut da o idee de potentialul conflictual cuprins in noua orientare politica. Unirea Tarilor Romane afecta Imperiul Otoman, unificarea Italiei, inca in si mai mare masura, Austria. Erau doua mari puteri care nu puteau fi scoase din ecuatia europeana. Asa ca Franta, sustinatoare a unitatii romanesti, a acceptat pana la urma o unire facuta pe jumatate (dusa pana la capat de romanii insisi) si a abandonat si Italia la jumatate de drum (luand totusi, drept compensatie pentru ajutorul acordat, Savoia si Nisa). La 1863, polonezii rasculati impotriva tarului – si puternic sustinuti in opinia publica franceza – nu au primit insa sprijinul sperat; Franta nu si-a permis un nou razboi cu Rusia pentru Polonia. Intre timp, Germania isi infaptuia unitatea, iar Franta, campioana a principiului national, nu avea, teoretic, nici un motiv sa se planga. Neutralitatea ei binevoitoare a netezit planurile Prusiei care, spre deosebire de italieni, nu a oferit nimic in schimb. Acum, cand se fixau granitele intre natiuni, Franta urmarea sa-si impinga propria-i frontiera cat mai mult posibil spre est: era in joc ponderea ei in noua configuratie a Europei. Compensatiile invocate priveau fie malul stang al Rinului, pamant german – solutie respinsa de Bismarck, fie Belgia, tara partial francofona, recenta si oarecum artificiala, fie, cel putin, Luxemburgul. Nu a obtinut insa nimic, iar in 18 70 a izbucnit razboiul franco-prusian, din care Franta a iesit infranta si diminuata teritorial (prin cedarea Alsaciei si a unei parti din Lorena); Napoleon si-a pierdut tronul, platind pentru o politica imaginativa dar lipsita de coerenta. Razboiul acesta, razboi pentru teritorii si pentru intaietate purtat de cele doua mari natiuni europene, de natiunile-model ale continentului, a dovedit ca era nationalismului idealist si fratern se incheiase. Natiunea coborase in sfarsit pe pamant, intr-o Europa gata sa se sfasie.

Modelul ideal aflat in germene in politica celui de-al doilea imperiu francez ar fi fost o Europa a statelor nationale arbitrata de Franta. De o Franta suficient de puternica pentru a prelua, in asociere cu Anglia, sarcina echilibrului european. In lume s-ar fi instituit un condominium franco-englez; in acest sens mergea si tentativa de indiguire a puterii nord-americane, prin sustinerea statelor din sud in timpul razboiului de secesiune (1861-l865) si prin aventura din Mexic, tara care ar fi urmat sa intre in orbita franceza. Din toate, ceea ce a ramas ca realitate europeana durabila a fost delimitarea celor trei mari state-natiuni vest-europene: Franta, Germania si Italia. Ca si amenintarea unui nou razboi intre Franta si Germania, dar si o stare echivoca in relatiile franco-italiene (maniera in care a tratat Franta unitatea Italiei a suscitat printre italieni sentimente contradictorii, de recunostinta si de frustrare, chiar de ostilitate).

Idealul national a insemnat pana la urma trasarea si mai apasata a frontierelor, reale sau imaginare; nu unificarea continentului european, in spiritul unei ideologii comune, ci spargerea lui in bucati. Marele Larousse (Grand dictionnaire universel du XIXe siecle, editat de Pierre Larousse) schita, pe la 1870, o caracterizare memorabila a Europei (vol. VII, articolul „Europe”): „Europa nu inseamna ceva decat in masura in care se numeste Franta, Anglia, Rusia, Austria, Prusia, Spania etc. Aici particularul trece inaintea generalului. Nu la fel stau lucrurile in America, Asia, Africa, Oceania; acolo, generalul se impune in fata particularului: acesta din urma este aproape complet absorbit; dimpotriva, Europa nu e decat o denumire geografica care cere sa fie tratata in linii mari. Sub Cezar, si chiar sub Carol cel Mare, Europa, deja veche, avea inca o istorie; pe atunci erai asiatic, african sau european. Sub Napoleon I, Europa si-a pierdut individualitatea; esti francez, englez, italian, helen, rus etc.; nu mai esti european. Sena este un fluviu al Frantei, Rinul este un fluviu german, Alpii sunt munti italieni, Tagul este fundamental portughez, Vezuviul este italian, Tamisa este engleza, Sfanta Gudula este belgiana, Kremlinul este rusesc si Potsdamul este prusian.”

Cam asa se argumenta (in genere, nu numai in „Larousse”). S-ar fi putut zice, fireste, si invers, si oricum, altminteri, intre cele doua extreme. Alpii nu strabat doar Italia, ci si Franta, Elvetia si Austria. Daca ne place Tamisa, inclinam spre „nationalizarea fluviilor”. Dunarea, dimpotriva, ar fi ilustrat varianta „multinationala”. Sfanta Gudula este intr-adevar belgiana, atat de belgiana incat unui „nebelgian” trebuie sa-i explici despre cine este vorba. Dar crestinismul, totusi, este european! Si asa Europa devine mai diversificata decat Asia, Africa si America, desi lucrurile stau tocmai invers. In parte prin conditiile sale geografice, si in orice caz prin structurile de civilizatie (crestinism, mostenirea greco-romana), Europa, fara a fi, fireste, omogena, se prezinta mult mai putin diversificata decat imensa si inepuizabila Asie, sau decat Africa, cu cele doua mari subdiviziuni, Africa neagra sud-sahariana, si Africa mediteraneeana, araba si berbera . Totul este intors in beneficiul unei „demonstratii” gata facute: in timp ce celelalte continente devin blocuri cvasiuniforme, Europa aproape inceteaza de a mai exista; sunt tot atatea „Europe” cate entitati nationale europene.

Partea si mai curioasa este ca Europa exista si nu exista in acelasi timp. Este concomitent puternic valorizata si anihilata. Valorizata fata de ceilalti, fata de restul lumii. Era natiunilor este si era marii expansiuni europene. Europa devine stapana globului. Orice manual de geografie am deschide, aflam ca este continentul care poseda toate calitatile de ordin geografic, rasial si cultural. „Europa . – Sta scris in Dictionarul „Bouillet„ de istorie si de geografie (cam in aceeasi vreme cu „Larousse-ul„) – una din cele cinci parti ale lumii, cea mai mica in ce priveste suprafata, dar cea mai bogata, mai luminata si mai puternica.” Si nu ca rezultat al unei conjuncturi istorice, ci prin destin. „Europa – explica Jules Michelet (in Introducere la istoria universala, 1831) – este un pamant liber; sclavul care o atinge este eliberat; asa s-a petrecut cu umanitatea refugiata din Asia. In aceasta lume severa a Occidentului, natura nu da nimic de la sine; ea impune ca lege necesara exercitiul libertatii.” Iar libertatea, pentru generatia lui Michelet, era valoarea suprema, motorul evolutiei universale. De constatat asadar nu numai consemnarea, fireasca, a unei suprematii istorice europene, ci o mistica a Europei, si a omului alb, a misiunii sale civilizatoare. Mistica europeana, mistica nationala, doua religii care cu greu puteau oficia la acelasi altar. In genere, religia europeana functioneaza in raport cu restul planetei. Fata de ceilalti, inferiori oricum, europenii apar uniti, nu numai in discurs, dar adesea si in fapte. Certurile lor de familie ii privesc exclusiv, se desfasoara intr-o zona inaccesibila celorlalti. Cand trebuie sa fie pusa China la locul ei, francezi, germani, britanici isi aseaza trupele sub comanda unica si se infratesc impotriva adversarului comun: „boxerii” rasculati (1900). Cativa ani mai tarziu aveau sa se macelareasca intre ei, in spatiul european, dar era treaba lor. Spatiu inchis si privilegiat, vazut de sus, la scara planetara, Europa se complace, la ea acasa, in propriile-i dezbinari.

O noua stiinta isi oferea acum serviciile: „psihologia popoarelor”, inaugurata de germanii Lazarus si Steinthal (din 1859 cei doi savanti germani editeaza un periodic specializat: Zeitschrift für Völkerpsychologie und Sprachwissenschaft – Revista de psihologie a popoarelor si lingvistica). Fiecare natiune este „altfel” – daca o demonstreaza chiar stiinta! Iar cand te convingi ca esti in anume fel, ajungi cu timpul chiar sa fii. Nu vreo psihologie distincta sta la baza decuparii natiunilor, dar natiunile, o data „autodefinite”, isi amenajeaza un spatiu cultural specific, propriul set de valori si de comportamente. Nu te nasti, biologic vorbind, german sau francez, dar inveti in familie, la scoala si in societate cum sa fii un bun german sau un bun francez. Se petrece un proces dirijat de omogenizare intelectuala si comportamentala, cu totul relativ de altfel, cu siguranta mult mai accentuat in imaginar decat in datele reale ale peisajului social. Nu toate femeile din Renastere erau corpolente si nu toate au astazi linie de top model. Acesta este „modelul ideal”. Cam asa stau lucrurile si cu infatisarea natiunilor. In plus, orice personalitate se multiplica in functie de privirile celorlalti. Profilul psihologic al unei natiuni este schimbator, potrivit unghiului de vedere. Aceleasi trasaturi pot sa apara sublime sau ridicole. Oricum, iata un nou teren de concurenta; un joc cam pueril, dar intens practicat in secolul al XIX-lea: cine este mai reusit ca tip uman?

Francezul, se intelege, ne asigura Michelet. Si, pentru a inlatura orice banuiala de partialitate, marturiseste ca a ajuns la aceasta concluzie printr-un demers cat se poate de obiectiv, lasand la o parte orice slabiciune patriotica. Faptul ca o spune un francez nu schimba nimic din greutatea stiintifica a argumentatiei. Nici englezii nu ar fi chiar nereusiti, dar ceea ce deranjeaza este imensul lor orgoliu; natie eroica, insa nu intru totul coapta pentru libertate. (Nimic mai amuzant decat sa-ti imaginezi un englez citind aceste randuri, un englez, fireste, patruns de convingerea ca libertatea este o inventie englezeasca. In Povestea celor doua orase, roman publicat in 1859, Dickens construia o antiteza, cam facila, dar graitoare pentru celalalt punct de vedere, intre o Franta scoasa din minti de libertatea, in fapt de anarhia Revolutiei si o Anglie echilibrata, asezata firesc in vechile ei structuri de libertate.) Cat despre Germania – revenim la Michelet – „ea cade mereu, in materie de religie in misticism si in materie de politica in despotism”. Si Italia este tratata cu condescendenta: nu prea are originalitate! Ce-i ramane de facut este sa priveasca spre Franta. Toate au desigur o explicatie: „Rase si idei, totul se combina si se complica inaintand spre Occident. Amestecul, imperfect in Italia si Germania, inegal in Spania si Anglia, este in Franta egal si perfect.” O demonstratie cu adevarat convingatoare. Lumea n-ar fi nimic fara Europa, Europa n-ar fi nimic fara Franta. Istoria universala este in esenta istoria Europei, iar istoria Europei se sublimeaza in istoria Frantei.

Fichte vede lucrurile putin diferit, mizand, am aratat deja, mai mult pe excelenta naturala decat pe civilizatie. De aici, misiunea si indemnul adresat germanilor: „Voi sunteti cei care, printre toate popoarele moderne, pastrati germenele perfectibilitatii umane si sunteti chemati a veghea la dezvoltarea umanitatii . Daca ati pieri, omenirea intreaga ar pieri cu voi, fara nici o speranta de renastere.”

Jocul era declansat. Un joc nobil, pueril sau ingrijorator, dupa gusturile fiecaruia. Oricum, Europa intra intr-o faza de divizare si de regrupare. Pe langa natiunile distincte, secolul al XIX-lea face mare caz de cele trei mari familii, „rase” sau „ginte”: latina, germanica si slava. Trei Europe, fiecare asumandu-si o misiune istorica exceptionala, fiecare considerand ca viitorul ii rezerva preeminenta. Daca-i revenea Frantei sa piloteze „corabia umanitatii”, dupa spusele lui Michelet, ea nu se angaja singura in aceasta intreprindere: „sa nu ne indoim ca va fi intr-o uniune intima cu popoarele de limba latina, cu Italia si cu Spania, doua insule care nu se pot intelege cu lumea moderna decat prin intermediul Frantei” (alianta nu excludea o ierarhie inteleasa de la sine). „Panlatinismul” nu s-a instalat insa in pozitie dominanta in miscarea ideologica si politica franceza. Mult mai atrasi de o asemenea solutie de solidaritate au fost romanii, insula latina pierduta intr-o mare slava, care priveau plini de speranta spre marea sora latina din Occident. Cantecul gintei latine compus de Vasile Alecsandri (1877) este un text memorabil, prin naiva lui religiozitate, mai esential decat orice discurs pe aceasta tema:

Latina ginta e regina Intr-ale lumii ginte mari;

Ea poarta-n frunte-o stea divina, Lucind prin timpii seculari.

Menirea ei, tot inainte Maret indreapta pasii sai, Ea merge-n capul altor ginte Varsand lumina in urma ei In ziua cea de judecata, Cand fata-n cer cu Domnul sfant Latina ginta a fi-ntrebata, Ce ai facut pe-acest pamant?

Ea va raspunde sus si tare: „O Doamne, in lume cat am stat, In ochii sai plini de admirare, Pe tine te-am reprezentat.”

Lipsita de sprijinul activ al „marii surori”, ideea latina a ratat ocazia de a deveni un ferment politic pe scena europeana. Altfel au stat lucrurile cu pangermanismul si panslavismul care raspundeau mai direct unor interese politice germane si ruse si au beneficiat de sustinerea celor doua mari puteri. Un ideolog panslavist, Nikolai Danilevski, a gasit o rezolvare eleganta si profitabila istoriei europene. In cartea lui Rusia si Europa (1869), a divizat evolutia continentului in trei perioade: prima dominata de latini, a doua de germani, si a treia, care va reveni, perfect logic, popoarelor slave, cu alte cuvinte Rusiei.

Impartirea se putea face in fel si chip. Se intampla sa apara si celtii, care determina alte combinatii. Jules Duval, un geograf francez, propune in 1870 intr-o carte intitulata Planeta noastra, structurarea Europei in trei zone: Europa occidentala, mediana si orientala. Prima ar fi domeniul rasei celtice, pura in Franta si „amestecata in Spania cu cea iberica, in Italia cu cea latina, si cu cea germanica in Elvetia, Belgia, Olanda si Insulele Britanice”. Este nucleul puternic al civilizatiei europene, avangarda omenirii. Interesant ca Anglia se atasa grupului celtic a carui piesa principala, si nealterata, ramanea totusi Franta. Regrupare corespunzand amintitului proiect politic mondial al celui de-al doilea imperiu, care presupunea o stransa intelegere franco-engleza. Mai putin performanta se prezenta Europa centrala, „domeniul propriu al rasei germanice” (desconsiderare pe care Franta avea s-o plateasca). Cat despre Europa orientala, majoritar slava, influenta „sangelui turanic” ii conferea „origini si tendinte straine restului Europei”: o Europa marginala, de calitate indoielnica.

Jocul privilegiatilor si marginalizatilor continua, de pilda in Noua geografie universala, monumentala lucrare a lui Elisee Reclus, al carui prim volum apare in 1875. Autorul incepe prin a exclude Rusia din adevarata Europa, o Rusie „pe jumatate asiatica prin climatul extrem, prin aspectul monoton al campiilor si prin interminabilele-i stepe”. Europa autentica, leagan al civilizatiei, juxtapune cele trei peninsule mediteraneene si cele trei mari tari occidentale: Franta, Germania si Anglia. Metoda inedita de argumentare: o scufundare cu doua sute de metri a continentului ar ineca toate celelalte regiuni!

Din ce in ce mai divizata prin frontierele geografice, nationale, politice si lingvistice, Europa cunoaste in plus o faramitare de ordin biologic si antropologie. Pentru Linne (autorul marilor clasificari biologice), in secolul al XVIII-lea, nu exista decat o singura rasa europeana, rasa alba. Distinctii tot mai fine au facut sa apara dupa 1800 un numar sporit de diviziuni rasiale. Secolul al XIX-lea a fost tentat de conceptele de specificitate si inegalitate: intre rase, natiuni, categorii si indivizi (in paralel si in contradictie cu mitologia democratica a aceluiasi secol). Europa trebuia sa se inscrie in logica generala a lucrurilor. Pentru Gobineau, in faimosul sau Eseu asupra inegalitatii raselor umane (1853-l855), superioritatea albilor era mai presus de indoiala, dar nici albii nu erau toti de aceeasi calitate. Conta in primul rand elita lor, elita reprezentata de arieni, singurul grup intr-adevar creativ, constructor de civilizatii.

O stiinta care incingea spiritele era antropologia. Spre deosebire de antropologia actuala, insemna inainte de toate antropologie fizica: problematica culturala ramanea secundara, derivata din calitatile fizice care distingeau rasele si grupurile umane. Se manifesta o adevarata manie a masuratorilor: craniile in primul rand (ca lacasuri ale creierului, deci ale inteligentei), si apoi toate segmentele, toate detaliile corpului uman. Consecinta: o omenire biologic rupta in bucati. Nici rasa alba nu-si mai putea mentine coeziunea in fata acestei ofensive (aparent de o rigoare stiintifica fara cusur). Albii nu mai erau identici unii cu altii. Trebuiau grupati in rase distincte. O lucrare de antropologie ca aceea a lui Joseph Deniker, Les Races et peuples de la terre (Rasele si popoarele pamantului), aparuta in 1900, consemna nu mai putin de sase rase europene, completate prin alte patru rase secundare. Zece diviziuni biologice in locul unicei rase albe din clasificarile traditionale. Antropologii isi faceau minutios munca: observau, masurau si comparau fara incetare. Pentru ei, distinctiile puse in evidenta nu insemnau, in principiu, ca un anume grup european ar fi fost mai reusit decat altul, dar rezultatul era o Europa inca mai impartita, particularitatile de ordin rasial adaugandu-se celorlalte divizari ale continentului.

Mitul unei Europe faramitate la extrem a contribuit la faramitarea sa efectiva. Consecinta a fost o lunga serie de conflicte, culminand cu cele doua razboaie mondiale si cu pierderea rangului planetar pe care Europa credea ca il detine de drept si pentru totdeauna.

Toate aceste incurcaturi deveneau inevitabile din primul moment cand a incoltit ideea de natiune. Doar filosofii au putut crede ca lucrurile erau atat de evidente incat sa se aseze de la sine. In fapt, natiunile nu „preexistau”, ele se tot alcatuiau, si nu era nimeni sa arbitreze procesul. Nu li se afisase lista si nici nu li se trasasera granitele la crearea lumii! Chiar o Europa populata numai de filosofi ar fi ajuns sa se incaiere.

Ce se intampla cand principiile nationale se suprapun? In numele principiului national se pot confectiona harti dintre cele mai diferite, unele rezultand dintr-o interpretare istorico-politica a natiunii, altele dintr-un decupaj etnico-lingvistic, cu toate combinatiile si dozajele de rigoare. Intr-adevar, unde includem Alsacia: la Franta sau la Germania? Ce facem cu Boemia: o lasam asa cum este sau o impartim intre cehi si germani? Si cum ramane cu minoritatile: sunt destinate sa ramana vesnic minoritati sau se pot desprinde si reuni la randu-le in entitati nationale? Inainte de 1918, romanii si slavii din Ungaria aveau statut de minoritati. Erau insa majoritari pe bucata lor de pamant. Dar asa sunt si astazi albanezii in Kosovo si kurzii in Turcia. Criteriile diferite conduc inevitabil la suprapuneri. Romanii din Ungaria Mare apartineau natiunii ungare potrivit criteriilor maghiare si natiunii romane potrivit celor romanesti. Dar maghiarii de astazi din Romania? Dar romanii din Bucovina: carei natiuni ii apartin, ucraineana sau romana? Nici decupajul strict cultural nu ar fi fost lipsit de dificultati, cu atat mai mult insa unul politico-teritorial. Fiindca natiunea aspira spre stat. Termenul logic al implinirii sale este statul-natiune. O data ce toate sunt egal indreptatite in fata lui Dumnezeu sau a istoriei, n-ar fi onest sa le impartim in doua categorii: natiuni menite a fi independente si altele vegetand in plan secund. Cum se decide, asadar, de la caz la caz? Natiunea, spunea Renan, este un „plebiscit permanent”. Frumos zis, insa doar un fel de a spune. In materie de amenajare a spatiilor nationale, plebiscitul efectiv a fost exceptia, nu norma. Si apoi, cum ar arata un plebiscit permanent cu fluiditatea politico-teritoriala rezultand de aici? Cutia Pandorei, o data deschisa, greu mai poate fi tinuta sub control. Si apoi, natiunile „implinite” se afla intr-o pozitie morala delicata pentru a spune altora ca este cazul sa se astampere. Modelul s-a dovedit contagios si a functionat prin valuri succesive. Apar mereu noi deziderate nationale. Si atunci, ce trebuie facut: modificata harta lumii la fiecare generatie? Iata ce se intampla cu ideile simple cand incep sa fie luate in serios!

Principiul politic cu care natiunea a intrat in concurenta a fost acela al echilibrului european. De la inceputul epocii moderne statele se pandeau, avand grija sa nu apara nicaieri un exces sau un gol de putere. Intr-o vreme inca dominata de valori religioase, Franta catolica a lui Richelieu si-a aruncat fortele in balanta de partea protestantilor pentru a nu permite consolidarea peste masura a Habsburgilor. Echilibrul de putere trecea inaintea oricarui alt criteriu. Revolutia franceza si razboaiele napoleoniene il ruinasera complet. De aceea Congresul de la Viena din 1815 s-a straduit sa-l faca la loc, chiar mai solid ca inainte. Evident ca popoarele nu aveau ce cauta intr-un asemenea sistem; singure contau marile puteri, care faceau politia continentului si se supravegheau intre ele, pentru ca o rupere a echilibrului sa nu mai fie posibila. Pe drept cuvant, Metternich, principalul artizan al acestui mecanism, a devenit bestia neagra a democratilor si nationalistilor. Poate insa ca niciodata Europa nu a functionat atat de satisfacator, in termeni politici, timp de un secol, cu conflicte indiguite, pana la ruperea zagazurilor in 1914. Ar fi functionat si mai linistit, si mai multa vreme, daca i-ar fi permis asaltul natiunilor. Nu inseamna ca filosofia lui Metternich, in ansamblu, merita laude. Putea sa aiba toate pacatele din lume, si cu siguranta avea destule, revenindu-i insa meritul de a fi fixat pe cat posibil un ansamblu continental care risca sa devina fluid si incontrolabil. Echilibrul de putere nu intra defel in logica restructurarii nationale a lumii. Dimpotriva, dezechilibrul urma sa fie norma: o lume pestrita si inegala. Germania se anunta ca un gigant national in inima Europei; Rusia la fel, la una din extremitati. Alaturi de ele, natiuni miniaturale, rezultate din faramitarea imperiilor: procesul zis de „balcanizare”, dar intalnit la fel de bine si in Europa Centrala sau pe tarmurile Balticei. Structuri nesigure, aflate in conflict unele cu altele si mereu amenintate de colosii din preajma.

Perioada interbelica ofera modelul aproape ideal – in contradictia lui fundamentala – al triumfului european al natiunilor, asociat cu toate dezechilibrele si primejdiile rezultand de aici. Fireste, Austro-Ungaria era departe de a fi fost o solutie multumitoare; de aceea a si disparut. Dar cu o Austro-Ungarie la locul ei, sau cu o combinatie politica mai echitabila si mai echilibrata care i-ar fi succedat, nici Hitler si nici Stalin n-ar fi profitat de vidul central-european si cursul istoriei ar fi fost altul. Pentru a tine lucrurile in frau s-au imaginat solutii noi, precum Societatea Natiunilor sau aliante regionale, ca Mica Intelegere. S-a mers pana la acea induiosatoare naivitate, numita pactul Briand-Kellogg (1928) care punea razboiul in afara legii. In sfarsit, nu mai era voie sa se faca razboi! Din lumea umbrelor, Metternich va fi privit cu un zambet dispretuitor toata aceasta agitatie inutila: hartii si discursuri, in locul unui sistem efectiv de putere. Noul sistem putea fi mai drept, mai generos, mai democratic; fapt este insa ca el nu numai ca nu a asigurat securitatea nimanui, dar a „invitat” pana la urma la agresiuni si la razboi. In actiunea politica, si in istorie in general, nu ajunge ca lucrurile sa fie dezirabile in sine, trebuie vazut daca au si urmari pe masura intentiilor (sau daca nu cumva conduc, pervers, in cu totul alta directie).

Dupa al doilea razboi mondial, necesarul echilibru de putere si-a gasit rezolvari din afara; cu totul distincte, opuse chiar logicii nationale: extinderea imperiului sovietic in Est si protectoratul american in Vest. Protectoratului american – prezent si astazi in forme atenuate si discrete – i-a urmat proiectul occidental de unificare europeana, in timp ce in Rasarit prabusirea stapanirii sovietice a reaprins conflicte nationale de tip clasic.

In mod cert, natiunea singura nu s-a dovedit capabila sa asigure ordinea si stabilitatea lumii. Alte solutii, mai mult sau mai putin eficiente, au fost chemate sa contrabalanseze fascinanta destabilizare provocata de iruperea in istorie a fenomenului national.

O natiune – o limba „Tipul ideal” spre care tinde natiunea este decuparea lumii in unitati distincte si omogene. Diversificare extrema la scara planetara, omogenizare maxima in interiorul fiecarei entitati nationale. Dispar nuantele, amestecul, zonele de tranzitie. Orice harta politica a continentelor ofera imaginea acestui model ideal: o lume de pete juxtapuse, mai mari sau mai mici, dar de egala intensitate. Altceva, potrivit acestei imagini nici nu mai exista: nici unitate supranationala, nici diversitate in interiorul frontierelor.

Natiunea ideala – intangibila, fireste, ca orice ideal, dar spre care se tinde – este aceea in care oamenii vorbesc aceeasi limba, la propriu si la figurat. Ei impartasesc cu totii o religie politica: credinta in valorile supreme ale natiei si in destinul ei, ramanand ca eventualele dispute sa se desfasoare asupra unor lucruri mai putin esentiale, care nu afecteaza interesul national. Au cu totii o maniera specifica de a reactiona, indeosebi in situatii cruciale, o data ce natiunea este definita si ca spatiu psihologic. „Uniti in cuget si-n simtiri”, dupa cum spune un cantec patriotic romanesc. Stadiul ultim – si caricatural (exploatat cu deliciu in caricatura si in literatura umoristica) – ar fi acela in care toti membrii unei natii ar arata, ar gandi si s-ar comporta la fel! Asemenea sentimente si reactii sunt insa imponderabile, greu de apreciat in raport cu gradul lor de conformism sau de sinceritate. Dar limba vorbita, in sensul propriu al termenului, ofera un indicator incontestabil. Se constata, ca regula, tendinta de omogenizare a spatiului lingvistic si cultural.

O comparatie sumara intre recensamintele europene din jurul anului 1900 si cele efectuate in preajma anului 2000 este de natura sa puna in evidenta amploarea fenomenului. Sunt, desigur, si exceptii: in primul si in primul rand inclasabila Elvetie, natiune ale carei cantoane, diferit colorate etnic si religios, merg impreuna aproape ignorandu-se. Dar iata, cazul Finlandei, o tara nu mai putin apreciata pentru inexistenta tensiunilor lingvistice. Cu totul remarcabil: suedeza, vorbita de numai 6% din populatie, este limba oficiala, pe picior de egalitate, asadar, cu limba majoritatii. Intocmai cum in Romania, maghiara, vorbita de un procent chiar ceva mai ridicat, ar fi considerata limba de stat, alaturi de romana! Tablou aproape idilic, dar pe care statistica il aseaza intr-o perspectiva istorica oarecum diferita. Spre 1900 suedezii reprezentau peste 14% din populatia Finlandei. Era limba vorbita in orase, limba elitei. Asadar, la capatul unui secol, o cadere de peste 50%, in sens cantitativ si, chiar mai grav, calitativ. Suedeza este vorbita astazi strict de minoritatea suedeza, concentrata in principal spre granita cu Suedia.

Si Romania a cunoscut un proces de omogenizare etnica. Potrivit recensamantului din 1930, romanii reprezentau 71,9% din populatia tarii (77,9% daca luam in considerare doar actualul teritoriu al Romaniei, fara Basarabia, Bucovina de Nord si Cadrilater), in 1992 ponderea lor s-a ridicat la 89,5%. Au parasit tara, in cea mai mare parte, evreii, germanii din Transilvania si Banat, ca si turcii din Dobrogea. Dobrogea a fost un teritoriu multietnic, in care romanii erau minoritari la 1878 (cand a revenit Romaniei); astazi este aproape complet romanizat, cu peste 90% populatie romaneasca. Si maghiarii din Transilvania au scazut procentual: de la 24,4% in 1930 la 21% in prezent. Populatia romaneasca a Transilvaniei reprezenta 57,8% in 1930 si 73,6% in 1992. Modificarile cele mai sensibile s-au petrecut in mediul citadin, extrem de cosmopolit in Romania pana la al doilea razboi mondial (si chiar cu majoritate neromaneasca in teritoriile care apartinusera Ungariei). Acum, si orasele – cu putine exceptii in Transilvania – prezinta un caracter net romanesc.

Desigur, in materie de omogenizare sunt metode si metode. Asimilarea culturala, pe termen lung, prin parghiile sistemului administrativ si educativ (care a reusit atat de bine in Franta), emigrarea mai mult sau mai putin de bunavoie a unor grupuri de populatie, expulzarea silita si, in sfarsit, genocidul definesc, evident, comportamente distincte. Daca minoritatile integrate in state nationale au suferit aproape inevitabil o uzura in timp, nici metodele brutale, solicitate sa grabeasca procesul sau chiar sa-l rezolve imediat, nu au fost neglijate in istoria ultimului secol. Purificarile etnice „reciproce” (prin expulzari si masacre) practicate in Bosnia si in Kosovo sunt exemplele europene cele mai recente. „Solutia finala” indreptata impotriva evreilor in Germania nazista (ca si tratamentul similar aplicat tiganilor) ofera ilustrarea cea mai masiva si mai dramatica a metodologiei exterminatoare. Sunt si cazuri evocate in genere mai discret, dar pe care istoricul onest nu le poate trece sub tacere. Turcia, de pilda, a scapat mai intai de armeni (ce s-a intamplat exact cu ei este subiect de controversa: genocid programat sau departare cu urmari tragice; cert este ca o multime au disparut, incepand cu anul 1915, dupa unele estimari intre 600.000 si 800.000); au fugit apoi in fata ofensivei kemaliste din 1922 sau au fost transferati, prin schimb de populatie, in Grecia, aproape un milion si jumatate de greci (mai inainte, litoralul Asiei Mici era in buna parte grecesc); au ramas, este drept, kurzii, dar ei nu sunt recunoscuti ca entitate nationala, fiind considerati pur si simplu turci. Si astfel, in realitate si inca si mai pe deplin in imaginar, Turcia a devenit omogena!

Intr-o situatie asemanatoare cu a kurzilor se afla berberii in Africa de Nord: dupa cifre oficiale – probabil subevaluate – 33% din populatia Marocului si 25% din a Algeriei. Acestea se proclama si sunt percepute drept state arabe, dar mai drept ar fi sa le consideram comunitati mixte arabo-berbere. Berberii sunt populatia autohtona; ei s-au opus multa vreme cuceririi arabe si chiar mai tarziu au jucat in istorie un rol de prim-plan (in Evul Mediu Marocul a fost timp de cateva secole un regat berber). Punerea in umbra a unei culturi, uitarea ei insotesc sau anunta asimilarea efectiva.

Schimburile, expulzarile sau recuperarile unilaterale de populatie (asociate presiunilor asimilatoare) au fost frecvente in ultimul secol, o zona sensibila dovedindu-se in aceasta privinta Europa centrala si sud-estica. In Balcani, culorile, mai amestecate ca oriunde, au ajuns sa se separe. Grecia, constituita ca stat in 1829, si extinsa, prin adaugiri succesive, pana la 1920, adunase, alaturi de greci, un numar insemnat de albanezi, turci, aromani (in muntii Pindului), bulgari, slavi macedoneni . In urma tratatului de la Lausanne din 1923 au fost trimisi, la schimb, vreo 400.000 de turci in Asia Mica; au fost expulzati si bulgarii din nordul Greciei. Minoritatile ramase au devenit cu timpul „invizibile”. Nu se mai „vad” nici romanii de pe malul drept al Dunarii, din Bulgaria si mai ales din Serbia (valea Timocului). Asupra turcilor din Bulgaria s-a incercat, in ultimii ani ai regimului comunist, o operatie de asimilare; vreo 300.000 dintre ei au parasit tara. Si din Dobrogea s-a plecat masiv: turci, bulgari, greci, germani . Si astfel, adunandu-i pe cei de-un sange si eliberandu-se de ceilalti, natiunile au inceput sa semene cu adevarat a natiuni si sa lase impresia ca asa sunt de la facerea lumii!

Polonia creata prin sistemul tratatului de la Versailles era departe de a reuni o natie coerenta. Teritoriile rasaritene care, istoriceste, ii apartinusera nu prea faceau corp comun cu restul: erau un amalgam de polonezi, ucraineni, bielorusi, evrei . Numai evreii reprezentau 10% din totalul populatiei. Prin voia lui Stalin, la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial, tara a fost deplasata pe harta Europei, intr-un fel nu chiar neconvenabil pentru cei in cauza: pierzand problematica jumatate estica, dar primind, in compensatie, teritorii germane spre vest. Aceste teritorii au fost, fireste, golite de locuitori si colonizate cu polonezi. Polonia a devenit astfel, la randu-i, o natiune omogena.

Cehia isi petrecuse cam toata istoria in imperiul german, apoi austriac. Era o entitate istorico-politica, nu insa si nationala. Atat cehii, cat si germanii se aflau aici la ei acasa. In 1910, primii reprezentau 63,4% din populatie, ceilalti 35% (locuind compact in zona sudeta, dar prezenti si in restul teritoriului, mai ales la orase). In 1930, cehii erau 68,4%, germanii 29,5%. In 1950, procentele aratau cu totul altfel: cehii 93,8%, germanii 1,8%! Se petrecuse intre timp expulzarea germanilor: trei milioane de oameni alungati din tara care era si a lor. Pentru a fi drepti, sa precizam totusi ca germanii dadusera tonul cu cativa ani inainte, prin anexarea teritoriilor poloneze si cehe si planuita lor germanizare.

Toate acestea sunt istorie, si nu se mai pune problema reintoarcerii lucrurilor. Dar este bine sa fie rememorate, pentru ca cel putin de acum inainte sa nu se mai petreaca tot asa. Si este un semnal de alarma cu privire la primejdia potentiala ascunsa in ideologia nationalista.

Nu exista, la drept vorbind, nationalism bun sau rau: ceea ce unii exprima prin opozitia patriotism-nationalism. Sunt doar grade diferite ale aceluiasi sentiment. Si dragostea are grade diferite, manifestari diferite, poate inalta (cand „imbogateste” si apropie) sau degrada (obsesie, gelozie . pana la crima). Dar tot dragoste este, fundamental acelasi tip de sentiment. La fel si dragostea de propria natiune. La fel si credinta religioasa. Marele Inchizitor credea probabil cu aceeasi tarie in Dumnezeu ca Maica Tereza. Sunt doar manifestari, diferentiate prin actiunea unor factori multipli, ale aceleiasi ideologii sau aceluiasi sentiment. Impartirea in „specii distincte”, pe langa deficienta conceptuala in sine, conduce si la o deriva periculoasa: unii se proclama patrioti, dand vina pe ceilalti ca sunt nationalisti, asadar unii au dreptate, iar ceilalti pretind mai mult decat le e dreptul. Cand se petrece cate-un macel, dreptate au patriotii, de vina sunt nationalistii! Fapt este ca in cele doua secole de istorie nationala nici o natie nu s-a dovedit imuna la derivele nationaliste. Fiecare si-a avut momentele de febra.

O lume impartita in natiuni.

Inceputul – ca toate inceputurile moderne – s-a facut in Occident. Aici se contureaza formele clasice ale natiunii, mai nete ca oriunde in restul lumii. Mai intai, state constituite de multa vreme au absorbit proiectul national, s-au identificat cu el. Printre tarile mari, reusita aproape perfecta este a Frantei. Spania si, alaturi de ea, Portugalia au beneficiat in acest sens de o lunga traditie a statului monarhie, dar mai putin de atuurile modernitatii. Anglia, ca si Franta, si, dincolo de Ocean, Statele Unite au pus in evidenta formula contractuala, „cetateneasca”, a constructiei nationale. Pe de alta parte, indeosebi in Marea Britanie si Spania, procesul unificator nu a mers pana la anularea unor spatii distincte de identitate, inglobate in ansamblul national, dar pastrandu-si potentialul de manifestare independenta (Scotia, Catalonia). Exceptand cazul Frantei, tara catolica, unde rolul factorului politic a fost primordial, protestantismul a favorizat pretutindeni evolutia spre natiune: traducerea Bibliei in limbile respective, circulatia ei in toate categoriile sociale si in consecinta alfabetizarea timpurie a „maselor” au netezit procesul de unificare lingvistica, culturala si, intr-o anumita masura, sociala. Este, fireste, cazul marilor natiuni: Anglia, Germania, dar si al micilor tari protestante: Olanda, Danemarca, Suedia, sau, in felul ei, Scotia (una dintre primele tari aproape complet alfabetizate din Europa, ceea ce poate explica si remarcabila prezenta a scotienilor in viata culturala, stiintifica si politica britanica, cu mult peste ponderea demografica efectiva). De altfel, in genere, citirea Bibliei si consecinta sa, alfabetizarea, imi par a fi jucat un rol esential in deplasarea spre nordul protestant a axei de civilizatie a Europei moderne (poate chiar mai mult decat dogma „predestinarii” invocata de Max Weber ca ferment al capitalismului).

Daca unele state si-au inventat natiunile, alte natiuni au trebuit sa-si inventeze statele. Natiunea germana s-a constituit pornind de la o stare de faramitare politica, dublata insa si atenuata de o constiinta tot mai bine conturata a identitatii culturale. Italia prezinta un caz oarecum asemanator, dar cu o identitate de ansamblu mai putin ferm definita, si mai sensibil contracarata de vitalitatea identitatilor regionale. Prin puritatea proiectelor, reusita lor si influenta exercitata, Franta si Germania au oferit lumii cele doua variante caracteristice: modelul contractual-politic si modelul etnic-cultural (cel din urma sortit unei expansiuni remarcabile, mai ales in Europa centrala si sud-estica).

In restul continentului, lucrurile s-au amestecat si s-au complicat. Natiunea se aseaza aici doar partial pe terenul efectiv al unei modernitati mai mult sau mai putin intarziate (societati pronuntat rurale, fara o clasa burgheza consistenta – singura exceptie notabila fiind Cehia, care devine nucleul economic al monarhiei habsburgice). In buna masura asistam la receptarea unei ideologii deja constituite. In plus, pe acelasi teren, se petrece o confruntare intre statele multietnice si etniile aspirand la statutul de natiuni. Cele dintai, asezandu-se la ora istoriei, incep sa manifeste un comportament national, vizand, cu alte cuvinte, omogenizarea spatiului politico-cultural. „Moda” se schimbase, iar modernitatea isi avea exigentele ei, altele decat ale vechilor conglomerate teritoriale: pe termen lung, in perspectiva unei evolutii „ideale”, statele de tip imperial ar fi devenit state nationale. Noua orientare a provocat reactia comunitatilor care s-au simtit amenintate. Le-a lipsit imperiilor forta si abilitatea, dar si timpul, pentru a-si transforma mozaicul cultural in structuri de factura nationala. Au esuat acolo unde Franta sau Elvetia, fiecare in felul sau – prin centralism sau federalism – reusisera atat de bine.

Primejdia contopirii in masa germanica a suscitat slavismul ideologic al cehilor, sentiment care nu ii animase pana atunci; panslavismul, mizand pe o Rusie atat de indepartata cultural si atat de primejdioasa potential, a fost o inventie ceha (de inteles, ca mijloc de aparare). Si mai puternic a fost resimtita tendinta de maghiarizare, progresiv agravata in Ungaria dupa 1867; ea nu putea sa duca pana la urma decat la triumful unei Ungarii unitare sau la spargerea ei in bucati. Recordul in materie, ca in toate manifestarile de autoritate, l-a detinut Rusia, unde rusificarea a facut progrese semnificative. Toate acestea erau insa sortite esecului, fiind in fond jumatati de masura, mai blande sau mai agresive. O comunitate, constienta de propria-i identitate, nu are cum sa dispara decat prin exterminare fizica (metoda nazista) sau prin progresiva asimilare culturala (metoda franceza). Altminteri, presiunile si hartuielile sfarsesc prin a avea exact efectul contrar celui scontat: consolideaza coeziunea grupului amenintat si sentimentul sau de identitate. Alta cale de anulare a Celuilalt decat nimicirea sau seductia nu exista. Or, Imperiile nu s-au dovedit nici suficient de brutale (nu venise inca vremea exterminarii planificate, a purificarii etnice), nici suficient de convingatoare. Trebuiau sa piarda .

Cazul cel mai interesant este al Austro-Ungariei, fiindca ilustreaza, fata-n fata, principalele solutii demne de a fi luate in considerare. Nostalgia defunctului imperiu este astazi la moda. Unii vad in acest mare stat central-european solutia esuata, dar demna de rememorat, a depasirii nationalismelor, a unei formule de cosmopolitism european. In statele succesoare insa, imaginea unei „inchisori a popoarelor” se pastreaza inca vie. Ambele abordari sunt in egala masura ideologizate si mitologizate. Mai intai, exista o Austro-Ungarie doar privita din afara; in interior apar doua tari: Austria si Ungaria. Ce model invocam: austriac sau maghiar? Ungaria de la 1867 s-a definit ca stat national unitar. In sens politic, orice alta identitate a fost anulata. Toate autonomiile au disparut. In mod legal, partidele nu se puteau organiza pe baze etnice. Votul universal nu s-a aplicat nicicand, fiindca ar fi adus in Parlament o masa prea mare de „minoritari”. Un asemenea stat si-a sapat singur groapa si nu este prea rezonabil sa mai fie invocat astazi ca model. De precizat insa ca proiectul teoretic de maghiarizare nu s-a putut traduce decat foarte modest in termenii unei maghiarizari efective. Cum sa asimilezi – si in timp scurt (totul nu a durat decat o jumatate de secol)!

— Segmente nationale atat de diverse, instalate pe teritorii proprii si care inglobau cam jumatate din populatie? Si toate acestea nu intr-un sistem de tip nazist sau stalinist, ci intr-un stat constitutional cu structuri politice departe de idealul democratic, dar totusi liberale. Cum sa asimilezi trei milioane de romani, asezati compact in apropierea granitei cu Romania, dispunand de o retea densa de scoli proprii (mai putin de o universitate, sistematic refuzata de autoritatile de la Budapesta), de o presa romaneasca, si reprezentati de doua biserici nationale: ortodoxa si greco-catolica, foarte combative. Radicalismul proiectului, mai mult decat consecintele lui reale, a exasperat antagonismele nationale.

Austria se prezenta insa altfel, si vreme de cincizeci de ani distanta nu a incetat sa creasca intre cele doua parti ale monarhiei. Nu avea ambitia unui stat unitar. Se mentinuse ca un conglomerat de provincii, de „tari istorice” (precum Boemia, Galitia, Bucovina . ), fiecare dispunand de un anume grad de autonomie. Elitele locale, indiferent de nationalitate, erau atrase la administrarea treburilor publice. Se intelege ca germanii se prezentau ceva „mai egali” decat ceilalti: inima imperiului era germana, iar limba germana si cultura germana reprezentau un liant necesar. Era o solutie intermediara, nu chiar federativa, dar susceptibila sa conduca la o federatie autentica. Legiferarea votului universal in 1907 a adancit deosebirea fata de Ungaria. Germanii deveneau acum minoritari in institutiile reprezentative ale statului. Austria nu era, fireste, o constructie ideala, dar prefigura un model posibil si tentant, altul decat modelul german al puritatii etnice sau modelul asimilator francez. Dintre toate modelele de la 1900, ni se infatiseaza astazi ca cel mai aproape – desi inca destul de departe – de spiritul unei viitoare Europe confederate.

Primul razboi mondial a pus capat dublului experiment austro-ungar (concomitent cu dezmembrarea partiala a Imperiului rus si cu sfarsitul Imperiului Otoman). Solutia aceasta nu era inscrisa in stele, a fost rezultatul unei conjuncturi. Este greu de spus ce s-ar fi intamplat fara criza provocata de razboi si indeosebi de infrangerea finala. O evolutie spre un sistem democratic si federalist? Cine stie? Mai usor de imaginat in Austria decat in Ungaria. Cert este ca structurile supranationale s-au prabusit si a ramas ca Europa sa-si inventeze state nationale. A fost momentul triumfului ideologiei nationale. Dar si momentul adevarului.

Decuparea Europei in natiuni punea mai intai problema definirii acestora. Care sunt natiunile si care este teritoriul cuvenit fiecareia? Drepturile nationale invocate din toate partile se suprapuneau. Argumentele istorice si etnico-lingvistice se combinau in fel si chip, potrivit intereselor specifice. Se adaugau si consideratii geostrategice, cu totul in afara problematicii nationale. Si peste toate, tratarea, evident diferentiata, a invingatorilor si invinsilor. Iar sub marile principii, ca intotdeauna, interesele urmarite, jocurile de putere. Din toate acestea a iesit ceea ce putea sa iasa: un decupaj in multe privinte contestabil chiar din punctul de vedere al ideologiei nationale care l-a promovat.

Printre statele succesoare, Romania se prezinta ca un caz oarecum aparte. Si ea a fost facuta din bucati, distincte prin istoria, profilul lor cultural si dozajul etnic. Intre o Basarabie marcata cultural de influenta rusa si cu o minoritate slava destul de importanta si o Transilvanie, parte a Europei Centrale, cu romani traind alaturi de maghiari si germani, deosebirea nu era nesemnificativa. Mozaicul acesta teritorial ar fi putut indemna la o solutie federala; s-a preferat insa modelul francez al centralizarii (functionand deja in mica Romanie dinainte de 1918), tocmai pentru a se cimenta segmentele unui ansamblu neuniform. Ceea ce reunea insa acest spatiu, atat de diversificat in multe privinte, era elementul etnic romanesc, majoritar in toate provinciile. Romania s-a suprapus astfel, nu perfect desigur, dar in mare masura, peste harta etnografica a romanilor (cu unele renuntari, dar si cu depasiri, justificate prin dreptul istoric: Basarabia intreaga, Bucovina intreaga . , ca si prin siguranta frontierelor). Stat national relativ coerent de la inceput, si devenit si mai coerent pe parcurs, Romania s-a putut mentine, in ciuda unor pierderi teritoriale, in timp ce celelalte state succesoare – solutii pronuntat artificiale – au trecut prin restructurari dramatice si chiar s-au prabusit.

Aceasta relativa reusita a proiectului national romanesc face dificila in Romania discutarea deschisa, fara prejudecati, a fenomenului national in sine. Se manifesta sensibilitati specifice acolo unde este vorba de o chestiune mult mai generala. Nu foloseste la nimic sa fii sanatos daca stai pe un butoi cu pulbere. Sistemul national poate functiona foarte bine in Romania, intrebarea este cum functioneaza in preajma Romaniei si in restul lumii. Oricat de stabila ar fi o tara, vartejurile din jur pot s-o inghita. Trebuie sa recunoastem, chiar daca procesul a fost avantajos pentru Romania, ca supralicitarea nationala si contradictiile proprii noilor configuratii au impins lumea intr-o faza periculoasa.

Inventia cu deosebire curioasa rezultata in urma primului razboi mondial, prin aparenta aplicare a principiului national, a fost Cehoslovacia, structura politica intru nimic mai coerent nationala decat fusese Austro-Ungaria. Ea se axa pe ideea unui mariaj firesc intre cehi si slovaci (popoare vorbind limbi apropiate, dar sensibil diferite prin istorie si cultura), unire care pana la urma a generat mai mult animozitati decat infratire. Apoi, cehii si slovacii adunau teritorii care puteau sa aiba o unitate istorica, dar etnica nu o aveau, cu siguranta: zona germana a Sudetilor spre vest, Ucraina subcarpatica la rasarit si, in sudul Slovaciei, o regiune predominant maghiara. In acest ultim caz s-a aplicat criteriul frontierelor naturale; doar ca frontiera slovaca la Dunare nu corespundea si unei frontiere etnice, maghiarii fiind majoritari, pe o anumita portiune, si la nord de fluviu. Se afla aici un motiv de discordie intre slovaci si maghiari, care invenineaza si astazi raporturile. Din toate aceste combinatii, cel putin contestabile, au decurs urmarile bine cunoscute: dezmembrarea tarii in 1938-l939, protectoratul german asupra Boemiei si crearea in paralel a unui stat slovac distinct, reunificarea la sfarsitul razboiului, cu pierderea Ucrainei subcarpatice (anexata de Uniunea Sovietica) dar si cu expulzarea germanilor din Sudeti, si, in sfarsit, in 1993, separarea Slovaciei de Cehia, asadar sfarsitul Cehoslovaciei. Si astfel, pana la urma, prin eliminarea germanilor, prin detasarea ucrainenilor, si prin impartirea finala a teritoriului, un stat in fapt multinational a sfarsit prin a genera doua state nationale.

Iugoslavia a avut, cum se stie, o evolutie si mai dramatica. Ar fi putut fi, teoretic, o constructie destul de coerenta: stat al slavilor sudici, atat de apropiati prin limba (principalele componente, sarbii si croatii, vorbind o limba considerata comuna). Minoritatile, cu o pondere limitata: maghiari, romani si germani in Voivodina, albanezi in sud, nu pareau de natura sa o afecteze. Conflictul a pornit chiar din familie, intre croati si sarbi mai intai (inca din perioada interbelica, intensificat in vremea razboiului), iar mai recent i-a antrenat si pe ceilalti. Iluzia lingvistica s-a dovedit dezastruoasa. Slavii sudici puteau vorbi aceeasi limba sau limbi asemanatoare, dar in rest aveau prea putin in comun unii cu altii: sarbii ortodocsi si balcanici, croatii catolici, cu o evolutie istorica in ansamblul ungar, slovenii apropiati de austrieci, si, in plus, in Bosnia, comunitatea musulmana. Dupa 1990, fiecare a devenit adversar al celorlalti. Revendicarile albanezilor din Kosovo au introdus o complicatie in plus. Si Voivodina se framanta, o provincie mai curand multinationala decat pur sarbeasca, cu procentul ei destul de ridicat de maghiari (alaturi de romani si de alte grupuri etnice). Nenorocirea este ca nu se intrevede o solutie. Cum poate fiinta Bosnia ca stat de sine statator cu trei comunitati care se urasc, si din care doua, sarbii si croatii, vor privi in mod firesc spre conationalii lor din statele vecine? Cum se vor putea impaca, dupa atatea masacre, sarbii si albanezii din Kosovo? E sigur ca Austro-Ungaria arata mai rau? Iugoslavia este expresia ultima, in plan european, a consecintelor tragice la care poate conduce ideologia nationala. Nu inseamna ca natiunea, ca ideal, trebuie judecata – si in acest caz inevitabil condamnata – dupa degradarea iugoslava. Dar nici invers, fermecati de ideal si linistiti de unele solutii reusite, sa inchidem ochii la derivele nationaliste, la potentialul conflictual ale unei mitologii pentru care „celalalt” conteaza prea putin si uneori se cere pur si simplu eliminat.

O data cucerita Europa (si Occidentul in genere, inclusiv America), natiunea a pornit la asaltul lumii. Lesne de inteles. Ce alta forma politica ar fi putut imbraca o modernitate, daca nu efectiva, cel putin de imitatie? Cazul limita – dar foarte reprezentativ, tocmai prin artificialitatea sa, pentru logica procesului national – este cel african. In Africa, occidentalii nu s-au gandit nici un moment sa prelungeasca sistemul national european. Nici vorba de natiuni, nici vorba pana la urma de oameni. In vremea colonizarii, negrii apareau ca o specie umana inferioara. Istoria lor, cultura lor, etniile existente nu ii preocupau pe colonizatori. Ei au taiat frontierele fara sa tina seama de alcatuiri umane. Tarile inventate de europeni au devenit natiuni in urma procesului de decolonizare. Metodologia nu este in esenta diferita. Natiunile sunt inventate in Africa, asa cum au fost si in Europa. Doar ca in Africa inventia a fost si mai artificiala. Aici, viata efectiva se desfasoara inca la nivelul comunitatilor restranse. Orice „stat national” african se prezinta astfel ca un mozaic extrem de complicat. Sub structurile superficiale care acopera ansamblul ramane realitatea tribala. Fortarea unitatii si inevitabila preeminenta a unora asupra altora au generat conduceri tiranice si nesfarsite si sangeroase conflicte. Africa este o „super-Bosnie” sau un „super-Kosovo”, chiar daca departarea si exotismul mai atenueaza aceste cumplite realitati in ochii europenilor. Si totusi, altceva decat proiectul national, cu greu s-ar fi putut imagina. Poate fi conceputa intoarcerea la o divizare tribala? Sau cautata, totusi, armonizarea – cat de dificila insa!

— Intre nivelul tribal si al culturilor distincte si proiectul national?

In Nigeria, cel mai populat stat african, sunt trei mari grupuri lingvistice, concentrate in nord, rasarit si apus; se vorbesc insa in total peste doua sute de limbi. Din acest amalgam, se incearca fabricarea unei natiuni. Austro-Ungaria arata ceva mai simplu. De ce n-ar fi devenit o natiune, daca Nigeria are sanse sa devina (dar are cu adevarat?). Peste tot, administratia si scoala sunt puse la lucru. Istoria, de asemenea. Natiunile africane, o data constituite, si-au anexat si un trecut. Intocmai ca europenii, doar ca in Africa structurile si continuitatile politice anterioare colonialismului sunt cu totul evanescente. Ca si natiunile, istoria natiunilor africane este inca si mai inventata decat cea europeana. Se cauta indeosebi asezarea unor punti care sa faca legatura cu perioada anterioara colonizarii. Actualele natiuni, departe de a fi creatii europene, ar continua structuri istorice mai vechi. Asa devine Sudanul francez, in 1959, Mali, in amintirea unui imperiu medieval cu acest nume („Cimentata de istorie – citim intr-o prezentare a acestei tari – constiinta maliana este o realitate, fondata pe convingerea colectiva de a apartine unei natiuni a carei varsta si intindere depaseste cu mult frontierele mostenite de la colonialism.” Urmeaza elogiul imperiului Mali: civilizatie evoluata si originala, buna administratie, coeziune etnica, pentru a se conchide: „Din aceasta unitate populara a iesit statul Mali modern: un popor – un tel – o credinta”)1. Si Coasta de Aur a portughezilor, stapanita apoi de englezi, devine in 1957 Ghana, nume imprumutat de la o alcatuire politica ce-si incheiase existenta in secolul al XI-lea. Cu privire la Nigeria, iata ce-mi raspunde un distins istoric din aceasta tara, E. J. Alagoa: „Istoricii au stat mereu in prima linie a luptei pentru unitate nationala. Au construit in mod deliberat o istorie menita sa inlocuiasca ideea coloniala britanica potrivit careia Nigeria ar fi fost mai curand o „expresie geografica„. Nigeria, ca unitate, a fost intr-adevar in mod constient proiectata in trecut, si invatata astfel in scoli.”

Complexitatea aceasta excesiva nu este apanajul exclusiv al Africii (chiar daca aici fortele centrifuge sunt mai active ca oriunde). Si in India se vorbesc cateva mii de limbi (!), dintre care 15 oficiale (plus engleza) si se manifesta in unele regiuni tendinte separatiste (uneori chiar armate). Avantajul Indiei – in masura sa atenueze aceasta uluitoare diversitate – este o veche istorie, un sistem federal destul de suplu si o ideologie nationala, dispunand de o anume traditie si coerenta, care si-a trecut probele in confruntarea cu colonialismul britanic. Alt mozaic este Indonezia (succesoare a Indiilor olandeze), care se pretinde stat national unitar si pune un accent deosebit pe nationalism; in fapt reuneste sute de grupuri etnice, limbi si dialecte, ca si traditii istorice si culturale foarte diferite. Islamismul (aproape 90% din numarul locuitorilor) reprezinta intr-adevar un liant, dar nici crestinii, indeosebi catolici, nu sunt putini (cam o zecime din populatie), iar disensiunile se manifesta si pe teren religios.

Lumea intreaga a fost castigata. Este astazi o lume de natiuni, de state nationale. Cel putin cu numele. Fiindca natiunile nu seamana unele cu altele. Ceea ce le apropie – si le separa – este conditia lor de entitati distincte. In rest, suveranitatea poporului, contractul social, legaturile istorice si de cultura, sa nu pretindem oricarei caste conducatoare asemenea preocupari filosofice. In „lumea a treia” conceptul se dovedeste adesea a fi un simplu instrument de putere, in slujba unei coeziuni mai mult sau mai putin fortate si a dominatiei de grup. Asemenea natiuni pot exploda oricand, fiindca inglobeaza in ele alte natiuni potentiale.

Unde va fi urmatoarea Iugoslavie? Pe langa constructiile politice improvizate, din lumea a treia, colosi precum Rusia sau China pot rezerva surprize, cu consecinte planetare pe masura. Istoria Chinei este o succesiune nesfarsita de dezmembrari si unificari. Va fi reusit comunismul, aliat cu nationalismul, sa descopere formula unei Chine eterne? Intrebarea, pana la urma, aceasta ramane: se pot transforma imperiile in natiuni? („imperiu”, indiferent de intindere, in sensul de stat compozit). Sau, mai devreme ori mai tarziu, vor exploda? Sau, in sfarsit, se va iesi din logica stricta a natiunii, spre sinteze mai suple si mai dispuse a recunoaste individualitatea fiecaruia?

„Deutschland über alles”: avatarurile modelului german.

In colectia de mitologii politice ale ultimului secol, Germania prezinta cazul cu totul particular al unei dramatice prabusiri de imagine.

A fost in secolul al XIX-lea unul din cele doua mari modele ale redefinirii nationale a lumii. Model nu numai teoretic, dar confirmat printr-o exceptionala reusita: ilustrare a ceea ce poate infaptui o natiune unita si constienta de forta sa. Spre 1900, Germania era tara marii industrii, avea cea mai puternica armata, dar si cele mai renumite universitati si cele mai multe premii Nobel. Mai conservatoare poate decat Franta – modelul concurent – dar si acest refuz al aventurilor ideologice si sociale era parte a modelului, considerat de partizanii sai mai solid decat cel francez. De altfel, nici Franta nu era atat de democratica, ci mai curand conflictuala si instabila; nici impuscarea comunarzilor, nici bonapartista tentativa a generalului Boulanger, nici afacerea Dreyfus nu pot fi considerate simptome de democratie implinita. Dimpotriva, in ce priveste statul si natiunea, sistemul francez era deosebit de rigid: centralizarea „iacobina” a unei tari conduse pana in cele mai mici detalii de la Paris. Germania, ca urmare inevitabila a unei istorii si a unei stari de fapt care nu puteau fi anulate, s-a organizat sub forma unui stat federal (dominat de Prusia, dar pastrand identitatea tarilor componente). Si in aceasta privinta: centralism sau federalism, cele doua modele erau divergente.

Fireste, in unele privinte Germania era mai traditionalista, in altele insa mai moderna. Marea industrie generase o clasa muncitoare numeroasa si organizata. Conservatoarea Germanie avea totusi cea mai puternica miscare socialista din lume (si o miscare socialista inovatoare si in plan teoretic, care a stiut sa se distanteze de utopia marxista). Era si tara care ii integrase destul de bine pe evrei; nimic nu prevestea virulentul antisemitism nazist; Rusia si Polonia erau incomparabil mai atinse de atitudini antisemite, si chiar in Franta unele manifestari de acest gen (celebra afacere Dreyfus, dar nu numai) au fost mai virulente decat in Germania. Fireste, nationalismul german se manifesta din plin, uneori cu note agresive. Dar asa se prezenta nationalismul in Europa cam peste tot (ca sa nu mai vorbim de comportamentul europenilor in afara Europei). Germania a devenit la un moment dat mai vinovata, fiindca era mai puternica, asadar capabila in mai mare masura de acte de forta, si nu fiindca nationalismul ei ar fi fost de esenta diferita, mai „rau” decat al altora. Este drept, teoria germana a natiunii privilegia legaturile de sange. Ea avea un potential rasist. Era insa interpretarea privilegiata in epoca de numeroase ideologii nationale si, constient sau inconstient, exprimata si astazi (pentru multi romani, de pilda, natiunea romana este a celor care au „sange romanesc”; de aici, atitudinea discriminatorie a unora fata de maghiari, tigani . si chiar considerarea dinastiei ca fiind neromaneasca, tot din cauza „sangelui”).

Totul a basculat o data cu 1914. Vina principala pentru declansarea razboiului a apartinut Germaniei, dar intr-un sens bine definit: acela ca nimeni n-ar fi indraznit sa atace Germania, mult mai puternica in raport cu oricare dintre statele europene. Cu alte cuvinte, Germania trebuia sa hotarasca: pace sau razboi? Si a ales razboiul. Altminteri, toata lumea (vreau sa spun „clasa politica europeana”) dorea o confruntare: nici ceilalti nu erau mai pasnici decat germanii, erau doar mai slabi sau mai putin pregatiti, si in consecinta mai prudenti. Intr-un fel, cu totii, la fel de inconstienti, au rasuflat usurati cand a inceput razboiul, aparent singura solutie susceptibila sa rezolve un ghem tot mai incalcit de contradictii.

Apoi, pentru germani toate s-au tinut lant: infrangerea din 1918, criza economica si mai ales de identitate care a urmat, aberatia nazista, cel de-al doilea razboi si prabusirea din 1945. Doua infrangeri in razboaie pentru care porti o buna parte de vina si un regim execrabil precum cel nazist nu sunt argumente in masura sa promoveze o imagine agreabila. Dar aceasta „innegrire”, provocata de o perioada scurta si violenta din istoria Germaniei, a afectat ansamblul interpretarilor privitoare la aceasta tara, la „drumul german” prin istorie. Totul a devenit diferit, suspect, purtator de primejdii. Ceea ce nu este corect ca interpretare, nici echitabil ca atitudine.

Sa zabovim asupra unui exemplu, oarecum anecdotic, dar deloc lipsit de semnificatie, dat fiind ca, in colectia de simboluri nationale, imnul fiecarei natiuni ocupa un loc privilegiat. Imnul german, prea bine cunoscutul Deutschland über alles (la origine o poezie a lui August Heinrich Hoffmann von Fallersleben, Das Lied der Deutschen, „Cantecul germanilor”, adaptata in 1841 unei melodii mai vechi), a cunoscut o denaturare cu totul remarcabila de sens. Aproape s-a generalizat ideea ca „Deutschland über alles” ar insemna pur si simplu, spus direct si cinic, „Germania deasupra tuturor”, cand de fapt sensul de netagaduit este „Germania mai presus de orice” sau „mai intai de toate”. Nu un indemn la expansiune, ci exprimarea sentimentului absolut banal care defineste orice ideologie nationala, acela al suprematiei natiunii asupra oricaror altor valori sau interese. Si pentru patriotul francez, Franta este mai presus de orice, si Romania mai presus de orice pentru roman. Ce conteaza, nationalismul german a devenit suspect (poate ca totusi cuvintele ascund ceva, au dublu sens . ), asa ca strofa, prima strofa a compozitiei, ca si a doua de altfel, a fost eliminata (intonandu-se astazi imnul doar pe cuvintele ultimei strofe). Ce altceva mai spune textul incriminat? El traseaza limitele spatiului german, in termeni care nu cuprind nici o exagerare flagranta, raportati la datele secolului al XIX-lea (inclusiv austriecii fiind tratati ca germani, cu totul natural: ei nu au iesit de bunavoie din Germania, ci au fost dati afara de Prusia, cand aceasta a infaptuit unitatea germana sub patronajul ei.). Asadar, „Von der Maas bis an die Memel, Von der Etsch bis an den Belt”, ceea ce, in traducere, inseamna de la Meuse (Maas) – fluviul care, paralel cu Rinul, margineste spre vest teritoriul german – la Memel, orasul ultim din Prusia orientala (detasat de Germania prin pacea de la Versailles, incorporat Lituaniei in 1923), si de la Adige, fluviul care strabate Tirolul de Sud – revenit Italiei in urma primului razboi, dar cu majoritate germana si astazi – la stramtoarea Belt, din dreptul provinciei Schleswig, teritoriu disputat intre Germania si Danemarca. Este o formula de incadrare, deloc scandaloasa in epoca (astazi desigur nu mai corespunde, fiindca Germania „s-a micsorat”), asemanatoare cu mai succinta sintagma romaneasca: „De la Nistru pan'la Tisa”. Si ce mai zice cantecul? Enumera valorile nationale tipice, care ar fi: „Deutsche Frauen, deutsche Treue, Deutscher Wein und deutscher Sang”, pe romaneste: „femeile germane, credinta germana, vinul german si cantul german”.

Aceasta poezioara, de un nationalism idilic, fara zanganit de arme (departe ca ton de inversunarea din Doina lui Eminescu), a ajuns sa fie considerata un soi de monstruozitate! In schimb, imnul Frantei, „La Marseillaise”, este perceput ca un cant al libertatii, democratiei si demnitatii umane. Pe alocuri el suna cam asa: „Entendez-vous dans les campagnes Mugir ces feroces soldats?

Ils viennent jusque dans nos bras Egorger nos fils, nos compagnes!

Marchons! Marchons!

Qu 'un sang impur Abreuve nos sillons!”

(„Auziti, in campii, cum mugesc acesti salbatici soldati? Ei vin pana in bratele noastre, sa ne ucida fiii si sotiile! Sa marsaluim, sa marsaluim, pentru ca un sange necurat sa ne adape brazdele!”)

Este, evident, la origine, un cantec de razboi. Nimeni nu-i va reprosa lui Rouget de Lisle ca in primavara anului 1792, cand Franta era invadata, a inteles sa-si electrizeze compatriotii cu asemenea cuvinte. Problema este insa ca ceea ce s-a numit mai intai „Cantecul de razboi al armatei de la Rin” a devenit imnul Frantei, imnul unei mari natiuni moderne, al unei natiuni far. In ultimii ani au circulat vorbe ca s-ar pregati o remaniere a textului. Si asta ar fi stupid. Cum sa cenzurezi „La Marseillaise”, o luam asa cum este, ne-am obisnuit cu ea si nu e nici o suparare! Singura suparare sta in folosirea unor unitati de masura cam prea diferite. La o lectura fara prejudecati, „Deutschland über alles” este un imn incomparabil mai „cuminte” decat „La Marseillaise”. Dar asta inseamna intr-un caz valorizarea unei imagini (Franta generoasa), iar in celalalt pierderea de imagine (Germania agresiva).

Pana si politica lui Hitler, iesita din comun prin metodele extreme puse in lucru si prin consecinte, se aseaza in epoca ei pe un teren care nu este exclusiv german. S-a auzit adesea intrebarea cum de au cedat atat de usor democratiile occidentale, garante ale pacii si ale sistemului de la Versailles, in fata santajului nazist (pana in 1939). A fost, desigur, in buna masura, dorinta de pace, lipsa de entuziasm in fata unui nou razboi conferind agresorului un avantaj initial. Dar a mai fost ceva. Occidentalii nu erau chiar convinsi ca impartisera dreptatea in chip indiscutabil. Din punctul de vedere strict al decupajului national, proclamat ca principiu fundamental la incheierea razboiului, Germania, indiferent de persoana lui Hitler, isi avea frustrarile ei justificate (care, de fapt, i-au si permis lui Hitler sa ajunga la putere si apoi, sub lozinca apararii natiunii germane, sa desfasoare o actiune care viza mult mai departe). Atunci cand se creasera „state nationale” din bucati disparate (si am putut constata ca ele s-au prabusit nu doar in urma agresiunii naziste; nu au rezistat propriilor lor contradictii, nu au rezistat pana la urma istoriei), tratarea pe criterii inverse a Germaniei nu putea genera decat o reactie nationalista. S-a mers pana la tentativele franceze de desprindere a Renaniei (vechiul obiectiv al Frantei). Din punctul de vedere german al natiunii, germanii din Sudeti nu aveau ce cauta in Cehoslovacia (problema s-a rezolvat pana la urma prin alungarea lor, dar nu la o asemenea solutie se gandeau nationalistii germani). Cazul austriac nu era inca clarificat: Austria parasise Germania in urma unor conjuncturi istorice si mai mult obligata; acum, eliberata de povara fostului ei imperiu, de ce nu ar fi revenit in comunitatea germana? O aplicare stricta a principiului national, in orice caz in varianta lui germana, ar fi putut duce la o Germanie mai mare si mai puternica in urma infrangerii din 1918 decat inainte! Absurd, fireste, in termeni de politica europeana. Dar aparea o contradictie intre proclamatul principiu al nationalitatilor si combinatiile imaginate de invingatori pentru garantarea echilibrului european (in primul rand prin diminuarea Germaniei). Hitler, in 1938-l 939, nu a pretins decat ca toti germanii sa fie lasati sa traiasca laolalta. Pe un principiu similar se construisera si alte state europene. Din punct de vedere national si cultural nu era mai putin justificata o Germanie oricat de mare decat o Iugoslavie. Era mai putin oportuna politic . , dar faptul ca Germania ar fi devenit prea puternica insemna invocarea unui motiv de cu totul alta natura. Pana la urma s-a cedat in fata unor argumente care isi aveau logica lor, conforme cu doctrina nationala invocata in epoca.

Obiectivul urmator al lui Hitler – telul sau fundamental, rezolvarea problemei germane nefiind decat prima etapa – a fost crearea unui intins imperiu. O asemenea extindere a proiectului depasea cu mult nationalismul german traditional, preocupat strict de adunarea laolalta a teritoriilor germane, a tuturor teritoriilor germane. (De remarcat insa ca in intreaga Europa Centrala si de Est existau „insule” germane, urmare a unei indelungate colonizari inceputa in Evul Mediu si incheiata in secolul al XIX-lea: din Ungaria, Transilvania si Banat pana in tarile baltice si, mai departe, in Rusia, pana pe Volga. Ele cuprindeau peste trei milioane de etnici germani, in ajunul celui de-al doilea razboi mondial. Avangarda a unei expansiuni de mai mare amploare? Pana la urma, colonizare „pierduta”, spre deosebire de colonizarile extra-europene reusite ale altor mari puteri: Spania, Anglia . ) Dar nici acest gen de expansiune nu a fost singular, si nu poate fi reprosat doar Germaniei. Franta il practicase cu un secol in urma, sub Napoleon. Rusia il urmarea constant, de la Petru cel Mare, si chiar mai dinainte: imensul imperiu rus este rezultatul palpabil al unei politici consecvente. Anglia si Franta, chiar si unele tari vest-europene mai mici, gasisera teren aproape nemarginit de expansiune in spatiile extra-europene. Febra generalizata a coloniilor (si sentimentul unei ramaneri in urma la acest capitol) a atarnat greu in decizia Germaniei de a face razboi in 1914. Si Statele Unite sunt rezultatul unei expansiuni. Expansionismul, ca si nationalismul, de altfel strans legate, apartin unei stari de spirit, si nu sunt proprii Germaniei. Fata de Germania wilhelmiana, obsedata de modelul imperial englez, dominant in epoca, acela al unui sistem colonial, Hitler, in conditiile declinului Angliei si ascensiunii Statelor Unite la rang de prima putere, a optat pentru un model de factura celui american.2 Cu alte cuvinte, nu un imperiu colonial, ci un cat mai amplu imperiu continental.

De fapt, privind in ansamblu problematica epocii, cei trei agresori (Germania, Japonia si Italia) nu au facut decat sa forteze aplicarea, si in interesul lor, a unor modele imperiale practicate deja de multa vreme de puterile care pornisera mai repede la drum: solutia continentala (Statele Unite si Rusia), solutia coloniala (Anglia si Franta). Germania a preferat-o pe prima, Japonia pe cea de-a doua, in timp ce Italia a incercat un sistem mixt, continental-colonial (invocand antica stapanire mediteraneana a Romei). Modelul colonial nu era integrator in sensul national al termenului; el ignora totodata potentialul national al unor culturi considerate de rang inferior. Modelul continental aspira insa la omogenizare in beneficiul unei culturi dominante, asumandu-si asadar o misiune nationala. Imperiile sunt totusi alcatuiri prea mari si prea complexe pentru indeplinirea perfecta a unei asemenea misiuni. Si in Statele Unite s-au pastrat culori si nuante de tot felul, tara nu a devenit in totalitate anglo-saxona si protestanta, asa cum arata la inceput „modelul ideal”. Nici rusificarea practicata in Rusia nu a putut merge pana la capat. Asa stand lucrurile, curatirea etnica a teritoriului putea intr-adevar sa tenteze . Se adauga, in cazul Germaniei, principiul pur rasist: nu germanizarea celorlalti, ci spatiu liber pentru colonistii germani.

Cert este ca sunt pasaje in scrierile lui Hitler din care rezulta admiratia lui pentru America, inclusiv pentru elitismul rasial al unei tari edificate de o elita nordica. Misiunea dictatorului nazist era cu siguranta mai grea. Statele Unite se extinsesera pe seama unor comunitati dispersate si primitive de indieni, pe cand germanii aveau in fata populatii dense si state constituite. Oricum, acesta a fost proiectul, care, materializat, ar fi insemnat o constructie politica impinsa pana departe, peste Polonia, in stepele rusesti, teritorii golite de populatia lor (prin expulzare sau exterminare) si colonizate cu germani. Doar o asemenea Germanie, si nu, marea„ dar totusi mica, la scara planetara, Germanie infaptuita de Bismarck, ar fi putut concura, la egal, cu Statele Unite ale Americii. Ar fi fost in plus, spre deosebire de America, o mare comunitate etnic omogena, reunind indivizi de aceeasi rasa. Nebunesc proiect, fireste, si criminal pe deasupra. Prins insa intr-un sistem ideologic si de reprezentari care, inca o data, nu este exclusiv german (chiar daca impins de Hitler la extrem), ci a apartinut unei lumi si unei epoci. Nationalism, expansionism, elitism, rasism – aceasta a fost lumea moderna (care pana la urma nu putea sa nu genereze si un caz extravagant ca Hitler). Anihilandu-i pe indieni, America a reusit acolo unde Hitler a esuat. Si tot in Statele Unite, legi rasiale (discriminatorii nu la adresa evreilor, dar a negrilor) se mentineau nu numai in vremea lui Roosevelt, contemporanul si adversarul lui Hitler, dar inca vreo doua decenii si dupa razboi (in ciuda universalei denuntari a rasismului nazist). Cat despre tratamentul rezervat „elementelor indezirabile” (categorie prin excelenta elastica), un alt contemporan al lui Hitler, francezul Alexis Carerl, medic ilustru, laureat al premiului Nobel, recomanda cu nonsalanta camerele de gazare. Hitler a fost ceea ce a fost, el mai intai, dar a fost si produsul unei mentalitati, destul de larg impartasita.

Germania a intrat asadar in carantina, si pentru multa vreme. Orice miscare a inceput sa-i fie urmarita cu atentie, sa nu reinvie cumva militarismul german si setea de putere (in timp ce lumea si-o imparteau altii, nu germanii!). Reunificarea din 1990 numai entuziasm nu a starnit; chiar Franta – devenita, dupa un lung sir de conflicte, cel mai apropiat aliat al Germaniei, dar neuitand cu totul trecutul – a privit cu reticente refacerea unitatii germane. Germanii insisi, educati in spiritul recunoasterii propriei vinovatii (ceea ce este corect), nu indraznesc sa spuna prea multe despre nedreptatile flagrante care li s-au facut. Dintre acestea, in primul rand, restrangerea spatiului national german prin evacuarea a circa 12 milioane de oameni (trei milioane din Cehoslovacia, opt milioane din teritoriile care au revenit Poloniei, la care se adauga jumatate de milion din Iugoslavia – intreaga populatie germana a Voivodinei, si alte cateva sute de mii din Ungaria si Romania). Despre soarta „insulelor germane” din Uniunea Sovietica sa nu mai vorbim (de altfel, nu singure in discutie; popoare intregi au fost deportate de Stalin, printre care tatarii si cecenii). A fost cea mai mare purificare etnica din istoria Europei, mult superioara prin numarul celor deplasati atat de mediatizatelor purificari recente din Bosnia si Kosovo. Memoria este selectiva, cu atat mai mult cand este canalizata politic.

Germania a fost redusa teritorial pentru a i se mai scadea din putere. Evolutiile recente nu mai privilegiaza insa spatiul, ci densitatea de forta umana si tehnologica. Sub acest aspect, Germania „mica” de astazi (357.000 km2) nu este prea departe de puterea pe care o atinsese marea Germanie (540.000 km2) de la 1900. (In termeni demografici, de remarcat ca la 1800 Franta era mai populata decat spatiul german; raportul se inverseaza de pe la 1850, ajungand 7 la 4 in favoarea Germaniei in preajma primului razboi mondial; astazi este cu putin peste 8 la 6, tot in favoarea ei. Germania se prezinta detasat ca prima putere economica a continentului; Franta, situata in a doua pozitie, are un produs intern brut care reprezinta 70% din cel german.) Incep sa se auda voci care spun ca, din interiorul uniunii europene, si in mod pasnic, prin suprematie economica, Germania va fi capabila sa obtina ceea ce nu a reusit din afara, prin razboi. Cat timp vor mai dura complexele germane? Dar cat timp vor mai dura si complexele altora fata de Germania?

Nu numai germanii au remuscari. Si celelalte mari puteri vest-europene si-au facut autocritica, cel putin la capitolul colonialismului si rasismului. Doar societatea americana pare atinsa cu totul superficial de asemenea probleme de constiinta. Nici indienii, nici negrii, nici Hiroshima nu afecteaza buna constiinta a Americii, credinta – de tip mesianic – in dreptatea istoriei americane si a modelului american. Este natiunea cea mai sigura de valorile ei si de rolul ei in lume. Si aceasta, nu in mai mica masura decat puterea efectiva economica si militara, sustine si explica dimensiunea actuala a Statelor Unite si procesul in curs de americanizare a planetei.

Principii concurente.

Se intelege ca fiecare comunitate nationala in parte si lumea in ansamblu sunt mult mai complexe decat imaginea care rezulta din evocarea mitologiilor nationale. Secolul al XIX-lea, epoca de referinta a natiunii, a fost si o epoca de pronuntate divizari si confruntari sociale, definind un tablou cu totul opus idealului afirmat de coeziune nationala. Natiunea fusese o arma indreptata impotriva ordinii aristocratice, prin excelenta ierarhizata si compartimentata. Dar lumea care a rezultat din acest asalt, lumea burgheza, nu a insemnat catusi de putin atenuarea discrepantelor si inegalitatilor sociale; intr-o prima faza acestea au cunoscut chiar o accentuare (ca urmare a revolutiei industriale, acumularilor de capital, „dezradacinarii” unor largi categorii). Nobilul era adesea mai aproape de taranii lui decat capitalistul de muncitori. In toate privintele modernitatea producea diferentieri si noi ierarhii; corpul social devenea tot mai complex si mai greu de strunit. Ceea ce explica, dupa cum am mai aratat, consolidarea institutiilor statului si asezarea ideologiei nationale, ca religie a unitatii, peste diviziunile sociale. Cu cat o societate este mai conflictuala, cu atat este mai inclinata sa-si gaseasca solutii de unitate pe masura divergentelor.

Burghezul tip al secolului al XIX-lea este o persoana care ii priveste foarte de sus pe ceilalti. Are si de ce: conditia lui materiala si intelectuala i-o permite, chiar i-o pretinde. Tot mai accentuata in realitate, fisura sociala capata proportii impresionante in imaginar. Cesare Lombroso, teoreticianul „omului criminal”, nu se sfia sa scrie fraze precum aceasta: „Diferenta este foarte mica, uneori nula, intre criminal, omul din popor fara educatie si salbatic.” Discriminarile sociale isi adaugau uneori o tenta biologica, secolul al XIX-lea fiind nu numai secolul natiunii si al istoriei, dar si al evolutionismului si selectiei naturale. Datele biologice ale claselor de jos pareau a deveni tot mai defavorabile: mizeria, bolile, alcoolismul loveau fara crutare in aceasta zona a societatii. H. G. Wells, mergand pana la ultimele consecinte ale unei asemenea logici, profetiza bifurcarea omenirii in doua specii distincte (ambele la fel de respingatoare!) descendente din bogatii si saracii epocii lui. Cam departe de proiectul national!

Nici cei care priveau de jos nu intelegeau sa fie mai tandri. Lupta de clasa este un concept la fel de tipic pentru epoca moderna ca si natiunea. Erau doua viziuni paralele si aparent inconciliabile asupra prezentului si viitorului. Proletarii n-au patrie, proclama la 1848 Manifestul Partidului Comunist. Lor nu le ramane decat sa se uneasca intre ei, impotriva asupritorilor. Si nu numai in interiorul fiecarei natiuni, ci la scara intregii planete: „Proletari din toate tarile, uniti-va!” Miscarea socialista, institutionalizata nu doar in partide, nationale„, dar si prin cele doua Internationale succesive (1864 si 1889), a fost, pana la primul razboi mondial, cea mai bine fundamentata teoretic si cea mai ampla alternativa la ideologia „burgheza” a natiunilor. Violenta trebuia canalizata altminteri: nu razboi, ci revolutie. Socialistii au anuntat fara echivoc ca se vor opune unui razboi intre natiuni (in care asupritii s-ar omori intre ei, varsandu-si sangele spre folosul celor bogati si puternici). Cu atat mai semnificativ a fost deznodamantul din 1914. Socialistii germani si francezi (cele mai puternice partide socialiste din lume, cu reprezentare importanta in parlamentele celor doua tari) au votat creditele de razboi, situandu-se fiecare de partea propriei burghezii nationale si impotriva tovarasilor de lupta de alta nationalitate. Natiunea, ca ideal, si poate si mai mult statul national, ca realitate constrangatoare, au triumfat in fata principiului internationalist. Si acolo unde socialismul a esuat, ce sansa putea sa aiba ideea Statelor Unite ale Europei, conturata de pe la 1900 si sustinuta de un numar restrans de entuziasti? (Ea prefigura insa evolutii ulterioare.) In raportul sau cu ideologia nationala, comunismul a repetat oarecum traiectoria anterioara a socialismului. El s-a nascut din reactia acelor socialisti care nu acceptasera pactizarea cu dusmanul de clasa si tradarea idealurilor revolutionare. Au urmat revolutia bolsevica din 1917 in Rusia, revolutii esuate in alte tari, si intemeierea, in 1919, a Internationalei a III-a (comunista). Dar internationalismul proclamat s-a pus repede – si in mod inevitabil – in slujba singurei tari unde revolutia triumfase, si anume Rusia sovietica. La inceput cel putin formele au fost pastrate, dar de prin anii '30 s-a dezvoltat un nationalism rus de o rara virulenta. Tarile intrate apoi in orbita sovietica au imbratisat, evident, internationalismul, ceea ce corespundea atat teoriei cat si intereselor Moscovei. Cu timpul insa comunismul a capatat peste tot tente nationale, mai mult sau mai putin pronuntate (cu manifestari extreme in tari precum Albania, Romania sau Coreea de Nord); chiar o tara ca Republica Democrata Germana, simpla bucata detasata din Germania, a incercat spre sfarsit, in lipsa altor argumente convingatoare, sa-si defineasca o identitate istorica si nationala. Esuand in plan economic, si mai ales in planul materializarii iluziilor atat de seducator infatisate teoretic, comunismul trebuia sa mizeze pe ceva pentru a mai avea un sens, pentru a-i tine pe oameni strans uniti in jurul unui proiect, si nu mai putin pentru a acoperi raul dinauntru denuntandu-l pe cel din afara, si acel ceva a fost, evident, solutia miracol a epocii moderne: nationalismul. Performanta cu totul remarcabila: ideea nationala a triumfat pana si asupra comunismului, cu alte cuvinte asupra celei mai bine structurate si mai ambitioase dintre ideologiile moderne!

Orice ideologie, de altfel, orice religie, orice filosofie prezinta caracter transnational, vehiculeaza mesaje care se vor universaliste. Acesta este paradoxul natiunii, care s-a impus peste toate, comprimand nepotrivirile in interior si atenuand in afara criteriile de solidaritate. Si totusi, marile confruntari ale ultimului secol au cuprins o doza crescanda de ideologie, alta decat nationala. Primul razboi mondial a fost efectiv un razboi intre natiuni. Al doilea razboi a juxtapus insa si a combinat traditionala infruntare de tip national cu conflictul dintre principii aspirand la universalitate: democratie, comunism, fascism . O revenire la psihologia cruciadelor, la razboiul purtat pentru credinta, impotriva celor de alta credinta: pentru unii, „cruciada impotriva bolsevismului”, pentru altii, dupa expresia lui Eisenhower, „cruciada in Europa” a democratiilor. Colaborationistii din teritoriile ocupate de germani – Franta de la Vichy este un bun exemplu – nu au colaborat doar din lasitate sau din interes; multi dintre ei au crezut in dreptatea cuceritorului si i s-au alaturat, din ostilitate fata de democratie si fata de comunism (tradandu-si patria, potrivit eticii nationale). La fel au procedat si comunistii, mergand cu Uniunea Sovietica, indiferent de interesele tarii lor. Fireste, si Germania, si Italia urmareau, cat se poate de deschis, obiective pur nationale; chiar Stalin a pus surdina luptei de clasa, pentru a stimula patriotismul rus (si a netezi alianta cu Occidentul). Dar peste toate plana o filosofie, sentimentul ca civilizatia se afla la rascruce si ca a venit momentul optiunii pentru o varianta sau alta de viitor. Cel mai mare macel al tuturor timpurilor a fost un razboi filosofic.

Dupa razboi, natiunile nu si-au mai putut recupera splendida si anarhica lor independenta de dinainte. Polarizarea lumii in doua blocuri opuse – Occidentul democratic si „lagarul comunist” – a amplificat forta ideologiilor transnationale. Pentru prima data dupa atata vreme natiunile trebuiau sa asculte de principii aflate mai presus de ele. Cel mai unificator dintre acestea, comunismul, a esuat insa pana la urma in tentativa de unificare (istoriei ii place uneori sa se joace, decizand rezolvari cu totul opuse celor scontate). A esuat si miscarea zisa de, nealiniere„ a tarilor din „lumea a treia„ care, incepand din anii '50, si-a propus sa prefaca lumea bipolara intr-o lume „tripartita”; lipsite de resurse materiale si de coeziune ideologica, minate de disensiuni de tot felul, in interior si in afara, aceste tari ajung cu greu sa-si gestioneze propriile probleme, dar sa infaptuiasca o veritabila coordonare supra-nationala! Asa incat, dupa evaporarea iluziilor, o buna parte a lumii a recazut in nationalism si in genul de confruntari caracteristice acestuia. Singura detasare semnificativa este a lumii occidentale. Europa Occidentala, plus Statele Unite si Canada, formeaza, de la razboi incoace, un complex economic, politic si cultural bine structurat, in care disensiunile minore nu mai au nimic in comun cu dramaticele conflicte de altadata. In acest caz natiunile s-au aliniat unui set de valori comune, proces usurat fara indoiala de faptul ca toate apartin aceleiasi civilizatii: civilizatia occidentala. Chiar atunci cand se delectau varsandu-si sangele, semanau totusi destul de bine intre ele, mai mult chiar decat le placea sa creada. Acum, aerul lor de familie a devenit si mai pronuntat.

Legaturile transnationale au fost si sunt de tot felul, la toate nivelurile. Intelectualii Evului Mediu, in Europa catolica si „latina”, alcatuiau o „internationala”. Inca si mai mult in Europa „franceza” a secolului al XVIII-lea. Multiplicarea domeniilor intelectuale, adancirea specializarii si progresul necontenit al comunicatiilor au stimulat si inmultit solidaritatile de breasla peste frontiere care nu au cum sa separe preocupari de sine statatoare in variante nationale distincte. Un paleontolog, sa zicem, francez, german sau rus, se identifica mai intai cu natia lui sau cu comunitatea stiintifica careia ii apartine? Este doar un exemplu simplu luat la intamplare. Identitatea fiecarui individ cuprinde o multime de date. Politia de frontiera se multumeste cu cele cateva, inscrise in pasaport: numele, data si locul nasterii, cetatenia si trasaturile fizice, asa cum apar in fotografie. In fapt, seria elementelor esentiale care definesc o persoana este mult mai cuprinzatoare. Ea inregistreaza mai intai codul genetic al fiecaruia, care ne face de la bun inceput sa fim altfel decat semenii nostri (altfel, si in acelasi timp, totusi, la fel), apoi multiplele cercuri de sociabilitate in care ne aflam prinsi: familia, categoria sociala, educatia, profesia . pana la natiune si, mai departe, la intreaga umanitate. Faptul ca, din atatea conditionari si incadrari posibile, s-a desprins la un moment dat una singura, natiunea, si s-a asezat cu mult deasupra celorlalte, este istoriceste explicabil, dar ramane nu mai putin o maniera excesiva de a rezuma nesfarsita si eterogena realitate a lumii si a omului intr-o unica formula cu pretentii de absolut.

Astazi, incotro?

In materie de mitologie nationala, semnalele care se recepteaza astazi sunt contradictorii. Ele indica, pe de o parte, o retragere, pe de alta parte, coagularea unor noi natiuni, deloc dispuse sa renunte la partea lor de istorie nationala. Ca in atatea randuri, Europa se constituie iarasi in laborator. Apusul incearca solutia postnationala, in timp ce Rasaritul este strabatut de tendinte contradictorii, impartit intre orientarea proeuropeana, reminiscente imperiale (in spatiul ex-sovietic), manifestari nationaliste, inclusiv constituirea de noi state „nationale”, mergand chiar pana la razboaie cu caracter national (Bosnia, Kosovo, Transnistria, Cecenia). Dar si printre candidatele la Uniunea europeana doza de nationalism este cu siguranta mai mare ca in Occident (cazul Romaniei, dar si al Ungariei, al Slovaciei . ). In aceste conditii, unitatea Europei, a intregii Europe, nu se va infaptui prea usor: cum sa sustii o constructie pe principii nu tocmai coerente?

De remarcat insa mai intai evolutia Occidentului. Occidentul a inventat nationalismul. Ca si rasismul. Si tot Occidentul, dupa al doilea razboi mondial, a decis ca trebuie schimbata directia cu o suta optzeci de grade. Acelasi Occident priveste uimit la excesele nationaliste ale altora, care nu sunt de alta natura, nici mai grave, decat propriile sale excese pana in urma cu cateva decenii.

Ceea ce se petrece in Occident nu este in fond stergerea sentimentului national, ci echilibrarea lui prin alte valori care nu-i mai sunt subordonate. Daca intelegem natiunea ca principiu dominant, fara rival, atunci intr-adevar ne aflam in plina faza de demolare a edificiilor nationale si de intocmire a unor noi structuri.

Valorizarea individului este unul dintre principiile concurente cele mai caracteristice. Intre drepturile omului si indatoririle lui, accentul cade astazi, mai apasat, pe prima parte a acestui ansamblu. A muri pentru patrie a incetat sa para un lucru chiar atat de nobil sau de la sine inteles. Cu atat mai mult cu cat in numele Patriei (care nu vorbeste niciodata!), elita politica, un guvern sau altul, si-au angajat nu o data natiunile in conflicte care s-au dovedit rau inspirate. Cati tineri francezi au murit „pentru Patrie” in Indochina si in Algeria, cati tineri americani in Vietnam! Astazi se stie ca au murit degeaba. Opinia publica nu mai este dispusa sa tolereze un asemenea dispret pentru individ, asociat cu un cult exagerat pentru o idee abstracta. (A evoluat si strategia elitelor; marile jocuri de astazi nu mai sunt militare, ci economice, si ele nu cunosc frontiere.) Alegerea lui Bill Clinton ca presedinte al Statelor Unite in 1992 a marcat o premiera: candidatul castigator al cursei pentru Casa Alba se sustrasese serviciului militar, si chiar in perioada delicata a razboiului din Vietnam. Contracandidatul sau, presedintele in functie, George Bush, era, dimpotriva, un erou al razboiului din Pacific. Dar laurii castigati atunci nu i-au mai folosit, si nici laurii mai recenti ai razboiului din Golf. America a decis ca altele sunt prioritatile; printre ele nu figura, in randul intai, eroismul pe campul de batalie. In Franta s-ar putea sa se mearga chiar mai departe: primul-ministru Lionel Jospin a lansat ideea reabilitarii soldatilor francezi executati pentru dezertare sau nesupunere la ordin in timpul primului razboi mondial. Au fost multi: ce exemplu mai bun se putea da pentru revigorarea unei armate obosite decat impuscarea sumara a oamenilor? De altfel, asemenea dispute nu-si vor mai avea in curand rostul. Armata inventata de natiune este pe cale sa-si incheie misiunea istorica; aducerea tuturor „copiilor patriei” sub arme lasa locul unei armate de profesionisti. Este una dintre „pierderile” cele mai simbolice pe care le inregistreaza conceptul traditional de natiune.

Mai sus de individ (nu insa mai presus), dar tot la un nivel mai apropiat de oameni decat abstracta natiune, comunitatile locale, regiunile si minoritatile sunt acum obiectul unui interes crescand. In ritmuri diferite si cu intensitati diferite, Europa se regionalizeaza si se federalizeaza. Intr-o Spanie proclamata „unita si indisolubila” fiinteaza saptesprezece regiuni autonome. Scotia, ramasa in cadrul Marii Britanii, a devenit aproape un stat, cu majoritatea atributiilor de rigoare. Belgia s-a federalizat, restructurandu-se potrivit celor doua comunitati lingvistice: flamanda si valona. Si in Italia sunt autonomii regionale. Chiar Franta, campioana centralismelor de tot felul, a sfarsit prin a reintroduce sistemul regiunilor, abolit de Revolutie si inlocuit cu departamentele, artificial create si dependente direct de guvern; acum cele doua structuri coexista, ceea ce ilustreaza o descentralizare moderata, remarcabila insa pentru o Franta atata vreme reticenta fata de orice diminuare a functiei conducatoare a Parisului. Cat despre minoritati, pana nu de mult atasate proiectelor nationale respective si devenite aproape invizibile, problematica lor a inceput sa capete contur, diversitate si adesea un grad de urgenta. Unele au atins gradul de recunoastere al unor adevarate natiuni: Scotia sau Catalonia, de pilda. Sunt si confruntari violente: in Tara Bascilor sau in Irlanda de Nord. Nici in Franta, tara maximei omogenizari, culturile traditionale nu s-au destramat cu totul. Corsica – zona minoritara cea mai putin erodata – este pe cale de a obtine un anume grad de autonomie. Ceilalti – bretoni, basci, catalani, provensali – manifesta mai curand o nostalgie folclorico-lingvistica, susceptibila in fond de a imbogati si diversifica ansamblul francez (nelipsind nici actiunile mai radicale ale unor autonomisti totusi relativ izolati). Peste toate, se constata o schimbare de mentalitate, vointei asimilatoare succedandu-i tentatia autenticitatii culturilor locale. Se contureaza, de altfel, ca reactie la globalizarea in curs, ca si fata de primejdiile unei civilizatii tehnologice rupta de natura si poluata – in acord in aceasta privinta cu actuala sensibilitate ecologica – o noua mitologie, a entitatilor mici, la scara umana, capabile sa armonizeze traditia cu modernitatea.

Minoritatilor autohtone li s-a adaugat, mai ales in ultimele decenii, un nou tip de minoritati. Sunt valurile de imigranti. Asimilarea lor se anunta cu atat mai dificila cu cat, mai ales in cazul celor veniti din Asia si Africa, deosebirile culturale, inclusiv religioase, sunt un obstacol greu de depasit. In Germania traiau in preajma anului 2000 peste doua milioane de turci, 1.300.000 de iugoslavi si aproape 300.000 de polonezi. Franta, potrivit datelor din 1990, numara 3.600.000 de straini, la care se adaugau aproape 1.800.000 de francezi naturalizati, cu alte cuvinte peste 5 milioane de persoane de origini diverse, cam o zecime din populatia tarii (dintre acestia un mare numar de islamici din Africa de Nord: in prezent circa 1.400.000 de algerieni, marocani si tunisieni, inregistrati ca straini, pe langa cei deveniti intre timp cetateni francezi). Un asemenea amalgam etnic si cultural pune intr-o lumina aproape ironica efortul de omogenizare nationala, caruia i s-au consacrat atatea generatii. Si tendinta se accentueaza, stimulata pe de o parte de declinul demografic si de bogatia Occidentului, pe de alta parte de expansiunea demografica si de saracia celei mai mari parti a planetei. Este cel mai mare amestec etnic si cultural care se petrece in Occident dupa caderea Imperiului Roman.

In ansamblu, societatea de astazi, supusa unor teribile presiuni uniformizatoare, nu din partea ideologiei nationale, ci a vietii moderne in genere, cu tot arsenalul ei standardizat de tehnologii si comportamente, tinde sa promoveze pe cat posibil individualitatea de grup. Pana la urma, orice comunitate este alcatuita numai din „minoritati”. Nici un individ si nici un grup nu sunt indreptatiti sa vorbeasca in numele tuturor. Procesul mondial de globalizare si tendinta compensatoare de marcare a distinctiilor in interiorul fiecarei comunitati erodeaza, ambele, in egala masura, fortificatiile, candva aparent inexpugnabile, ale citadelei nationale.

Deasupra acestor noi realitati si mituri, se afla, fireste, Europa, proiectul unificarii europene. Ritmul constructiei ii poate dezamagi pe entuziasti, dar nu confirma nici previziunile sceptice. Incetul cu incetul, Uniunea Europeana progreseaza. Ea dispune deja de o putere executiva si de un parlament (unde, semnificativ, deputatii nu se grupeaza pe nationalitati, ci potrivit familiilor politice), cu atributii limitate, insa in curs de extindere. Majoritatea alegatorilor din tarile membre se pronunta chiar pentru adoptarea unei constitutii europene, pentru o armata europeana si pentru alegerea unui presedinte al Europei prin vot direct. Dar pasul cu adevarat decisiv a fost abandonarea monedelor nationale in favoarea monedei unice europene, „euro”. Importanta economica-financiara a acestei revolutii monetare este cat se poate de evidenta, dar nu mai putin impactul sau simbolic. Drapelul si moneda sunt cele doua simboluri ale oricarei natiuni moderne. Germania fara marca, Franta fara franc sau Anglia fara lira sterlina (insa englezii nu au aderat inca la proiect) nu mai sunt intru totul Germania, Franta si Anglia. Se declanseaza astfel o evolutie, care poate fi ireversibila, spre depasirea faptului national.

Pe de alta parte, nimeni nu are cum sa prevada forma finala a constructiei, nici ritmul efectiv al implinirii ei. Va fi o Europa de natiuni sau Europa va sfarsi prin a asimila natiunile, devenind ea insasi o mare natiune, asa cum sunt Statele Unite ale Americii? Un sondaj efectuat in preziua alegerilor pentru parlamentul european din iunie 1999 da urmatoarele date cu privire la optiunile exprimate in tarile cu cea mai mare pondere ale uniunii. Pentru o Europa federala se pronunta 28% dintre francezi, in timp ce 56% prefera o Europa a statelor; in Germania cele doua optiuni beneficiaza de acelasi procent, 45%; Italia inclina spre solutia federala, cu 41%, pentru mentinerea statelor pronuntandu-se 31 %; in Anglia, in schimb, doar 23% agreeaza Europa federala, in timp ce 57% sustin varianta confederatiei de state; in sfarsit, belgienii opteaza pentru solutia federala, cu 38% contra 35%.3

Orientarile diferite nu sunt o surpriza. Campioana federalismului este Italia, tara care nu si-a uitat traditiile particulariste si unde statul national si institutiile sale nu s-au bucurat niciodata de prea multa consideratie. Este secondata de Belgia, stat recent federalizat si al carui viitor se anunta incert. La germani functioneaza in egala masura sentimentul unitatii, dar si al diversitatii spatiului german (exprimat in structurile federale), ca si constiinta ca, intr-o varianta sau alta, Germania va juca, prin ponderea ei, rolul principal. Francezii, se intelege, tin la statul lor, cel mai vechi si mai solid dintre statele continentului, iar britanicii isi pastreaza privirea insulara asupra unei Europe la care nu participa decat pe jumatate (sunt si singurii care se pronunta contra unei constitutii europene si contra unei armate europene). In ansamblu, predomina conceptul unei Europe de state, in care natiunile urmeaza sa-si continue o existenta diminuata, dar totusi efectiva. Dar nici scorul Europei federale nu este neglijabil, solutia aceasta pastrandu-si sansele de viitor; s-ar mentine, fireste, spatii lingvistice si culturale distincte, dar cu greu s-ar mai putea vorbi de natiuni. Europa ar deveni o mare Elvetie.

Schimband ce-i de schimbat (iar deosebirile, fireste, sunt esentiale), noua constructie europeana ne duce cu gandul la faza prenationala a istoriei. Europa dinaintea natiunilor era un spatiu extrem de fragmentat, dar si unificat in jurul unor principii politice si spirituale comune: Imperiul (asa cum era el, mai mult fictiune decat realitate), crestinatatea, ca ferment spiritual, limba latina, ca instrument de comunicare a elitelor. Era un spatiu divizat prin nenumarate frontiere si totusi fara frontiere. Apoi a venit Natiunea care a simplificat lucrurile, stergandu-si frontierele interne si adancindu-le pe cele exterioare. Se pare ca revenim acum la sistemul complex al unei lumi in egala masura unificata si fragmentata.

Altfel stau lucrurile in unele zone ale Europei de Est, unde dezmembrarea Uniunii Sovietice si, la scara mai mica, dar cu violenta sporita, a Iugoslaviei a dat nastere la o miscare haotica din care se desprind natiuni mai mari sau mai mici, unele minuscule, altele doar potentiale, si state nationale cu contururi nesigure. Ce poate insemna o natiune bosniaca? Dar una moldoveneasca? Sau, cine stie, una „transnistreana”? Unele solutii se vor confirma, altele nu fac decat sa alimenteze starea de instabilitate. In majoritatea cazurilor este greu de spus cine are dreptate, fiindca „dreptatile” se suprapun si se exclud reciproc. Ajungem iar la paradoxul natiunii: chiar acceptand conceptul abstract, constatam ca nu exista un criteriu unic de decupare, o harta acceptabila pentru toata lumea. Albanezii, net majoritari in Kosovo, sunt in dreptul lor sa pretinda detasarea de Serbia. Dar atunci si Serbia poate sa revendice cu aceeasi indreptatire teritoriile sarbesti care au ramas inglobate in Bosnia si in Croatia. In principiu, responsabilii politici din intreaga lume se pronunta impotriva modificarii frontierelor (a sistemului de la Versailles, amendat la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial). Este un punct de vedere rezonabil, dat fiind ca prima miscare de acest fel ar declansa o avalansa de pretentii, justificate sau mai putin justificate. Ceea ce nu inseamna insa ca actualul sistem este fara cusur. Daca el nu lasa loc unui stat kurd – pentru a alege un singur exemplu din multe posibile – sa fie acest popor condamnat pe vecie sa traiasca impartit intre mai multe state? Sistemele politice sunt conservatoare si asa si trebuie sa fie, fiindca altminteri am trai intr-o lume fluida si nesigura. Dar contradictia dintre exigentele sistemului si revendicarile care se acumuleaza reprezinta o sursa permanenta si periculoasa de tensiuni si de conflicte. Solutia cea mai buna la ora actuala pare a fi cea experimentata in Europa occidentala: unitate supranationala, stergerea frontierelor, regionalizare . Intr-o asemenea mare structura, fara ziduri interioare (unde „minoritatile” vor comunica fara restrictii cu nucleele nationale corespunzatoare), conceptul insusi de minoritate va disparea, fiindca nimeni nu va mai fi majoritar. Europa mizeaza pe multiculturalism si este astfel pe cale sa devina un continent al minoritatilor. Dar ne aflam deocamdata in fata unui proiect ideal, iar experimentul se limiteaza la o parte a Europei.

Paradoxul este ca nici nationalismul pur si dur nu mai pare capabil sa-si asigure propriile obiective. Dimpotriva, stimuleaza disensiunile si accentueaza riscurile dezmembrarii. In regiunile inca dominate de ideologia nationala, contradictiile si infruntarile iau tot mai mult o turnura etnica, chiar tribala, susceptibila de a arunca in aer state-natiuni, concepute formal dupa modelul occidental, dar in fapt extrem de compozite (Balcanii, Africa Neagra . ). Logica nationalismelor conduce astazi spre o lume tot mai faramitata si mai conflictuala. Prin excesele ei, ea pledeaza in fond – ca unica solutie rationala – pentru depasirea divizarilor si confruntarilor de tip national.

Cazul Africii este instructiv, fiindca, dupa cum am vazut, aici ne aflam in fata unei aplicari extreme, mai artificiala ca oriunde, a conceptului european de natiune. Si aici, ca si in Europa, sunt trei mari niveluri: viata locala, natiunea si continentul. Spre deosebire insa de Europa, unde idealul national s-a materializat la un moment dat, in mod convingator, in Africa, desi in grade diferite, se poate vorbi de un insucces. Natiunile n-au reusit sa coaguleze cu adevarat imensa varietate etnica si tribala. Dimpotriva, prin dominatia unora asupra altora, n-au facut decat sa amplifice diferendele care, in atatea randuri, au degenerat in masacre si razboaie civile. Depasirea ideologiei nationale este si in Africa la ordinea zilei, doar ca aici contextul se prezinta mult mai tulbure decat in Europa. Nivelul local este excesiv de faramitat. Regionalizarea Africii nu ar fi acelasi lucru cu regionalizarea Europei: ar risca sa duca mai curand la anarhie decat la echilibru. Pe de alta parte, la nivelul de sus, idealul panafrican, sustinut cu atata ardoare, de cateva decenii incoace, de intelectuali si de lideri politici, nu are nici pe departe coerenta proiectului european. In sens pur material este minat de saracie si de dificultatile interne ale tarilor respective. Dar si mai profund, in sens cultural, Africa Neagra, dincolo de argumentul rasial, nu inseamna o unitate de civilizatie, asa cum totusi este, in ciuda atator divergente si diferente, Europa. Exista o „comunitate europeana” schitata inca din Antichitate, cu siguranta din Evul Mediu, pe cand unitatea umana a Africii este recenta, rezultata din actiunea unificatoare a colonialismului. Pentru Africa poate ca solutia cea mai buna ramane, totusi, natiunea! Cu conditia ca aceasta sa devina credibila si functionala, ceea ce nu este deloc sigur. (Nu numai in Africa, ci pretutindeni, saracia constituie un factor agravant. Nu ea creeaza disensiuni etnice, dar cu siguranta ca le intretine si le amplifica.)

Intr-o lume atat de diversa si cu evolutii atat de contradictorii, actioneaza totusi principii de unitate – mai puternice si mai active ca oricand – la scara mondiala. Gratie comunicatiilor moderne lumea a devenit mica. Se stabilesc legaturi stranse intre oameni aflati la mii de kilometri distanta. Spatiul isi pierde din semnificatie, inca un punct pierdut pentru identitatea nationala, bine delimitata teritorial. Se fac primii pasi spre ceea ce va deveni, poate, o civilizatie planetara. Economia se mondializeaza, nu mai cunoaste frontiere. Reperele tehnologice si culturale comune s-au inmultit. Cand si daca se vor generaliza, vom fi toti o natiune! Greu de spus daca o asemenea ipoteza este utopica sau realista, imbucuratoare sau infricosatoare. Procesul de mondializare poarta, indiscutabil, amprenta Americii. Tehnologia de varf americana cucereste lumea si, o data cu ea, si limba engleza. Cert este ca o limba comuna devine indispensabila, in stadiul actual de apropiere si de intrepatrundere. Cu mai bine de un secol in urma, Zamenhof prevazuse aceasta necesitate si inventase o limba pentru toata lumea: esperanto (in 1887). Solutia lui nu a prins si nici nu mai are cum sa prinda, fiindca „esperanto” care se vorbeste astazi in intreaga lume este engleza. Este un succes atat de masiv incat lasa cu mult in urma greaca antica, latina medievala si franceza secolului al XVIII-lea. Acestea acopereau un spatiu limitat de civilizatie si se adresau segmentului de asemenea limitat al unei elite. Pentru prima data in istoria omenirii, o limba anume, engleza, se vorbeste pe intreg globul si patrunde sensibil si sub nivelul elitelor. Inradacinarea ei este cu atat mai sigura cu cat se prinde strans de tehnologiile moderne de investigare si de comunicare: limbajul informaticii, internetul . Limba Europei, a „Statelor Unite ale Europei” (limba oficiala, de cultura, de comunicare) tinde sa devina tot engleza, evident nu datorita Angliei, care are o pozitie periferica in acest proiect; franceza, germana devin limbi de categoria a doua, in ciuda stralucitei lor cariere. O data cu limba, lumea a receptat si tot felul de valori culturale americane, inclusiv din zona culturii populare, semn al unei patrunderi masive si probabil durabile. Filmul american, muzica americana, coca-cola, restaurantele McDonald's . sunt manifestari si simboluri ale unui tip de civilizatie care a invadat globul. Nu stim unde se va ajunge, fiindca acest proces naste si reactii pe masura. Pe de o parte el tinde spre o unificare a lumii, in spiritul unei culturi dominante, pe de alta parte stimuleaza nationalismele si, in genere, afirmarea identitatilor culturale proprii.

Lumea este prinsa intr-un joc, al unitatii si al dezbinarii. Intotdeauna a fost asa, cu actori diferiti si pe scene diferite. Acum scena s-a extins la intreaga planeta, si toti suntem implicati, ca actori si ca spectatori totodata. Din modul cum se vor infrunta si imbina principiile contrare, va rezulta un viitor sau altul.

Concluzii: despre partile mai bune ale natiunii si unele consideratii despre viitor.

Din tot ce am spus se contureaza o imagine nu prea avantajoasa a natiunii. Este natiunea privita de astazi, si, mai precis, din punctul de observatie al marii uzine de ideologii care este Occidentul. Este, se intelege, si privirea proprie a autorului. M-am lasat cu siguranta atras de latura ironica, perversa chiar, a unei istorii care stie atat de bine sa prefaca mirajele seducatoare in realitati de cosmar. Istoria recenta este in buna masura reluarea la scara mare a povestii lui Frankenstein: proiecte generoase si aparent impecabil intemeiate scapa de sub control si conduc acolo unde nici nu te astepti. Ar trebui din cand in cand sa fie admonestati si filosofii, nu numai executantii politici si militari. Pe de alta parte nici vorba nu poate fi de a extirpa functia specific umana a imaginarului. Se desfasoara, dintotdeauna, un joc, aproape incontrolabil, al plasmuirilor si materializarilor. Am incercat, de data aceasta referindu-ma la natiune, sa atrag atentia asupra potentialului exploziv al acestui joc.

In fapt insa, natiunea poate fi la fel de bine depreciata sau aparata. In istorie, demonstratiile se pot intoarce, fiindca istoria inseamna judecata, inseamna evaluare, cu alte cuvinte cautarea unor sensuri care nu sunt date, ci izvorasc dintr-o diversitate de optiuni. Adesea, un tip de argumentatie si contrariul sau se prind la fel de bine fiecare in propria-i logica. Istoria – nu istoria reala, ci istoria ca reprezentare – este un nesfarsit proces in care, cu totul firesc, acuzatorii, avocatii si judecatorii sustin puncte de vedere distincte si chiar opuse (mai mult chiar, in cazul istoriei, nimeni nu are calitatea de a da sentinte).

Asa incat, ca in orice mare problema istorica, nu este greu sa intoarcem argumentele si sa schitam un tablou mult mai convenabil ideologiei nationale. Fara a relua totul punct cu punct, iata cateva consideratii, susceptibile sa amelioreze o imagine, astazi, nu tocmai stralucitoare.

Mai intai, cu greu am putea concepe altceva decat natiunea, pentru perioada istorica in care aceasta a jucat rolul principal. Modernitatea o pretindea. Intr-o lume care nu mai putea fi tinuta in tiparul marunt al structurilor traditionale, dar nu avea cum sa se lanseze nici in solutii mai ample de unitate, de tip continental sau planetar, natiunea si-a avut momentul ei, partea ei de istorie. Putem sa o raportam la o multitudine de factori care au pregatit-o sau au servit-o. La caile ferate, de pilda, care au structurat spatii economico-politice pana atunci destul de vag conturate. O natiune, printre multele determinari si trasaturi, este si o retea de cai ferate. Din acest unghi, ingust, dar legitim, as fi tentat sa spun ca structurile precedand natiunea corespund unor mijloace de comunicare lente si anevoioase, in timp ce natiunea se incadreaza cronologic epocii cailor ferate, iar postnationalismul, legat de actualul proces de mondializare, internetului. Asemenea unghiuri de analiza pot fi multiplicate si, toate laolalta, sugereaza concluzia inevitabilitatii faptului national. Si atunci, de ce atata zarva?

Apoi, nu este sigur ca relele care se imputa natiunii, cu deosebire intoleranta si intretinerea unor stari conflictuale, nu s-ar fi manifestat si altminteri, cum s-au manifestat dintotdeauna, de cand exista omul si societatea. Natiunea le-a oferit mai curand o justificare, un alibi. Desigur, oamenii se omoara si pentru idei, dar mai adesea ideile ascund strategii de putere. Ele sunt doar invelisul care da un aspect mai nobil unor manifestari instinctuale si unor interese foarte concrete. Pentru toate derapaj ele, nu natiunea ar trebui pusa in cauza, ci omul in genere, si un anume tip de societate si de cultura, o anume faza a istoriei in particular. Natiunea nu putea fi mai buna decat oamenii care au facut-o.

Si ce am fi avut in loc? Este atat de fascinanta lumea dinaintea natiunilor, o lume a structurilor imperiale, a imobilismului social si politic, a unui joc elegant dar steril practicat de o elita restransa, atrasa doar de farmecul puterii si de propriile-i privilegii? Sau poate, cine stie, lumea utopica, pe care ne-o rezerva eventual viitorul, a unei planete unificate in care oamenii ar deveni tot mai asemanatori? Solutia cea mai buna pare de departe o lume alcatuita din comunitati distincte, fiecare cu fondul sau de valori, si din indivizi liberi, inaintand impreuna, in armonie, spre viitor. De-a dreptul idilic! Acesta a fost insa proiectul national! Si atunci, nu abolirea lui, ci ameliorarea functionarii sale, ar fi obiectivul demn de urmarit.

De altfel, tentatia tipic umana este de a vedea mai usor raul decat binele. Cel dintai ne afecteaza direct, celalalt ni se pare firesc si meritat. Pe langa pacate, natiunea a avut totusi si impliniri. Ideea egalitatii dintre oameni, a abolirii privilegiilor, a facut corp comun cu proiectul national; desigur, ca si in cazul natiunii, reusita a fost relativa si discutabila in mai multe privinte, dar progresul, in ansamblu, nu poate fi contestat. Traim astazi intr-o lume nedreapta, totusi ceva mai dreapta si mai deschisa sanselor individuale decat lumea secolului al XVIII-lea. Apoi, atatea comunitati – si este poate meritul principal al ideologiei nationale – au intrat in istorie, si-au facut auzita vocea distincta. O multitudine de culturi, care altminteri s-ar fi mentinut la un nivel folcloric, cu totul secundar, aproape invizibil, au ocupat un loc in cadrul larg al civilizatiei mondiale. Fiecare a avut si are de spus cate ceva in felul sau specific. Natiunile au imbogatit omenirea. Fara ele, lumea ar fi fost infinit mai saraca.

Punctul crucial al discutiei il reprezinta insa nu atat trecutul, cat prezentul si viitorul. In ce priveste un timp apropiat, natiunea isi pastreaza inca atuuri incontestabile. Chiar occidentalii, dupa cum am vazut, cei mai avansati in „postnationalism”, pledeaza totusi, in majoritate, pentru o Europa a statelor, deci a natiunilor. Natiuni „atenuate”, prin extirparea factorilor susceptibili de a genera intoleranta si conflict, dar totusi natiuni distincte. Europa este inca un ideal, natiunea o prezenta efectiva. Sunt mai multe repere nationale in care individul si diversele comunitati se pot recunoaste decat repere europene. Chiar ultimul sondaj la care m-am referit arata ca, votand pentru Europa, alegatorii aveau de fapt in minte problemele propriei lor tari. Sa mai privim o data si bancnotele. Bancnotele nationale au disparut. Punct castigat pentru Europa. Dar parca bancnotelor europene le lipseste ceva. Intr-adevar, nici un chip, nici o scena istorica, doar motive arhitectonice oarecum abstracte. Fiecare natiune apela la marii sai oameni, pentru a marca si mai puternic sensul simbolic si identitar al monedei nationale. Se pare insa ca in cazul Europei nici operatia, aparent simpla, a alegerii catorva mari europeni nu a reusit. Europa nu are inca Panteon, nici veritabila istorie (in masura in care le are, sunt doar juxtapuneri nationale, nu valori sau reprezentari general europene). Cu alte cuvinte, in sens istoric si cultural, Europa nu exista decat prin natiunile ei. Fuziunea acestora nu se va petrece chiar maine.

O data justificata si aparata natiunea, ne putem intreba, totusi, ce va fi in viitor (lasand la o parte viitorul proxim, catre care putem prelungi cu usurinta, si cu mai putine riscuri de eroare, liniile prezentului). Cel mai onest raspuns este ca nu stim, nu putem sti. Istoricul nu are nici o calificare sa vorbeasca despre viitor. De fapt nimeni nu are aceasta calificare. Cu totii investim in viitor, fireste. Altminteri nu am gandi nimic de anvergura si nu am mai intreprinde nimic. Dar ce vor da proiectele noastre ramane ca viitorul sa decida. Istoria previziunilor de acest gen, de la cele mai naive pana la cele care se doresc intemeiate stiintific (a aparut chiar o stiinta numita „futurologie”), dovedeste cu prisosinta ca viitorul se incapataneaza sa fie mereu altfel de cum ni-l imaginam (desi se mai intampla, este drept, data fiind multimea ipotezelor, ca unele, din intamplare, sa se potriveasca). Oricum, o lume atat de preocupata de viitor s-a lasat cam prea des luata prin surprindere de evenimente care astazi ni se par cat se poate de logice si previzibile pe termen scurt (dar nimic nu este mai simplu decat sa prevezi viitorul dupa ce a avut loc, devenind trecut!). In 1973 intreaga economie mondiala s-a dereglat din cauza socului petrolier (ridicarea brusca a pretului de catre tarile producatoare), venit ca din senin, intr-o atmosfera care nu starnea nici un fel de ingrijorari. In 1989 s-a prabusit sistemul comunist; astazi toata lumea spune ca trebuia sa se prabuseasca, dar nimeni nu parea preocupat de asa ceva cu numai cateva luni inainte! Iar 11 septembrie 2001 a picat ca un fulger din cer senin!

Si totusi, ma simt obligat sa-mi asum riscul propriilor opinii. Daca actualele tendinte se precizeaza, mi se pare ca suntem pe cale – cel putin in Europa – sa iesim din era natiunilor. Se va pastra, fireste, o intreaga mostenire, asa cum am mostenit din toate epocile succesive ale istoriei. Vom continua sa traim intr-un cadru care va purta multa vreme insemnele unei culturi nationale si ale unei identitati culturale si istorice. Sfarsitul natiunii nu inseamna sfarsitul elementelor sale constitutive (multe dintre acestea venind de departe, dintr-o epoca anterioara Natiunii: etnie, limba, religie, fara a mai vorbi de acele trasaturi aproape de nedefinit, insa cat se poate de sensibile: marca spirituala a unei comunitati). Dar va veni vremea cand aceste elemente nu vor mai alcatui un ansamblu rigid si exclusiv, strict delimitat de „ceilalti”, si transfigurat intr-un fel de religie. De altfel, chiar logica conflictuala, inca prezenta intr-o buna parte a lumii – ca si la scara intregii planete – pare tot mai putin aliniata modelului national exclusiv. In orice caz, s-a diversificat considerabil. Sunt tendinte centrifuge ale minoritatilor, infruntari religioase, actiuni teroriste provocate de grupuri restranse, disensiuni intre bogatii si saracii lumii, conflicte intre civilizatii . Nici unitatea, nici dezbinarea nu mai joaca in principal cartea natiunii.

Si atunci, natiunea, in sensul strict al cuvantului, nu va fi fost decat o etapa pe lungul drum al omenirii.

SFARSIT

1 Guimbala Diakite, Un peuple, une nation: le Mali, Paris, 1990.

2 Datorez prietenului meu american Philip Eidelberg unele sugestii privitoare la receptarea hitlerista a „modelului american”.

3 Datele sondajului, in revista L 'Express, 10-16 iunie 1999, pp. 44-45.