Home - qdidactic.com
Didactica si proiecte didacticeBani si dezvoltarea cariereiStiinta  si proiecte tehniceIstorie si biografiiSanatate si medicinaDezvoltare personala
referate didacticaScoala trebuie adaptata la copii ... nu copiii la scoala





Biologie Botanica Chimie Didactica Fizica Geografie
Gradinita Literatura Matematica

Carti


Qdidactic » didactica & scoala » literatura » carti
Puntea suspinelor de Michel Zebaco



Puntea suspinelor de Michel Zebaco






Puntea suspinelor































Proiect RI – Colectia 'Michel Zιvaco'

Volumul 1



Capitolul I Serbarea dragostei



Roland! Leonora!

Venetia in acea seara de basm din 5 iunie a anului 1509 aclama doua nume, atat de iubite. Aceste doua nume, Venetia infrigurata le preamarea ca pe niste simboluri ale libertatii. Venetia, induiosata, le binecuvanta ca pe niste talismane de iubire.

O, Venetie! Cat de frumoasa si de curata erai in acea seara de mareata serbare! Cat de mandra iti ridicai fruntea de tanara regina deasupra valurilor, in timp ce pe un cer ca de vis, luna ― acest soare al misterelor ― ratacea prin nemarginire!

Fantastica si sclipitoare de lumini, innebunita de cantari, oras al apelor, in seara asta ― aidoma unui vis de indepartata cetate orientala, tasneste printre imbratisari purpurii si cele doua sute de clopotnite ale sale, turlele, sagetile ei, se lumineaza de rasfrangeri de apoteoza.

Poporul se inveselea

Mii si mii de gondole isi preumbla pe canalul mare melodiile ce le ritmeaza vocile voluptoase ale femeilor, iluminatiile lor ce se misca intr-o misterioasa scanteiere, ca si cum toate stelele firmamentului ar fi coborat sa se odihneasca pe prorele semete.

In piata San-Marc, intre catargele ce poarta ilustrul steag al republicii, se foiesc tinerele fete cu costume batatoare la ochi, luntrasii, marinarii ― tot norodul, tot ceea ce vibreaza, tot ce sufera, tot ce iubeste.

Si e o suprema sfidare in aceasta voiosie uriasa, care vine sa loveasca cu uralele sale palatul ducal tacut, amenintator si posomorat

Colo sus, pe un fel de terasa, in varful vechiului palat, doua umbre se apleaca asupra acestei serbari ― doi barbati strapung toata aceasta bucurie cu privirea urii lor.

Venetia se imbata de dragoste.

Venetia canta ca si cum s-ar ruga. Venetia lasa sa se inalte boarea arzatoare a perechilor sale inlantuite, care, printre binecuvantari naive si urari de vesnica fericire repeta numele Leonorei si al lui Roland!

Caci maine se va celebra logodna celor doi amanti. Maine, in palatul ducal, Leonora si Roland vor schimba solemnul juramant ce si-l fac de doi ani de cand se adora.

Roland! fiul dogelui Candiano, speranta asupritilor! Roland acela care ― se zice ― a facut sa tremure nu numai o data adunarea tiranilor, groaznicul Consiliu al celor Zece si i-a smuls nu numai o victima!

Leonora! Mandria Venetiei, prin frumusetea sa, mostenitoarea renumitei case a Dandolilor, atotputernica inca, cu toata ruina ei Leonora, pe care saracii o numesc Madona Madonelor! Leonora, care iubeste atat de mult pe Roland al ei, incat intr-o zi ea raspunse unui pictor celebru, care o ruga in genunchi sa se lase a fi pictata, ca numai iubitul ei ar putea-o avea trup si in imagine!

Si Venetia terorizata de Consiliul celor Zece, Venetia ce gemea sub jugul unei tiranii fara de frau, sarbatoreste ca inceput al izbavirii sale logodna fiului dogelui si fiicei Dandolilor. Caci aceasta casatorie va fi unirea a doua familii capabile sa se impotriveasca tiraniei neinfranate a celor Zece! Aceasta casatorie va fi, nu se mai indoia nimeni de asta, apropiata ridicare la demnitatea dogala a lui Roland, speranta poporului si a Leonorei, Madona saracilor!

Totusi, la intervale, harmalaia uralelor scade dintr-o data in piata San-Marc, si o tacere nelinistitoare apasa asupra multimii.

Asta pentru ca s-a vazut atunci vreun spion apropiindu-se de trunchiul denuntatori lor, aruncand acolo in graba o hartie, apoi pierzandu-se in bezna.

Ce nume a fost predat razbunarii celor Zece?

— Cine va fi arestat asta-noapte?

— Cine va pieri maine?

Apoi fara veste aclamarile se izbesc mai furioase, mai neimblanzite, de posomoratul palat ducal, in fundul caruia dogele Candiano si sotia sa Silvia tremura de grija fiului lor, inspaimantati de aceasta popularitate, care il arata, care-l preda calaului.

— Doamne! Doamne! sopteste mama ingenunchiata in fata unui mare Crist nepasator, scapa-l pe fiul meu!

Si batranul doge, palid sub halaciuga lui alba, reia in fierbinteala sufletului sau credincios:

— Doamne! daca trebuie ca aceasta bucurie sa fie ispasita, nu ma lovi decat pe mine!

Afara strigatele, sunetele serbarii de dragoste mugesc ca un tunet al revoltei.

Colo sus, pe terasa, doi barbati ascultau cu aprindere. Unul din ei, inalt, cu infatisarea intiparita de o salbatica mandrie, intinde atunci pumnul zbarcit spre multime.

— Urla, popor de robi! Maine vei plange cu lacrimi de sange! Asculta, Bembo! Ii auzi? Ei aclama pe Roland al lor! Ah, numele asta blestemat! Imi sfredeleste creierul! Asculta!

— Aud, seniore Altieri, aud! Si marturisesc ca aceste doua nume al lui Roland si al Leonorei sunt destul de bine imperecheate!..

— Taci! Taci!

— Nu vor fi de maine inainte logoditi unul cu altul? Si peste opt zile casatoria! Este o mareata unire, domnule!

— Blestem al iadului! Mai bine decat sa vad incheindu-se aceasta casatorie, Bembo, ii voi injunghia cu mainile mele!

— O! Urasti deci tare mult pe scumpul vostru Roland?

— Il urasc, pentru ca o iubesc pe dansa! O! Iubirea asta Bembo! Iubirea asta care ma inabusa! Este cu putinta sa sufar ceea ce sufar si sa nu mor din cauza asta! O, Leonoro, Leonoro! Pentru ce te-am vazut? Pentru ce te-am iubit? Blestemat sa fie pantecul mamei mele, pentru ca m-a zamislit nenorocirii, odata cu viata ce mi-a dat-o!

Si omul acesta, cel mai puternic dintre patricienii Venetiei, cel mai de temut din Sfatul celor Zece, acest Altieri care, cand strabatea Venetia tacut si aducator de nenorociri, mergea intr-o atmosfera de spaima, acest om isi cuprinse capul in maini si planse.

Bembo, cu chipul brazdat de un zambet de dispret si de teama, dupa cum sunt brazdate unele ceruri intunecoase si plumburii de un fulger galbui, Bembo il privea, ingrozitor de ingandurat.

— Ascultati, seniore Altieri! spuse el fara de veste.

De pe canalul cel mare se urca armonia unui imn de iubire, pe care il cantau femeile. Si erau de o poezie intensa aceste voci calde si curate. Si ele cantau in largul marii cu o rabufnire de voluptate, strigand numele amantei credincioase!

Altieri asculta aiurit, zvacnind. Deodata vocile amutira.

Altieri, cu fata incruntata, cu atitudinea intepenita intr-o sfortare de salbatica vointa, se indrepta spre scara terasei.

— Unde va duceti, domnule capitan? exclama Bembo asezandu-se in fata lui.

Fara a raspunde, Altieri ii arata pumnalul pe care se strangea mana lui.

— Glumiti, Maria voastra! sopti Bembo cu acea voce cleioasa, care facea ca dupa ce l-ai gasit scarbos privindu-l, sa-l gasesti gretos auzindu-l. Glumiti! Cand cineva se numeste Altieri, cand comanda douazeci de mii de ostasi, cand poate detrona pe doge si sa-si puna pe cap coroana ducala, cand poate numai ridicand degetul, sa faca sa cada un cap, cand tine in mana sa aceasta fulgeratoare arma posomorata ce se numeste Sfatul celor Zece, lasati-ma sa v-o spun, Alteta, nu-i decat un copil, daca spre a scapa de un dusman, se coboara spre a-l lovi! Sunteti zeu in Venetia si voiti sa faceti pe banditul! Haida de! Nu de o lovitura de pumnal trebuie sa moara Roland Candiano, logodnicul Leonorei!

— Ce vrei sa spui? scrasni capitanul.

Bembo il apuca de brat si-l atrase in celalalt capat al terasei. El se apleca deasupra balustradei, intinse mana si zise:

— Uitati-va!

La randul lui, Altieri se apleca.

Acest colt al Venetiei era intunecos, fioros. In fund se ivea un ingust canal fara gondole, fara cantece, fara lumini. De o parte se inalta palatul ducal masiv, greoi, ingrozitor; de cealalta parte a canalului era o fatada fioroasa, una din acele fatade de casa tacuta si inghetata ce inspira groaza si durerea: temnitele Venetiei.

Si intre aceste doua lucruri enorme, o monstruoasa trasatura de unire, un fel de sicriu aruncat deasupra prapastiei, legand palatul tiraniei de acel al suferintei

Si asupra acestui sicriu spanzurat deasupra valurilor negre cazura privirile lui Altieri.

El se dadu inapoi cu un fior de spaima si un strigat salbatic si ragusit rasuna:

— 'Puntea Suspinelor!'

— Puntea mortii! raspunse Bembo cu o voce ca de gheata, caci cine trece pe aici, zice ramas bun sperantei, vietii si iubirii!

Altieri isi sterse fruntea scaldata de sudoare. Si ca si cum s-ar fi zbatut intr-o ultima zvarcolire, ca si cum ar fi dat inapoi din fata razbunarii intrevazute, balbai:

— Un pretext? O! Un pretext pentru a-l aresta!

— Vreti un pretext! spuse inabusit Bembo ridicandu-se cu o bucurie aducatoare de nenorociri. Ei bine, urmati-ma domnule Altieri!

— Unde ma tarasti tu, demone?

Bembo se indrepta cu pasi mari spre un alt punct al terasei. Ca si adineauri el se apleca, intinse mana si spuse:

— Priviti!

De data asta el arata un palat a carui fatada de marmura de Carrara si coloanele de jasp, oglindira in canalul mare zdrobitoarea-i bogatie.

— Palatul curtezanei Imperia! sopti Altieri.

Bembo ii apuca mana.

— Cautati un pretext, mormai el. Acolo il veti gasi! Este Imperia, este curtezana blestemata si de pomina, ea e aceea care ni-l va da pe Roland in mana.

— Asadar ea il uraste! gafai Altieri.

— Il iubeste! Auziti, Maria voastra? Curtezana Imperia sufera in seara asta ca o afurisita, ca si dumneavoastra! Curtezana Imperia il iubeste pe Roland, dupa cum patricianul o iubeste pe Leonora pana la adoratie, pana la nebunie, pana la moarte! Si iubirea ei violenta ca si a dumneavoastra, neimblanzita ca si a dumneavoastra, vegheaza din umbra! Si aceasta iubire ii deschide si ei, ca si dumneavoastra, usa razbunarii Veniti, veniti, haideti la curtezana Imperia!



Capitolul II Amantii Venetiei



Ultimele zgomote ale serbarii populare s-au stins. Venetia doarme, tacutele-i canale desfasurandu-se si unduindu-se ca pletele Amfitritei; marmurele sale lucesc confuz intr-un decor de camee albastruie sub licaririle lunii ce pluteste intr-un cer tanjitor; reflexe de azur scalda minunata priveliste ale carei imprejurimi se topesc intr-o ceata de o culoare armonioasa.

Totul este inchis Numai botul trunchiului denuntarilor ramane deschis, ca o amenintare care vrea sa nu adoarma.

In mica insula Olivolo, in spatele bisericii Sfanta Maria Formosa, consacrata dragostei, deoarece acolo se celebrau in toti anii casatoriile a douasprezece fecioare inzestrate de republica, se intinde o gradina frumoasa.

In varful unui cedru, o privighetoare isi reia nebuneste trilurile, la care raspunde din departare melopeea unei ciocarlii.

Noaptea asculta cu luare-aminte, din tot sufletul sau irosit in eter, acest duet ce insoteste in surdina neobositul murmur al valurilor.

Si, sub cedrul urias, printre tufele de trandafiri, printre miresmele de iasomie si de indrisaim, in tihnita si maiestuoasa maretie a acestui cadru de o frumusete nemaivazuta, e un alt duet de iubire ce se sopteste intre doua fapturi alese ale caror frunti preursite se lumineaza in intregime de lumina dragostei lor: ea si el.

Un farmec de nespus se desprinde din Leonora; miscarile sale, atitudinile ei, sunt intiparite cu o gratie, cu o mladioasa si un fel de adorabila energie: capul ei delicat sub greii carlionti ai parului sau, exprima o nedefinita mandrie; ochii sai caprui, cu o energica vointa in ei si invaluiti de duiosie, se lumineaza de o privire de o orbitoare incumetare fara de prihana; are in ea un nesters amestec de siguranta si sfiala, de tanjeala si de seriozitate, noblete nevinovata si o inflacarata tinerete; mersul ei arata asa cum se infatiseaza tinerele zeite ale antichitatii pagane.

Infatisarea lui Roland da impresia unei puteri a firii. Chiar in repaus, minunata-i tarie se arata din fiecare miscare a gesturilor sale ― totusi e de statura mijlocie, delicat, rasarit, cu mainile nervoase si delicate; navalnicia temperamentului sau se ghiceste dupa zvacnelile tamplelor; gura putin ironica, gata la riposta haina, exprima in zambetul ei bunatatea unui suflet superior; il ghicesti gata de manie oarba si de iertare marinimoasa, dispretuitor al pizmei, impatimit de epopeile galante, in stare sa rastoarne lumea.

Ei formeaza o pereche de o luminoasa armonie, care smulge tipete de admiratie artistului, poetului, in sfarsit poporului venetian, poet si artist, care i-a supranumit 'Amantii Venetiei' ca si cum amandoi formau sinteza vie a tot ce este lumina, putere si prestigiu in Regina Marilor!

Sub cedrul cu intins ramuris, ei se sfatuiesc cu voiosie; nu vorbesc de dragoste la ce bun?

Dar dragostea lor se revarsa, fiecare din cuvintele lor contine sub nepasarea cuvantului, poemul gandirii lor indragostite; uneori numai mainile lor se cauta si se strang.

Bate miezul noptii.

Tresar amandoi: este ora cand de trei luni Roland este admis in casa Dandolo, si se despart in toate serile la ceasul acesta.

Roland se ridica.

— Inca vreo cateva minute, scumpul meu stapan, suspina Leonora.

— Nu, zise Roland cu o hotarare zambitoare; nobilul Dandolo, tatal tau, m-a pus sa jur ca in toate zilele, miezul noptii va fi termenul fericirii noastre pana a doua zi ― si asta pana in ziua apropiata cand fericirea noastra nu va mai cunoaste nici termen, nici margini

— Adio dar, dulcele meu iubit! Maine Ah! Acest maine va veni el odata?

— Maine va veni, curata mea logodnica, maine, in fata intregii nobilimi a Venetiei; schimba-vom inelele simbolice si peste opt zile, o! sufletul meu, vom fi uniti pentru totdeauna Du-te! Dormi in pace, deoarece dragostea mea vegheaza asupra ta, asa cum vegheaza astrele colo sus asupra seninatatii cerului.

— Vorbeste O! Vorbeste inca!

— Adormi curand, pentru ca visele tale sa te readuca langa mine, dupa cum visele mele ma calauzesc la tine in somnul meu

— Mult iubitul meu, cum ma mai patrund vorbele tale si ma transporta! O! Pentru ca sa fiu toata a ta, pentru ce trebuie sa mai astept? Roland, o, scumpul meu logodnic, fiinta mea tremura in fiecare seara, in acest moment de chin cand ne despartim Si asta-seara, mai mult ca oricand, ganduri fioroase imi napadesc sufletul Mi se pare ca fericirea noastra starneste invidia cerului si pamantului si in noaptea asta suava ea da tarcoale in preajma dragostei noastre

— Copila! zambi Roland. Nu te teme de nimic Odihneste-ti increderea, punand temei pe sotul tau

— Sotul meu! O, acest cuvant Acest dulce cuvant, Roland pentru intaia oara rostesti acest cuvant, si ma imbata, ma scoate din fire

Ei sunt acum langa poarta gradinii.

Roland a intredeschis-o.

Ei se privesc cu o naiva si sublima mandrie si dragostea lor ii inflacareaza; bratele lor tremuratoare se destind; trupurile lor se inlantuie, buzele lor se cauta si se unesc si, murind de dragoste, ei schimba intaia lor sarutare

Colo jos privighetoarea a amutit, sub cedrul cel mare numai o armonioasa suflare se inalta in aceasta nesfarsita pace a firii, in vasta tacere a lucrurilor adormite

Leonora fugise ducand pe buzele sale tremuratoarea senzatie ce face sa paleasca fruntea ei si ii ridica sanul feciorelnic.

Roland a inchis portita, apoi incetinel, absorbit de fericirea sa, o lua de-a lungul zidului exterior al gradinii, de-a lungul bisericii si se indrepta spre gondola lui, care il astepta.

Si deodata in tacerea noptii izbucneste un strigat sfasietor:

— Ajutor! Ma omoara! Ajutor! Ajutor!



Capitolul III Imparateasa curtezanelor



Roland, smuls cu furie din visul extazului ce-l transporta departe de pamant, avu tresarirea omului pe care-l trezeste cineva din somn. Privi in juru-i. La douazeci de pasi, spre canal, se zbatea un grup uniform. Trase greaua sabie ce nu-l parasea niciodata si se avanta.

— Curaj! striga el. Curaj!

In cateva clipe fu asupra grupului si vazu o femeie cazuta in genunchi, pe care sapte sau opt ticalosi ― i se paru lui ― o jefuiau de bijuterii.

— Ajutor! mai racni inca odata necunoscuta si cazu lesinata.

— Inapoi, banditilor! Inapoi caini de noapte!

Banditii se intoarsera cu pumnalul ridicat, mugind ca niste mopsi infuriati.

— Inapoi tu insuti! urla unul din ei, un urias cu madulare noduroase, cu ochii insangerati.

Toti laolalta inconjurara pe tanarul a carui sabie scanteietoare incepu sa descrie numaidecat o groaznica morisca. Dar in acest moment, o raza de luna ii lumina tot. Hotii se dadura inapoi.

— Roland Candiano! murmurara ei cu un fel de groaza amestecata cu respect. Roland cel Puternic Sa scape cine poate!

Fu o fuga grabita, o harababura dezordonata. Dar uriasul, el unul, ramasese!

— Ah! Ah! ranji el, pe tine te cheama Roland cel Puternic! Ei bine, eu ma numesc Scalabrino!

Scalabrino! celebrul si ingrozitorul bandit, care intr-o zi, cu cativa ani mai inainte, in 1504, uimise Venetia printr-o indrazneala nemaiauzita! In ziua de 15 august a acelui an avusese loc ceremonia casatoriei a douasprezece fecioare pe cheltuiala republicii. Dupa vechea traditie, cele douasprezece casatorite purtau o pavaza de argint, o salba de margaritare si alte bijuterii pretioase ce se pastrau in tezaurul statului, pentru a servi din an in an. Scalabrino debarca cu cincizeci de camarazi in fata bisericii Sfanta Maria Formosa. In clipa cand fecioarele implatosate cu argint ieseau din biserica, ei se aruncara asupra lor: fu o ingrozitoare amestecatura, dar douasprezece femei fura suite in vasul corsar al lui Scalabrino, care usor, admirabil inarmat, lua calea marii si nu putu fi ajuns de vasele ce se avantara in urmarirea lui. Peste opt zile Scalabrino trimise inapoi cele douasprezece fecioare, a caror pudoare fu cu scrupulozitate respectata, dar pastra pavezele de argint si salbele de margaritare.

Uriasul se azvarli asupra lui cu baltagul ridicat. Dar nici nu facuse un pas si se poticni buimacit, orbit de sange: Roland ii trantise in obraz doua sau trei lovituri de pumn, care-l doborara pe urias.

Scalabrino scapase arma din mana. Dar reculegandu-se numaidecat, il insfaca pe Roland cu bratele. Lupta dainui un minut, inversunata, tacuta. Apoi deodata uriasul se rostogoli pe lespezile de piatra si Roland, cu genunchiul rezemat pe pieptu-i larg, ridica pumnalul.

Scalabrino intelese ca avea sa moara, caci dupa obiceiurile vremii nu exista iertare pentru invins, a carui viata apartinea invingatorului.

Isi incrucisa bratele, privi pe Roland in fata si spuse fara sa tremure:

— Esti cel mai puternic. Ucide-ma!

Roland se scula, isi vari pumnalul in teaca si raspunse:

— Nu ti-a fost frica Te iert!

Scalabrino se scula in picioare, naucit parca de o nedefinita mirare. Apoi, incovoiat in doua, zise cu o voce inceata:

— Maria voastra, va voi spune tot adevarul.

— Du-te! Te-am iertat! Ti-am daruit viata!

— Inaltimea ta!

— Du-te, iti spun!

Uriasul arunca asupra tanarului o privire ciudata, in care erau parca zorii induiosarii si ai milei. Apoi schitand un gest de nepasare, se indeparta in graba si disparu in curand.

Atunci Roland se apleca asupra femeii ce-o izbavise.

Spiritul, sufletul si ochii tanarului erau plini de icoana Leonorei; dar temperamentul sau de artist din nascare il facea simtitor la toate formele frumusetei. Aplecat asupra necunoscutei, admiratia ce i-o insufla fu de asa fel, incat nu-si putu stapani un strigat inabusit:

— Ce frumusete! sopti el.

In aceasta clipa necunoscuta isi deschise ochii. Il vazu pe Roland. Un fior o zgudui.

Din palida cum era dansa, se facu rosie ca gotca; se scula sprijinindu-se de mana ce i-o intindea Roland si mana ii ardea ca de friguri; ii batea inima si-l fixa pe Roland cu o privire plina de fluide ce-i pricinuiau o ciudata indispozitie. Apoi aceasta privire facu ocolul ingustului loc unde se aflau, ca si cum ea s-ar fi temut sa nu se inapoieze atacatorii.

— Fiti linistita, doamna, spuse cu simplitate tanarul barbat. Ticalosii care au avut indrazneala sa va atace, nu se vor mai intoarce.

Atunci ea indrepta asupra lui ochii sai de un negru ca de catifea, ce licareau in umbra cu stralucirea unei neasemanate blandeti.

— Dumneata! rosti ea cu o voce a carei fiece vibratie, era o calda dezmierdare. Ah! Asta inseamna sa fiu izbavita de doua ori, fiind scapata de dumneata!

— Doamna! rosti tanarul buimacit de acest fel de exaltare inflacarata a carei pricina n-o intelegea si pe care o atribuia emotiei prin care trecuse.

Dar fara sa-i lase timp sa continue, ea ii si apucase mana, se atarna de bratul lui si sopti:

— Mi-e frica! O, mi-e frica! N-o sa refuzi sa ma conduci pana acasa! Te rog

— Doamna, ma numesc Roland Candiano, si as fi nevrednic de ilustrul nume ce-l port, daca v-as refuza o ocrotire, pe care orice venetian ar privi-o in acest moment ca pe o datorie imperioasa.

— Multumesc! O, multumesc! spuse ea cu aceeasi inflacarare.

Ea il atrase dupa dansa.

La doua sute de pasi departare, pe malurile canalului, dansa se opri.

Acolo o astepta o bogata gondola. Se urcara in ea, sub un cort de matase brocata cu aur. Si luntrasul nubian, maret invesmantat cu o tunica de matase alba, incepu sa impinga cu harnicie gondola prin incurcatura de canaluri.

Nu-si spuneau nimic. El fusese cuprins iar de visul lui de dragoste, gandindu-se cu fiori la puternica bucurie a zilei de maine, cand Leonora lui avea sa-i dea in fata intregii nobilimi a Venetiei inelul de aur, chezasie simbolica a credintei sale! Si ea, divina Imperia, desfasurand in sanul ei de marmura zgomotele navalnice ale patimei sale dezlantuite.

Imperia!

Vestita, bogata curtezana romana, adusa la Venetia de nobilul Davila, cel mai avut dintre venetieni, cel mai ascultat din Sfatul celor Zece! Imperia, despre care poetii spuneau ca este mai frumoasa decat atat de celebra Lucretia Borgia! Imperia intr-adevar era asa de frumoasa, asa de adorata, incat la plecarea ei, romanii ii ridicara ca recunostinta pentru frumusetea sa, un monument public, ca unei zeite.

Da! Era Imperia.

Roland n-o cunostea decat dupa faima. Dar cand gondola se opri in sfarsit si debarcara, cand el vazu cei douazeci de servitori imbulzindu-se in fata insotitoarei sale, cand printr-o ochire imbratisa fatada de marmura alba, cu statuile sale, cu ale ei opt coloane de jasp, cu cornisele ca o horbota, atunci recunoscu in fata carei locuinte se afla si carei femei ii servise de cavaler.

Ea ii vazu tulburarea si, strangandu-i mana, spuse:

— Fii marinimos pana la capat, onorand aceasta casa cu prezenta dumitale, sau voi crede ca nu m-ai izbavit, decat ca sa ma umilesti

Vocea ei inflacarata se ruga Tanarul intra!

Condus de curtezana, el strabatu un vestibul de marmura, a carui intrare era ascunsa de un imens Velum vrastat cu alb si rosu.

Apoi urcand treptele de marmura pe care era un vas pretios, din care se inalta o planta exotica, el avu privelistea inmarmuritoare a doua sau trei intinse sali la rand, mobilate si impodobite cu o bogatie cu dibacie combinata, pentru a napusti simturile in aiurarile dragostei.

Iubirea! Totul in palatul acesta chema si proclama puternicia sa.

Roland se vedea transportat intr-o atmosfera de desfrau.

Imperia il conduse intr-o sala, unde o bogatie de flori rare, de tapete si de covoare de India, de goliciuni marmoreene, de tablouri vrednice de palatele princiare din Florenta si Ferrara, oglinzi bogate si lampadare de aur masiv destanuiau fastul, rafinarea si gustul artistic al curtezanei, pentru care avutul Davila inghitise deja trei sferturi dintr-o avere uriasa.

Roland ramase in picioare.

Imperia stia ca era hotarat sa se retraga.

Cu un gest scurt, ea  alunga servitoarele care asezau o gustare.

— Nu vrei sa stai? intreba ea, tremurand.

— Doamna, raspunse Roland, iata-va acasa si in desavarsita siguranta. Ramanand mai multa vreme, v-as face suparator slabul serviciu ce-am avut bucuria si cinstea de a vi-l face.

— Suparator! Dumneata? Ah, domnule! Ceea ce spui, este ceva crud si-mi dovedeste ca refuzi sa citesti in ochii mei, ceea ce se petrece in biata mea inima trudita!

Roland intelese ca lucruri fara de leac aveau sa fie spuse.

El sopti cu o mare blandete:

— Caile noastre sunt deosebite, doamna. Spunandu-va ramas bun, va rog sa credeti ca nu duc din aceasta intalnire, decat o vie admiratie pentru curajul vostru in primejdie si o sincera recunostinta pentru suverana gratie a ospitalitatii voastre.

Ea se aseza in fata lui, gafaind, impinsa de una din aceste izbucniri ale patimei ce innebunesc pe neasteptate pe femei in clipele de crize sufletesti. Si vocea ei schimbata, ragusita de plansete inabusite, impatimita de dragoste, desfasura inabusit tragicele zvarcoliri ale gandirii sale:

— Nu vezi cat te iubesc! Nu vezi deci ca-ti ofer dragostea cea mai arzatoare a inimii mele si mangaierile trupului meu! Nu vrei sa vezi asadar nimic? N-ai vazut deci ca de trei luni te urmaresc pas cu pas, ca umbra dumitale credincioasa!

— Doamna Vino-ti in fire

— Stii pentru ce am plecat din Roma, parasind cele trei palate ale mele, poetii mei, artistii mei, un intreg popor ce ma adora! Stii pentru ce l-am urmat pe Ioan Davila la Venetia? Pentru ca te-am intrezarit in ultimul an, cand venisesi in ambasada la papa! Stii pentru ce mi-am cladit acest palat pe Canalul Mare? Pentru ca de aici puteam sa te vad trecand cu gondola dumitale! Stii pentru ce am risipit milioane, fara sa le numar, ca sa impodobesc aceasta, locuinta? Pentru ca speram sa fac templul dragostei noastre! O, Roland! Roland! ce ingrozitor dispret citesc in ochii dumitale O, ma urasti!

— Nu va dispretuiesc, zise el cu aceeasi blandete, va deplang

Ea avu o izbucnire salbatica:

— Tu ma deplangi! Mai bine mi-ar placea dispretul tau! Dar nu! Deplange-ma! Da, poti sa ma deplangi! Caci niciodata nu fu nenorocire mai deplina decat a mea, pentru ca nicicand nu fu de asemeni iubire mai absoluta decat a mea. Deplange-ma! Caci astea sunt chinuri inspaimantatoare, care ma rod, caci sunt toate dovezile geloziei ce ma inlantuie si ma sfasie, cand ma gandesc la aceea pe care tu o iubesti, la aceasta Leonora care

— Nenorocito! mugi Roland.

Se ingalbenise si mana i se ridicase, ca si cum ar fi vrut sa zdrobeasca gura ce defaima idolul Aceasta mana recazu greoi.

— Adio, doamna, spuse el de naprasna, cu o voce schimbata. Si fugi afara.

Rosind, ranita in inima, beata de patima si de furie, tragica si sublima de nerusinare, Imperia sfasie valurile ce-i acopereau sublimele goliciuni, si hohotind de plans se rostogoli pe o piele de leu, muscandu-si pumnii, pentru ca sa-si innabuseasca tipetele.

Ochii sai cazura deodata asupra unui barbat care, cu bratele incrucisate, in picioare in fata usii, o privea.

Omul acesta parea de patruzeci de ani. Era de o mareata infatisare si avea o figura semeata. Purta la coapsa o mareata spada cu manerul incrustat cu diamante. Un greu lant de aur cadea peste tunica-i de catifea neagra.

Imperia sari cu un tipat:

— Ioan Davila!

Ea merse drept spre dansul si-i spuse gafaind:

— Ai vazut?

— Totul!

— Ai auzit?

— Totul!

Ea izbucni intr-un fioros ras de smintita. Si el reincepu cu o voce de gheata:

— Ai sa mori! Ah! Pentru ca sa-l regasesti pe Roland Candiano, l-ai urmat pe Ioan Davila in Venetia! Pe viul Dumnezeu, iti glorific nerusinarea, doamna, si admir ursita care a vrut sa intrebuintez unei atare intrebuintari mostenirea familiei Davila! Astfel deci stramosii mei si-au varsat sangele, au cutreierat marile pe corabiile lor, au asistat la o suta de batalii, si au preamarit numele nostru inscris in cartea de aur a republicii, pentru ca intr-o zi acest nume de erou sa devina jucaria unei golance si batjocura Venetiei! Astfel era sa fac, eu, ticaloasa starpitura a unei rase de uriasi, din dumneata o patriciana si sa acopar rusinea dumitale cu opt veacuri de onoare! Si toate astea pentru toana unei curtezane neindestulate! Astfel mama si mama mamei mele, si toate strabunele mele, atat de departe cat merge obarsia mea in veacuri, au faurit, au facut economii pentru a face o avere princiara, pentru ca intr-o zi sa-ti vina dumitale cheful sa inalti un altar necurat ibovnicilor dumitale trecatori!

Un templu! racni ea decreierata. Ah! Nu crezi tocmai ceea ce spui! Vino si te uita!

Dintr-o saritura ea se napusti asupra unui tapet, pe care il arunca jos, deschise o usa tainica si se arunca intr-o camera, unde alerga pe urma ei spumegand de furie Davila.

El se opri incremenit, ca in fata unei vedenii de vis fantastic.

Incaperea era mica, misterioasa, zidurile acoperite cu tapete de matase chenaruita cu aur. Nu era nici o mobila in aceasta tainita; dar un belsug de candelabre in care sfaraiau faclii ce aruncau o lumina orbitoare. In spate, trei uriase catui de ars miresme revarsau mirosuri imbatatoare. Si dedesubtul acestor catui asezate pe trepiede de argint, intr-un fel de aureola, chenaruit in aur, se ivi portretul lui Roland Candiano, opera geniala a vreunui pictor cu mare faima, cu care Italia se falea pe atunci cu imbelsugare, uimind lumea intreaga.

Pe jumatate goala, palpitand, extaziata, Imperia se arunca in genunchi si intinse spre portret maretele-i brate de alabastru.

Ioan Davila, cu ochii insangerati, cu fata zguduita de fiori, urla:

— Faptura a iadului! Coboara-te la afurisitii de acolo, pentru a-ti sfarsi nerusinata-ti adoratie.

El se arunca asupra ei, horcaind de furie, cu pumnalul ridicat. Ea il vazu venind, se scula pe neasteptate, si in acea clipa Ioan Davila tremurand, baiguind inspaimantatoare batjocuri, fu deasupra ei.

— Mori! horcai el. Dar murind afla ca voi da lesul tau sa fie pangarit de calaul Venetiei, inainte de a te da sa te sfasie pestii din canalul Orfano!

Bratul ridicat cazu in jos.

Repede ca fulgerul, Imperia apuca bratul din zbor, il stranse cu tarie, il duse la gura ei si-l musca Pumnalul cazu.. In aceeasi clipa, ea il lua de jos si-l vari pana la maner in pieptul lui Davila.

El cazu ca un morman, fara sa dea un tipat, jos langa marele portret, care scanteia in rama lui de aur!

Imperia, cu ochii ei mariti din cale afara de groaza, privi cadavrul insangerat, si incetisor prinse a se da inapoi spre usa.

In acea clipa cineva ii atinse umarul gol Ea se intoarse inspaimantata, aiurind, gata de un nou omor, si vazu o figura galbicioasa, care zambea hidos.



Capitolul IV Logodna



A doua zi, pe la ora noua seara, palatul ducal era splendid luminat. Masa lui greoaie si aspra se ivi atunci mai fermecatoare cu ogivele, cu treflele sale si cu minunata-i loggietta ― toata infatisarea-i rasariteana scoasa in relief de luminile agatate de toate crestele.

Intreaga Venetie era afara, revarsandu-se intr-un furtunos vartej in jurul vastului monument, canalele sale erau pline cu gondole ce se ciocneau intre ele. Si aceasta multime nu mai canta ca in ajun, zvonuri inabusite o framantau, si treceau unduind pe neasteptate, ca suprafata oceanului in ceasul furtunii, fara sa i se poata intelege pricinile acestor miscari.

In palat, la intrarea imenselor si bogatelor sali de primire, in inaltul scarii Uriasilor, dogele Candiano statea el insusi in picioare, imbracat cu haina de razboinic, primind omagiile intregii nobilimi a Venetiei si din provincie, care alergase la serbare.

Langa dansul, sotia sa Silvia, foarte palida, avand intiparita pe fata ei o impunatoare demnitate, primea urarile invitatilor cu un zambet nelinistit si privirea sa parea ca vrea sa citeasca pana in adancul sufletului acestor oameni taina gandirii lor, secretul fericirii fiului sau ori a nenorocirii lui!

Bembo sosise printre cei dintai, zicand:

— Am compus pentru ziua casatoriei un dumnezeiesc epitalam, pe care nici Ariosto nu l-ar desconsidera! Ar fi gelos pe el!

Si era ciudat sa-i vezi pe toti invitatii astia, imbracati cu vesminte de ceremonie, purtand la coapsa, nu usoara spada de parada, ci greoiul palos de lupta. Sub tunicile de matase se ghiceau zalele, si sub zambetele femeilor se vedea lamurit groaza.

Ce se petrecea?

Pentru ce coincideau zvonurile razmeritei norodului cu aceasta serbare de logodna?

Cine raspandise aceste zvonuri ce strabat o multime cum strabate vantul o padure, venind nu se stie de unde?

Leonora si Roland, stand unul langa altul in sala cea mare, cu tavanele imbogatite cu ferestre nepretuite, pareau ca revarsa o licarire, o rasfrangere de fericire.

Ei zambeau cu gravitate salutului fiecarui nobil ce venea sa se inchine inaintea lor.

Dandolo, nobilul Dandolo, urmas, al acelui doge care cel dintai scrisese o istorie a Venetiei, sta langa fiica sa, si din privirile lui izbucnea aceeasi inabusita neliniste ce tulbura totalitatea invitatilor.

Roland, cu mana intinsa catre orice nou venit, baiguia multumiri prin care fericirea sa cauta sa-si faca o cale prin insusi chinul fericirii ce-l strangea de gat. Si privirea lui vaga parea ca priveste lucruri ce numai el singur le vedea.

Copilaria si adolescenta lui defilau in acea clipa in scene grabite, intr-o nalucire de farmec. Se revedea alergand pe cheiuri, pururea cam dezmatat, bataios, certaret, placandu-i la nebunie sa se furiseze printre luntrasii si marinarii din port, cautand galceava agentilor Sfatului celor Zece, inveselindu-se intr-o zi sa astupe Trunchiul Denuntatorilor, tragand sabia zadarnic pe Rialto pentru o privire chiorasa, cantand poezii sub balcoanele frumoaselor si razand in nasul barbatilor, strangand in mainile lui fine mainile aspre ale marinarilor. Si toate astea cu o galagie, cu o bucurie de viata atat de imbelsugata, de zgomotoasa, care continuase chiar si in ziua cand tatal sau devenise doge si toate astea, asa pe neasteptate, se sfarsisera intr-o frumoasa seara de vara, cand il privise Leonora!

Ah, cea dintai privire ce o schimbasera ei!

Lui i se parea ca adevarata-i logodna data de pe atunci! Si acum era langa dansul, in palatul tatalui sau, aleasa inimii lui, iubita sa adorata!

Si fericirea lui sovaia, cauta cuvinte de recunostinta, ca si cum toata aceasta multime ar fi fost prietena!

— Fii fericit, Roland Candiano! zise un invitat cu mana intinsa.

— Scumpe Altieri, iti multumesc! O, multumesc, te iubesc, imi esti un adevarat prieten

— Si eu de asemenea te iubesc Fii fericit, Roland Candiano!

— Si dumneata, dragul meu Bembo! Iata-te si pe dumneata de asemenea! Ah! Vom face inca barcarole si balade. Stii bine? Manuiesti asa de bine versul!

— Maria voastra, spuse Bembo incovoiat in doua, sunteti prea bun

Si Bembo se inalta zambind.

— Dar ce vad! exclama el fara de veste. Unde v-ati asezat, Maria voastra? Ah, asta-i prevestire rea!

Mana lui arata peretele zidului langa care ― intamplare sau fatalitate ― se asezasera jilturile Leonorei si a lui Roland.

Roland se intoarse spre perete. Leonora privi si ea si se ingalbeni.

De jur imprejurul salii, in doua tablii incadrate cu aur, se inaltau portretele dogilor Venetiei. O singura tablie avea, in loc de portret, o inscriptie.

Si aceasta inscriptie era urmatoarea:

'Hic est locus Marini Falieri decapitatus pro criminibus'.

Cand Roland se intoarse spre Bembo, acesta se si pierduse in multime.

— Ce ingrozitoare prevestire! sopti Leonora tremurand.

— Sufletelul meu, iei in serios gluma acestui nebun de Bembo? Linisteste-te Iata ora O, iata-i pe tatal si pe mama mea ca vin Leonora, este clipa binecuvantata cand vom schimba inelele

— Preaiubitul meu, sunt a ta

In acea clipa paznici inarmati se asezasera fara veste la toate usile. O tacere de groaza se lasa greoaie peste marea sala de serbare. Un barbat urmat de doi crainici inainta si, cu voce tare si grava, rosti:

— Eu, Foscari, mare inchizitor al statului, declar ca se afla aici un tradator, razvratit si conspirator, pe care vin sa-l arestez pentru mantuirea republicii!

Foscari, barbat in puterea varstei, cu ochi de vultur, cu fruntea plina de banuieli, merse prin multimea care se desfacu inainte-i, bantuita parca de spaima.

Dogele Candiano il privi venind si mainile sale tremuratoare, buzele lui albe, vadeau furioasa manie ce clocotea in el.

Aceasta manie, in adancul careia era o nelamurita groaza, ca la apropierea unei mari nenorociri, izbucni atunci.

— Un asemenea scandal aici! intr-o astfel de seara! Oricine ar fi invinuitul, el este aici oaspetele meu, ma auziti, domnule Foscari! Si jur pe cuiele insangeratei cruci, nu se va spune niciodata ca un Candiano va fi pacatuit impotriva ospitalitatii!

Foscari isi inalta impunatoarea-i statura. Privirea lui pluti deasupra adunarii. El aparu ca o ingrozitoare intrupare a legii venetiene, lege teribila, lege a banuielii, lege neinduplecata, care lovi fara de mila, fara incetare.

El vorbi incet:

— Alteta ducala si voi toti! sunt sase ani de cand mi-a fost denuntat episcopul Pisani. Ora era tulbure, la fel cu asta de aici. Ca si in seara asta pleava marinarilor era gata sa-si dezlantuie furia. O clipa de sovaire si statul era pierdut Or, in acea zi era solemna sarbatoare a Adormirii Maicii Domnului. Si era clipa liturghiei mari Intrai in biserica San-Marc. Mersei spre altar, unde ajunsei in acea clipa sfintita cand episcopul se intorcea ca sa ridice sfantul potir asupra multimii ingenuncheate. Ceea ce facui atunci, o stiti cu totii: omului acela care era oaspetele lui Dumnezeu, i-am pus mana pe umar si l-am arestat!

Inchipuiasca-si oricine acea adanca neliniste si nemiscarea instantanee a firii, care urmeaza dupa strasnicele bubuiri ale tunetului. Astfel se sleira in atitudini infiorate privitorii acestei drame.

Singur numai Bembo isi pastra tot sangele rece. El se apleca spre Altieri si-i sopti cateva cuvinte. Altieri paru ca sovaieste si se ingalbeni foarte tare.

— E timpul, mugi Bembo, haide! Dar haide odata! Atunci Altieri se indrepta cu grabire spre Roland Candiano; asta durase doar o clipa.

Foscari se reculese:

— Alteta ducala, ceea ce am facut in casa lui Dumnezeu, nici o putere din lume nu ma poate impiedica s-o fac in casa dumneavoastra! Candiano, va cer si va somez sa spuneti, daca intelegeti sa va impotriviti aici in sala dogilor, legii pe care dogii fac juramant s-o ocroteasca?

Candiano arunca in juru-i o privire ratacita. El vazu pe cei doua mii de invitati ai sai muti, incovoiati, nemiscati. Si, in tacere, impresia de vijelie se preciza, prin inabusitele mugete de afara.

Dogele avu senzatia ascutita a neputintei sale Cu o voce inabusita el intreba:

— Numele invinuitului?

— Roland Candiano! raspunse marele inchizitor.

Un indoit tipat sfasietor, deznadajduit, izbucni si doua femei, dintr-o miscare instinctiva, se aruncara inaintea lui Roland care, cu ochii plini de fulgere, mergea spre Foscari

Silvia si Leonora, mama si amanta, inlantuira pe tanar cu bratele lor si amandoua facura o salbatica miscare cu capul, care insemna:

— Veniti dar de-l smulgeti de aici, daca cutezati!

In acelasi timp, dogele Candiano, cu un strigat ragusit, exclama:

— Fiul meu! Ziceti ca fiul meu conspira si tradeaza?

— Denuntarea este categorica!

— Ticalosie si minciuna!

Batranul Candiano isi smulse de pe frunte coroana ducala.

— Schimba-se aceasta coroana intr-un lant de fier pentru gatul meu, inainte de a lasa sa fie arestat in fata-mi fiul meu nevinovat!

Si in timp ce un taraboi de strasnice si amenintatoare racnete zguduiau adunarea, dogele isi trase greoaia-i sabie.

Chiar in acea clipa Altieri il ajunse pe Roland Candiano, si repede, cu ochii plecati in jos, cu fruntea palida, ii sopti aceste cuvinte:

— Dusmanii tatalui dumitale au organizat aceasta scena, spre a-l impinge la deznadejde si sa-l piarda Preda-te, Roland Raspund eu de viata dumitale! intr-o ora totul va fi pus la cale!

Aceste cuvinte izbira pe Silvia si pe Leonora, ca si pe Roland. Inraurirea lui Altieri in Sfatul celor Zece era asa de sigura, ca si prietenia lui pentru fiul dogelui.

Cele doua femei avura o miscare de care se folosi Roland, ca sa scape din imbratisarea lor. El apuca mana lui Altieri:

— Prieten credincios! Claritatea vederii dumitale scapa pe tatal meu Intre noi de aici inainte va fi o fratie pana la moarte!

Si Roland se indrepta catre dogele Candiano, pe care-l ajunse in clipa cand el isi ridica sabia ca sa-si cheme invitatii, dintre care doar cinci, sase il priveau cu simpatie.

— Tata! striga tanarul.

Candiano nauc, se intoarse, vazu pe fiul sau, si furia lui se topi in disperare, toata razvratirea lui se prefacu intr-o strasnica durere. Isi deschise bratele plangand.

Tatal si fiul se stransera in brate, in timp ce Foscari, ingrozitor de linistit, astepta si o multime de nobili, rusinati poate de tacerea lor complice, isi intorceau capul palind la fata.

Intre timp Roland vorbea la urechea tatalui sau.

Ce-i spunea el in aceasta clipa, care putea sa fie a unei vesnice despartiri? Sa fi fost oare mangaierea suprema ce o revarsa in sufletul batranului? Sa fi fost o misterioasa instiintare?

Deodata se vazu ca dogele se intoarce spre marele inchizitor, si dupa ce scormoni cu privirea toata adunarea, spuse:

— Domnule Foscari, spuse el cu o voce pe care se silea s-o domoleasca, fiul meu nevinovat cere ca nevinovatia lui sa fie proclamata de Consiliu. Faceti-va deci treaba, cum ne facem noi datoria Sa se intruneasca pe data tribunalul.

— Tribunalul asteapta! zise Foscari rece ca gheata.

Dogele tresari. Astfel, totul fusese pregatit pentru judecata!

Cine luase asadar asemenea masuri?

Cine lovea deci in deplina-i fericire?

El isi plimba asupra celor ce-l inconjurau o privire plina de amenintare si deznadejde.

— Vai de nemernicul denuntator! mugi el. Il voi cauta in umbra unde se ascunde! Si atunci sa tremure, caci razbunarea va fi inca si mai ingrozitoare decat a fost josnica denuntare!

Si lui Roland ii spuse cu o voce tare:

— Du-te fiul meu! Mi-ai cerut sa astept o ora. Du-te, te voi astepta aici peste o ora.

— Domnule Foscari, zise Roland foarte linistit, iata sabia mea, ti-o incredintez. Sunt gata sa raspund tribunalului.

La un semn al marelui inchizitor, o duzina de paznici inaintara si un ofiter apuca bratul tanarului. Dar nici nu indeplinise gestul, si cadea cu fruntea insangerata de o lovitura ce i-o dadu Roland cu o fulgeratoare repeziciune.

Un fior zgudui multimea, in timp ce ofiterul sculandu-se, se da inapoi spre a-si sterge fata fara sa spuna o vorba.

— Sa ne intelegem, domnule inchizitor, zise Roland cu un zambet ce-l facea ingrozitor, aveti inainte-va un om liber. Din propria mea vointa ma predau Consiliului Suprem. Dati deci ordin garzilor voastre sa se indeparteze Faceti repede acest lucru, rogu-va!

Dintr-o repede ochire Foscari judeca situatia. Roland ii aparu ceea ce era de fapt: in stare sa se impotriveasca unei ostiri, capabil sa ridice orasul intreg. In afara vijelia razmeritei se isca.

— Fie! zise el, pururea rece ca gheata. Nimeni nu va va atinge. Urmati-ma, Roland Candiano!

— Merg inaintea dumneavoastra, zise tanarul.

— Roland! striga Leonora intinzand bratele.

Roland se intoarse si o vazu pe logodnica lui foarte palida, rezemandu-se de mama lui ca sa nu cada.

El vazu flacara dragostei ochilor ei frumosi inecati in durere. Vazu pe batrana lui mama asa de deznadajduita, incat numai buzele sale tremuratoare aratau viata pe fata ei ca de ceara. Vazu pe tatal sau posomorat, inconjurat de nobilii tacuti.

Toata aceasta scena de doliu si groaza ramase in ochii sai.

— Roland! striga inca o data fata.

El facu o sfortare supraomeneasca spre a scapa de furioasa senzatie ce-i veni. Dar cuvintele lui Altieri rasunau inca in auzul sau. Daca se razvratea, tatal lui era pierdut!

— Peste o ora, Leonora! Peste o ora, mama, peste o ora tata!

El rosti aceste cuvinte cu o ciudata tarie si intorcandu-se brusc, incepu sa mearga spre usa cea mare din spate, precedand ― asa cum spusese ― pe marele inchizitor printre grupurile de musafiri ce se indepartau cu un fel de groaza.

Cand sa nu se mai vada, el auzi o ultima chemare a logodnicei sale, sfasietoare chemare de bun ramas a sotiei vie catre sotul mort ce-l coboara cioclii in mormant:

— Roland! Roland!

El se opri, palid, tremurand.

Dar ce? De ce avea sa se teama? Dintr-un cuvant avea sa doboare barfeala si-l izbavea pe tatal sau

Trecu deci!

Marea si greoaia usa se inchise iar!



Capitolul V Sfatul celor zece



Sala Consiliului celor Zece se afla in palatul ducal care continea de asemeni si sala inchizitorilor de stat, indoita amenintare!

Cei Zece si inchizitorii traiau in umbra in jurul dogilor: doi clesti ai aceluiasi lant pururea deschis ca sa zdrobeasca. Cand dogele era un om de prada si ambitios, el incerca sa apuce cei doi clesti si atunci lantul servea sa sfarame poporul. Cand dogele era omul libertatii, cand era suspect in ochii nobilimii, cum era Candiano, asupra lui si a lor sai se inchideau dintii groaznicei masini politice.

Foscari intra in acea sala a Consiliului, al carei tavan peste cincizeci de ani Veronese trebuia sa i-l ilustreze cu o camee, pe care artistii o admira inca si azi, ca pe cea mai curata expresie a geniului. El se aseza pe un jilt-strana sculptat in fata altor zece jilturi-strane, dintre care unul singur era neocupat: acel al lui David!

Marele inchizitor intra singur.

Ce se intamplase cu Roland?

Misterele inchizitiei de stat erau ingrozitoare; este unul din acele mistere ce le vom lumina in curand, pentru a urmari chinurile logodnicului Leonorei. Si in ciuda oricarei grozavii, o vom face cu toata nepartinirea.

Cei noua membri ai Sfatului celor Zece, constituiti in tribunal secret, erau la locurile lor. Ei aveau fete nepasatoare, erau fara gesturi, aidoma unor statui, stand in jilturile lor.

— Domnilor, zise Foscari, cunoasteti de multa vreme uneltirile tainice ale lui Roland Candiano. In mintea dumneavoastra el este osandit. Este exact?

Cea mai mare parte dintre cei noua isi plecara cu gravitate capetele.

— Ne lipsea numai ocazia. Avem in asta-seara delictul flagrant ai tradarii sale. Urletele plebei, ce inconjoara acest palat aclamand pe tradator, sunt cea mai grozava si cea mai precisa dintre invinuiri. Este adevarat?

Acelasi semn fu repetat cu aceeasi gravitate concentrata a oamenilor care au luat o hotarare irevocabila, dar numai cu cinci voturi din noua judecatori.

— Domnilor, continua marele inchizitor, in acest moment, clipele sunt pretioase. Revolta care ameninta privilegiile noastre trebuie sa fie inabusita chiar de asta-seara. Roland Candiano a starnit marinarii, Roland Candiano a plamadit razvratirea impotriva patriciatului. Formalitatea ce o indeplinim ne va izbavi, cu conditia sa fie rapide. Fulgerul nu-i de temut decat pentru ca nu lasa timp celor pe care-i va lovi, sa se puna la adapost.

— Sa votam! zise Mocenigo, unul dintre cei Zece.

— Unul dintre noi lipseste, observa Grimani, om de o rece cruzime, dar de o asprime de fier in privinta principiilor.

— Este adevarat! adaugara alti doi sau trei. Nu putem vota!

Altieri isi sterse fruntea plina de sudoare.

Foscari avu un zambet neinduplecat.

— Unul dintre ai vostri e lipsa, si o sa stiti pentru ce, zise el. Dar inainte de a va lamuri cum de este gol locul lui Davila

— Poate pentru ca este un prieten de-al lui Roland! exclama Mocenigo.

Foscari se scula de pe scaunul lui si se duse el insusi sa deschida usa din spate, nu aceea prin care intrase el, ci o usa ce da intr-o sala goala. Acolo se tineau martorii ce veneau sa depuna marturie. Martori nu erau niciodata Nu se prezenta nimeni niciodata la chemarea inchizitorului. Dar legea cerea aceasta chemare.

Cu voce tare, in pragul usii, Foscari rosti cu solemnitate:

— Acela care ni l-a denuntat pe Roland Candiano pentru izbavirea republicii, acela, daca este aici, sa intre si sa vorbeasca dupa cum ii dicteaza constiinta!

El astepta o clipa, apoi se inapoie la locul lui. Cand ajunse la locul sau, zari ca un fior tulbura pe judecatori. Se intoarse si ramase inmarmurit.

O femeie era acolo, in cadrul usii pe care o parasise. Aceasta femeie era curtezana Imperia! Ea inainta foarte palida, cu sanul zvacnind, cu chipul ravasit de lupta sentimentelor contradictorii.

Altieri ingalbenise ca un mort. Ceilalti judecatori asteptau impatimiti fara de veste de aceasta neprevazuta aparitie. Ei priveau cu ochi stranii prin care treceau flacari de furie si de deznadajduite blandeti.

Foscari se reculese numaidecat din tulburarea sa.

— Dumneata esti? intreba el, aceea care l-ai denuntat pe Roland Candiano?

— Eu sunt! zise Imperia.

— Vorbeste deci, cele ce ai vazut cu ochii, asa cum ai auzit cu urechile, si nu dupa zvonurile ce le-ai adunat de ici si colo. Vorbeste in libertate si fara teama.

Mocenigo, chiar acela care facuse aluzie la prietenia lui Davila pentru Roland, se scula atunci si zise:

— Vorbeste in libertate, doamna. Dar inainte de a invinui, gandeste-te foarte mult in sufletul dumitale, ca o singura vorba a dumitale poate duce pe Roland la esafod.

Mocenigo se aseza. Doi sau trei aprobara printr-un semn.

Imperia fu zguduita de un lung fior. Ea se inrosi ca focul, apoi se ingalbeni si incrucisa admirabilele ei maini pe sanul sau, ca pentru a-i potoli bataile.

Vijelia ce se dezlantuia in inima acestei femei era inspaimantatoare.

Ea petrecuse o noapte si o zi infernala. Urmarise clipa cu clipa drama ce se juca la palatul ducal. Si in ultimul moment, fara sa stie ce facea, aproape nebuna, iesise afara din apartamentul sau

Ce putere irezistibila o atrasese deci?

Se temea ca Roland sa nu fie osandit?

Sau mai curand amorul ii insuflase vreo sublima hotarare capabila s-o ucida, dar sa-l scape pe dansul, pe iubit!

'O singura vorba a dumitale poate duce pe Roland Candiano la esafod!'. Aceste cuvinte rasunau in taina fiintei sale. Ce? Sa cada acest cap adorat? Securea calaului sa-l descapataneze? Si ea sa fie, ea aceea care si-ar fi dat viata pentru un zambet al lui, ea sa fie aceea care sa-l fi asasinat?

O neinvinsa groaza simtea impotriva acestor oameni adunati ca sa-l condamne pe Roland

Sa-l condamne! Sa-l ucida! O! Asta nu va fi! Era prea ingrozitor! Sa-l denunte chiar ea, sa-si spuna josnicia, sa povesteasca scena dintre ea si Bembo si Altieri, sa dovedeasca falsitatea denuntarii stabilite intre cei doi mizerabili intr-o infrigurare de delir si gelozie!

Sa-l scape! O, sa-l scape fie chiar cu pretul propriei sale vieti!

— Vorbiti! Dar vorbiti o data, doamna! zise marele inchizitor.

Altieri cu ochii mariti peste masura, nebun de groaza, o privea, citind pe fata ei hotararea sa de a-l salva pe Roland.

Ea isi inalta capul Buzele ii tremurau Cu o sfortare a intregii sale vointe, isi domoli aceasta emotie fara de seaman, si spuse:

— Va voi spune tot adevarul tot! O! Tot! Oricat de uracios si de groaznic ar fi el!

Altieri care se apleca spre dansa, recazu pe banca lui fara putere, doborat parca de o groaznica lovitura in cap. Cu o voce mai hotarata ea reincepu:

— Intregul adevar, domnilor Il veti afla Ascultati-ma

In acest moment usa care da spre sala dogilor, se deschise si se ivi Leonora!

Cuvantul murise pe buzele Imperiei. Ochii sai se atintira asupra tinerei fete cu o expresie de intraductibila ura.

— Cine cuteaza sa patrunda aici? zise Foscari.

Cu un pas grabit Leonora se indrepta spre mijlocul salii. Cum de scapase ea tatalui ei si Silviei? Cum indepartase strajile ce vegheau in cele doua, trei incaperi alaturate?

Ea se intoarse spre judecatori, intinse bratele, pe jumatate ingenunchiata, si cu o voce zdrobita de plansete zise:

— Iertati-ma Vin sa-l apar!

Era asa de frumoasa, ochii sai scaldati in lacrimi exprimau o atare blandete, incat o emotie nemaipomenita facu pe oamenii astia sa palpite. O aceeasi miscare ii facu sa se aplece spre dansa; numai Altieri ramase prabusit la locul lui, in prada unei ameteli de spaima si de gelozie, intrebandu-se daca nu-i mai bine sa se omoare cu o lovitura de pumnal, ca sa inceteze sa mai sufere.

Incetisor Imperia se reculese.

O vazu cel putin Leonora? Nu este probabil. Fara indoiala in aceasta clipa cand simtea nebunia sau deznadejdea urcandu-i-se in cap, ea nu vazu judecatorii decat printr-o ceata insangerata. Si deodata, inainte ca Foscari sa fi putut interveni, incepu sa vorbeasca.

— De ce il invinuiti? Ce a facut el? Trebuia sa se inapoieze peste o ora, si ora s-a scurs Unde-i el? Domnilor, scumpi domni, recunosc printre dumneavoastra oameni care erau prietenii sai Dumneata, Altieri, pe dumneata cat te mai iubea el! Si dumneata, Mocenigo, s-a batut doar pentru dumneata! Si dumneata Grimani, nu l-ai intovarasit ades mergand la tatal meu? Si dumitale, Morosino, ti-a salvat fiul! Sunteti prietenii lui, si va aflati aici ca sa-i invinuiti, pentru a-l judeca, a-l osandi! Da, sa-l osanditi! Caci nimeni nu iese cu viata din mainile voastre! Caci sunteti fara mila, si la voi osanda se confunda cu invinuirea

— Potoliti-va, doamna, zise Foscari cu un fel de asprime silita.

— Lasati-ma! reincepu ea cu o tarie crescanda. Sunt aici ca sa-l apar Scumpi domni, daca mi-l rapiti luati-mi si mie viata, smulgeti-mi sufletul, deoarece el este sufletul si viata mea Va mirati! Ca si cum o Dandolo nu si-ar sti datoria! Una din strabunele mele a izbavit republica Eu pot prea bine izbavi, eu una, pe sotul meu! Am dreptul sa fiu aici! Vreau sa stiu! De ce fapta il invinuiti? Cine il acuza?

— Eu, zise Imperia.

Leonora avu o tresarire de groaza si intorcandu-se spre curtezana care inainta, atinti asupra-i niste ochi rataciti.

— Dumneata, doamna? Cine esti dumneata?

— Ai s-o afli!

Acum Imperia vorbea cu un sange rece ingrozitor.

Judecatorii palpitand simtira ceea ce era nefiresc in prezenta celor doua femei in sala Consiliului. Ajunsesera sa-l uite pe Roland. O tulburare, un chin de nedescris ii gatuia, si afara de Altieri, toti fixau priviri innebunite asupra Leonorei si Imperiei, ca si cum s-ar fi jucat in fata lor una din acele tragedii de-ale lui Sofocle in care fatalitatea pare ca apasa totodata si asupra actorilor dramei si asupra privitorilor.

Cele doua femei, deopotriva de frumoase, dar de o frumusete atat de deosebita, parura ca se masoara din ochi.

Imperia reincepu, si vocea ei deveni iar muzicala, melodioasa, dezmierdatoare, in timp ce din pleoapele sale pe jumatate inchise, cu capul usor adus pe spate, ea lasa sa cada asupra Leonorei o subtire scurgere a privirii sale de flacara.

— Domnilor judecatori, sunt intrebata cine sunt Ma numesc Imperia Exercit in Venetia o meserie pe care am exercitat-o la Roma si aiurea sunt o biata femeie pangarita Fac o meserie vanzandu-mi frumusetea. Ma intelegi bine, doamna? Sunt o curtezana

Toata otrava ce-o poate pune gelozia si ura in vorbele incetisor rostite, Imperia o puse in aceste cuvinte.

Leonora scutura capul.

O curtezana! Ce o interesa ca femeia asta era o curtezana sau o patriciana! Femeia asta era o acuzatoare! Iata tot ce intelegea ea.

— Eu sunt aceea care l-am denuntat pe Roland Candiano, sfarsi Imperia.

Si de asta data ea zambi.

Leonorei i se parea ca traia intr-un vis imposibil. Ea avu impresia nebuna ca era sa fie lovita de o catastrofa si mai inspaimantatoare inca.

Ea baigui:

— Dumneata esti cea care l-ai denuntat pe Roland?! Dumneata esti!

— Eu, doamna. Eu l-am denuntat Il invinovatesc pe Roland Candiano de a fi uneltit nimicirea statului lovind in membrii Consiliului, unul dupa altul

Invinuirea era atat de formala, incat judecatorii tremurara de spaima.

Leonora facu un gest de nebunie, dandu-si la o parte parul cret de pe frunte.

Nici un tipat nu se auzi din gatul ei inabusit. Cu aceeasi voce inceata si tremuratoare, ea murmura:

— Dovezi! O atare ticalosie O, doamna! Ca sa rostesti aceasta monstruoasa invinuire Nu esti decat o femeie

Si recapatandu-si toata energia, ea exclama:

— Domnilor judecatori! Ce zice ea? Este oare de crezut? Il cunoasteti deci pe Roland!

— Dovezi! exclama curtezana ca si cum n-ar fi auzit decat acest cuvant. Dovezi! Am surprins chiar eu complotul. Am vazut cu ochii mei. Am auzit cu urechile mele

— Vazut? Auzit? Unde asta?

— La mine acasa! zise Imperia.

Apoi sarind spre curtezana, ii apuca mainile, isi adanci privirile in ochii Imperiei si zise:

— La dumneata acasa? Zici ca Roland a venit la dumneata!

— Ce-i de mirare in asta? Venea in toate serile ceva dupa miezul noptii

Tanara fata simti un tremur al tuturor membrelor sale. Simti ca ochii i se invaluiesc, o durere necunoscuta arzandu-i sanul, si tamplele ii batura cu furie. Cu o voce care ar fi induiosat si tigrii, deoarece induiosa pe judecatori, ea balbai:

— Doamna, fie-ti mila! Nu te juca cu deznadejdea mea Adevarul Spune-mi adevarul Spune-mi ca am auzit eu gresit Am inteles gresit Ca Roland nu venea la dumneata

— In casa mea s-au petrecut lucrurile, zise Imperia cu raceala. Acasa la mine a inceput sa-si indeplineasca Roland Candiano noaptea trecuta complotul sau, lovind intr-unul de-ai vostri, domnilor judecatori!

O inabusita mormaiala strabatu jilturile si toti ochii se indreptara spre locul neocupat.

— Davila a fost ucis! proclama Foscari, cu o voce ce rasuna ca o bubuitura de tunet.

Leonora se daduse inapoi, cu mainile la tample, cu ochii invincibil fixati asupra curtezanei.

O, nenorocirea asteptata!

Nenorocirea definitiva, fara de leac, era aici, asupra ei!

Asadar ea avea sa fie lovita! Lovita de moarte, in inima, in dragostea ei!

Trebuia sa mai vada, sa mai auda Si auzi pana la capat! Auzi uratul adevar pe care curtezana il explica judecatorilor. Si Imperia zise:

— Imi ramane domnilor, sa va spun pentru ce l-a lovit Candiano pe Davila, primul dintre toti dumneavoastra Nefericitul Davila e pe moarte la mine acasa. Desigur ca va muri maine Iata cum s-a intamplat: Roland Candiano l-a surprins pe Davila acasa la mine, in palatul meu. L-a lovit cu pumnalul. Caci oricine stie ca dintre toti ibovnicii mei, Roland Candiano era, fireste, cel mai indragostit si mai gelos pe mine

De pe buzele Leonorei se auzi un geamat asa de trist, intr-o atare prabusire a fericirii sale, o tanguire atat de sfasietoare, incat o tresarire de mila strabatu jilturile Consiliului.

Palizi, muti, judecatorii ascultara aceasta plangere pururea aceeasi, care slabea, ca si cum Leonora s-ar fi cufundat in ceva nesfarsit de trist.

Imperia aplecata inainte, asculta din tot sufletul, buzele sale ridicate de un suras fioros, lasau sa se vada dintisorii albi, ascutiti Si i se paru ca un hohot de plans ii sfasia si ei pieptul!

Hohotul de plans al groazei si al deznadejdii unei femei ce-si jertfea dragostea geloziei sale si-l ucidea pe barbatul adorat, pentru ca sa o faca pe potrivnica ei urata de moarte, sa sufere!

Inconstienta, zguduita de unul din acele prapaduri ale sufletului care dezradacineaza sentimentele, dupa cum dezradacineaza uraganele copacii unei paduri, Leonora se indrepta spre usa, cu o singura idee inca vietuinda in neaparata prapadenie a mintii sale: sa se duca departe, tare departe sa fuga sa se duca la capatul pamantului, intr-un loc unde n-ar mai vedea-o nimeni, sa se duca acolo si sa moara singura, departe de orice, sa moara pe buzele ei cu aceasta chinuitoare tanguire ce-i scapa, fara sa-si fi dat seama

Ajunse la usa. Altieri o manca din ochi.

Imperia o urmarea in fiecare miscare a ei, cu o bucurie mai infricosatoare poate decat o durere adanca. Toti judecatorii isi atintisera privirea asupra Leonorei. Ea intredeschise usa

Disparu.

In aceasta clipa ea se opri si se intoarse fara de veste, electrizata parca de o speranta nebuna, fulgeratoare, cu un chiot de bucurie cu neputinta de redat! Altieri se intoarse si el, dar galben de chin si neliniste! Imperia se intoarse si ea, dar alba de spaima.

Asta pentru ca un aprod intrase in sala pe cealalta usa. Si acest aprod anunta cu voce linistita:

— Domnilor judecatori, iata-l pe nobilul si ilustrul Ioan Davila, care vine sa-si reia locul printre dumneavoastra!

Davila! Acela care venea era Davila?

Prin ce minune de energie? Cum? Pentru ce? Ce voia!

Ce voia el! Sa se razbune pe Imperia! S-o faca sa se chinuiasca de moarte, sa moara de moartea ce i-o daduse ea lui! Tot ce mai ramasese in el ca viata, suflet si rasuflare se condensa cu intensitate in aceasta salbatica vointa: sa se razbune pe Imperia. Si pentru ca sa se razbune pe Imperia scapandu-l pe Roland Candiano!

Stia deci? Cine-i spusese cele ce se urzeau? Ce voce ii calise puterile in patul in care fusese transportat si unde isi dadea sufletul, si-i strigase: 'Du-te la palatul ducal!'

Era acolo! Venise cu primejdia sigura de a sfarsi prin aceasta ultima sfortare, ceea ce pumnalul Imperiei n-o facuse pe loc! Avea sa vorbeasca! Sa spuna blestematia mincinoasa a curtezanei, s-o acuze, s-o condamne, s-o omoare dintr-o vorba! Si atunci putea sa moara! Sa moara cu inima potolita de aceasta siguranta ca o va tara pe Imperia in mormant, cu constiinta curata prin siguranta ca-l izbavea pe Roland!

De nedescris fu efectul produs de neasteptata aparitie a patru lachei uriasi, ce duceau pe brate jiltul larg si intrara cu pas greoi.

In jilt era Ioan Davila! Era ingrozitor de palid. Moartea, dupa toate semnele, plutea asupra-i

Dar cand jiltul fu lasat jos, cand lacheii si crainicul se retrasera, privirea lui dogoritoare, singura care parea ca traieste pe fata sa de naluca, se infipse asupra Imperiei, care lovita de o ameteala a groazei, sta in acelasi loc, impietrita de o suprafireasca nalucire

Judecatorii zguduiti, tremurand de o nespusa emotie, isi parasira locurile si se aplecara asupra acestui muribund, afara de Altieri care, prabusit in scaunul lui, chinuia manerul jungherului sau, atintind asupra Leonorei o privire de intunecata nebunie.

Si Leonora asculta din tot sufletul ei cele ce aveau sa se spuna!

Oare de pe buzele albe ale acestui muribund avea sa iasa confirmarea groaznicei nenorociri? Venise oare Ioan Davila ca sa spuna: 'Da, Roland Candiano m-a omorat pentru ca el era ibovnicul curtezanei Imperia?'

Ea asculta cu acea supraomeneasca luare-aminte, care incordeaza nervii invinuitului, in clipa cand judecatorul se ridica pentru a rosti poate osandirea la moarte!

Davila facu un gest

Judecatorii se indepartara

O tacere de moarte apasa asupra acestei drame.

Nu se mai auzira decat fluieratura grabita a rasuflarii ranitului, si in departare inabusite zvonuri, aidoma mugetelor unui uragan ce se apropie

Atunci vocea lui Foscari se inalta.

— Ioan Davila, femeia asta il invinuieste pe Roland Candiano ca te-a ranit. Ai sa mori, deci ai venit sa marturisesti in fata colegilor dumitale?

Noua judecatori se aplecara ca sa auda cuvintele de apoi

Leonora inchise ochii si-si impreuna mainile Imperia se ghemui in sine, ca pentru a primi lovitura fatala!

Ioan Davila isi rezema amandoua mainile pe bratele jiltului. Si vocea lui slaba ca o adiere de dincolo de mormant, rasuna totusi cu o stranie sonoritate:

— Marturisesc ca

El gafai Ochii sai se bulbucara.

— Vorbeste! zise Foscari. Vorbeste judecatorule, tu care trebuie sa apari in fata judecatorului suprem!

Davila se zbatu a doua oara intr-un spasm. Deodata se scula in picioare, si buzele lui descompuse voira sa reinceapa fraza ce-i sta in minte:

— Marturisesc Mart

Groaza mortii se aseza pe fata lui; o spuma de sange ii inrosi gura, bratele i se deschisera. Se prabusi teapan, in timp ce ochii albi, ochii lui de cadavru, pareau ca ameninta inca!

Foscari se apleca, il atinse, apoi se ridica:

— Domnilor, colegul vostru Ioan Davila este mort

Judecatorii se descoperira in tacere.

— Mort, continua Foscari cu vocea lui ca de gheata, mort indeplinindu-si datoria, mort marturisind ca aceasta femeie ne-a spus adevarul!

Un racnet fioros ii raspunse Toti se intoarsera si o vazura pe Leonora tot asa de alba ca si Davila, tarandu-se spre usa, deschizand-o cu mainile sale convulsiv agitate, si ducandu-se incetisor, zdrobita parca, incovoiata, prabusita intr-o durere fara nume ― nebuna poate!

In acelasi timp strigatele indepartate se apropiara si rasunara cu o putere de vijelie.

— Domnilor, striga Foscari ai carui ochi ardeau ca focul, atunci maine vom hotari osanda ce se cuvine lui Roland Candiano. Asta-seara sa inabusim revolta! Altieri, ai comanda ostasilor Domnilor, razmerita mugeste Fiecare la locul sau de lupta!

Altieri aiurind, infiorat, palid, fugi dintr-o saritura pe urmele Leonorei. Foscari ramase cel din urma.

In clipa cand sa se indeparteze, dupa ce privi cu un enigmatic zambet cadavrul lui Ioan Davila, un om se ivi si se incovoie pana jos inaintea lui, soptind:

— Am lucrat bine pentru gloria si puterea dumneavoastra, stapane?

— Da, Bembo, zise Foscari. Ai lucrat bine, ai o arma rapida si sigura, esti un servitor groaznic. Du-te, ne vom socoti cand

— Cand veti fi dogele Venetiei si stapan al nordului Italiei, domnule!

In piata San-Marc impuscaturile izbucneau printre urlete, blesteme si tipete furioase



Capitolul VI Uraganul



In sala dogilor nimeni nu observase lipsa Leonorei Dandolo. Chiar tatal ei, adancit in ganduri, n-o vazuse pe fata furisandu-se spre usa pe unde disparusera Roland si Foscari.

Ce ganduri?

Dandolo era ruinat. Cel din urma reprezentant al unei familii ilustre, suferea cu o nerabdare indarjita scapatarea actuala. Visa refacerea palatului Dandolo pe Canalul cel Mare si restabilirea inrauririi sale in stat.

Inabusite ambitii umpleau acest suflet slab. Se ingrozea de nenorocirea ce parea ca-l ameninta pe Candiano si visa in chip nelamurit la mijloacele de a rupe alianta, care pana in acea ora i se paru ca o chezasie sigura a puterii sale recladite

Astfel, pana la acest prapad, ambitia cauta printre ruine o parghie a norocului, fie aceasta parghie chiar inrosita de sangele alor sai!

Totusi vremea trecea.

Multimea de invitati care la inceput asteptase in tacere, parea acum nervoasa si nelinistita. Misterioase curente se formau in aceasta masa, din care incetul cu incetul femeile disparusera. Cuvinte de ordine circulau. Aspre cuvinte se schimbau cu voce inceata.

In jurul dogelui Candiano si a sotiei sale Silvia se facuse incetisor un mare gol.

Batranul nu parea sa observe ca era ca un strain in palatul sau. Nu vedea repezile priviri ce luceau, nu auzea zgomotul sabiilor ce zanganeau toate deodata, ca de afara se inalta o unduire de urale

Ochii sai ramaneau cu indaratnicie fixati pe usa cea mare din spate.

Pe acolo iesise Roland, pe acolo trebuia sa se inapoieze. Deodata aceasta usa se deschise. Candiano se ridica in picioare.

— Fiul meu! exclama el cu un avant de bucurie. Dar ramase inmarmurit, napadit pe neasteptate de fioroase presimtiri; nu era Roland cel care se aratase Era Leonora!

Leonora alba, cu ochii ratacitori, sovaind

Chiar in acea clipa urletele din piata San-Marc izbucnira cu o intensitate ca de tunet. In sala dogilor raspunse acestor mugete o furioasa galagie, si mai mult de cinci sute de domni se napustira spre scara Uriasilor.

— Traiasca Candiano! Traiasca libertatea! striga poporul.

— Moarte razvratitilor! urlara musafirii dogelui.

Un inspaimantator vartej invalui pe doge in clipa cand, cu capul nauc se avanta spre Leonora scotand un strigat de grozava neliniste.

— Fiul meu! Ce s-a intamplat cu fiul meu?

Leonora, sfarsita de puteri, intinse bratele ca pentru a se agata in gol, o ceata ii trecu prin fata ochilor si era sa se prabuseasca chiar in clipa cand un barbat, care alerga in urma ei, o prinse frematand.

Acesta era Altieri!

El o ridica pe tanara fata lesinata si merse spre Dandolo, care, posomorat, inspaimantat, se intreba daca n-o sa se inece cumva in acest naufragiu al familiei Candiano.

In acea clipa i se arata Altieri.

— Ce este, ce se intampla? balbai Dandolo. Aceste tipete.. Fiica mea lesinata! O! Este Roland Candiano?

Altieri cu o salbatica betie stranse tanara fata la pieptul sau.

Si in aceasta miscare convulsiva, lucrul acesta fu parca o luare in stapanire cucerirea violenta a cavalerilor de odinioara! Numai atunci o aseza in bratele tatalui ei.

— Ce se petrece acolo? spuse el inabusit. Uita-te numaidecat in juru-ti, Dandolo. Priveste! Si nu cerceta ce s-a intamplat cu Roland Candiano!

Un inspaimantator taraboi domnea in sala dogilor!

O suta de oameni il inconjurau pe batranul Candiano, care cu ochii insangerati, cu parul valvoi, groaznic, trasese sabia din teaca.

— Fiul meu! mugi el. Ce s-a intamplat cu fiul meu?

O voce puternica intrecu zvonurile ce se izbeau ca talazurile oceanului infuriat.

— Candiano! Fiul dumitale a tradat! Fiul dumitale este prizonierul republicii! Candiano, ai tradat! Nu mai esti doge! In numele legilor noastre, in numele Sfatului celor Zece, Candiano, te arestez!

Si Foscari inainta cu mana intinsa.

— Ajutor! urla Candiano. Sariti ostasii mei! Sariti, prieteni! Ah, nemernicii! Ei ma parasesc! Singur impotriva tuturor!

Un tipat sfasietor izbucni atunci, si o femeie inalta, cu ochii patrunzatori, cu parul carunt, in neoranduiala, se ridica langa batran; era sotia sa Silvia

— Candiano, striga ea cu o voce suieratoare, nu vei muri singur!

In aceasta clipa batranul Candiano ridica cu amandoua mainile palosul asupra lui Foscari, ca pentru a-l spinteca de sus si pana jos.

Inchizitorul dintr-o saritura se feri in laturi si sabia se implanta greoi in dusumea; douazeci de brate se aruncara asupra batranului.

Intr-o clipa dogele Candiano, lovit in cap, sangerand, lesinat, fu ridicat si dus afara din sala. Si sotia sa Silvia, ingrozitoare la vedere, mai ingrozitoare de auzit, cu amandoi pumnii intinsi, isi racnea fioroasa deznadejde a inimii sale! Intr-adevar asa de ingrozitoare era, incat toti se dadura inapoi, incat pumnalele se lasara in jos si un mare cerc se facu in jurul sotiei, in preajma mamei ce se asemana cu o fiara

Toata aceasta scena de o silnicie de nedescris in gesturile, atitudinile si vocile personajelor nu durase decat vreo cateva clipe.

Dandolo o contemplase cu ochii mariti de inmarmurire.

— Ce se intampla? relua atunci Altieri. Este o revolutie, Dandolo! O revolutie care va fi nenorocita pentru cei banuiti!

Il atinse la piept cu un deget si zise:

— Si dumneata esti dintre cei banuiti!

Dandolo se cutremura din toata faptura sa.

— Esti banuit, continua cu asprime Altieri, dumneata care o dadeai pe fata dumitale dusmanilor nobilimii venetiene aliati cu plebea de pe cheiuri si din Lido!

Dandolo se albi la chip. Se simtea pierdut. Pierdut ca si Candiano! Pierdut ca si Roland!

Atunci Altieri se apleca spre dansul si cu o voce groasa, suieratoare, sopti:

— O iubesc pe fiica dumitale, Dandolo!.

Aceste cuvinte fura ceva fioros! In acea clipa de groaza, printre framantarile navalnice ale razmeritei, in fata acelei fete lesinate, poate murind, aceasta neasteptata cerere in casatorie!

Dandolo tacu, dar privirea lui elocventa vorbi in locul lui. Aceasta privire a rusinii si a supunerii, Altieri o primi, o intelese!

— Bine, sfarsi el, pune-ti fata in siguranta. Raspund eu de dumneata Dar dumneata raspunzi de dansa!

Dandolo avu o suprema sovaire.

De jur-imprejurul lui, el nu vazu decat fete ce amenintau si pumnale ce luceau Afara se dezlantuia mania poporului. El isi inclina capul si raspunse inabusit:

— Raspund de fata mea!

Altieri arunca asupra Leonorei o privire de triumf si de bucurie uimitoare.

Apoi, luand sabia in mana, se napusti afara cu un tipat rasunator:

— Inainte, boieri ai Venetiei! inainte! Pentru apararea privilegiilor noastre!

Vreo suta de nobili il urmara urland:

— Moarte razvratitilor!

La miezul noptii Leonora isi veni in fire si-si deschise ochii.

Ea se vazu in bratele tatalui ei palid de spaima, de rusine.

— O, draga tata! Tata, balbai fata, du-ma de aici, du-ma!

— Da, fata mea! Vino Sa fugim! Aceasta casa e blestemata.

— Blestemata! Ah! Da

— Si blestemata e si familia ce o locuia!

— Du-ma! repeta Leonora fara sa stie ce spune. Departe! O, foarte departe de aici! O! Cat sufar!

Ea tremura, dintii ii clantaneau. Dandolo o sprijinea de brat. Ea mergea plangand de deznadajde. Buzele ei arse de friguri murmurara.

— O! Sufar! Departe de aici, draga tata. Fie-ti mila, departe de aici!

Si astfel parasi acest palat, unde cu cateva ore mai inainte intrase zambitoare, voioasa de tineretea si fericirea ei, regeste de frumoasa!

In acest moment Silvia, mama lui Roland, se ivi in fata ei

Silvia, care cu inima sfasiata, ranita de moarte, asistase la arestarea dogelui, barbatul ei, dupa cum fusese de fata la arestarea fiului sau! Silvia, care cu privirea ei fulgeratoare facuse sa se dea inapoi cincizeci de barbati, fugi afara Dar cu ce gand?

Silvia o zari pe Leonora si alerga dupa dansa:

— Fata mea! striga ea cu o voce ragusita de plansete. Tu erai vrednica de dansul! Tu Vino! Vino sa-l razbuni. Il vom razbuna impreuna si vom muri impreuna!

Leonora o privi o clipa cu ochii sai mariti de deznadejde si toata durerea stapanita pana la sminteala, facu atunci explozie in chip furios.

— Eu! Fiica dumneavoastra? Eu?

Silvia paru ca n-a auzit. Sau cel putin, nu o intelese, sarmana mama convinsa ca universul intreg sufera din pricina durerii sale, si ca Leonora O, mai ales Leonora, era gata sa moara cu ea, pentru izbavirea fiului ei!

Cu acea voce seaca si suieratoare ce o avem in ultimele clipe de chinuri, ea reincepu apucand mana Leonorei:

— Vino, fiica mea, vino! Noi amandoua vom starni poporul, il vom arunca, ca pe o catapulta asupra palatului Vino! In doua ore nu va mai ramane piatra peste piatra din aceasta casa a ticalosiei Il vom elibera pe Candiano, il vom elibera pe Roland pe fiul meu pe logodnicul tau!

Leonora izbucni in ras, in timp ce lacrimi mari se rostogoleau pe obrajii sai aprinsi, si striga ca o nebuna:

— Logodnicul meu! E!! Ah, doamna! Du-te numai si intreab-o pe curtezana Imperia, pe ce femeie iubea Roland Candiano!

De asta data mama intelese! Leonora il parasea si ea pe Roland.

— Si tu de asemeni! sopti ea intr-un horcait de nesfarsita disperare.

Ea facu un gest de copleseala, apoi ambele maini se inaltara spre cer, ca pentru blestem; dupa asta cu totul teapana, furioasa, spunand cuvinte fara sir, cobori scara, in josul careia mugeau vifornitele furtunii unui popor in plina razmerita; apoi coborarea ei se accentua, se arunca furioasa, si in cele din urma aparu in lumina tortelor, in zgomotul archebuzelor, despletita, ingrozitoare, ca geniul durerii si revoltei.

Leonora vazand-o disparand in talazurile multimii intinse bratele spre dansa si striga hohotind de plans.

— Mama! mama! am mintit! Inima mea este pururea a lui! Vino! Sa-l scapam totusi

Ea voi sa se avante dupa dansa.

Dar era secatuita de puteri; cazu de-a busilea in bratele tatalui ei, care o ridica si o duse intr-o fuga pana acasa.

Asta insemna irosirea deplina a tuturor acestor fapturi, care cu trei ore mai inainte formau un manunchi de fericiti, acum striviti, raniti, doborati ca in miezul verii un colt zambitor de padure, fara veste pustiit de un ciclon.



Capitolul VII Coborarea in iad



Iesind din sala dogilor escortat de inchizitor, Roland Candiano strabatu in graba cele trei incaperi ce precedau sala Consiliului celor Zece.

Foscari deschise o usa si spuse:

— Intra aici vei fi chemat peste cateva clipe.

Roland avu o scurta sovaire, apoi intra.

Toata viata lui trebui sa-si reaminteasca aceasta clipa de sovaire, care in aceasta clipa i se paru stranie si si-o imputa chiar ca pe o slabiciune!

Odata ce intra, usa se inchise incetisor. Orice zgomot inceta numaidecat. Roland avu senzatia neprevazuta de a fi fost pe neasteptate transportat la o suta de leghe de palatul plin de lume si de zvonuri omenesti.

Se vazu intr-o incapere ingusta, luminata de o slaba licarire ce cadea din tavan, intre patru pereti foarte netezi: nicio mobila, niciun scaun, nicio iesire, nicio fereastra.

Roland se infiora

Se simtea ingrozitor.

Dar invinse numaidecat aceasta impresie si incepu sa astepte nemiscat, cu ochii atintiti spre usa, cu mintea incordata spre afara, spre viata.

Se scursera cinci minute, apoi zece apoi inca alte zece, apoi o ora

In primele momente de nerabdare, Roland voi sa deschida usa: era ermetic inchisa. Totusi printr-un fel de instinct, sta langa aceasta usa, ca pentru a fi mai aproape in clipa iesirii.

— Ia sa vedem, isi spuse el, sa ne pastram tot sangele rece. Poate sa se fi petrecut astfel de incidente de forma, care intarzie clipa cand trebuie sa vorbesc judecatorilor si apoi, negresit ca-mi exagerez lungimea timpului scurs

Isi impuse atunci sa numere clipele dupa bataile inimii sale si duse mana la piept, dar inima ii batea asa de repede, incat nu-i putu urmari zvacnelile innebunite Il strabatura atunci fiori, inaintea maniei sau a groazei. Incepu sa judece, se sili sa fie linistit si cum o furioasa dorinta il impingea sa strige, sa cheme, izbuti insa sa taca

Tacerea era absoluta in aceasta celula: nu era tacerea plina de farmec, pentru ca era plina de imperceptibile zgomote ce se aud in miez de noapte intr-un loc pustiu; era lipsa de orice manifestare a vietii, era mormantul: un mormant luminat, poate mai fioros din cauza acestei mortuare luciri.

Isi incrucisa bratele, pentru a se sili la nemiscare, pentru a pastra toate puterile sale, de care presimtea ca va avea nevoie

Totusi, cu toata taria lui sufleteasca, Roland incepu sa nu mai fie stapan pe sine, inabusite zbuciumuri il tulburau; fiorii, mai intai la suprafata pielii ― il patrundeau, bataile inimii, mai cu seama, il faceau sa sufere; apoi il napadeau ganduri stranii: o ingrozitoare bataie de joc a memoriei il transporta in gradina Dandolilor ii fu cu neputinta sa evoce scenele ce se desfasurasera in sala dogilor si icoana foarte lamurita a Leonorei ii aparu acolo jos, sub marele cedru, asa lamurita, incat o reconstituia pana la trilurile privighetorii, atat de obisnuite auzului sau

In acea clipa lumina din tavan se stinse cu totul. Usa se deschise si intr-un fel de lumina confuza Roland zari nedeslusite sclipiri de otel; ceva ca o uriasa fiara, sau mai degraba o adunatura de fiare de pomina, vrednice de un vis rau, foii prin fata lui: erau niste fapturi invesmantate in otel, avand ascutisuri de otel subtiri, taioase, de neinteles

Mai intai o incremenire bolnavicioasa il tintui locului, dar dupa aceea mania ce si-o stapanea de doua ori, izbucni. El scapa din gura o furioasa injuratura, se arunca inainte si in aceeasi clipa chiar, sari inapoi cu un tipat de durere, cu amandoua mainile insangerate. In acelasi timp fapturile diforme ce le intrezarise, se pusera in miscare. Si aceste fapturi erau douazeci de insi cu capul si fata cu casti de fier, pieptul, bratele si picioarele cu pavaza de otel niste oameni de otel care inaintau cu un pas incet, uniform, fara o vorba, fara un strigat!

Si fiecare dintre ei isi incrucisa lancea, o lance de tabla, foarte scurta, ca o uriasa lama de otel ascutita pe ambele laturi, ascutita ca un pumnal

Acesti oameni mergeau pe patru randuri; tepusele randului al doilea, al treilea si al patrulea venind la inaltimea tepuselor intaiului rand asa ca alcatuia taraiala unui sarpe a carui fiece solz ar fi fost un pumnal si asta era fioros de vazut.

Roland tacea si el Ce cuvant l-ar fi putut rosti aiurirea gandirii sale.

Numai din clipa in clipa incerca sa apuce una din tepuse, si de fiecare data, o noua tasnitura de sange izvora din bratele sale; se apleca, se culca pe burta, incerca sa treaca pe dedesubt si simtea tepusele pe fruntea lui Se da mereu inapoi, tot mai inapoi, spumegand, gafaind se dadu pana la perete si intr-o fulgerare a luciditatii ce i-o lasa aceasta hidoasa lupta, care intrecea toate urateniile inchipuirii, isi spuse ca o sa moara acolo

Dar nu! In spatele lui peretele se crapa, se deschise; o usa secreta se casca tepusele inaintara Simti raceala otelului pe gatul sau, se dadu mai inapoi, intra intr-un gang intunecos

In gang oamenii imbracati in otel, avand tepuse in maini, intrara dupa dansul si continuara sa inainteze cu acelasi pas incet, in aceeasi tacere

Roland era la marginile nebuniei; instinctul vital atat de puternic in aceasta admirabila fire, il impiedica numai sa nu se arunce cu pieptul inainte spre tepusele intinse, ca sa se sfarseasca dintr-o data

Se dadu inapoi. Nu fugi, ci se dadu inapoi, cautand mereu sa apuce vreo sulita, nesimtind inca focul ranilor din care curgea sangele siroaie

Cobori astfel o scara, apoi alta; pe urma fu impins intr-un alt culoar si ajunse in cele din urma la o bolta larg luminata, a carei neasteptata vedere ii smulse in cele din urma un strigat de fioroasa deznadejde.

— Puntea Suspinelor! O! Puntea Suspinelor!

Intelegea in sfarsit unde il impingeau! Intelegea spre ce meleaguri diavolesti il silea sa mearga fiara apocaliptica, zburlita cu pumnale!

Grozavie! Pe unde sa fuga? Pe unde sa scape de sulite? Cu neputinta! O, cu neputinta! El intra sub bolta! Se vazu pe Puntea Suspinelor si deodata, din celalalt capat al culoarului osanditilor inainta alta ceata turnata in otel, ciufulita, tacuta si Roland se vazu inchis, impins la mijlocul podului, si fara veste, sub sulitele indreptate asupra pieptului sau, fu impins intr-un fel de tainita de piatra si abia se vazu acolo, si se pomeni ferecat cu lanturi la picioare, la piept, fapt care il reduse la deplina neputinta.

Atunci cele doua trupe disparura.

Nauc, aproape innebunit, Roland privi inaintea lui. Inainte-i, drept in fata, vazu scaunul de piatra, pe care se asezau osanditii de executat, nu pentru a-i ucide, ci pentru aplicarea unei pedepse mai ingrozitoare decat moartea.

Ce pedeapsa?

Se va vedea!

In doua clipe de ragaz, in timpul carora, ganduri de nepatruns se zamislira in mintea lui ca niste prapastii ale groazei si urii

Atunci dinspre capatul puntii el vazu mergand spre dansul un grup de oameni. Ei se oprira in fata scaunului de piatra Pe scaun au legat un barbat pe care-l adusesera ferecat tot, vreo cinci sau sase soldati; omul acesta avea capul acoperit cu un val negru, valul osanditilor

Si cand fu temeinic legat pe scaunul de piatra, intregul grup se deschise, se indeparta, pentru ca Roland sa poata vedea. Cineva rosti:

— Sa i se scoata valul!

Roland il recunoscu pe marele inchizitor Foscari, si alaturi de dansul pe calau.

Calaul lua valul negru. Si un tipat sfasietor, un tipat de groaznic chin, un strigat neomenesc, tasni de pe buzele invinetite ale lui Roland.

— Tatal meu! Tatal meu! Este tata!

Roland recunoscandu-si tatal legat pe scaunul de piatra, uita ca el insusi era inlantuit, muschii sai se intinsera intr-o astfel de fortare, incat vinele fruntii, ca si cele ale tamplelor sale, se umflara atat de tare in ramificatii albastrui, de pareau ca sunt gata, gata sa plesneasca Zadarnica sfortare! Inelele lanturilor ii sfasiara bratele si cazu jupuit, de nerecunoscut, fara glas, fara puteri

Batranul Candiano il recunoscuse si el pe Roland. Un geamat inabusit horcai in gatlejul mosneagului. De aici inainte tatal si fiul nu se mai slabira din ochi, pana la sfarsitul infricosatoarei scene. Si era chinuitoare aceasta suprema privire a celor doi osanditi fata in fata, luminati de posomorata lucire a doua torte, aplecati unul spre altul intr-o atitudine, ce l-ar fi facut si pe Dante sa se infioare si i-ar fi dezarmat inchipuirea, privire ce continea explozia unor intraductibile simtaminte, privirea a doi barbati ce stiau ca se vedeau pentru ultima oara!

Si buzele lor bantuite de o tremuratura ca de friguri, sopteau un neinteles ramas bun, pe care numai inimile lor il intelegeau.

Deodata vocea lui Foscari se auzi iarasi:

— Candiano, tribunalul in a lui intelepciune, ti-a daruit viata

Roland tresari, si ochii sai parasindu-i pentru o clipa pe cei ai tatalui sau, se oprira asupra marelui inchizitor cu o infricosatoare privire de neliniste si chin.

Batranul Candiano isi ridica, capul si zise:

— Cu ce drept m-a judecat tribunalul, fara sa ma asculte si pe mine?

Vocea lui era ciudat de linistita.

— Tribunalul, raspunse Foscari, s-a inspirat din interesele superioare ale statului. Te-a judecat, te-a osandit. Ti-a daruit viata Dar sfatul a trebuit sa ia masurile necesare pentru ca sa te puna in neputinta de a vatama republica

— Inteleg! exclama cu amaraciune Candiano, v-ati adunat in umbra ca niste nemernici si v-ati hotarat sa ma aruncati in cine stie ce temnita, de unde nu voi mai iesi niciodata. Ei bine, fie! Dar luati aminte! Faradelegile voastre vor osteni pe oameni La urma urmelor cerul si pamantul se vor mania de toate aceste ispravi ce le ingramaditi asupra oamenilor pentru multumirea ambitiilor voastre! Ce-mi imputati voi mie? Ca prea mult am respectat libertatile publice? Ca n-am jertfit un norod intreg nesaturatei voastre sete de putere si uracioaselor voastre banuieli? Ei bine, fie si asta! Loviti-ma, pentru ca am fost cel mai voinic strajer ai legilor noastre, pentru ca am cugetat dupa dreptatea vesnica? Dar fiul meu ce v-a facut? Un copil de douazeci de ani, domnilor! Daca va mai ramane un simtamant de omenie in inimile voastre, il veti cruta. Veti cruta nobila fata care plange si nadajduieste. Este ruga mea de apoi. Cu acest pret ma invoiesc cu bucurie sa-mi sfarsesc viata in puturi sau sub celulele de plumb

— Candiano, spuse cu raceala Foscari, peste o ora vei fi liber!

Un tipat de bucurie ii scapa lui Roland si bratele pline de lanturi se intinsera spre batran, in timp ce ochii sai se scaldau in lacrimi.

— Tata draga! O, tatal meu, esti liber! Foscari, fii binecuvantat!

Un zambet mohorat zbarci buzele inchizitorului. Batranul Candiano se infiora de spaima si chipul i se albi ca fata unui cadavru.

— O! sopti el. Ei nu vor face una ca asta. Nu, ar fi prea fioros!

Intelesese nenorocitul!

Caci, el unul, stia! Stia ce era acea libertate ce-o dadea Consiliul celor Zece acelora pe care voia sa-i faca inofensivi!

— Calau, zise deodata Foscari, fa-ti datoria!

— Calaul! baigui Roland. Ce sa faca calaul, deoarece tatal meu este liber? O! continua el pe neasteptate. Dar este ceva monstruos! Mila, domnilor, mila! Indurati-va de tatal meu! O, netrebnicii! Ajutor! Ajutor! Nu! Indurare! Indurare!

— Roland! Roland! striga batranul Candiano, intr-un strigat de sublima jertfa de sine, nu te uita!

Dar Roland privea! Vedea!

Ochii sai hipnotizati nu se puteau dezlipi de la acest groaznic spectacol. Privi, vazu totul pana la sfarsitPrivi cu parul zbarlit de groaza, cu sudoarea agoniei pe frunte, cu trupul rasucit intr-o zvarcolire a muschilor, ca sa rupa lanturile. Si iata ce vazu:

In clipa cand Foscari rosti porunca fatala, calaul se apropie cu o brusca miscare de Candiano, si-i lipi pe fata o masca de metal.

Inauntrul mastii, in dreptul ochilor, erau doua varfuri ascutite de otel scurte si fine ca niste ace

Calaul aplica mana lui stanga pe capul osanditului, ca sa-l poata tine bine.

Si atunci, in timp ce Roland tipa cerand indurare si mila, in vreme ce batranul se zvarcolea intr-un ultim spasm al instinctului, mana dreapta a calaului apasa cu tarie masca.

Se auzi un urlet si o horcaiala.

Horcaiala lui Roland, care lesinase.

Un urlet veni din partea batranului Candiano, caruia calaul cu o singura miscare a mainii ii ridica masca si legaturile, iar el se ridica in picioare, cu mainile intinse, cu fata gaurita de doua goluri sangerande

Calaul ii crapase ochii!

Candiano era de-a pururi orb!

Ingrozitoarea operatie fusese cu atata dibacie indeplinita, incat ochii nefericitului abia sangerara. Numai pleoapele umflate de durere ramaneau larg deschise, si aceasta facea o figura infricosatoare zbarcita intr-o dureroasa schimonositura, cu doua gauri negricioase si sangerande

Nebun de durere, mosneagul incepu sa umble cu infrigurare, izbindu-se de toate piedicile, pipaind golul cu mainile lui framantate de un tremur convulsiv, horcaind fara incetare intr-o fioroasa tanguire

Doi oameni il apucara fiecare de cate un brat si-l tarara afara din palatul ducal.

La chei il astepta o barca mare. Ea se indeparta numaidecat cu toata puterea vaslelor si vasli mult timp. In locul unde barca dadu de pamant, astepta o trasura la care erau inhamati doi cai voinici.

Urcara pe orb in trasura, tot asa cum facusera si la urcarea lui in barca. Si trasura porni in galopul cailor. Alerga ore indelungate si se opri in sfarsit undeva, la intrarea unui sat.

Atunci il dadura jos pe orb.

Candiano simti ca i se leaga de gat un sac cu ajutorul unor baieri, si ca i se pune un toiag in mana.

Atunci el auzi o voce care ii spunea:

— Domnule, ai paine in traista dumitale, si zece pistoli de argint. Ai inaintea ta un sat, unde vei gasi fara indoiala suflete milostive. Du-te, domnule, du-te In voia si mila lui Dumnezeu!

Candiano inlemnit de groaza si de durere, ramase nemiscat in mijlocul drumului si auzi trasura ce-l adusese, indepartandu-se grabnic Zgomotul rotilor se micsora putin cate putin, si se pierdu in departare.

Atunci orbul isi lasa capul in jos si un indoit val de lacrimi prinse a curge din ochii sai fara privire

Roland cazuse lesinat in clipa fioroasei torturi aplicata tatalui sau. Foscari si oamenii care il inconjurau, asteptara cu rabdare ca tanarul sa-si vina in fire; dar nu facura nimic spre a grabi aceasta revenire a lui. Asteptau in tacere.

Abia dupa douazeci de minute isi redeschise Roland ochii si privi in juru-i ratacit.

— Roland Candiano, striga Foscari.

Tanarul arunca asupra-i o privire mirata, fara sa raspunda.

— Roland Candiano, ma auzi?

— Cine ma striga? Sa fie oare tatal meu?

— Roland Candiano, am sa-ti transmit hotararile sfatului suprem in ceea ce te prives te. Asculta

— Uite-o pe Leonora, zise tanarul cu un zambet. Vezi, tata, cata frumusete, si vezi, mai ales farmecul nesfarsitei sale gratii ma transporta in necunoscut

— Roland Candiano! relua marele inchizitor, razmerita ce-ai provocat-o cu complicitatea tatalui dumitale a fost inabusita, gratie lui Dumnezeu, si multumita energiei noastre. Dar este drept sa fii pedepsit, cum a fost si dogele tradator al datoriilor sale Roland Candiano, tribunalul ti-a daruit viata, dupa staruintele nobilului Altieri Roland Candiano, esti osandit la inchisoare vesnica!

Roland parca nici n-ar fi auzit aceste cuvinte. Se juca cu lanturile lui, cu o infatisare de copil mirat.

— Sa-l duca de aici! zise Foscari.

— Trebuie sa i se lase lanturile? intreba temnicerul sef, care era de fata la aceasta scena.

Foscari il privi fara mila pe Roland.

— De prisos! zise el scurt si cuprinzator.

— In ce celula trebuie dus? mai intreba temnicerul. Foscari se gandi o clipa, apoi rosti:

— Duceti-l la numarul 17!

Oamenii care-i inconjurau pe Foscari erau fapturi de fier, inimi de piatra dar ei se cutremurara de groaza.

Atunci Roland fu dezlegat. Un temnicer il lua de brat si-l tari. El nu opuse nici o impotrivire, ci se lasa dus fara a rosti o vorba. Dupa ce au strabatut puntea, temnicerul si prizonierul patrunsera in inchisoare coborand trei caturi de trepte ponosite, mucegaite.

Roland incepu sa dardaie de frig si spuse foarte incet:

— Mi-e frig mi-e tare frig!

Coborau, inca se mai afundau in maruntaiele pamantului

Pe masura ce razbeau in sanul acestei locuinte a celor afurisiti, Roland scapa in treacat plansete inabusite sau strigate de nebunie. Dar nu i se dadea nici o atentie.

Mergea, zguduit de un fior ca de gheata, si repeta uneori:

— Mi-e frig, tare frig

Temnicerul deprins, negresit, cu exprimarea durerii omenesti, cu inima de multa vreme inchisa milei, nu spunea nici un cuvant si continua sa-l duca mai departe.

Intunecimea devenea din ce in ce mai deasa.

O atmosfera puturoasa isi rostogolea greoi umezelile in aceste intunecoase coridoare.

Dar temnicerul parea ca respira usor si se calauzea fara lumina, caci plamanii si ochii i se obisnuisera deja cu mizeria si bezna, cum se deprinde inima cu nemiloasa nepasare.

In cele din urma omul acesta se opri si lasa bratul lui Roland. Nefericitul ramase nemiscat, infiorandu-se inghetat.

Auzi scartaind fierul in fier; avu senzatia unei rabufneli de aer mai jilav, mai puturos, mai inghetat!

Se simti impins in ceva foarte negru, si auzi inchizandu-se usa, al carei zgomot se auzi din ecou in ecou.

Roland se afla in celula cu numarul 17.

Era sters din lista celor vii. Gandirea i se intunecase in prapadul fericirii sale. Era nebun. Era ca si mort Numai suferinta mai palpaia in el.

Temnita numarul 17 era o celula destul de mare: solul i se compunea din lespezi mari de piatra iar zidurile erau facute din uriase pietre foarte lucioase, pe care le acoperea un usor strat de silitra. Un ingust pat de campanie era infipt intr-o tablie a zidului. Acest pat se compunea din lespezi de piatra lucie. In fata usii spre tavan, o ferestruie cu gratii de fier ascutite. Intr-un colt un ulcior plin cu apa. Pe ulcior o paine. Undeva, fara sa se poata preciza locul, se auzea un fel de plescaiala monotona, si inabusita era apa canalului Era intuneric, o intunecime deplina; era frig si in afara de pleoscaiala apei alunecand pe lespezile de piatra in partea exterioara a inchisorii, nu se auzea nimic altceva decat, din rastimp in rastimp, strigatul de moarte al vreunui nenorocit.

Roland se refugiase intr-un colt al celulei si cu ochii mariti contempla bezna. Nu mai avea nimic viu in el. Nu simtea nici macar ranile de la maini. Singura impresie era aceea a unui frig dureros ce staruia in acest sarman trup, aruncat de viu in fundul unui mormant.



Capitolul VIII Banditul



O scena rapida se desfasurase in piata San-Marc, in clipa cand mama lui Roland se napustise in multime, unde incaierarea era mai deasa. Fu vazuta despletita, furioasa, aratand cu degetul palatul si strigand cuvinte ce nu le pricepea nimeni, caci descarcaturile archebuzelor ii intreceau vocea.

Din instinct Silvia alerga la locul unde incaierarea era mai puternica, si striga: 'Traiasca Roland Candiano!'. Acolo vreo douazeci de oameni zdrentarosi, negri de praf si de sudoare, urland, se zvarcoleau nebuneste si se retrageau incetul cu incetul, tinand piept soldatilor. Printre ei era un urias ce urla ca un nebun. Acesta parea a fi seful lor.

Deodata un om, care se tarase din grup, se apropie de urias si-i spuse:

— De prisos sa continui, Scalabrino! Vezi ca s-a sfarsit totul si ca poporul fuge in toate partile.

Banditul arunca in juru-i o privire insangerata si vazu intr-adevar ca razmerita invinsa se irosea, oamenii azvarlindu-si armele, femeile scotand strigate de groaza.

— Si maria sa Roland? intreba el cu o voce ragusita.

— Fii linistit in privinta lui. A capatat acum ceea ce voia, multumita tie, Scalabrino.

— Atunci, trebuie sa ne ducem?

— Da, da, totul s-a sfarsit! Ah, asteapta!

Omul o zarise pe Silvia care inainta groaznica, amenintatoare

— Vezi tu femeia asta? exclama el apucand bratul banditului.

— O vad!

— O recunosti?

— Nu!

— O suta de pistoli pentru tine maine dimineata, daca ea moare Vezi, de fa cum e mai bine Ai de ales intre apa canalului si pumnal!

Un val de fugari ii desparti pe cei doi insi.

— O suta de pistoli! murmura Scalabrino. Mestesugul este bun.

Se napusti spre Silvia si in clipa cand aceasta cadea de-a busilea, atinsa la frunte, el o insfaca, o ridica pe sus, o duse, ajunse la o gondola si se facu nevazut.

Putin cate putin marea neliniste din ajun se potoli, se stinse si noaptea senina invalui cu umbrele ei lesurile din piata San-Marc.


In noaptea aceea pe cheiul lagunelor, de parca ar fi tinda Adriaticei, o biata camera a unei case darapanate era inca luminata pe la ora trei dimineata, adica cam in clipa cand Roland cobora spre celula 17

In aceasta camera, pe un pat prost, era lungita o femeie a carei frunte insangerata era legata cu carpe. La capataiul ei, o fata tanara care purta hainele deschise ale fetelor din popor, veghea in picioare si umezea din cand in cand buzele ranitei, la care se uita cu mila. Intr-un colt al odaii un om voinic cat un urias sta de asemenea nemiscat si tacut. Femeia era Silvia, mama lui Roland; fata era o saraca, care locuia in acea casa si omul era banditul Scalabrino.

Pentru ce n-o ucisese inca pe Silvia? Astepta oare momentul cel bun? Se inaltase in inima lui zorii milei? Cum suna jumatate dupa ora trei, Scalabrino isi dadu seama ca se facea ziua si stinse faclia, care pana acum luminase acest nenorocit interior.

In acea clipa Silvia facu o miscare. Scalabrino, cu un fel de sfiala salbatica, se apropie de pat, si timp de cateva clipe contempla trasaturile palide ale ranitei.

— Ce spui tu de asta, Juana, intreba el cu o voce inceata. Eu cred ca rana se inchide si ca n-ar fi lucru mare? De altminterea ranile de la cap nu-s periculoase, altfel, pe coarnele lui Satan, demult as fi sub pamant.

Tanara scutura din cap si sopti:

— Nu la cap este cel mai dureros ranita ci la inima biata femeie! Dupa cuvintele scapate in aiureala ei, este lovita de o groaznica mahnire

Uriasul tresari si-si intoarse privirea. Apoi incepu sa se preumble in lung si-n lat, bombanind inabusite amenintari. Desi era cu picioarele goale, zgomotul inabusit al pasilor sai negresit ca fusese destul s-o trezeasca pe ranita, care deschise ochii. Ea ii facu semn lui Scalabrino sa se apropie de pat.

Banditul se supuse cu acea sfiala ce am mai aratat-o si care era atat de ciudata la un asemenea ins.

— Te recunosc, zise Silvia, dumneata m-ai izbavit

Ea parea foarte linistita. Poate ca-si stapanea deznadejdea, pentru ca sa poata chibzui mai bine. In ochii ei atintiti asupra unui punct nu erau lacrimi. Toata exaltarea ei cazuse. Cine stie daca printr-o minunata judecata, asa cum o fac mamele in anumite imprejurari inspaimantatoare, nu ajunsese sa-si spuna ca nu avea dreptul sa planga, sa sufere, si ca nu trebuia sa-si adoarma in durere nici una din puterile sale, si ca orice simtamant al ei, toata judecata sa, intreaga ei gandire, trebuiau sa fie intrebuintate ca sa-si scape fiul!

Este sigur ca, pentru cine-o cunostea pe Silvia, pentru cine ar fi putut ghici in ea pe mama cea duioasa si intr-adevar mama ― adica devotamentul si abnegatia ce nu se cunosc, este sigur ca ea oferea in acel moment o priveliste sublima, si ca linistea asta era inca de o maretie fioroasa.

Banditul isi plecase capul.

— Vorbeste, spuse ea cu blandete, am nevoie sa stiu totul Esti chiar dumneata acela care m-a insfacat in clipa cand am primit lovitura aceasta de pe frunte?

— Da, doamna, eu sunt Cat priveste ca sa spuneti ca v-am scapat Pe toti dracii! Ce am, asadar, de ieri incoace In sfarsit, pe scurt, iata cum s-au intamplat lucrurile Ati iesit din palat Va vad inca Erati atat de grozava, incat mi-a fost frica mie, caruia niciodata nu mi-a fost teama! Va reamintiti lucrul acesta, doamna?

— Da, spune mai departe

— Pe sfanta Maria Formosa, s-ar zice ca tremur! Iertati-ma, doamna Atunci deci, v-ati aruncat printre noi si ati strigat cuvinte in asa fel, incat simt si acum ca mi se infioara maruntaiele si asta se intampla in clipa cand descarcaturile archebuzelor incepeau sa fie trase asupra poporului si cand sulitele si halebardele invaluiau pe cei mai turbati. Atunci iata, soldatii s-au aruncat asupra voastra. Si eu cu haiducii mei m-am aruncat asupra soldatilor, v-am luat in brate si v-am adus aici

Banditul tremura intr-adevar vorbind astfel. Emotii necunoscute aruncau tulburarea in seninatatea sufletului sau incult.

Silvia relua cu aceeasi liniste:

— Asadar, poporul a fost invins?

— Invins, foarte rau invins! Vreo suta de morti in piata San-Marc, tot atatia inecati in canale, trei sau patru sute de raniti si arestati Ah! Acesta este lucrul cel mai groaznic Asa ca este tacere in oras! Ascultati, doamna! Nu auziti nici un cantec de luntras in dimineata asta

— Astfel poporul n-a putut patrunde in palat! reincepu Silvia cu aceeasi voce monotona si concentrata.

Isi atintea ochii sai cenusii, foarte senini, asupra lui Scalabrino.

— Sa intre in palat! Ar fi fost egal cu a incerca sa sparga usa intunecimei sale Satana! Nu, doamna, nu Dar de ce sa ne gandim la aceste lucruri? Haide, haide Spuneti-mi mai bine cine sunteti, si care-i nenorocirea voastra Va voi duce unde doriti.

— Dar de unde s-a iscat revolta? intreba Silvia fara sa fie auzita!

— Ah, ah! De unde s-a aprins revolta? Hm! Revolta, doamna! Ziceti revolta? Nu acesta poate sa fie cuvantul Juana, du-te in odaia ta, fata mea, o sa te inapoiezi numaidecat

Fata se supuse cu o graba plina de teama.

— Revolta, doamna! relua uriasul cu o voce stinsa. Sa-mi rupa diavolul gatul, daca stiu de unde a izbucnit! Ceea ce stiu, eu unul, este ca am primit douazeci de pistoli pentru mine, si cate doi de fiecare pentru oamenii mei, pentru ca sa strig: 'Traiasca Roland Candiano!' si sa trag cateva focuri de durda in aer

Silvia asculta acum cu ochii mariti de adanca luare-aminte si de groaza celor ce se intrezareau.

— Ce se spune? Ia sa vedem, vorbeste!

— O! Cum mai tremura acum vocea dumneavoastra! Nu are a face! V-am vazut asa de curajoasa, atat de inspaimantatoare, incat imi insuflati o ciudata incredere! Ei bine, se zice ca din pricina strigatelor noastre, din cauza focurilor noastre de durda, din pricina neoranduielii ce-am dezlantuit-o in popor, Roland Candiano, este in temnita Nenorocire! Daca este asa, n-am sa mi-o iert niciodata!

— Asa este! zise Silvia cu un astfel de accent de deznadejde, incat banditul se dadu doi pasi inapoi.

— Asa este? mugi inabusit omul. Cum stiti asta?

— O stiu, pentru ca l-am vazut arestat chiar in fata mea, auzi tu? O stiu, pentru ca am vazut pe toti prietenii lui parasindu-l, si pana si pe logodnica lui lepadandu-se de dansul! Nenorocitule Deci tu ai plamadit revolta, pentru ca el sa fie invinuit si osandit! Tu esti! Stai!

Ea se scula ingrozitor de infuriata.

— Dar cine esti dumneata, asadar? urla Scalabrino dandu-se inapoi.

— Sunt mama lui! zise Silvia mergand spre omul acela.

Banditul cazu in genunchi, fruntea lui atinse podeaua si un hohot de plans ii sfasie pieptul mare:

— Mama lui! gemu el. Mama lui! Trebuia sa se intample si asta Si eu sunt acela care am pricinuit arestarea lui! Ucideti-ma! O, ucideti-ma!

Mama lui Roland se opri inmarmurita. Banditul ridica asupra ei o fata mohorata si ravasita de zbucium.

— Iata, doamna, zise el, in viata mea de bandit am ucis multi oameni. Asta-i meseria mea. Pumnalul meu este la indemana cui este mai slab spre a se razbuna, sau e prea fricos. De asemenea am furat. Am patruns in palate pe care le-am jefuit. Durda mea a doborat nu numai un pandar asmutit pe urmele mele. A fura, a ucide, asta-i meseria mea, v-o spun Ei bine, pentru intaia oara in viata mea am impresia ca am savarsit o crima!

— Lamureste-ma! zise Silvia cu asprime.

— Fiul vostru! Maria sa Roland.

— Ei bine! Vorbeste

— Am fost platit ca sa-l atrag intr-o cursa. El m-a invins. Putea sa ma ucida. In locul lui n-as fi sovait. El m-a iertat.

— O nobilul meu fiu! murmura mama.

Si ea il privi mai putin aspru pe banditul care vorbea despre fiul ei, care proclama marinimia lui.

— Si apoi, vedeti dumneavoastra, continua Scalabrino cu un fel de salbatica asprime, ceea ce mi-a zguduit sufletul, daca am avut vreunul! Ceea ce a facut sa tresara in mine, ceva ce nu exista mai inainte, n-a fost faptul ca mi-a salvat viata. Viata! Nu tin atat la ea! Dar de l-ati fi auzit spunandu-mi: 'Nu ti-a fost frica!'. Mi-a vorbit cum se vorbeste unui om, fara ura, fara dispret. O! Mai cu seama fara dispret! Si eu care sunt obisnuit sa nu vad in jurul meu decat ura si dispret, lucrul acesta m-a schimbat Nu mai sunt eu!

Scalabrino se scula, incepu sa umble cu neliniste prin camera, vorbind cu o voce intretaiata:

— Si eu, ca sa-l rasplatesc, am lucrat ca sa-l aresteze. Este drept ca nu stiam asta. Dar ar fi trebuit s-o stiu! Da, aici e faradelegea vietii mele. Asa ca, doamna ma puteti ucide, daca va e pe plac. Hoitul meu nu merita mila Sovaiti? Asta nu-i totul, continua el cu un fel de deznadejde. Dumneavoastra, care sunteti mama celui care s-a milostivit de mine, credeti ca am vrut sa va scap? Aflati adevarul, fiorosul adevar M-am aruncat asupra dumneavoastra si v-am rapit pentru ca mi s-au fagaduit o suta de pistoli, daca va ucid!..

— Sa ma ucizi pe mine?

— Da, pe dumneavoastra pe dumneavoastra mama Mariei sale Roland! Imi intelegeti acum josnicia?

— Si pentru ce nu m-ai omorat?

— Ah, iata! Parca stiu eu de ce? In canal am fost de zece ori gata sa va arunc in apa. Aici, in aceasta odaie, mi-am pipait varful pumnalului, apropiindu-ma de dumneavoastra Si n-am putut! Erati lesinata, erati cu ochii inchisi Ei bine, mi s-a parut mai greu sa va lovesc, decat sa atac zece oameni bine inarmati!Vad ca va ganditi, doamna Ce cugetati? Sunt un mare ticalos, nu-i asa? Va ingrozesc? Ma blestemati?

— Te deplang, zise Silvia.

— Ma deplangeti?

— Si te iert!

— Ea ma deplange! Ea ma iarta! Imi intind latul impotriva fiului, si fiul imi daruieste viata! Primesc s-o omor pe mama, si mama ma deplange si ma iarta! Si iata totusi fapturile pe care le izbeste nenorocirea! Un preot, intr-o zi, cand credeam ca o sa mor, mi-a vorbit despre iad si nu mi-a fost frica de el. De atunci, de cate ori n-am privit cerul ca sa descopar in el pe Dumnezeu, si nu l-am vazut! Desigur ca nu este nici Dumnezeu, nici diavol, deoarece astfel de fapturi plang si sufera!

Fata banditului era scaldata in lacrimi, poate cele dintai din viata lui. Silvia se duse drept spre dansul si-i apuca mana. El se infiora.

— Cum te numesti tu? intreba cu blandete Silvia.

— Scalabrino

— Ei bine, Scalabrino, vrei sa-ti indrepti raul ce l-ai facut?

— Ce vreti sa spuneti?

— Vrei tu sa ma ajuti sa-l scap pe fiul meu?

— Daca o vreau? Pe coarnele diavolului! Daca trebuie, imi dau si viata pentru el.

— Vrei tu sa fii al meu pana ce Roland va fi liber? Vrei ca la un semn al meu, sa incerci si imposibilul, sa fii gata la orice ora din zi si din noapte, sa lovesti pe cine voi spune sa lovesti, sa nu-ti mai apartii, sa fii in mana mea arma prevazatoare si nemilostiva, cu care voi indrepta loviturile? Razgandeste-te inainte de a te angaja Caci asta va fi ingrozitor

Banditul intinse mana, ca pentru un juramant solemn.

— Din aceasta clipa, zise el, sunt al dumneavoastra. Porunciti, si ma supun. Sunt robul vostru. Oricat de ingrozitor ar fi, vointa mea va fi mai ingrozitoare inca. La orice ora din zi si din noapte voi fi gata. Si din acest moment va zic: prin ce si prin cine trebuie sa incep? Pe cine trebuie sa-l lovesc mai intai?

Si mama lui Roland raspunse cu o voce inabusita:

— Cu Leonora Dandolo!



Capitolul IX Leonora



Timp de opt zile ce urmara dupa arestarea lui Roland, Leonora, aiurand de infrigurare, fu atarnata deasupra acestei prapastii a neantului, in care, la cea mai mica izbitura, va fi aruncata faptura vietuitoare, doborata de patima. Graiul poporului numeste acest lucru: 'a se afla intre viata si moarte'

Totusi veni ora cand gandirea fetei se desprinse din negurile frigurilor si cand tanarul ei trup, de o atat de fermecatoare voinicie, invinse moartea si reveni la viata.

Tatal ei o veghease in aceasta perioada de suferinta, in care fiecare clipa putea sa fie mortala.

Fapturile care se dau in intregime, la rau sau la bine, sunt fenomene, deoarece mama, in misterioasa-i milostivire, a dozat in fiecare om cantitati aproape egale de rautate si de bunatate. Dandolo o iubea pe fiica sa. El planse cu sinceritate. Suferea in tacerea inimii sale parintesti chinurile de neinchipuit ale omului care vede murind sub ochii sai carnea din carnea lui. Si cand Leonora fu in cele din urma izbavita, cunoscu pentru un moment curata bucurie lipsita de orice socoteala.

Altieri, in timpul acestor opt zile, nu se arata pe acolo. Se multumi sa umble, posomorat si ingandurat, prin insula Olivolo, se prezenta de douazeci de ori, ziua sau noaptea, la usa casei, ca sa afle vesti, intreband cu o privire pe slujnica, ducandu-se inveselit sau disperat, dupa cum ducea cu sine o vorba de speranta sau de deznadejde.

Dar cand Dandolo fu sigur ca fiica-sa era scapata, simti ca se desteapta iar ambitia in el. Isi spuse ca Leonora ar uita in chip fatal drama si s-ar deda iar dragostei. Si se gandi ca trebuia sa calauzeasca acest amor si sa faca din el unealta norocului sau.

Dupa trecerea acestor doua luni, Leonora, in convalescenta, sta intr-o seara sub cedrul cel mare din gradina. Ii placea sa se refugieze aici si-si petrecea ore intregi visand, nu se stie la ce.

Nu plangea. Inchidea in sine doliul dupa logodnicul ei, si de asemeni doliul iubirii ei! Dar totusi, cand tatal sau era in fata ei, intrebarile se imbulzeau pe buzele sale, fara ca ea sa fi avut curajul sa le spuna.

In seara aceea indrazni. Inima i se umfla gata sa sara din piept. Prea multe lucruri se izbeau in gandirea ei indurerata.

— La ce te gandesti tu, Leonora? intreba Dandolo luindu-i mana, hotarandu-se sa vada limpede in inima fiicei sale.

Ea sovai cateva minute, chinuita parca de teama, apoi zise:

— Tata, as vrea sa stiu ce s-a intamplat cu el! Mi se pare ca lucrul acesta m-ar mai usura

— Vorbeste, copila mea, sunt cu totul gata sa-ti raspund.

— Tatal lui?

— Plecat departe de Venetia, nu se stie unde

— Ah! Si mama sa?

— De asemeni, disparuta

— Ah!

Ea mai sovai inca, si cu o voce slaba spuse:

— Si el?

— Roland Candiano?

Leonora la acest nume fu zguduita de un fior si se albi la chip. I se paru ca avea sa i se arate Roland, ca nu se intamplase nimic ca se destepta dintr-un vis monstruos

In acea clipa suna miezul noptii.

Cu inima zvacnind, Leonora asculta cele douasprezece lovituri de arama in vazduhul caldut al noptii imbalsamate; binefacatoarea emotie o facu sa-i curga lacrimi din ochi, se sterse si apoi murmura:

— Miezul noptii! Ora cand el ma parasea Ora cand alerga la aceea pe care o iubea!

Dupa paloarea fetei, dupa privirea ei fixa si aspra, dupa atitudinea-i muta, Dandolo intelese ca sosise clipa sa dea o lovitura definitiva si sa-si termine planul ce i-l incredintase Altieri.

El rosi si cu o voce inabusita continua:

— Nu te mai gandi la acest barbat, fata mea! El a parasit Venetia A plecat fara sa te mai vada, ingratul Fara sa-l vada pe nobilul Altieri, care s-a inversunat sa-l apere in fata Consiliului si sa obtina viata lui mai intai, apoi libertatea sa! Uita-l, fata mea! Uita-l pe omul acesta si pe tatal lui si pe mama sa! Este o familie blestemata.

— El a plecat? zise Leonora.

— Lovitura lui a dat gres, dupa cum stii, si a fost arestat Multumita cerului, inca nu erai nevasta lui. Ma infior la gandul ca acest complot ar fi putut fi descoperit prea tarziu. La trei zile dupa arestarea lui, Altieri obtinu sa i se redea libertatea, sub juramantul solemn sa nu mai incerce nimic impotriva republicii. El jura si pleca Ce s-a intamplat nu se stie

— A plecat? intreba fata.

Cu nepasare Dandolo continua:

— Tanarul asta este de altminteri mai mult de plans, decat de osandit A suferit inlantuirea unei iubiri rusinoase, atunci cand il credeam sincer indragostit de tine. O, biata mea copila!

— Plecat! repeta Leonora cu o voce slaba ca o suflare.

Nemilos, tatal sfarsi:

— Se zice ca a fost impins de capriciul unei femei rele, o romana venita la Venetia pentru a pune la cale dezordinea. Nenorocitul tanar in patima lui

— Taci, tata, taci!

— Iti spun aceste lucruri ca sa-l dezvinovatesc putin. Crima ce a premeditat-o si a inceput s-o execute, lovindu-l pe nefericitul Davila, ei bine aceasta crima in definitiv nu-i a lui singura Acea femeie

— Fie-ti mila si taci! Vezi doar ca mor!

Leonora se rasturna pe spate, cu dintii stransi intr-o ingrozitoare criza, teapana, cu o lacrima uscata pe marginea pleoapelor ei inchise.

Nenorocitul tata fu ingrozit. Apuca pe fiica sa de brate si fu gata sa strige:

— Fata mea! Vino-ti in fire! El este victima sfintita, mai vrednica decat oricand de iubirea ta! El n-a tradat! Te adora si ispaseste in putori crima de a te fi iubit!

Da, aceste cuvinte frematara o clipa in gandirea lui

Dar gura gata sa le rosteasca, ramase muta. Aiurit aidoma criminalului care vine de loveste pe nevinovat si se apleaca asupra cadavrului intr-o posomorata gandire, a ramas incovoiat asupra fiicei sale, cu fruntea plina de sudoare, sudoarea lasilor! Si incepu sa tremure din toate madularele, caci in clipa cand adevarul avea sa tasneasca dintre buzele sale, o umbra se ridicase langa dansul. Aceasta umbra era Altieri.

Altieri cu ochii amenintatori, cu un deget la gura, impunea tacerea lui Dandolo.

— O! gemu tatal. Sunt pe drumul crimei!

Cand a doua zi Leonora isi invinse durerea, ea aparu foarte schimbata. Trasaturile i se imobilizasera parca. Nu se mai plangea si isi relua ocupatiile obisnuite, conducand casa, ducandu-se si venind ca de obicei. Nu mai fu vazuta niciodata ratacind pe sub cedrul cel mare din gradina. Numai ochii ei mariti vorbeau mai adanc, ca si cum s-ar fi deschis in ei niste prapastii.

Niciodata nu mai vorbi despre Roland, nici despre scena logodnei sale. Primea cu aceeasi nepasare pe toti cei ce voiau sa-l viziteze pe tatal ei. Printre acestia, cel mai staruitor si mai des in casa, era Altieri, care sfarsi prin a deveni un obisnuit al casei.



Capitolul X Mama



Convorbirea dintre mama si Scalabrino se prelungi timp indelungat. Mama lui Roland vorbea cu glas scazut, si banditul asculta cu luare-aminte, raspunzand uneori cu o vorba sau cu un gest.

Banditul, care-o intreba cu cine trebuie sa inceapa opera de razbunare, a auzit ca batrana ii spusese:

— Cu Leonora Dandolo!

Intr-adevar, in acel moment ea o ura de moarte. Ca Roland fu parasit de cer si de pamant, ca intregul univers se inversunase a-l da pieirii, asta o admitea dansa. Dar ca Leonora sa-si fi calcat juramantul de dragoste si sa fi fugit in chip miselesc de logodnicul ei, asta i se parea un lucru atat de neasteptat incat nici nu credea ca le-a vazut ea insasi!

Isi reamintea de convorbirile lui Roland, in care numele Leonorei revenea in fiecare clipa. Nu vorbea decat de dansa, nu se gandea decat la ea, nu traia decat pentru ea! Leonora era lumea lui, cerul sau, totul pentru dansul. Cand se inapoia seara la palat, venind de la casa lui Dandolo, se aseza pe o banca mica la picioarele mamei sale, isi punea capul pe genunchii ei si lasa sa i se reverse inima Cuvintele, gesturile adoratei, el le povestea toate. Si ce nelinisti la cea mai mica indispozitie, ce bucurie cand alarma trecea!

Atunci erau rasete de copil fericit, saruta nebuneste capul carunt al batranei mame, pururea vesnicul refren de dragoste revenea pe buzele sale.

Si ea nemernica, vicleana, mincinoasa, ea femeia indragostita, se indepartase de dansul!

Gandindu-se la aceste lucruri cu hohote de plans ce izbutea sa si le stapaneasca, Silvia isi strecura ura in mintea banditului atent. Cand spuse tot, cand ea crezu ca omul o intelesese bine, sfarsi:

— Du-te Dar nu lovi De mana mea trebuie sa piara dansa Du-te si adu-mi-o, vom incepe cu dansa! Du-te si adu-mi in curand vesti

— In doua ore le veti avea! zise Scalabrino.

El iesi numaidecat.

Mama lui Roland se aseza intr-un colt al bietei locuinte, isi acoperi capul cu un voal, ca pentru a armoniza ziua de afara cu noaptea gandurilor sale, si astepta.

Dupa trecerea a doua ore, Scalabrino nu se inapoiase, cum fagaduise. La amiaza tot lipsa era.

— Doamna, spuse o voce compatimitoare, nu vreti sa mancati putin?

Silvia ridicandu-si capul, o recunoscu pe Juana.

— Multumesc, copila mea, spuse ea incetisor.

— Nu vreti sa va primenesc compresa de pe frunte?

— Fruntea nu ma mai doare!

Juana astepta cateva clipe, apoi sopti:

— Biata femeie, cat va deplang

Apoi se retrase tot cum venise, fara a face zgomot. Ziua trecu. Scalabrino nu se inapoie!

Nici a doua zi, nici a treia zi nu se arata. Ingrijita de Juana, care-i tinea tovarasie, mama lui Roland astepta timp de patru zile. Atunci deznadejdea incepu a-i napadi sufletul.

In timpul acestor patru zile nu se gandise decat sa se razbune sau sa-l scape pe fiul sau. Si de la inceput o stapanise ideea razbunarii.

Disparitia lui Scalabrino ii dadu o lovitura grozava.

Cum sa faca acum?

Singura in Venetia, batrana, slabita, ce putea ea incerca? Nu avea in jurul ei decat pe aceasta Juana, aproape un copil abia de paisprezece ani.

Atunci in timpul acestor omoratoare ceasuri de singuratate si de disperare, inima Silviei tresari, zvacni; ochii ei plansera, ideea razbunarii se domoli, se micsora.

Dar pe masura ce mandria ei de patriciana se abatea, iubirea pentru fiul ei crestea, se marea in inima ei si lua forma unei idei fixe.

Sa-l scape! O, sa-l scape cu orice pret! Dar cum? Energia bietei femei surexcitata mai intai de groaznicele evenimente ce s-au desfasurat sub ochii sai, scadea. Si se parea ca odata cu lacrimile ei se scurgea si puterea ce-o sustinuse pana atunci.

Intr-o dimineata Juana o vazu iesind.

— Unde va duceti, doamna? intreba ea cu sfiala. Silvia facu acel gest nelamurit care inseamna ca se duce la intamplare, si se indeparta. Peste o ora era in fata palatului Foscari, pandind pe marele inchizitor. Ziua trecu fara ca ea sa-l fi zarit. Pe innoptate se inapoie in saracacioasa camera de pe chei. Juana vazand-o, dadu un strigat de bucurie. Dar batrana femeie nu-i dadu nici o atentie. Nimic nu mai exista pentru dansa!

A doua zi si zilele urmatoare ea iesi iarasi, si se duse sa-si reia locul din fata intrarii palatului Foscari. De aici inainte lucrul acesta fu pentru dansa un obicei ce si-l lua. In toate diminetile iesea, sta afara toata ziulica, fara sa manance si nu se inapoia decat pe innoptate.

Oamenii se mirau ca vad acesta statuie voalata cu negru in fata palatului Foscari, si veneau s-o priveasca. Dar cand o recunosteau pe fosta sotie a dogelui Venetiei, se indepartau cu groaza. Caci orice semn de simpatie data familiei osandite ar fi fost considerata de catre agentii secreti, ce foiau in toate partile, ca un fapt de razvratire.

Timp de cincisprezece zile Silvia se istovi in aceasta dureroasa strajuire. In seara zilei a cincisprezecea, cum era gata sa se retraga, mai mohorata, mai palida, mai abatuta, se ivi Foscari.

Silvia se arata inaintea lui si el se opri mirat parca.

— Foscari, incepu ea, vin sa te rog

Marele inchizitor avu un gest de plictiseala.

— Asculta ruga unei mame, reincepu ea cu o voce tremuratoare, inapoiaza-mi copilul Foscari, nu esti un om rau. Daca spui o vorba, fiul meu va fi liber maine.

— Fiul dumitale a fost osandit de Consiliul celor Zece, eu nu pot nimic, spuse el inabusit.

Facu cativa pasi pentru a se indeparta spre gondola lui, care il astepta. Silvia alerga dupa dansul, hohotind de plans, si asa de dureros, incat Foscari se opri fara voia lui.

Tot ce o femeie poate spune miscator, rugaciuni inflacarate, Silvia le spuse. Tot ce o mama poate gasi ca rugaminti, cuvinte capabile sa induioseze, Silvia le gasi. Cand sfarsi, Foscari se intoarse spre cei doi, trei paznici ce-l escortau si spuse cu raceala:

— Indepartati pe femeia asta si vegheati ca de aici inainte sa nu se mai poata apropia de palat.

— Foscari! Foscari! striga nenorocita, asculta-ma, fie-ti mila!

Paznicii o respinsera cu asprime, in timp ce inchizitorul se urca in gondola lui. Atunci ea se indeparta zdrobita, incovoiata.


A doua zi observa ca parul din carunt cum era, albise de tot. Si oamenii care o vazura mergand, cu capul agitat de un tremur, cu trasaturile surpate, cu ochii fara privire, nu mai recunoscura in ea pe sotia dogelui Candiano.

Respinsa de Foscari, Silvia isi continua calvarul. Ea incerca sa vada unul dupa altul, pe toate personalitatile ce se puteau folosi de vreo inraurire oarecare. Unii refuzara s-o auda macar, altii, dupa ce-o ascultara, o sfatuira sa se indeparteze din Venetia. Astfel ea isi purta rugamintile in toate punctele orasului.

Intr-o seara, cum se inapoia coplesita si cerceta in mintea ei pe cine ar mai putea sa-l implore a doua zi, se intalni cu omul care, in seara razmeritei, o aratase lui Scalabrino.

Vocea lui Bembo avea un accent de fior, o astfel de ironie, incat Silvia tresari de groaza. Ea indrepta spre omul acesta o fulgeratoare privire de intrebare.

— Vreau sa spun, continua el, ca si de ar vrea, nici inchizitorii, nici cei Zece n-ar putea elibera pe fiul dumneavoastra.

— Stiu, baigui nenorocita, se impotrivesc legile, dar

— Nu-i asta, zise Bembo scuturandu-si capul.

— Dar ce-i atunci? zise ea.

— Nu mai este libertatea cu putinta pentru cei morti! spuse Bembo inabusit.

Silvia se clatina pe picioare. Fata i se facu pamantie. Un groaznic oftat ii umfla sanul, asemenea unui oftat de vita gatuita. Ea nu avu taria sa dea un strigat de tanguire; nici o lacrima nu-i tasni din ochi.

Si se duse in bezna noptii ce se lasa, asemenea unei naluci, asa de inghetata si de tacuta, incat trecatorii care o zarira, isi facura superstitiosi cruce si spusera ca au vazut trecand moartea.

De aici inainte nu mai fu vazuta dand tarcoale prin preajma palatului de pe Canalul cel Mare, nici in piata San-Marc.

Singura Juana ar fi putut spune ce se intamplase.



Capitolul XI Ura



Este timpul sa luminam aceasta posomorata figura a lui Bembo, pentru ca sa se stie de unde-i venea atata ura si pe ce misterioase radacini inflorea ciuperca veninoasa care se dezvolta in acest suflet. Pentru ce il ura Bembo pe Roland?

Pentru ce tesuse intriga in care cazuse prins tanarul?

Pentru ce aceasta faptura slaba, obscura, fara inraurire, care putuse numai cu ajutorul intrigilor sa serveasca patimei sale niste fapturi puternice ca Foscari si Altieri, ca Imperia, si pricinuise o revolutie, pentru a asasina un om?

Ne ajunge sa stim toate acestea, sa-l ascultam o clipa pe mizerabil.

Dupa plecarea Silviei, Bembo ramasese nemiscat, ganditor, cu fruntea aplecata, cu bratele incrucisate, vorbindu-si lui insusi.

— Atunci asa e, domnul Roland este in adancul putului. Este foarte adevarat! Nu visez. Nataraul de tata-sau, la dracu, cu ochii crapati. Sa incerce acum ceva, asta! Si batrana nebuna de mama-sa! Am zdrobit-o de ajuns! Ei n-or sa se mai miste, iata-i linistiti. Roland imi apartine. Si acest dobitoc de Altieri care voia sa mi-l omoare cu gelozia lui. Destul am avut de furca, spre a-l convinge sa-i capete gratierea. Gratierea lui! Rad cand ma gandesc la asta. Domnule Roland Candiano, sunteti acum la treizeci si sapte de picioare sub pamant, la discretia mea. Si acum o sa ne inveselim putin si sa va inapoiem cu dobanda, tot ce m-ati facut sa sufar. Caci am suferit, eu unul! Am suferit ca un diavol, am suferit ca unul din osanditii aceia care, pentru o sporire a durerii, vad fericirea ingereasca in fundul iadului lor! Ce dracu, domnule Roland! Aveti un fel de a spune 'acest biet Bembo!' care o sa va coste scump! Sunt urat! O stiu si scrasnesc din dinti cand ma compar cu dumneata. Sunt hidos, sunt scarbos, si asta ai sa mi-o platesti! Acest sarman Bembo! Acest biet Bembo! Vedeti tinerelor fete si frumoaselor cucoane, vedeti monstrul! Este destul de respingator! Si acum intorceti-va spre mine! Acest biet Bembo! O sa-l facem sa manance la masa noastra, pentru ca sa ne inveseleasca! Ii vom arunca vreo cativa ducati! Poporul ne adora si patriciatul se teme de noi! Totul pentru mine, nimic pentru Bembo. Nimic altceva decat faramaturile fericirii mele, pe care il voi lasa sa le culeaga! Si apoi la urma urmei, cand ma va plictisi acest Bembo, voi trece peste el ca peste un broscoi! Opreste-te aici, domnule Roland! O sa-l vezi la lucru pe acest biet Bembo. Si pe legea mea! Mama pe jumatate nebuna! Fiul in puturi! Pe onoarea mea, ma admir! Asta o sa-l invete minte! Am talent, geniu, simt in capul meu ca se invartesc ideile, pot fi un print al pamantului, chiar mare demnitar al bisericii, pot guverna un popor. Stiinta mea este vasta si inteligenta mea pluteste deasupra tuturor natarailor astora, si n-as fi fost decat 'acest sarman Bembo!'. Schimonosit, slab, neputincios, sarac, vreau sa fiu considerat ca frumos, puternic si bogat! Vreau asta. Eu o vreau! Ura m-a izbavit, ura ma va mantui. O! A uri tot ce este admirat, pentru ca esti dispretuit, tot ce iubeste si este iubit, pentru ca nimeni nu te iubeste! A uri, a simti valuri de fiere circuland prin trup, in loc de sange, si a lovi fara de mila, pentru ca urasti fara teama, ce bucurie! Roland Candiano m-a facut sa cunosc grozavele chinuri ale umilintei El n-a vazut ca zambetul meu era o zgarcire de durere Si-a plimbat frumusetea, obraznica-i fericire, pe sub acelasi soare ce lumina rusinea si deznadejdea mea! Si eu in noaptea josniciei mele, eu l-am osandit fara crutare si scapare Intre noi doi, domnule prealuminat!

Bembo avu un ras tacut si se pierdu in noaptea ce se lasa tot mai intunecoasa.

Era inspaimantator.



Capitolul XII Numarul 17



Nu erau trei luni de cand Roland era inchis in temnita numarul 17. In timpul acestor trei luni judecata lui ramase plutitoare si haotica. Asa ca nu stia nici unde se afla, nici ce i se intamplase. Era pur si simplu in prada unui vis. Aceasta dulce nebunie nu-i facea alta impresie exterioara decat aceea a frigului Si inca si aceasta impresie se micsora putin cate putin. Intr-o zi un temnicer, care-l vazu dardaind de frig, fu cuprins de mila si-i dadu o invelitoare. Ori de cate ori se culca Roland pe patul lui de piatra, se infasura in aceasta invelitoare.

Multumita acestei nebunii Roland nu suferi moraliceste. Sanatatea i se pastra puternica. Manca cu multa pofta painea tare si neagra ce i se da la fiecare doua zile si bea cu placere apa clocita din ulcior. Timpul se scurgea deci uniform, intr-o alunecare de ore si zile, cum curgea fara zgomot, apa canalului, fara sa lase urme.

Intr-o zi, dupa trei luni, o slaba lucire nehotarata incepu a se lumina pe neasteptate in bezna creierului sau.

Zguduirea creierului lui fusese de o furie nemaiauzita. Dar Roland era o faptura admirabil inzestrata. Facultatile sale atipira, si atata tot; ele nu fura nimicite.

In ziua aceea deci, Roland stand pe patul sau de piatra, manca o bucata de paine, ceea ce era indeletnicirea sa de capetenie. Deodata el se opri din mancat, duse mana la frunte si arunca imbucatura ce o muscase.

— Cat de rea este painea asta! sopti el.

Apoi in aceeasi clipa privi in jurul lui, se scula brusc, facu trei sau patru pasi grabiti prin temnita lui si racni:

— Ah! Asta-i acum! Ce fac eu aici? Si unde sunt?

Nu fu decat un fulger, o licarire. Aproape numaidecat isi pierdu notiunea despre ceea ce-l inconjura si incepu iar sa manance mecanic, apoi adormi. Trebuie notat ca in aceasta perioada, Roland Candiano dormea aproape neintrerupt, asa cum marturisi mai tarziu temnicerul lui special. Acest temnicer, un fel de bruta aspra si inculta, capatase pentru nefericitul tanar o nelamurita dragoste, care se traducea prin cateva cuvinte, cand intra in celula si de asemeni prin fapte. Astfel ii dadu o invelitoare. Tot asa uneori, cand era bine dispus, ii aducea o paine ceva mai putin neagra.

La cateva zile dupa aceasta repede revenire a judecatii sale, pe care o aratasem mai sus, intr-o dimineata temnicerul intra in celula 17. Obisnuit cu intunecimea adanca ce domnea in aceasta celula, el cauta cu ochii pe prizonierul sau, la locul unde sta de obicei, adica pe lespedea ce-i slujea de pat, si nu-l vazu.

In aceeasi clipa privirea lui fu atrasa de doua puncte luminoase ce licareau in coltul cel mai intunecos al acestei temnite; ai fi spus ca sunt doi ochi ai unei fiare salbatice. Apoi chiar din acelasi colt se ridica un fel de muget furios.

— Drace! se gandi temnicerul, nebunul devine rautacios!

Sari inapoi si inchise cu strasnicie usa, trantind-o chiar in clipa cand arestatul se arunca asupra lui cu un avant ingrozitor.

Capul lui Roland se izbi de usa si el cazu pe lespezi, dar se ridica numaidecat, mainile lui cautau fieraria, degetele i se infipsera in ele si din toate puterile lui inzecite cauta sa le zguduie. Un fel de urlet furios ii scapa din gatlej. Cum zavoarele ramaneau neclintite, cu unghiile zgaria stejarul usii masive. Si de cealalta parte, temnicerul cu parul zburlit de groaza asculta aceasta voce care urla:

— Nemernicii! Nemernicii! S-au folosit de lesinul meu, pentru ca sa ma inchida. O, nemernicii! Nemernicii!

Nu gasea un alt cuvant.

Apoi aceste cuvinte se contopira, se irosira, si temnicerul nu mai auzi decat un urlet prelung, caruia ii raspunse dinauntrul celulei niste mormaieli si tanguiri, ca si cum aceasta voce ar fi trezit dureri atipite si furii adormite.

Vazand ca nu putea face nimic impotriva usii, Roland incerca sa ajunga la luminator. Dar acesta era la inaltimea tavanului, si sariturile ce le facu tanarul, erau de prisos. Atunci prinse a se invarti prin celula, izbindu-si capul de pereti, muscandu-si pumnii, zgariindu-si pieptul cu unghiile, si acum ii scapa din gat aceste cuvinte:

— Ingrozitor! E ingrozitor, ingrozitor!

Era intr-adevar ingrozitor!

Dar Roland intelegea acum! Intelegea ca era in fundul  putului! Pricepea ca era in acea infernala temnita de unde nu mai iesise nimeni cu viata! Intelegea ca viata lui avea sa se sfarseasca in acest mormant si ca Leonora era pentru totdeauna pierduta pentru ochii lui, ca si incantarea, ca si farmecul zambetului sau, dupa cum nu va mai revedea niciodata Venetia, cu canalele sale, cu gondolele ei usoare, marea albastra in zare si cerul Italiei!

Era ingrozitor! Caci Roland isi recapatase judecata Cat dura aceasta izbucnire de furie ingrozitoare? Poate o zi intreaga, poate si mai mult inca! Usa, ferestrele, lespezile ce-i servira de pat, pietrele netede ale peretilor, pe toate le lovi Roland rand pe rand dar totul ramase nemiscat.

Sfarsi prin a cadea istovit pe pamantul celulei sale. Incet, incet bataile inimii si a tamplelor lui se micsorara in intensitate, gafaiala gatului deveni mai putin suieratoare, gandirea i se involbura cu mai putina furie, putu gandi, putu chibzui nenorocitul.

Si intai simti o incremenire bolnavicioasa, cand isi privi mainile. Lupta ce-o sustinuse impotriva lancilor oamenilor de otel, era prezenta in memoria sa.

Dupa socoteala lui lucrul acesta trebuia sa dateze de cateva ore, poate din ajun. Isi amintea ca lesinase in groaznicul moment al supliciului la care fusese supus tatal sau. Trebuie sa fi fost coborat in temnita in timpul lesinului. Restul nu exista pentru el Isi amintea ca in luptele lui mainile si bratele taiate in mai mult de douazeci de locuri sangerau cu imbelsugare.

Ori, privindu-si mainile, examinandu-si ranile, el vazu ca erau vindecate!

Ce se intamplase?

Mirarea lui Roland, sau mai bine zis incremenirea lui fu de asa fel incat alta amintire, orice alta preocupare disparu din gandirea sa. El murmura:

— Nu mai e sange! Nu mai sunt rani! Pentru ce? De ce?

Problema asta fara dezlegare se invartea in capul lui sub toate fortele ei. Nu izbutea sa stie! Isi smulgea parul cu amandoua mainile si racni:

— O! Asta numai bine te poate innebuni!

Nebun! Acest cuvant rasuna in gandirea sa ca un zgomot de tunet.

Se lungi pe lespezile umede, inchise cu furie ochii, isi astupa urechile si timp de doua ore in tacerea adanca a mormantului sau, avu cu sine insusi una din acele discutii pentru talmacirea careia nu sunt cuvinte!

Si atunci ingrozitoarea dezlegare a problemei ii aparu in palida-i grozavie: fusese nebun! Aceasta stare durase zile, saptamani, poate luni de zile!

Si dezbaterile, dovezile acestui somn indelungat a inteligentei sale, incepura sa se ingramadeasca: parul lui foarte lung, barba crescuta, unghiile nespus de mari, hainele ponosite de frecatul pe lespezi

Nebun! Fusese nebun!

O groaza fara nume il cuprinse: fusese nebun Ce dovedea ca n-ar putea deveni iar? Ca judecata lui dupa ce se luminase, nu avea sa se intunece pentru totdeauna! Tot ce avea in el ca puteri si energie, le intrebuinta atunci ca sa se impiedice a gandi, sa linisteasca clocotele creierului sau.

Cand se scula, dupa trecerea a mai multe ore de astfel de lupta uriasa a ratiunii sale, se duse si se aseza pe patul lui de piatra. Cu obrajii lui in ambele-i maini, cu coatele pe genunchi, cu ochii mari deschisi in bezna temnitei sale si a prapastiei gandirii lui, medita. Acei care au vazut in gradina Tuilleries dramaticul grup a lui Ugotin, isi pot inchipui atitudinea lui Roland in ceasul acesta, cand se asculta pe sine insusi ― ca sa zicem asa ― se intreba, masura rana inimii sale, si-si scutura cu brutalitate inteligenta, pentru ca sa se asigure ca nu se clatina.

Temnicerul care intra, nu fara a fi inarmat cu un puternic pumnal, il vazu nemiscat si mormai:

— Iata! S-a linistit!

El se apropie de dansul, il contempla cu mirare cateva minute si striga:

— Ei, prietene!

Roland nu raspunse. Nu auzi, nu vazu pe temnicer. Acesta sfarsi prin a se retrage scuturand din cap.

— Sarmanul de tine! sopti el. Aceasta izbucnire de furie n-a facut decat sa-l doboare si mai mult. E mai bine sa ramana nebun, si tare as fi suparat daca as fi silit sa-l ucid.

Hotarat acest temnicer era filozof si nu era lipsit de mila.

Lunga si dureroasa meditare a lui Roland duse la aceasta constatare, ca nu mai era nebun si ca judecata ii era sanatoasa. Isi schita in minte ingrozitoarea scena a supliciului tatalui sau, evoca toate amanuntele staruind asupra lor, evoca atitudinea calaului, puternicului tipat al batranului orbit Apoi trecu la mama sa, fara indoiala lovita si ea, surghiunita, si si-o inchipui pe drumuri prafuite, plangand si cersind din poarta in poarta Apoi trecu la Leonora si se chinui sa si-o inchipuiasca moarta. Toate aceste izbiri succesive, ratiunea lui le suporta. Numai niste inabusite infiorari ii destainuira revolta carnii, suferinta inimii sale.

Ah, aceasta inima care batea cu puternice zvacniri si fiecare bataie a ei era o vibrare a disperarii! Ar fi vrut sa si-o smulga din piept.

Trecu o luna.

In aceasta perioada, Rotand avu noi izbucniri de furie in timpul carora se arunca asupra usii, si ca Samson, cauta sa zguduie zidurile. Se auzeau atunci gemetele carora le urmau imediat o adanca tacere. Apoi veni o perioada de adanca abatere.

Intr-o zi ― erau sase luni de cand Roland era inchis ― o idee neasteptata il lumina cu o orbitoare lumina a unei sperante amintite. Ca nu-l duceau in fata Consiliului celor Zece, era pentru ca il credeau nebun!

Dar daca ar izbuti sa-i convinga pe temnicerii sai ca era in toate mintile!

Atunci ar trebui sa-l asculte. Si atunci ar fi scapat, deoarece nu facuse nimic; izbavit, deoarece Consiliul insusi nu numara decat prieteni devotati ca Altieri

De atunci inainte el incepu a vorbi temnicerului ori de cate ori acesta intredeschidea ferestruica prin care ii strecura painea, dupa accesele lui de furie.

Vorbi cu smerenie, se sili chiar sa fie vesel, sa spuna lucruri ce-l faceau pe temnicer sa rada cu un ras puternic. Asa ca acesta se domestici din nou si sfarsi prin a intra iarasi in temnita, ca in cele dintai timpuri.

— Iata-te tare linistit acum, ii spuse el intr-o seara.

— Da, da, vezi, spuse Roland cu un sfasietor zambet cu totul linistit.

— Asa ca vei fi rasplatit.

— Ah! Ah! exclama Roland cu o licarire in ochi. Rasplatit Cum?

— Vei primi mangaierile bisericii. Un vrednic preot iti arata un interes deosebit si a capatat autorizatia de a te vedea, sa-ti vorbeasca In sfarsit sa te mangaie!

— Si cand va veni?

— Chiar astazi. Este o favoare pretioasa ce ti se acorda. Caci cea mai mare parte a prizonierilor mei mor, fara sa se fi impacat cu Dumnezeu

— Dumnezeu! murmura Roland Dumnezeu! In zadar l-am cautat in constiinta mea!

Temnicerul pleca, tanarul incepu sa umble cu neliniste, asteptand cu nerabdare aceasta rasfrangere a vietii de afara, ce trebuia sa vina in adancul noptii sale.

Intr-adevar, in curand usa se deschise iarasi si un preot se ivi. Avea capul acoperit cu o gluga. Roland alerga spre dansul si-i apuca mainile.

— Fiti binecuvantat, spuse el cu o voce inflacarata, dumneavoastra care n-ati sovait sa veniti spre bietul arestat, pe care toti il parasesc!

— Fiule, zise preotul, nu mie trebuie sa-mi multumesti, ci Domnului

— Domnul!.. Lasati-l unde este, credeti-ma Va rog, vorbiti-mi despre acei care imi sunt dragi

— Nenorocitule! exclama preotul, ai suferit deci pana intr-atat, incat te lepezi de Dumnezeu?

Roland scrasni din dinti.

— Dumnezeu nu se ocupa de mine, prea putin va intereseaza daca ma ocup sau nu de dansul Daca sunteti om, daca bate o inima in pieptul dumneavoastra, raspundeti-mi.

— Trebuie sa fi suferit mult! exclama preotul cu un accent straniu.

— Suferit! Ah, da! Am urlat timp de ore intregi in tacerea acestui mormant, mi-am izbit capul de peretii sai, am plans, am gemut, am strigat dreptatea omeneasca, am simtit nebunia zvarcolind in jurul meu, mi-am zdrelit unghiile de zavoarele acestei usi, am suferit si sufar, domnule, sufar ca si cum fiecare clipa a acestei dracesti vieti ar fi o moarte noua!

Preotul parea ca soarbe aceste cuvinte.

— Da, zise el, si pentru a zecea oara tresari la accentul vocii sale, vad ca intr-adevar suferi mult.

Roland se lasa sa cada in genunchi.

— Poate ca va veti milostivi de mine, spuse el izbucnind intr-un hohot de plans; nu stiti, nu puteti sti ce inseamna sa-ti petreci zile, saptamani, luni framantand in minte aceeasi intrebare fara raspuns. Inchipuiti-va, domnule, ca tatal vostru, mama voastra, logodnica voastra, tot ce iubiti pe lume, tot ce va este scump, sunt la cativa pasi de dumneavoastra, in dosul zidurilor si stiti ca ei plang cu lacrimi de sange

Acum Roland vorbea foarte incet. Era parca o tanguire de viata, pe care o tortureaza cineva, geamatul unui catel biciuit care-si ridica spre calau niste ochi mirati si tristi.

— Ceea ce-i mai ingrozitor continua Roland, este ca m-au aruncat in acest iad, fara sa mi se spuna pentru ce, fara sa ma asculte. Daca as putea fi condus inaintea Consiliului O! Daca s-ar putea sa se intample una ca asta adauga el strangandu-si dintii printr-o miscare spasmodica, as fi scapat. Altieri, prietenul meu Altieri! Si altii!

— Altieri! il intrerupse preotul inabusit.

— Da! Il cunoasteti? O, domnule, spuneti-mi!

— Nu-l cunosc!

— Nu are importanta! O sa-l gasiti si ii veti spune ceea ce ati vazut, nu-i asa? Ii veti spune ca mi s-a zdrobit vocea de plansete Ma cred pe aici nebun, domnule, de aceea, fara indoiala, nu ma duc in fata Consiliului Dar dumneavoastra domnule, care sunteti omul milei si dreptatii, veti marturisi ca ma poate asculta

— Da, da, linisteste-te voi spune

— O! exclama Roland care se scula dintr-o saritura si apuca mana preotului. Fiti de doua ori binecuvantat Numele vostru, domnule, numele aceluia care ma izbaveste!

— Sunt un om al lui Dumnezeu, iata tot numele meu Linisteste-te, chiar de azi voi face demersurile necesare.

Preotul facu o miscare, spre a se retrage.

— Mai stati inca putin, rogu-va mi se pare ca temnita mea este luminoasa

— Nu am decat vreo cateva minute si ele s-au scurs.

— O! Si as vrea

Gatul lui Roland se stranse, se inabusea. Unghiile i se infipsera in palma mainilor.

— Ce doresti, dragul meu? intreba preotul.

Cu o voce inceata, abia auzita, Roland se ruga.

— Vorbiti-mi despre Leonora

— Nu cunosc aceasta persoana, sunt un biet preot

— De la care biserica?

— De la Sfanta Maria-Formosa.

Roland dadu un chiot de bucurie. El gafai:

— Ea locuieste la doi pasi de biserica dumneavoastra. Leonora, fiica lui Dandolo!..

— Ah, da!

— Vedeti bine!

— Ma voi duce s-o vad Dar ora trece iata temnicerul vine sa ma ia!

— Cand veti mai veni? O! Curand, nu-i asa? Spuneti!

— Da, da Peste cateva zile cel mult vei sti tot ce vrei sa afli

Roland voi sa balbaie cuvinte de recunostinta. Dar gatul lui strans nu lasa sa iasa nici un sunet. Insoti cu o elocventa privire pe preotul care se retragea. Apoi usa se inchise la loc.

Cand fu pe scara ce urca spre lumina, preotul lasa sa-i cada jos gluga, spre a-si sterge fruntea inecata de sudoare, si se ivi chipul lui Bembo labartat de un zambet sters.

— Am auzit spunandu-se, sopti el, ca se capata ciudate fenomene, dozand cu intelepciune in mintea osanditilor alternative de speranta si deznadejde



Capitolul XIII Dandolo izbavit



Sa iesim din acest iad si sa aruncam o privire in lumea celor vii, unde diferite personalitati ne atrag curiozitatea.

Trei ani se scursera dupa razmerita pe care o inabusisera ostasii capitanului-general Altieri cu atata salbaticie. Amintirea acestor triste intamplari se micsora, apoi se sterse din memoria Venetiei. Numai aceia care avusesera un tata sau un frate ucis in piata San-Marc continuara a-si povesti incetisor scenele macelului. Foscari fusese ales doge al Venetiei.

Guverna prin groaza si-si punea zilnic in practica aceasta politica, ca mai bine este sa se teama de el poporul, decat sa fie iubit de dansul. De altminterea impartise cu dibacie puterea suprema cu cativa nobili din cea mai inalta treapta a patriciatului, ca Altieri, ale carui puteri militare le intari si le spori.

Bembo se facu preot si continua sa fie un permanent oaspete al palatului ducal, unde avea adesea indelungi si tainice convorbiri cu dogele.

Imperia, dupa arestarea lui Roland, disparuse din Venetia. Apoi intr-o buna zi ea se inapoie ca sa se aseze in palatul ei si orbi din nou Venetia cu luxul ei.

Numai ca, in fundul palatului, ea pusese sa i se aranjeze un apartament unde locuia o fetita de vreo doisprezece ani. Aceasta copila se asemana in chip ciudat cu Imperia, care parea ca o adora cu toata inflacararea ce-o punea femeia asta in toate sentimentele ei. Uitase Imperia pe Roland?

Se caia de crima ce-o savarsise, impinsa de gelozie, dupa ce complotase impreuna cu Bembo si Altieri? Ce gand o mai atrasese la Venetia?

Asta, negresit, o vom afla in decursul acestei povestiri.

Asadar, se scursesera trei ani, si timpul care slefuieste incet durerile si bucuriile omenesti, adusesera in Cetatea Apelor alte dureri, alte bucurii, impingand pe cele dintai cum se imping talazurile oceanului unul dupa altul, fara oprire.

Intr-o seara de septembrie, in casa de pe insula Olivolo, Leonora aruncand in jurul ei o ultima privire de gospodina, se apropie de tatal ei care o privea cum umbla incoace si incolo, ca in fiecare seara si ii intinse fruntea zicand:

— Buna seara, tata

Dandolo apuca mainile fetei si zise:

— Stai putin, fata mea, as vrea sa-ti vorbesc

Leonora se aseza, fara curiozitate, si astepta in aceasta atitudine cam darza si incremenita, ce-i da un aer de nepasare stranie.

Leonora era mereu de o frumusete izbitoare. Desi era in genere palida si niciodata un zambet nu-i descretise buzele, desi trasaturile i se facusera parca nesimtitoare, fata ei pastra farmecul puternic a ceea ce este intr-adevar frumos. Se poate spune chiar ca aceasta frumusete curata, capatase un fel de armonie sculpturala; parea de marmura si insasi nemiscarea trasaturilor sale, care nu mai oglindeau sentimente, adauga o nu stiu ce noblete frumusetii sale. Nu era melancolica, n-o vedeai visand niciodata, si nici plangand.

Numai ca nu mai iesea din casa. Nu mai era 'Madona saracilor'. Parea ca de bunavoie se retrasese de lume.

Dandolo in acea seara, contempla cu luare-aminte pe fiica sa, tinandu-i mainile intr-ale lui.

— Cat de reci iti sunt mainile fata mea! spuse el in sfarsit.

— Septembrie e cam rece in anul asta, raspunse ea pasnic.

Urma o tacere. Leonora nu vorbea, decat cand i se puneau intrebari directe.

— Stii tu, relua Dandolo, la ce ma gandeam mai adineauri?

— Astept sa-mi spui tata.

— Ma gandeam ca o sa implinesti douazeci de ani.

Leonora ramase muta.

— Douazeci de ani! reincepu Dandolo sculandu-se spre a se plimba cu mainile la spate, dupa obiceiul lui. Douazeci de ani, dupa obiceiurile noastre, nu mai e intaia tinerete. Ia sa vedem, Leonora

— Tata, il intrerupse fata cu o voce hotarata, ai mai incercat de mai multe ori sa incepi cu mine discutia despre casatoria mea cu Altieri Nu despre asta vrei sa-mi vorbesti? Ei bine, sa vorbim deci, deoarece o doresti dumneata. Vorbesti despre intaia mea tinerete? Sa lasam asta la o parte. Pentru mine nu mai e nici tinerete, nici batranete. Sa discutam cu simplitate interesele dumitale, caci de ale mele nu tin seama.

— Copila mea, te inseli E vorba de fericirea ta.

— In acest caz, tata, problema va fi repede aranjata. Nu doresc alta fericire decat aceea de a trai in aceasta casa, unde mi s-a scurs copilaria, si sa mor tot aici, cand imi va suna ceasul.

Aceasta hotarare ― aceasta asprime daca vreti ― dezarma de la inceput pe Dandolo.

Dar el se reculese si cu glas miscat spuse:

— Astfel, nu vrei sa auzi vorbind despre Altieri?

— Ca si de oricare altul, tata.

— Nu vrei sa te mariti?

— Niciodata.

Dandolo se ingalbeni. El se apropie grabit de Leonora.

— Si daca ti-as spune ca fericirea mea, a mea, atarna de aceasta casatorie!

— Pricep, tata. Esti ruinat, esti slab. Altieri este bogat si puternic. Ma iubeste. Si te-a facut sa intelegi ca este dispus, ca sa ma cumpere, sa primesti pretul ce ti-l va da.

— Esti aspra cu tatal tau, zise Dandolo, cu o voce tremuratoare.

Leonora ramase nepasatoare si continua:

— Pentru ce vrei sa ma jertfesc? Pentru ce nu consimti a trai viata ce o ducem? Esti ambitios, tata. Dar crede-ma, pentru multumirea ambitiilor dumitale, nu-mi atinge inima. Ai zdrobi-o ca pe acest pahar.

Si apucand in mainile ei delicate un paharut de sticla care se fabrica la Venetia, ea il sfarama fara nici o sfortare. Numai o picatura de sange ii pata degetele.

— Nu-i vorba de ambitie! spuse atunci inabusit Dandolo. E vorba de viata mea

— De viata dumitale?!

— Afla deci groaznicul adevar: de trei ani sunt insemnat cu cerneala rosie, si nu-s lasat in libertate decat multumita statornicelor sfortari ale lui Altieri. Daca-l iei de sot, devin inviolabil, caci nimeni, de aici inainte nu va cuteza sa ma banuiasca. Daca nu-l iei de barbat, sunt pierdut Acum tii in mainile tale libertatea si viata mea Alege! Iti vorbesc precum imi vorbesti. Nu fac apel la inima ta, deoarece nu stiu ce s-a intamplat cu inima ta. O, copila mea, biata mea copila! Este cu putinta sa fii tu aceea pe care o vad sub ochii mei, cu spranceana incruntata, tintuita de nu stiu ce gand de asprime Dar nu-ti spun mai multe. Daca maine, sau peste cateva zile, ma aresteaza, daca ma vor azvarli in puturi, daca la randu-mi voi strabate 'Puntea Suspinelor', se va zice ca tu, fiica denaturata, esti aceea care ai osandit pe batranul Dandolo, sa moara in fundul unei gropi!

Dupa aceste cuvinte, el cazu in prada unei tulburari ce nu era prefacatorie.

Leonora ramase pe scaunul ei. Sanul ii zvacnea mai tare. Dar o paloare si mai pamantie ii napadise fata. Dar nu planse

A doua zi de dimineata, tatal ei o gasi in acelasi loc, nemiscata, ca o statuie, plina de o deznadejde destul de adanca, destul de nevindecata pentru a nu mai gasi formula exterioara.

El se apropie de dansa, o atinse pe umar si sopti:

— Leonora!

Ea se scula si paru surprinsa vazand ca era ziua.

Desigur nu-si daduse seama ca-si petrecuse noaptea pe scaunul acela

Ce ucigase ganduri se nascusera in mintea ei in aceasta groaznica noapte?

Ce hotarari salbatice se framantara in aceasta biata inimioara?

Ce comori de energie se ingramadisera in acest suflet puternic si vajnic, pentru a suferi asalturi asa de aprige?

Cand il vazu pe Dandolo, care inspaimantat, tremurand, o privea cum trebuie sa fi privit odinioara Oedip pe Sfinx, ea spuse cu o voce fioroasa:

— Tata, il poti vesti pe Altieri ca ma invoiesc sa-i fiu nevasta.

Dandolo dadu un chiot de salbatica bucurie si voi sa apuce mainile fetei sale. Dar ea se desprinse si se indrepta spre camera ei, unde se incuie.

Ajunsa acolo, voi sa ajunga pana la un jilt, pentru ca sa-si continue poate chinuitoarea-i gandire.

Nu avu timp si cazu cat era de lunga, fara nici un strigat, lesinata, cazuta intr-o ingrozitoare criza de disperare.

Aceasta veste ii zgudui ingrozitor sufletul.



Capitolul XIV Mina



Roland astepta mult timp inapoierea bunului preot. Incepu prin a-si imputa ca pesemne il mahnise, refuzand sa-i asculte cuvintele religioase.

— Am fost rau, isi spunea el. Cand se va inapoia am sa-i cer iertare. Sarman om cumsecade care consimte a-mi aduce o raza de lumina si caruia i-am contrazis in chip prostesc credintele, atunci cand imi era asa de lesne sa-i fac pe plac

Dupa doua saptamani de la vizita preotului, el il astepta cu nerabdare. La cel mai mic zgomot alerga la usa si asculta gafaind

In acest rastimp icoana Leonorei i se intipari cu o putere si o limpezime ce-i dadu un farmec neobisnuit. O vedea inaintea lui si-i vorbea ca si cum ea ar fi fost de fata. O mangaia si-i spunea lucruri copilaresti Apoi pe masura ce timpul se scurgea, nelinistea lui crestea. Intreba pe temnicer si nu capata nici un raspuns.

Intr-o zi, dupa o trecere de timp pe care n-o putu aprecia, intreba pe omul acesta:

— Cat timp e de cand a venit acel vrednic preot?

— Aproape un an, zise temnicerul.

Un an! Era un an de cand il astepta!

Roland isi apuca parul cu amandoua mainile, dadu un geamat inabusit, si se arunca plangand pe patul lui de piatra.

— Bun! mormai temnicerul. Iar il apuca! Numai sa nu devina un nebun furios.

Dupa aceasta izbucnire de disperare, Roland avu intr-adevar o criza de furie.

Timp de mai multe zile acestea se repetara atat de des, incat temnicerul inspaimantat, sfarsi prin a nu mai intra in temnita lui. Atunci Roland cunoscu chinul singuratatii depline: sa nu mai vada fata omeneasca, sa nu mai auda voce omeneasca, acea voce si acea fata fie chiar a temnicerului, si atunci isi dadu seama de ceea ce este infricosator in secretul inchisorii. I se paru nefericitului, lipsit astfel de orice legatura cu semenii sai, ca se indeparteaza din ce in ce mai mult de viata. Memoria ii slabi, simturile se ticalosisera, o ceata din ce in ce mai deasa ii invaluia gandirea, mintea i se slabea, puterile il paraseau, toate acestea se accentuau cu o iuteala matematica si in curand nebunia avea sa puna stapanire pe creierul pana acum puternic ― afara doar de nu vine sinuciderea sa izbaveasca pe arestatul inchis in indoita temnita a celulei si a tacerii.

De altfel, paznicul lui Roland primise noi ordine, caci nu mai intra in celula arestatului sau, dar nici nu-i mai vorbea prin ferestruica ce-i servea ca sa-i dea hrana.

Poate socoteau ca nu moare destul de repede. Totusi e lucru sigur ca nu voiau sa-l omoare dintr-o data. Cautau numai o agonie speciala pentru dansul.

In acest rastimp Roland fu izbavit de sentimentul iubirii ce veghea in el cu o putere de viata nespusa. Numele Leonorei rostit de mii de ori pe zi, puterea evocarii icoanei logodnicei sale ii umplura celula.

De asemeni mai era in el o putere fireasca in stare sa-l faca a invinge decaderea trupeasca ce-l ameninta. Simturile lui Roland, care ar fi trebuit sa slabeasca, dimpotriva se otelira, vederea ii deveni atat de ascutita, incat zarea cele mai mici lucruri in deplina intunecime a temnitei sale; putin cate putin sfarsise prin a auzi cele mai mici zgomote de afara si uneori cantecele barcagiilor ajungeau la dansul, domolite, slabite ca un rasunet de lucruri moarte.

Putu astfel stabili cu multa exactitate pozitia celulei sale.

Intr-o zi, pe cand se rotea in jurul celulei, cu pasul mladios si grabit ce-l au salbaticiunile in custile lor, piciorul lui se izbi de niste sfaramaturi de gresie intr-un colt. Isi reaminti atunci ca, intr-o izbucnire de furie el rasturnase si sfaramase ulciorul. Temnicerul ii inlocuise cu alt ulcior si lasase sfaramaturile celui vechi. Sfaramaturile de care se izbise Roland il ranira la picior. Si fara invelitoarea ce i-o daduse temnicerul de mila, fara indoiala ca ar fi murit de frig.

Ranit la picior, Roland se duse deci si se aseza pe pat si-si sterse sangele cu un colt al invelitoarei. Cum era astfel ocupat, sunetul indepartat al unui cantec ii ajunse fara veste la urechi. Asculta incantat, cu acel extaz in care se adancea ori de cate ori ajungea pana la dansul vreun zgomot de afara.

Era un cantec de luntras.

Caci Venetia in deplina decadere in zilele noastre, Venetia ce se numeste 'Orasul Tacerii', era pe atunci orasul cantecului de dragoste; gondolierii de azi nu scapa decat un 'Ah, ah!' spus la cotitura fiecarui canal, spre a da de veste; luntrasii de odinioara ritmau miscarile vaslelor lor cu un cantec, cu o serenada, din mandolina sau chitara, insotind calatorii.

Unul din aceste cantece auzi Roland.

Erau mai multe voci, de femei, pe care le deslusi lamurit.

Gondola care ducea aceste femei, vadit ca trecea chiar pe langa zidurile inchisorii, in directia 'Puntii Suspinelor'. Roland asculta cu patima. Pieptul i se umfla de plansete si oftari. Bratele i se intindeau in gol. Aceasta melodie ce cobora pana la dansul, adusa de aceste voci tinere si indragostite, le recunostea!

Cuvintele le recunostea de asemeni! El le compusese in cinstea Leonorei! Si in Venetia, unde balada lui Roland devenise populara, se continua cantarea imnului de dragoste al nenorocitului ingropat de viu

Un urlet de deznadejde tasni de pe buzele sale.

Si poate ca acest tipat funebru ajunse pana la cantarete, caci vocile tacura pe neasteptate.

— O! mugi Roland. Cand liber sub cerul instelat, cantam aceste versuri ce mi le dicta iubirea, cine mi-ar fi spus atunci, ca intr-o zi ele vor fi dureroase auzului meu, ca un cantec al mortii? Totul traieste, totul vibreaza afara, totul canta, soarele se inalta deasupra lumii si eu, eu mor incetisor in mormantul meu Si ea! Ea! Cat trebuie sa sufere, daca aceasta cantare de dragoste desteapta in ea amintirea fericirii noastre de-a pururi apusa!

Incepu sa se invarteasca prin celula, nu mai simtea rana de la picior.

— O! Sa ies! Sa ies din acest iad!

Aceste cuvinte spuse de o suta de ori, faceau sa-i sara inima si-i punea in fierbere gandirea.

Pentru intaia oara ideea de evadare i se nascu in minte! Sa evadeze!

Sa ridice lespedea sub care il ingropasera si pe care o pecetluisera asupra vietii sale, sa apara iar printre cei vii!

Ce vis!

Intai Roland fu parca coplesit.

Neputinta unei evadari fu atat de vadita, incat ii trebui toata taria creierului sau, pentru ca sa nu se inspaimante mai inainte de aceasta supraomeneasca incercare.

Sa fuga din temnita! Dar cum?

Era la treizeci de picioare sub pamant, zidurile erau de o ingrozitoare grosime, usa era de stejar cu fier, iar in spatele acelei usi vegheau zi si noapte temniceri.

Pe patul lui, Roland gafaia in sfortarea inchipuirii sale.

Si pe neasteptate, o suferinta mai zvacnitoare a piciorului ranit, il facu sa scoata un urlet de bucurie nebuna; se napusti spre sfaramaturile ulciorului, le pipai cu mainile-i tremuratoare, le aduna si le aduse pe pat; apoi hohotind de plans cazu pe aceste sfaramaturi de gresie, pe care le acoperi cu trupul sau, ca pe cea mai de pret dintre comori!

Caci aceste bucati de gresie, unele ascutite ca niste pumnale, altele taioase ca niste cutite, erau sculele intrezaritei sale izbaviri!

Roland nu incepu numaidecat lucrul.

Trebui mai intai sa-si deprinda putin cate putin mintea ca sa priveasca in fata putinta evadarii, caci de indata ce se oprea la aceasta idee, zvacnirile pieptului sau deveneau asa de puternice, incat i se parea ca inima o sa i se rupa.

Mirat de tacerea din celula, temnicerul ii intreba intr-o zi, de dupa usa: 'Mai traiesti?'

Prizonierul se infiora de groaza; se scula, se napusti spre usa si cazu prada unei izbucniri de furie mai ingrozitoare inca decat cele de mai inainte. Apoi temnicerul se indeparta. De atunci, ori de cate ori auzea pasi apropiindu-se de celula lui, Roland incepea sa urle. De acum trebuia sa nu mai intre niciodata nimeni in celula lui!

Timp de trei luni Roland cauta calea ce putea s-o urmeze, alcatui planuri; incetul cu incetul ajunsese sa determine cu exactitate locul celulei sale in temnita.

Planul la care se opri, era simplu: zidul dinspre canal era destul de gros pentru a contine un put sau o mina launtrica.

Roland incepu sa sape aceasta mina ce trebuia sa se indrepte urcand si cotind spre dreapta. Odata ce ar fi ajuns deasupra nivelului apei, n-ar fi avut decat sa faca o gaura si sa se lase sa cada pe acolo in canal. Socotise ca trebuia astfel sa ajunga sub 'Puntea Suspinelor'.

In ziua de 12 decembrie a anului 1510 incepu Roland sa atace piatra din coltul de miazanoapte a temnitei sale, in locul ce se mai aratau inca rareori vizitatori, adica la mai bine de optsprezece luni dupa arestarea sa.

Nu stia de altminteri aceasta data, ce s-a putut regasi, multumita unei imprejurari cu totul intamplatoare. Intr-adevar nu numai ca Roland pierduse notiunea timpului, dar inca cele trei luni in rastimpul carora fusese nebun, oprise in el putinta de a numara saptamanile sau lunile ce le petrecuse in mormantul lui.

Singurul sau instrument de lucru era o bucata din ulciorul sfaramat. Procedeul sau era de o incetineala descurajatoare. Zgaria cimentul din jurul pietrei si-l culegea faramita cu faramita, apoi il imprastia pe pamantul temnitei sale.

Ii trebuira patru luni de munca, ca sa desprinda aceasta prima piatra. De cate ori in timpul acestei inversunate munci, nu i se intamplase sa se opreasca cuprins de deznadejde, cu capul intre maini si ascuns intr-un colt intunecos, sa planga cu hohote ore intregi! Apoi, pe neasteptate, printr-una din acele inexplicabile reculegeri ale mintii, speranta ii reveni si se apuca iar de lucru. Cand in sfarsit putu smulge cu degetele-i insangerate blocul din gaoacea lui, ramase gafaind, nimicit toata ziua.

Atunci impinse piatra sub pat si o ataca pe urmatoarea. Lucrul devenea mai usor. Si apoi castigase o dibacie de manuire ce-i lipsise in primele vremuri.

La a doua piatra smulsa, Roland se afla in fata unui strat subtire de pamant batatorit, amestecat cu pietris si tencuiala.

Acest strat era asezat intre doi pereti compusi fiecare dintr-o indoita asezare de pietre mari de granit. In asa fel ca, daca Roland ar fi gaurit acest strat drept inainte si ar fi strabatut pana la al doilea perete, ar fi dat exact sub canal.

Incepu atunci sa sape, urcand o linie oblica, care dupa socotelile lui trebuia mai intai sa duca la albia canalului, apoi la suprafata apei.

In curand putu sa stea in picioare in mina, pe care atunci incepu s-o indrepte urmand linia oblica prevazuta. Pe masura ce facea sa cada o gramada de pamant, sapand deasupra capului sau, trebuia sa iasa din santul format prin locul gol a doua blocuri ce le smulsese din loc. Ridica atunci sfaramaturile si le imprastia, le framanta, le faramita amestecandu-le cu praful de pe jos din celula lui, al carei nivel se inaltase putin.

De indata ce auzea cel mai mic zgomot in spatele usii, Roland se prefacea prin tipete si sarituri dezordonate ca este nebun furios. Stia acum momentul exact, cand i se strecura hrana si cand temnicerul intredeschidea ferestruica, zarea pururea chipul contractat si ochii licaritori ai arestatului sau. Ferestruica era de altminteri asezata in asa fel incat nenorocitii intemnitati in celula 17 sa nu-l poata atinge pe temnicer, intinzandu-si bratul. Reiesea din aceasta asezare ca temnicerul era la adapost de orice incercare de omor, dar tot asa ca putea foarte greu sa-si dea seama de cele ce se intamplau in celula.

Dupa o perioada de trei ani, Roland era uitat.

Se auzeau bine cateodata urletele sau tanguirile sale, dar nu li se da nici o atentie. Si numai temnicerul special al celulei numarul 17 isi continua mecanic treaba lui: innoia la fiecare doua zile hrana, painea si apa. Deschidea atunci ferestruica, arunca o privire asupra prizonierului, ii spunea chiar din cand in cand cate o vorba, apoi se retragea si Roland avea doua zile de liniste.

Atunci se apuca de lucru cu inversunare. Dormea abia cinci ore. Capatase obisnuinta, isi impartea timpul, manca la ore fixe si-si ingaduia uneori cate un sfert de ora de odihna. Dar aceste ragazuri erau pentru el clipe ingrozitoare. Caci de indata ce mainile lui nu mai erau ocupate, de indata ce mintea lui, nu mai nazuia spre ideea fixa a izbavirii, amintirile ramase vii in inima lui, veneau sa-l napadeasca si sa-l copleseasca. Atunci plangea cu amar.

Apoi intr-o zi veni timpul cand si lacrimile ii secara.

Pe atunci Roland fu inspaimantat ca-l zarise cineva.

Era de o slabiciune nespusa. Fata lui era vestejita. Zbarcituri ii brazdau fruntea. Ochii lui licareau cu o stralucire de nesustinut. Cand iesea din gaura lui plin de pamant si de praf, cu infatisarea salbatica, parea o fiara preistorica, pe jumatate om, pe jumatate animal.

De mult timp ramasitele ulciorului sau, care ii servisera drept scule, erau tocite, prefacute in praf. Dar pe masura ce inainta, da peste bucati de cremene, de pietre de tot soiul si de toate formele, pe care le clasificase servindu-se de unele ca de foarfece, de altele ca de ciocane sau de ciocane de fier.

Pe masura ce se urca, isi oranduia in canalul lui gauri pentru a-si pune picioarele. Cand lucra sta astfel ore intregi sapand deasupra capului sau proptit pe amandoi genunchii, aidoma unui oarecare animal subpamantean.

Intr-o zi, ridicand pamantul deasupra lui, cremenea sa dadu peste un corp tare, care nu era nici pamant batut cu maiul, nici tencuiala Crezu intai ca se izbise de vreo piatra, cum mai intalnise vreo cateva si continua sa scotoceasca. Cu cat mai mult da pamantul la o parte, cu atat mai mult golul se largea Toata ziua Roland zgaria pamantul de sub blocul de piatra. A doua zi el isi reincepu munca si dupa mai multe ore, ingrozitorul adevar ii aparu in sfarsit foarte lamurit: aceasta piatra era o larga lespede si langa ea altele. Nenorocitul scoase un oftat de o nespusa disperare. Santul lui daduse deasupra unei alte temnite!

Roland cobori incet prin santul ce si-l facuse, sant care avea atunci treizeci si cinci de picioare inaltime. Se culca pe pamantul celulei, si cu capul ascuns intre brate, incerca sa chibzuiasca privitor la situatia noua, in care se afla.

Intaia sfortare a firilor bine organizate, dupa ce ele se afla in fata unei catastrofe, este de a imblanzi deznadejdea, de a face randuiala in gandurile lor. O data indreptata zapaceala morala, este cu putinta de a drege pe cea materiala.

Roland suferi o criza, asemenea celei ce-o simtise gafaind de groaza cand se luptase cu nebunia si o biruise.

Timp de doua zile Roland ramase in fata acestei idei ca munca uriasa ce-o indeplinise cu rabdarea unei furnici care ar incerca sa gaureasca globul, era zadarnica, deoarece totul trebuia inceput din nou, ca i-ar mai trebui ani si ani de zile ca sa sape, sa-si infiga unghiile in piatra, sa sape pana ce mainile ar refuza sa-i mai slujeasca!

— Dar cum de am ajuns acolo? Cum m-am putut insela?

Aceasta intrebare si-o puse de o mie de ori, cu un muget inabusit, care era acum plansul lui.

Apoi fara veste ii veni irezistibila dorinta de a ridica aceasta lespede, sa intre in aceasta noua celula, sa vada un alt mormant! Si apoi, cine stie? Poate ca de acolo ar strabate un drum mai sigur spre libertate, spre viata!

Alerga la santul lui, se ridica pana in varf si se apuca sa desprinda lespedea, zgariindu-i cimentul. Din cand in cand se oprea, se incorda cu umerii de lespede si incerca s-o ridice. Si atunci, in bezna acestui sant lua infatisarea unei uriase cariatide sustinand lumea care se prabuseste.

La a douasprezecea incercare, lespedea se ridica.

Roland isi vari capul si de la intaia privire, ochii sai cazura asupra unui om, care inspaimantat, buimac, isi fixase privirea asupra lui!

Roland strangea intre dinti un lung silex ascutit, pe care incetul cu incetul il cioplise in forma de pumnal. Cu un umar el continua sa ridice lespedea si cu mana dreapta isi apuca cremenea, hotarat sa omoare sau sa fie ucis!

Incordarea lui ajunsese la limita.



Capitolul XV Temnita osanditilor la moarte



Cu o grabita miscare Roland se desprinse si lasand sa cada la loc lespedea, se ridica in fata omului care, buimacit de inmarmurire, tintuit locului, il privea fara o vorba, fara un gest.

— Cine esti dumneata? mugi Roland cu voce ragusita.

Omul nu raspunse imediat. Avea o fata salbatica, o barba deasa, lunga si ciufulita, niste trasaturi aspre si accentuate, niste ochi in care se citea un ciudat amestec de salbaticie si de sfiala.

Ofta adanc si raspunse in sfarsit:

— Un arestat.

Fata lui Roland se imblanzi numaidecat. Privi atunci cu o curiozitate patimasa aceasta faptura omeneasca ce nu era nici judecator, nici calau, nici temnicer, ci un arestat ca si el, poate un mucenic ca si dansul. Si observa ca si el era imbracat cu niste zdrente. O izmana zdrentuita si un fel de tunica ii formau toata incotosmaneala.

— De cand esti aici? reincepu el.

— Nu stiu! Nu mai stiu! spuse omul cu o voce posomorata, blanda si ragusita.

Roland simti ca se ineaca de multa neliniste. O emotie de nespus il inabusea; recunostea acea voce zdrobita, ca si cum ar fi fost a lui. Si dupa ingrozitoarea stare a acestui nenorocit si-o masura pe a lui proprie.

Intr-o miscare de simpatie si aproape de bucurie, intinse mana. Acest om, acest soi de animal in care flacara inteligentei parea ca palpaie intr-o ultima sfortare, era a semenului sau, un prieten, aproape un frate!

Omul se dadu inapoi inspaimantat.

— Sunt un arestat ca si dumneata, zise Roland cu o stranie blandete; am suferit si sufar ca si dumneata. Oricine ai fi, destinele noastre sunt asemanatoare in acest moment si suferintele noastre sunt surori. Nu vrei sa ne infratim si sa ne dam mana?

— Stii cine sunt eu? exclama omul cu o voce salbatica. Pare-se ca sunt un mare criminal, care face groaza omenirii. Am furat, am ucis, am savarsit multe rele. Cand locuiam pe pamant, toata lumea se ingrozea de mine. Se temeau de mine, fugeau toti de mine. Aici temnicerii ma privesc ca pe un tigru. Ei nu intra in aceasta temnita decat cu un pumnal in mana. Iti spun ca sunt un foarte mare ticalos, un blestemat, o faptura aparte. Dumneata, dumneata, ai poate pe cineva care te plange. Eu, eu nu am nici tata, nici mama, nici frate, nici o familie, ba nici prieteni, nimic, nimic in lumea asta. Si plang daca chinurile imi smulg tipete si plansete; daca mi-e foame, daca mi-e frig, nimeni n-o va sti, nu se nelinisteste nimeni de asta. Nu se ingrijeste nimeni sa stie ce crima meditez in capul meu, pana si in adancul acestei inchisori. Si mana ce-o vezi, e inca rosie dupa ultima mea lovitura. Atinge-o, daca cutezi!

Atunci cu un gest salbatic, arestatul intinse mana lui tremuratoare. Roland o apuca si o stranse convulsiv.

Ceva ca o lacrima licari o clipa in pleoapele-i arzatoare, de atata amar de timp uscate.

El tinea in mainile lui mana noduroasa si grozava a omului.

— Cum asa, reincepu acesta cu sfiala, nu ti-e groaza de mine?

— Nu! zise Roland care facu o sfortare pentru a vorbi.

— Nu ma respingi?

— Vezi bine!

Si Roland de data asta izbuti sa zambeasca.

— Totusi, se pare ca sunt un ticalos de pomina

— Esti un sarman prizonier ca si mine, te voi mangaia, caci numai prin prezenta dumitale ma mangai si eu.

— Taci! Taci! Vocea dumitale imi misca totul din mine.

— Sarman nenorocit! Deci ai suferit inca si mai mult decat mine!

— O! imi vorbesti prea bland! Taci!

Arestatul se prabusi in sine, isi vari capul intre maini si incepu sa hohoteasca de plans. Roland il privea cu un fel de pizma, care era ceva crud.

— El mai poate plange inca, el unul mai are lacrimi! murmura el. Nu, n-a suferit atat de mult ca mine! Haide, haide, reincepu el, fa-ti curaj Am izbutit sa sap un drum subteran singur-singurel. Amandoi vom lucra mai bine si vom iesi impreuna din iadul acesta.

— Ce spui dumneata? exclama omul palpitand.

— Zic ca daca vrei sa ma ajuti, ne putem cuceri amandoi libertatea.

Arestatul se scula.

— Cum asta? zise el.

Roland se duse de ridica lespedea pe care o lasase sa cada si care da spre mina.

— Uite ce-am facut! Priveste!

Omul arunca o privire in intunecosul gang, apoi isi inalta spre Roland o privire plina de mirare si de admiratie.

— Cum ai facut?

Roland zambi.

— Cu bucatile unui ulcior sfaramat am desprins doua blocuri; cu pietrele ce le-am gasit, tencuiala; am zgariat, am sapat aceasta galerie. Vezi cat este de simplu.

Omul asculta cu o inexprimabila incantare.

— M-am inselat, reincepu Roland, nu-i altceva de facut decat sa incep din nou.

De asta data omul scutura capul.

— Sa incepi din nou? Ca sa razbesti unde?

— La canal!

— Cu neputinta!

— Cu neputinta? racni Roland a carui frunte fu scaldata de o sudoare rece. Dar pentru ce?

— Asculta, zise prizonierul. Nu sunt aici decat de cateva zile.

— Si unde erai inainte? intreba Roland.

— Eram in temnitele de plumb. Oh, acolo ferestruia temnitei mele da spre canal. Dupa multa munca, am izbutit sa indepartez doua gratii, in asa fel incat puteam scoate prin ele capul, si atunci dominam imprejurimile, vedeam palatul ducal, vedeam 'Puntea Suspinelor', vedeam canalul

— Ei, bine?

— Ei, bine! Si eu avusesem ideea de a evada, lasandu-ma sa cad in canal, cu primejdia de a-mi sfarama capul, sau sa-mi rup oasele. Dar a trebuit sa renunt la asta

— Pentru ce? Pentru ce?

— Pentru ca in toate noptile canalul este strajuit! In toiul zilei supravegherea este de prisos; dar nici n-ai putea sa sapi o gaura si sa gauresti zidul, fara ca paznicii palatului sa nu observe asta si sa cazi sub ploaia de gloante a durdelor

— Dar noaptea? mugi Roland.

— Noaptea trei gondole pline cu soldati patruleaza necontenit, lipindu-se de peretii inchisorii! Am stiut din primele clipe pentru ce inchisoarea era atat de bine supravegheata. Se pare ca le era teama de o lovitura, care ar fi rapit un arestat foarte de seama. Crede-ma! Cand intri aici, nu mai iesi niciodata

Roland nu-l mai asculta. El nici nu se gandi chiar, ca acest arestat de mare insemnatate, pe care Consiliul celor Zece il pazea cu atata grija, nu putea fi decat el insusi. Era incremenit, inversunarea si nedreptatea soartei potrivnice, ii pricinuia un fel de ameteala. Si in aceasta clipa o razvratire furioasa, o revolta a intregii sale fiinte, cu atat era mai puternica, cu atat era mai tacuta, incat ii insufla hotarari supreme. Se vedea de-a pururea osandit. Neputinta fugii nu-i mai lasa nici o speranta si in acea clipa solemna, adopta ideea sinuciderii Evadarea in moarte!

Totusi prizonierul reincepu cu o voce mohorata.

— De altminteri, admitand ca dumneata izbutesti sa fugi, eu unul n-as putea-o face!

— Pentru ce?

Si Roland legandu-se in chip instinctiv de o vaga speranta, astepta raspunsul.

— Pentru ca probabil voi fi osandit la moarte Da, continua el nevazand miscarea pe care o facea Roland. Te miri ca-ti spun acest lucru asa de linistit? Dar moartea este mai de preferat decat vesnicia inchisorii In aceasta clipa judecatorii delibereaza in privinta soartei mele, si maine, si poate chiar numaidecat, va veni cineva sa–mi spuna ca ma asteapta calaul!

— Calaul! exclama inabusit Roland care tresari ca si cum o idee neasteptata, o idee nenorocita si fioroasa s-ar fi ridicat ca o naluca pe ruinele acestor nadejdi.

— Da, calaul! Sunt cincisprezece zile de cand intr-o izbucnire de manie am lovit pe un temnicer. N-a murit din cauza asta. Dar s-a stabilit ca as fi vrut sa-l ucid. Atunci m-au mutat aici, in aceasta celula, zicandu-mi ca era aceea a osanditilor la moarte!

— Celula condamnatilor la moarte! murmura Roland cu un zambet prapadit Aici ar fi trebuit sa ajung!

Acum omul nu mai era ascuns in coltul celulei si cu capul intre maini, negresit ca se gandea la aceasta moarte asa de apropiata de dansul.

Roland il privea si chiar in aceasta ingrozitoare clipa, era loc pentru mila in aceasta inima marinimoasa

— Curaj, zise el Poate ca te vor lasa cu zile

Omul scutura capul:

— Nu, nu! De asta data ma vor ucide!

— Zici, de asta data?

— Da, mi s-a daruit viata, cand am fost arestat Totusi eram osandit la moarte si capul meu era pus la pret

Fara voia lui, cu toata deznadejdea nesfarsita ce il napadise, Roland se interesa de povestirea arestatului. Uneori i se parea ca-i mai auzise vocea. Regasea pe chipul sau trasaturi care se stersesera parca din memoria lui, dar pe care le intrezarise intr-o epoca ce n-ar fi putut-o preciza.

— Zici ca ai fost gratiat? reincepu el.

— Da Se pare ca facusem un mare serviciu Consiliului celor Zece Un serviciu! O, cand ma gandesc la el! Mi-am spus foarte adesea, ca acest serviciu este cea mai mare crima din viata mea

Omul lasa sa-i cada iarasi capul pe genunchi.

— Ce serviciu? intreba Roland, a carui inima batea inabusit. Vorbeste

— La ce bun? Totul s-a sfarsit, deoarece, fara indoiala, voi muri

— Nu are a face! Vorbeste, te rog! Pentru ce spui ca acest serviciu facut Sfatului celor Zece a fost o crima?

— Pentru ca multumita acestui serviciu, multumita acestei crime, o familie de nevinovati a fost lovita! raspunse prizonierul cu un nespus accent de deznadejde Dar uite, sa lasam asta! As vrea sa mor fara sa mai trezesc in mine aceasta inspaimantatoare amintire. Poate ca atunci as muri linistit!

— Si eu, zise Roland cu o voce concentrata, vreau sa vorbesti!

Omul mirat il privi pe Roland. Apoi, negresit subjugat, reincepu:

— O doresti? Ei bine, fie! M-ai deplans mai adineauri, vocea dumitale mi s-a parut asa de dulce incat am plans. Si apoi, asta va fi pedeapsa mea Afla deci ca era pe atunci o familie asa de fericita, incat Venetia era parca orbita. Tatal era doge

Roland tresari cu putere.

— Dogele si sotia sa aveau un fiu tanar, frumos, puternic, iubit, admirat. Si acest tanar iubea pana la adoratie o nobila atat de curata, care il considera ca pe un zeu Dar ce ai? Gemi?

— Continua! exclama Roland cu o voce ragusita.

— Tacere! exclama inabusit arestatul, care se scula si ciuli urechea.

Roland facu o strasnica sfortare pentru a-si stapani simtamintele ce se dezlantuiau in el. Asculta. Venea cineva Se auzea un zgomot de pasi numerosi

— Repede! zise prizonierul, care dintr-o saritura, alerga la lespede si o ridica.

Roland se strecura in gaura din pamant spunand cu un ciudat accent de amenintare:

— Ma voi intoarce!

In acea clipa usa se deschise. Prizonierul isi aruncase invelitoarea peste lespede si se asezase pe ea. Vreo zece insi intrara in celula. Unul avea infatisarea unui scrib sau crainic al tribunalului si tinea in mana o hartie. In urma lui venea un urias imbracat in rosu, care purta pe bratul lui o stofa neagra. Ceilalti erau niste temniceri inarmati.

— Scoala-te in picioare si asculta hotararea Consiliului, spuse scribul.

El incepu sa citeasca cu grabire hartia lui, bolborosind cum citesc si au citit din vremuri stravechi aprozii tribunalelor, de parca ar vrea sa nu se auda nici un singur cuvant din ceea ce citesc ei. Poate pentru ca in adancul constiintei lor ceea ce fac ei le pare ingrozitor sa fie auzit.

Prizonierul intelese ca era osandit sa i se taie capul de catre calau.

— Bun! zise el cu o voce salbatica. Si cand voi fi executat?

— N-ai ascultat? Maine dimineata! Tribunalul in blandetea sa, iti lasa timp pana maine dimineata sa te impaci cu cerul, pe care crimele dumitale l-au suparat. Cat despre oameni sunt insarcinat sa-ti spun ca ei te iarta!

— Frumoasa iertare, la toti dracii! exclama osanditul izbucnind intr-un ras nervos.

— Vrei un preot?

— La ce folos?

— O sa ti se trimita unul. Incearca de asculta cuvintele acestui om sfant!

— Pe coarnele Satanei! Daca intra cineva in aceasta celula de acum si pana maine, il gatui! racni prizonierul, care se gandea la vizita ce i-o anuntase Roland.

— Bine! zise scribul. Crapa deci ca un caine, in acest caz! Calau, fa-ti meseria!

Atunci el se indeparta. Omul imbracat in rosu inainta spre osandit si ii arunca peste cap o stofa neagra cu care se imbracau osanditii la moarte, ultima gateala!

Sub acest sac care ii cadea pana la genunchi, mainile osanditului erau libere si stofa era destul de subtire, pentru ca el sa se poata calauzi. Nu se lega osanditul decat langa furca esafodului, scotandu-i-se sacul. Arestatul avu un fior, cand simti pe umerii sai faldurile gatelii mortuare, un fel de marama a mortilor ce o va purta de viu o noapte intreaga! Rasul de infruntare ce-i izbucnise, ingheta pe buzele lui. Fu tulburat de un nou tremur si cand invinse aceasta impresie de groaza, temnita lui era goala!

Ramase cateva clipe naucit.

Suflarea mortii cu totul apropiata, il ingheta pana la maduva oaselor.

Un oftat ragusit ii scapa si buzele sale lasara sa se auda acest singur cuvant:

— A muri!

Sunetul vocii lui il inspaimanta, ii ingrozi ca ceva necunoscut si teribil. Instinctul vital razvratit, facea sa treaca peste carnea lui repezi fiori de groaza. Atata timp cat moartea ramasese problematica, atata timp cat avusese un pretext sa se agate de speranta ca va trai, nu tremurase.

Dar acum acum viata in aceasta mohorata temnita i se parea ca un farmec indepartat; painea lui neagra, o hrana delicioasa, temnicerii sai, oameni pe care i-ar fi imbratisat cu bucurie! Puterile vietii ii umplura toata fiinta, parerile de rau imposibile il napadira! Scrasni din dinti si un sfasietor oftat rasuna din pieptul lui insotit de plansete, in acelasi timp ce cuvantul acesta cadea la randu-i de pe buzele-i tremuratoare, mai fioros, mai deznadajduit decat intaiul:

— A trai!

Osanditul inaintase incetisor spre usa care se inchisese si-si intindea bratele intr-un gest de vaga rugaminte.

O mana i se puse pe umar. Avu o strasnica zguduire si se intoarse aiurit, nauc. Prin panza sacului, recunoscu atunci pe prizonierul ce-i aparuse in intuneric. Osanditul vazu aceasta privire si tresari de o noua spaima.

Isi scoase marama neagra ce i-o aruncasera asupra-i si o azvarli intr-un colt.

— Vezi, zise el cu un jalnic zambet, voi muri!

— Cand?

— Maine de dimineata!

Sterse cu mana sudoarea rece ce-i scalda fruntea si rasufla zgomotos. Era pamantiu si Roland abia il recunoscu.

Incetul cu incetul isi venira in fire. Aceasta suprema impresie de groaza ce dezorganizeaza faptura omeneasca, pusa pe neasteptate in prezenta neantului, se risipea si firea lui de vita necioplita si silnica, il recucerea.

— Ai sa mori! reincepu Roland.

— Da, o sa mor! Pentru ce ma privesti asa?

— Incepusesi a-mi povesti o istorie, zise Roland fara a raspunde.

— O istorisire? balbaia osanditul.

— Da Aceea a familiei fericite, care multumita tie fu nimicita, lovita de nemaiauzite nenorociri

— Este adevarat, este adevarat!

— Tatal, nu-i asa, avu ochii scosi! Mama, nu-i asa, muri de durere! Fiul fu aruncat in puturi! Logodnica! Ah! Si logodnica? Zi, vorbeste! Ce s-a intamplat cu logodnica?

— O! baigui omul inspaimantat, s-ar zice ca stii aceasta jalnica poveste! Cine esti? Cine esti dumneata?

— Ai s-o stii! Dar raspunde, vorbeste, cine esti tu insuti?

— Sunt banditul Scalabrino! spuse omul clantanind dintii.

— Scalabrino? exclama Roland, scotocindu-si amintirile. Scalabrino? Si apoi, ce ma intereseaza la urma urmei! Haide, spune-mi adevarul! Ce ti-a facut tie dogele Candiano, pentru ca sa ajuti pe cei Zece sa-l loveasca? Ce-ti facuse Silvia? Ce-ti facuse Leonora? Si ce ti-am facut eu, mizerabile? Haide, vorbeste!

Roland apucase mana lui Scalabrino, pe care i-o zdrobea intr-ale lui.

Pe masura ce vorbea, osanditul il privea cu incremenire, apoi cu spaima, pe urma cu disperare. La ultimele cuvinte, ochii sai mariti de un fel de groaza, revarsara un indoit val de lacrimi, cazu in genunchi, izbi lespezile cu fruntea si printre gemete si suspine, Roland auzi aceste cuvinte balbaite cu un accent de nesfarsita disperare:

— O! Va recunosc, acum! sunteti inaltimea sa Roland! O! Sunt blestemat, deoarece imi apareti in clipa mortii!

Timp de cateva clipe tanguirile banditului ingenunchiat umplura temnita. Ultimele cuvinte ale lui Scalabrino il facusera pe Roland sa tresara. Uitase asta. Omul acesta trebuia sa moara peste cateva ore! Nesfarsita manie ce fierbea in el, scazu dintr-o data. Ii fu mila! Un simtamant de indurare ii destinse trasaturile.

— Scoala-te, spuse el cu blandete.

— O! Maria voastra! gemu osanditul. Inteleg dupa vocea dumneavoastra ca iar ma iertati! Pentru ce sunteti asa de bun? De ce nu m-ati omorat pe cheiul insulei Olivolo, cand ma tineati sub ascutisul pumnalului!

Brusc trecu pe sub ochii lui Roland scena evocata de Scalabrino. Recunoscu pe uriasul de Scalabrino. Recunoscu pe uriasul ce-l rasturnase si caruia ii daruise viata.

— Haide, zise el, povesteste-mi tot si mai ales nu minti!

El se aseza, sau mai degraba se piti langa Scalabrino, si cu sprancenele incruntate, cu spiritul incordat, se pregati sa incerce a patrunde misterul nenorocirii sale.

Scalabrino il privea cu o salbatica sfiala.

— Inaltimea voastra, spuse el cu mahnire, in clipa cand mori, nu minti. De altminteri m-am cait, v-o jur!

— Te-ai cait?

— Da! Prea tarziu, este adevarat, dar v-o jur ca pocainta mea era sincera. Data din clipa cand mi-ati spus: 'Nu ti-a fost frica, te iert!'. Din momentul cand voisem sa mor pentru dumneavoastra Amintiti-va, am vrut sa va vorbesc Dar dumneavoastra ati refuzat sa ma ascultati!

— Asta-i adevarat, imi amintesc, zise Roland ducandu-si mana la frunte. Si ce mi-ai fi spus tu, daca te-as fi ascultat?

— V-as fi spus, Maria voastra, ca acea femeie, aceea pe care a-ti izbavit-o

— Curtezana?

— Da, asta! Ei bine, ea ne-a asezat acolo ca sa punem mana pe dumneavoastra. Dar nu trebuia sa va facem nici un rau

— Continua!? zise Roland vazand ca banditul sovaia.

— Acea femeie voia, fara indoiala, sa vada cum vor fi indeplinite poruncile ei. Veni! Oamenii mei o vazura, bijuteriile sale ii ispitira. O atacara, ea striga; restul il stiti Dar ceea ce nu stiti, este ce s-a intamplat dupa plecarea dumneavoastra. A doua zi trebuia sa fie logodna dumneavoastra Va amintiti?

— Da, imi aduc aminte! zise Roland care-si zgaria pieptul cu unghiile spre a-si inabusi suferinta morala sub cea trupeasca.

— Ei bine, in noaptea aceea deci, cand ati plecat cu curtezana, am fost intampinat de un ins, care-mi spuse: 'Tu esti Scalabrino. Esti osandit, pret s-a pus pe capul tau, vrei sa ai deplina si intreaga gratiere? Vrei, pe deasupra, sa castigi mult aur? Asta nu atarna decat de tine'. 'Ce trebuie sa fac? intrebai eu'. 'Maine seara sa vii in piata San-Marc cu cat mai multa lume se va putea si sa tipi cat te-o tinea gura: Traiasca Roland Candiano!'. 'Drace! zisei eu, daca nu trebuie decat sa strig: 'Traiasca Roland Candiano!', suntem intelesi. Voi striga cu draga inima, chiar de nu mi se plateste'. 'Totul o sa fie bine! spuse atunci omul.'

— Cine era omul acesta? intreba Roland care gafaia.

— N-am stiut niciodata, Inaltimea ta!

Roland care se ridicase pe jumatate, spre a prinde cu mai multa luare-aminte numele omului, cazu pe lespede si zise:

— Continua

— Omul ma plati, continua Scalabrino. Dar cand ma plati,  adauga: 'Ar fi bine sa fiti inarmati cu durde. Daca strigatele voastre atrag soldatii si vor sa va impiedice sa-l aclamati pe Roland, cateva impuscaturi bune vor fi binevenite' 'Batalie! exclamai eu. Asta–mi convine!'

Scalabrino se opri o clipa, sufla cu putere, scutura capul si reincepu:

— Asta fu adevarata mea crima, Inaltimea ta. Caci multumita strigatelor mele s-a inceput batalia dintre popor si soldati. Poporul fu invins. Si a doua zi aflaram arestarea dumneavoastra Dar asta nu-i totul!

— Vorbeste! zise Roland, care cu sudoarea pe frunte facea o uriasa sfortare pentru a reconstitui cursa.

— In seara luptei, zise Scalabrino, acelasi om care imi vorbise in insula Olivolo, se ridica fara veste langa mine, imi arata o femeie si imi spuse: 'Rapeste-o pe femeia asta si omoar-o!'. Am rapit femeia, Inaltimea ta, dar n-am putut s-o omor! Pentru ce? Prin ce minune? Nu stiu! Si am plans de bucurie, am plans de fericire, cand mi-a spus acea femeie cine era!

— Cine era? zise Roland pamantiu la fata.

— Era mama dumneavoastra!

— Mama mea!

— Da! Mama dumneavoastra, care se aruncase in piata San-Marc ca sa cheme poporul sa va elibereze!

O horcaiala sfasie gatul lui Roland:

— O, mama! Mama! Cat trebuie sa fi suferit!

— A suferit pana intr-atat, zise Scalabrino, incat eu am plans din aceasta cauza, eu acela pe care banditii din nordul Italiei l-au poreclit 'Inima de bronz'!

Roland gemu. Si cum camaradul sau isi reincepea povestirea, ii astupa gura cu mana.

— Taci! Asteapta! Asteapta!

Inima i se umplea de amaraciune. Ochii uscati si arzatori nu mai plangeau. Dar i se parea ca plangea si ca lacrimile cadeau pe inima sa, ca niste picaturi de plumb topit. Timp de o jumatate de ora el se zbatu impotriva acestei dureri noi. Apoi rand pe rand un sentiment mai aprig, ceva acru si aspru si neinduplecat ii napadi sufletul. Erau intaile adieri ale urii.

— Asadar spuneai, reincepu el in cele din urma, ca mama voise sa ma scape?

— Da! Dar ar fi pretuit tot atat cat a incerca sa darame catedrala cu o lovitura de umar. Poporul imprastiat. Mama dumneavoastra se trezi in casa mea. Ea ma intreba daca vroiam s-o ajut a va scapa si eu i-am raspuns ca ma supun ei cu trup si suflet.

Roland intinse mana sa osanditului.

— Esti un om! zise el.

Scalabrino il privi cu acea sfioasa mirare salbatica ce o mai aratase de doua sau de trei ori in fata lui Roland. Atinse cu varful degetelor mana ce-i fusese intinsa, si ochii i se umplura de lacrimi.

— Maria voastra, spuse el inabusit, o sa ma faceti sa regret viata. Apoi leganandu-si capul continua:

— Am iesit ca sa indeplinesc primele porunci ale mamei dumneavoastra. La cotitura unei strazi am fost atacat de vreo douazeci de zbiri, pe neasteptate. Rasturnat, legat, am fost aruncat in temnitele de plumb. Apoi mi se facu cunoscut ca viata imi era izbavita din cauza celor ce facusem in seara logodnei dumneavoastra. Pe urma nu am mai auzit nimic. Si iata, Inaltimea ta! Peste cateva ore capul meu se va rostogoli sub securea calaului. Dar mor multumit, deoarece mama dumneavoastra m-a iertat, deoarece imi spuneti ca sunt un om

O tacere de mormant urma acestor cuvinte.

Fiecare dintre cei doi osanditi urma acelasi povarnis de ganduri, cum sunt tarati doi copaci dezradacinati, alaturi unul de altul, de acelasi puhoi. Si acest puhoi ducea la acest mortuar ocean al infinitului, care se numeste neantul, moartea! Dar moartea fusese evocata de fiecare dintre ei prin ultimele cuvinte ale banditului. Scalabrino lupta impotriva unei crize de groaza si de spaima, cum mai suferise inca. Povestirea lui sfarsita, interesul ce-l lega de viata, era secatuit, el se afla iar in prezenta ingrozitoarei idei, ca puternica-i viata avea sa fie dintr-o data curmata.

In mintea lui Roland se ridica de asemenea aurora cetoasa a unei sfortari vitale. Se hotarase sa moara, sa se omoare. Deoarece munca lui era zadarnica, deoarece fuga era cu neputinta, deoarece era de-a pururi despartit de Leonora, de tatal, de mama sa, de tot ce iubea, la ce bun sa mai traiasca? Dintr-o ochire ametitoare ca aceea care se arunca asupra unei prapastii fara fund, privi anii ce i-ar fi trait inca in mormantul sau. Era tanar si se simtea plin de puteri. Socotind, cu toata secatuirea trupului in chinuri, cu toata noaptea vesnica, ca ar putea trai poate inca vreo cincisprezece ani, poate mai mult! Cincisprezece sau douazeci de ani de groaza, ar fi o noua criza de deznadejde, ar numara masura unei dureri fara sfarsit! Cincisprezece sau douazeci de ani, in care fiecare clipa ar reproduce icoana Leonorei, disperata, chemandu-l in zadar!

Numai moartea il putea izbavi de un astfel de chin al trupului si al sufletului. Se scruta si zambi. Departe de a-l ingrozi, gandul de a muri ii da o liniste stranie; fruntea sa arzatoare se racorise parca si simtea ca furtunile gandurilor lui se potolisera incetisor. Si in acest zambet el sopti:

— O, moarte! Moarte eliberatoare!

Hotararea fiind luata, cauta cu harnicie mijlocul de a muri

Sa nu mai manance, sa se lase sa moara de foame? Poate! Sau poate sa-si sfarame capul de peretii temnitei sale, ori in sfarsit sa se ucida poate dintr-o data cu un silex ce si-l cioplise si-l ascutise ca pe un pumnal

Dar daca da gres? Daca o falsa miscare, o tremuratura a mainii il izbavea?

O! Asta ar fi ingrozitor! Se razgandi.

Vrei sa mori de foame si chinul sfarseste prin a fi mai puternic decat vointa; atunci te arunci asupra painii. Vrei sa-ti zdrobesti capul de un zid si sa ajungi sa-ti pricinuiesti o suferinta mai mult! Ce-i de facut? Ce-i de facut?

A muri nu-i usor pentru un arestat!

In acea clipa Scalabrino, cu un fior de spaima repeta inabusit:

— In curand o sa vina calaul! Calaul!

Roland fu miscat de o adanca tresarire. Si gandul, mortuara idee fioroasa ce se trezise in sperantele sale lua trup, se desemna, se formula!

Se apleca spre Scalabrino si zambind, spuse:

— Linisteste-te Tu nu vei muri!



Capitolul XVI Agonie!



Scalabrino ridica spre acela care vorbea astfel, o privire de incremenire fara de margini. In acest moment Roland trebuie sa i se fi parut ca unul din acei ingeri, despre care auzise vorbindu-se in copilaria sa.

Balbai:

— N-o sa mai mor?

— Nu, zise Roland.

Scalabrino reincepu tremurand:

— O, domnule, ia seama! Ar fi prea ingrozitor sa ma faci sa intrezaresc viata, pentru ca sa ma faci sa cad iarasi in ghearele mortii!

— Scoala-te si urmeaza-ma

Scalabrino se supuse si-l urma pe Roland sovaind pe picioare.

Roland se duse la lespedea ce-i acoperea galeria si o ridica zicand:

— A ta este aceasta mina, al meu valul negru al calaului.

Scalabrino se dadu inapoi impreunandu-si mainile si scuturandu-si capul.

Roland se insela in privinta acestei miscari.

— Vor trece poate multi ani, pana sa se zareasca aceasta galerie; cat despre temnita mea, nu intra inca nimeni niciodata. In orice caz, cand se va afla ca eu am fost executat in locul tau, cu siguranta ca ti se va darui viata.

— Inaltimea ta, zise banditul, viata cu pretul acesta? Uitati-va am avut un ceas de spaima de care imi voi reaminti chiar de ar trebui sa traiesc o suta de ani. O alta ora la fel cu asta m-ar face sa innebunesc. Dar mai bine mi-ar placea sa sufar atatea luni cate minute sunt in momentul groaznic ce s-a scurs, decat sa ma invoiesc la o astfel de josnicie!

— Si eu, mugi Roland, iti spun ca vreau sa mor Ai spus odinioara mamei mele, ca te daruiai ei cu trup si suflet! Ceea ce ai oferit mamei, refuzi fiului?

— Maria voastra! exclama banditul rasucindu-si mainile, daca am vorbit astfel mamei dumneavoastra, a fost din dragoste pentru dumneavoastra! O, daca as putea fi executat de zece ori cu conditia sa fiti izbavit.

Roland apuca amandoua mainile lui Scalabrino.

— Asculta-ma, zise el cu o voce concentrata. Tu in temnita ta nu suferi decat cu trupul; nu suferi decat foamea, frigul, tacerea si intunecimile. Ei bine, inchipuieste-ti ca aceste torturi sunt paradis, dar vezi ce sufar eu! Inchipuieste-ti ca mintea mea este inca si mai inghetata decat trupul tau; ca sufletului meu ii este mai foame decat ti-a fost vreodata tie; ca tacerea gandirii mele este mai inspaimantatoare decat tacerea mormantului si ca beznele celulei tale sunt luminoase pe langa intunecimile ce-mi invaluiesc iubirea!

— Maria voastra!

— Dar tu nu vezi deci, nu intelegi, ca moartea ma izbaveste si ca, daca tu refuzi supremul serviciu ce ti-l cer, voi fi silit sa sufar in cautarea sinuciderii cu putinta!

Banditul dadu un tipat de durere.

In acest creier necioplit adevarul cobori pentru o clipa. Daca nu-l intelese lamurit, avu fulgeratoarea intuitie ca, intr-adevar nu putea face decat un serviciu lui Roland: acela de-al ajuta sa moara!

— O! sopti el pierdut. Vai! E atat de crud!

— Esti tu al meu? reincepu Roland intr-o puternica exprimare a vointei; jurat-ai mamei mele sa te supui?

— Da, da!

— Ei bine, supune-te deci!

— Indurare, Inaltimea ta! gafai Scalabrino.

— Pe toti dracii, supune-te! Du-te! Du-te dar!

Il impinse cu graba spre galeria deschisa.

Palid, lipsit de puteri, Scalabrino se infunda in gaura. Pentru cea din urma oara mainile lui se intinsera spre Roland intr-un gest de rugaminte innebunita, apoi disparu Roland lasase sa cada lespedea!

Vocea inabusita, parca indepartata a lui Scalabrino se inalta din maruntaiele pamantului:

— Adio, Inaltimea ta Adio!

Roland nu raspunse.

Apoi cand fu destul de sigur ca Scalabrino intelesese, ca nu va mai incerca sa se inapoieze, se duse de lua de jos marama de panza neagra, se acoperi cu ea, si astepta.

In acest moment un bubuit inabusit mugi in departare.

Roland nu-l auzi. Era intru totul dedat agoniei sale. Icoana tatalui si a mamei lui ii trecu o clipa prin fata ochilor. Un timp nu o putu aprecia, incerca de asemenea sa descifreze ingrozitorul mister al martiriului sau si sa puna un nume pe fetele necunoscutilor ce-l scufundasera in aceasta prapastie a durerilor. Dar in curand o icoana inlocui toate icoanele ce pluteau in mintea lui, o singura gandire ii absorbi gandirile irosite, o singura inflacarare, o singura amintire si toata aceasta intima meditare se rezuma intr-un singur nume, pe care il rosti cu o patima de iubire absoluta, pe care o sopti ca pe o sarutare de suprem ramas bun:

— Leonora!

Inabusita bubuitura de mai adineauri se auzi din nou, urmata de un zgomot care zgudui uriasa temnita pana in temeliile ei.

De asta data Roland auzi si intelese Acea voce care mugise, era glasul tunetului Afara se dezlantuia fara indoiala una din acele inspaimantatoare vijelii, furtuni ce se isca uneori sub cerul curat al Venetiei si care au toata furia ciclonurilor. Isi inchipui cerul intunecos brazdat de fulgere strabatand cerul de la un capat pana la celalalt al orizontului, apoi imediat recazu in extazul sau funebru.

Cat timp se scurse astfel?

Puternica-i inchipuire il transportase in gradina de pe insula Olivolo, sub marele cedru intr-o noapte instelata si reconstituia cu ingrozitoarea vointa a agoniei sale sarutul, intaia sarutare de dragoste ce-o schimbase cu Leonora Singure numai bubuiturile tunetului, ce cutremurau din clipa in clipa cerul si pamantul, ajungeau la urechea lui ca un blestem de apoi.

Deodata el se scula dintr-o saritura si cu gatul intins, cu ochii rataciti se apropie de usa In spatele ei, in spatele acestei usi, un zgomot de fierarie, de zavoare si chei, un zgomot de pasi Si apoi usa se deschise Prin valul sau, Roland intrezari ca printr-un val negru, temniceri inarmati, soldati Un om rosu Calaul!

— Esti gata? spuse o voce.

— Sunt! zise Roland a carui voce fu intrecuta de mugetul fioros al naturii dezlantuite.

Paznicii il inconjurara. Langa dansul un preot sopti cuvinte nelamurite. Inaintea lui mergea omul rosu. O bubuitura a tunetuiui zgudui peretii, ca si cum trasnetul ar fi lovit temnita, in jurul lui Roland vazu fete ce se albeau si pe preotul care facea tremurand o cruce. Un miros acru de pucioasa se imprastia in intunecoasele ganguri si se amesteca cu mirosul gretos al mucegaiului. Lovitura dupa lovitura, groaznice descarcari de electricitate izbucnira rand pe rand.

Roland trecuse pragul temnitei inconjurat de paznici. Dupa cativa pasi se vazu la capatul unei scari, pe care escorta incepu s-o urce, in timp ce puternicul muget al vijeliei se accentua si mai tare.

Atunci el rasufla adanc.

Un fel de betie, alcatuita din nenumarate betii, il facu sa se clatine. Betia acestui aer nu mai era ca cel al temnitei, era betia uraganului in delir betia suprema a mortii.

In acel moment, in coltul temnitei, de unde iesise ultimul temnicer, se ridica lespedea.

Se ivi un cap zbarlit si salbatic.

Si Scalabrino, mut de groaza, cu parul valvoi, atinti ochii sai mohorati asupra acelei usi prin care pasise Roland, ca sa se duca la esafod.

Si aceasta usa!

Ah! Ce urlet se urca in ochii de naluca ce se inaltau deasupra lespezii! Cu ce inflacarare umplu pe neasteptate ochii sai!

Acea usa!

Acea usa pe care habar nu avusesera s-o inchida, deoarece osanditul nu mai era acolo! Acea usa ramasese intredeschisa!



Capitolul XVII Puntea Suspinelor



Era aproape sapte dimineata, adica ar fi trebuit sa fie ziua mare. Dar cerul era intunecos si putina lumina raspandita in vazduh nu arunca decat o palida lucire galbuie; asa ca era o zi ca de amurg ce lumina lucrurile scaldate in valurile lucirii cenusii. Si din clipa in clipa se deschidea doar cerul negru, spintecat de o uriasa coasa de foc si Venetia se ivea o clipa in lumina albastruie a fulgerului

Cea mai mare parte a executiilor se faceau chiar in temnita. Uneori se executa osanditul pe scaunul de piatra de pe 'Puntea Suspinelor'. Un fel de santulet primea sangele si-l varsa in canal. In sfarsit, in alte dati, cand voia sa izbeasca in spiritul popular, se inalta un esafod in piata San-Marc.

Pentru a se duce la esafod, osanditul trebuia atunci sa strabata 'Puntea Suspinelor'. Acest pod avea forma unui sicriu, el lega palatul ducal cu inchisorile. Era acoperit cu o bolta de zidarie usoara, in asa fel ca podul parea sa nu fie decat continuarea unuia din culoarele inchisorii. Pe partea dinspre mare se facuse un fel de fereastra zabrelita.

In fata acestei ferestre i se ingaduia osanditului, sa se opreasca o clipa, pentru ca in momentul mortii sa-si poata umple ochii cu imaginea Venetiei. Niste tablite agatate, potrivit obiceiului, la usile tuturor bisericilor, vestisera in ajun poporului ca celebrul bandit Scalabrino va fi executat taindu-i-se capul in piata San-Marc.

Dar in acea dimineata piata ramase goala.

Pe canale gondolele ramasesera legate unele de altele. Strazile erau pustii.

Cand se dezlantuiesc elementele naturii, omului i se pare atunci ca se petrec lucruri ce nu trebuiesc sa fie vazute ca si cum batalioanele stranse ale norilor ce aduc moartea s-ar intoarce impotriva-i cu furia lor, daca s-ar incumeta sa iasa afara.

Uraganul fluiera, mugea. Prin vazduh alergau nebune fasii de aburi galbui, izbucneau inspaimantatoare lovituri de chimval si mugeau tunurile ceresti. Acestor fluieraturi ce executau game cromatice ametitoare, se amestecau chemarile de bronz ale clopotului de alarma, incendii, a caror luciri rosii se rasuceau smintite printre lucirile fulgerelor.

Din cand in cand, treceau de asemeni stoluri de porumbei salbatici cautandu-si adapost

Roland incepuse sa urce scara. Drept inaintea lui era calaul cu securea lui pe umar. La stanga era un preot care soptea rugaciuni. Inainte si in urma paznici.

Pe masura ce Roland urca, aspira cu tarie aerul mai putin necurat. Se simtea mai puternic. Si siguranta ca avea sa moara, si chinurile sale aveau sa se sfarseasca, ii inapoiasera linistea, o limpezire a mintii, o harnicie a gandirii, pe care niciodata nu le avusese in temnita lui.

Dupa ce urcase un cat, preotul spuse:

— Fiule, ai sa asculti sfanta liturghie si sa te impartasesti

Roland se cutremura.

Ca sa se impartaseasca, trebuia sa i se scoata valul negru. Si atunci l-ar recunoaste!

Stranse convulsiv pumnii, hotarat sa se lase mai bine sa fie omorat pe loc, decat sa intre din nou in celula.

Aprodul, care mergea in fruntea convoiului, se intoarse si zise:

— Venerabile parinte, daca nu ne grabim, executia va fi impiedicata; ceremonia din paradis va impiedica pe aceea din piata San-Marc.

Ca pentru a-i da dreptate, o strasnica bubuitura de tunet isi rasfranse ecourile puternice de-a lungul intunecoaselor coridoare.

Preotul ingalbeni.

— Sa mergem deci! zise el. Voi inlocui liturghia printr-o rugaciune si impartasania printr-un 'de profundis'!

Calaul aproba cu capul. Cortegiul se puse in miscare. Roland rasufla, linistit. De data asta era sigur ca va muri!

Ajuns la capatul de sus al scarilor, cortegiul inainta pe 'Puntea Suspinelor' si dupa obicei, i se arata osanditului fereastra zabrelita, pentru a se opri aici o clipa. In acel moment un puternic fulger sfasie intunecimea puntii. Roland fu invaluit de o lumina violeta si o voce racni, intrecand urletul tunetului:

— Omul asta nu este banditul Scalabrino!

Paznicii se apropiara ingroziti, inmarmuriti.

Calaul ridica mana asupra osanditului, ca sa-i smulga sacul negru.

Un furios blestem de disperare izbucni de pe buzele lui Roland si mai inainte sa fi putut indeplini calaul gestul, isi rupse el insusi stofa usoara. Se ivi scanteietor, ingrozitor, scaldat de lumina electrica, si puternica lui voce ragusita, mugi cu un accent salbatic:

— Cap pentru cap, calaule! Iti trebuie unul? Ia-l pe al meu!

Neprevazutul acestei scene fioroase, palida licarire orbitoare a fulgerelor, repetatele bubuiri ale tunetului inghetara de groaza pe paznici, pe sefii lor si pana si pe calau.

Asta durase doua sau trei clipe.

Cine era omul acesta asa de ingrozitor si de jigarit? Nimeni n-o stia! Cum de se afla acolo? N-o stia nimeni!

De aceasta clipa de suprem ragaz se folosi Roland, pentru ca dintr-o saritura sa respinga cat colo strajerii ce-i avea in stanga lui si sa se ghemuiasca langa peretele boltii, langa fereastra

Sa moara! Da, va muri! Dar nu pe esafod! Ci intr-o ultima lupta, intr-o lupta nebuna Va fi sfasiat, rupt in bucati pe loc! Dar viu nu va mai cobori in mormantul lui!

— Ei bine, calaule! urla el. Ei bine, paznici! Si tu preotule! Unde este esafodul vostru? Pentru ce tremurati voi? Patruzeci cati sunteti, imi veti veni de hac ca sa ma ucideti!

— Prindeti-l! tuna aceeasi voce de mai inainte. Prindeti-l, fara sa-l omorati!

Roland izbucni in hohote de ras si cei doi paznici care inaintau, se rostogolira la pamant.

— Moarte pentru moarte! urla Roland. Voi avea o frumoasa inmormantare!

— Pe toti dracii, puneti mana pe el!

Vreo zece paznici se napustisera impreuna asupra lui Roland, care ghemuit ca un mistret, cu dintii descoperiti de un spasm, astepta, in garda.

— Puneti mana pe dansul! mugi a treia oara vocea.

Dar glasul acesta fu coplesit de un ingrozitor trasnet. Puntea se clatina. Peretele boltii se crapa si tencuiala cazu. Un strasnic miros de pucioasa umplu bolta, un fum acru isi desfasura rotocoalele

— Scapa cine poate! urlara vocile innebunite, in timp ce izbucnea rasul puternic al osanditului. Fuge cine poate! A traznit pe pod! Podul este in flacari!

Chiar in acea clipa o priveliste nemaiintalnita sfarsi sa inspaimante pe paznici, preot si calau!

La capatul podului, la intrarea in temnite se ivi un om, un urias paros, cu bratele goale, cu pieptul gol, cu fata pamantie, cu muschii gata sa plezneasca. Era un urias fantastic, de pomina. Si asta cu atat mai vartos, cu cat purta deasupra capului ceva enorm O piatra monstruoasa, o lespede uriasa. Si venea pasind cu un pas greoi, horcaind, cu ochii inflacarati, cu gura framantand mormaituri neintelese!

Acest om, aceasta faptura ciclopica, aidoma unei groaznice cariatide de-a lui Michel-Angelo, se napusti drept inainte-i ca o vijelie ce s-ar fi amestecat cu furtuna dezlantuita de cer. Blocul ce-l aducea deasupra capului rasturna sapte sau opt paznici, care se rostogolira cu fruntea crapata. Si in gangul plin de funingine al podului, in harmalaia de bubuituri de tunet, in spaima spectatorilor, el sari, se opri in fata ferestrei zabrelite. Se vazu o clipa ca se leagana o lespede in bratele lui de urias, apoi acea lespede azvarlita, ca o catapulta, zbura, izbi ingrozitor drugii ferestrei, trecu, cazu in canal cu cinci, sase pietre mari, smulse, sfasiate de blocul de piatra.

In acelasi timp Scalabrino il apuca pe Roland si prin acea gaura cascata sari in gol

Impietriti, inmarmuriti de groaza, temnicerii, paznicii, calaul asistasera la aceasta scena rapida ca un fulger si nu intelesera decat in clipa cand auzira caderea a doua corpuri in apa canalului.

— Foc! Foc!

Izbucnira focuri de durde, dar chiar in clipa urmatoare, paznicii ingramaditi in gaura podului, se dadura inapoi orbiti, asfixiati de o deasa fumarie Podul ardea! Focul se extindea pana la palatul ducal!

Calaul ramas ultimul, se apleca prin larga deschizatura, care era fereastra podului, si arunca spre canal o privire.

Nu vazu nimic! Nimic decat apa neagra, care se unduia cu oglindiri rosii, nimic alta decat gondolele inarmate ce se izbeau si scrasneau lovindu-se una de alta, sub cerul plumburiu, in furioasa dezlantuire a furtunii in toata furia ei.

Capitolul XVIII Tablita osanditului



Dintr-o data Roland se simti tarat spre fundul apei si piciorul sau atinse albia canalului. Era in aceasta stare de intaratare nervoasa in care faci adevarate minuni.

Minunea in aceasta clipa de neuitat, fu ca Roland isi putu coordona gandurile, sa-si recapete un fel de sange rece, sa priveasca pe loc, in fata, situatia si sa inteleaga ceea ce trebuia sa faca.

La inceput nu avu in auzul sau decat bazaitul apei si in gandirea sa decat zumzetul a mii de ganduri ce se incalceau.

Nu avu decat o idee: sa nu apara numaidecat la suprafata. O paraitura se abatu asupra apei; erau gloantele durdelor. Roland incepu sa inoate, cautand sa castige cat mai mult cu putinta la fiecare azvarlitura de brat, indepartandu-se de 'Puntea Suspinelor'.

Aproape o jumatate de minut se scurse astfel.

In acel moment Roland simti ca avea nevoie sa rasufle cu orice chip. Se aseza pe spate si acolo sus, la suprafata apei, vazu niste forme ce se leganau; intelese ca este fundul unor gondole oarecare, legate una langa alta. Atunci, cu o puternica lovitura de calcai, isi inalta capul intre cele doua gondole lipite una de alta. Agatat cu amandoua mainile de marginile acestor doua barci, Roland aspira cu un fel de voluptate furioasa aerul curat, pe care-l maturau suflarile uraganului, aerul libertatii.

Si capul i se indrepta spre cerul aprins.

Ochii sai inflacarati contemplara cu o inexprimabila incantare grozavia furtunii dezlantuite.

Timp de cateva clipe el simti placerile neinfranate ale unei renasteri si i se umplura ochii de nalucirea adorabila a lucrurilor care nu erau nici ziduri innegrite, nici zavoare, nici zabrele.

In acea clipa, langa dansul, tasni din apa un alt cap: era Scalabrino.

Prea multe ganduri se ciocneau in capetele lor, pentru ca un singur cuvant sa le poata traduce.

In curand Roland se scufunda iar, urmat de insotitorul sau. Incepura aceeasi manevra si cand venira iar sa rasufle, erau la mai multe sute de zvarlituri de brat, departe de pod.

In jurul lor cheiurile erau pustii.

Acum o ploaie ca de potop se abatea asupra Venetiei. Abia zareau casele si palatele, inecate parca intr-o intunecime lichida.

Mai inotara inca de doua ori intre valurile apei. Ultima data cand venira la suprafata trecusera deja de cotul canalului si 'Puntea Suspinelor', de palatul ducal si de temnitele inchisorii.

De asta data Scalabrino se urca intr-o barca legata de un tarus.

Roland il ajunse si se lungi gafaind sub cortul ale carui perdele de piele camaradul sau le inchise. Dar cu un gest el le deschise.

Si culcat pe spate, cu fata spre cerul inflacarat, sub ploaia ca un potop ce parea ca rataceste in vazduh cu puternice rabufniri, cu ochii larg deschisi, el privi, asculta aspira ― ca sa zicem asa ― aspira viata.

Si ca atunci in clipa cand era sa moara, in aceasta clipa cand revenea la viata, acelasi nume fu soptit foarte incet de buzele lui:

— Leonora!

Si in acelasi timp pe cand rostea numele logodnicei sale, un fior il zgudui, in acea clipa nici un alt gand nu putea lua intruchipare in mintea sa. Arestarea, temnita, lungile chinuri, mizeria trupeasca si morala, le uita. Daca voia sa-si obisnuiasca ochii cu vederea, cu lucrurile vii ce-l inconjurau, pe Leonora o vedea; daca voia sa asculte in sine insusi, auzea strigatul de bucurie al logodnicei sale

Si-si cladea un plan:

'Sa se duca in insula Olivolo, s-ar intalni cu Dandolo, apoi s-ar arata Leonorei. Ar pleca impreuna din Venetia, ar regasi-o pe mama sa, l-ar gasi si pe tatal sau ― si fie la Milano, fie la Florenta ― ar reincepe pentru dansul si ai sai o viata, pe care se simtea capabil sa le-o faca destul de frumoasa, pentru ca ingrozitoarea intamplare sa fie de-a pururi uitata.'

Trebuie s-o spunem: in ceasul acela nu mai era nici o ura in inima lui.

Pe dusmanii sai nu-i cunostea. Se credea inca victima cine stie carei false denuntari. Numai cand isi amintea de chinul la care fusese supus tatal sau, toate aceste intunecimi se luminau cu un fulger aidoma celor ce spintecau bolta cereasca si in intregul sau vis de iubire se amesteca un singur plan de razbunare: inainte de a parasi Venetia, l-ar ucide pe Foscari, care fusese de fata Ia chinurile batranului Candiano.

— Inaltimea ta, spuse deodata Scalabrino, am ajuns.

Roland se scula si vazu ca amicul sau legase barca la cheiul unei mahalale saracacioase din oras. Isi reaminti atunci, ca odinioara cutreierase mahalaua, indragostit de viata, zgomotos din cale afara, nepasator, cu rasul si cantecul pe buze. Dar simtea ca gura i se zbarcea.

'Poate ca m-am dezvatat sa zambesc, se gandi el.'

In pripa stranse de sub cort cele cateva zdrente marinaresti uitate fara indoiala de stapanul gondolei si se imbraca cu ele!

Peste zece minute Scalabrino intra intr-o casa darapanata, urca sus de tot pe o scara de lemn foarte dreapta si batu la o usa.

O tanara femeie veni sa deschida.

Se parea ca infatisarea lui Roland si a amicului sau trebuiau sa fie infricosatoare, caci aceasta femeie se dadu inapoi tremurand.

— Cine sunteti? Ce vreti? sopti ea. Nu este nimic de luat din aceasta casa!

— Juana! zise Scalabrino. Sunt deci tare schimbat?

Vocea ii tremura.

Femeia il privi o clipa cu niste ochi mariti de groaza si incremenire.

— Isuse, Sfanta Fecioara! exclama ea in sfarsit. Este oare cu putinta sa fii tu!

— Sa intram acum! zise Scalabrino.

Roland patrunse in locuinta. Aici totul era saracacios, dar nu lipsit de oarecare cochetarie. Insasi Juana isi inzorzonase gateala cu o panglica rosie si cu o salba de margele de sticla. Ramasese nemiscata, foarte palida si mana ce tremura convulsiv, arata pe masa o bucata de pergament tintuit pe o tablita.

Roland urmari directia mainii, zari pergamentul si se apropie de el.

O auzi atunci pe Juana care baiguia:

— Am smuls-o ieri de la usa de jos a bisericii Maicii Domnului

Acest pergament era una din tablitele ce vesteau poporului executia publica a banditului Scalabrino. Era datata 15 iulie anul 1515.

Aceasta data trecu ca un fulger prin fata ochilor lui Roland. El sopti:

— Sase ani!

Erau sase ani si o luna, aproape zi cu zi, de cand intr-o noapte senina, plina de stele si de cantece de dragoste, el o asteptase pe Leonora in palatul duca!!

Sase ani de cand fusese arestat! Sase ani de chinuri, de dureri, de plansete!

Primul moment fu o mirare inexprimabila pentru Roland. Daca in ajun l-ar fi intrebat cineva de naprasna, de cat timp era inchis, ar fi raspuns:

— Poate de doi sau trei ani

Intr-adevar erau multe feluri de a pierde notiunea timpului: la unii clipele sunt ore si lunile ani; la altii a caror gandire se exteriorizeaza datorita unui simtamant foarte puternic, senzatia timpului dimpotriva se micsoreaza. Crezi ca ai consacrat cateva clipe gandirii si cand colo ai meditat timp de ore intregi.

— Sase ani! repeta Roland. Deasupra mesei era o oglinda.

Se privi in ea si-i fu groaza sa nu se recunoasca cumva. Doua zbarcituri verticale, foarte adanci, ii brazdau fruntea, buzele parca se impietrisera; trasaturile devenite aspre, se adancisera.

Isi intoarse privirea, care masinaliceste recazu pe tablita. El o citi cu un fel de curiozitate bolnavicioasa.

Era iscalita de trei nume. Si aceste trei nume erau:

DANDOLO, mare inchizitor al statului.

FOSCARI, doge.

ALTIERI, capitan-general..

Sub aceste trei nume, episcopul Venetiei cerea poporului o rugaciune pentru sufletul osanditului. Si aceste ultime randuri erau iscalite:

BEMBO, prin mila lui Dumnezeu, episcop al Venetiei

Fara o vorba Roland trase spre dansul un scaun. Se aseza cu amandoua coatele pe masa si-si prinse capul intre maini.

Si atunci cu o voce ciudata, aduna aceste patru nume, care se desprindeau cu litere de foc de pe tablita osanditului la moarte:

— Dandolo! Foscari! Altieri! Bembo

Si i se paru ca numele condamnatului nu era Scalabrino, ci Roland Candiano!

Scalabrino vazuse si el tablita ce i-o arata Juana. Dar la inceput nu binevoise sa-i acorde decat o privire indiferenta si o ridicare a umerilor. Intaia emotie trecu, apoi o apuca pe tanara femeie in bratele sale, o ridica si o saruta pe obraji, zicand:

— Nu te asteptai sa ma vezi azi-dimineata, spune?

— Ma rugam! raspunse biata Juana care izbucni in lacrimi.

— Asadar nu m-ai uitat? Nu m-ai blestemat deci?

— Sa te uit? Sa te blestem? Nu ai avut grija de copilaria mea? Ai fost fratele meu mai mare, tatal meu, familia mea Pentru altii, poate, erai banditul Dar pentru mine, ai fost totdeauna fratele meu bun

— Este adevarat! zise Scalabrino induiosat. Tu m-ai vrajit. Uriasul se asezase pe scaun cu Juana pe genunchi. Ea plangea incetisor si se uita la acela pe care il numea fratele ei cu niste ochi si ingroziti si incantati totodata.

— Dar cum ai facut? reincepu ea. Te-au gratiat, asadar?

— Gratierea lor! spuse Scalabrino inabusit. Eu singur mi-am luat-o!

— Ce vrei sa spui?

— Ca am fugit din temnita, am evadat. Daca calaul sau zbirii celor Zece ar afla ca sunt aici, peste o ora capul meu ar cadea pe lespezile pietei San-Marc!..

Juana se infiora.

Ea sari usor si se duse ca sa se asigure ca nu asculta nimeni dupa usa pe care o inchisese cu grija. Apoi ea se inapoie spre Scalabrino si reincepu, cu mainile impreunate:

— Ai evadat! In dimineata cand era sa fii O! Tremur cand ma gandesc la asta! Cum ai putut sa

— Cum? Nu ma intreba! Nu mai stiu nici eu! Dar, pe coarnele diavolului, mor de foame

— Si el? spuse Juana incetisor, aratandu-l pe Roland.

— El! murmura uriasul, ai carui ochi se impaienjenira.

— Cine este?

— Taci! Taci! Lasa-l! Vino, da-mi de mancare Locuinta se compunea din doua incaperi. Aceea in care se afla Roland, servea drept camera de culcare. Cealalta, mai mica, in care Juana il atrasese pe Scalabrino, era bucataria unde manca tanara femeie. Repede injgheba o masa simpla de tot, pe care Scalabrino o dumica cu foarte multa placere, mormaind din cand in cand numai atat:

— Cat de buna e painea alba!

Cand pofta de mancare a uriasului fusese potolita, acesta incepu sa se uite la Juana cu o oarecare mirare si paru ca observa pentru intaia oara aceasta cochetarie pe care noi am aratat-o, saraca cochetarie de altfel, al carei lux principal era faimoasa salba de sticlarie galbena si albastra.

Scalabrino rasufla tare.

— Pe sangele lui Hristos! mugi el. Totusi viata este ceva bun! Sunt cu totul aiurit si ma mai intreb inca, daca sunt aici, la aceasta masa, in fata Juanei! O, inchisorile de plumb! Grelele zile de vara arzatoare, cand gatul meu uscat si gafaitor zadarnic cautau putin aer!

— Sarmanul de tine!

— Si puturile! Ah! Temnitele de plumb nu sunt nimic pe langa puturi! Si cand ma gandesc ca a stat si el acolo! adauga uriasul cu un fior.

— Cine, care el?

— Taci, Juano! O sa-ti spuna chiar el, cine este, daca va voi. Eu? Eu nu sunt decat robul lui Dar cum ai mai crescut! Cat de frumoasa esti! Lasa-ma sa te mai sarut inca o data!

Juana se arunca de gatul uriasului.

El o contempla cu induiosare.

— Da, iata-te frumoasa, zise el Si chiar, s-ar zice, mai cocheta decat odinioara

Juana se ingalbeni.

— O! continua Scalabrino O panglica rosie in par? O salba la gat?

Juana isi apleca incetisor capul in jos.

Scalabrino o privi cu luare-aminte.

Sa insemnam in treacat ca nu fusese niciodata vorba de dragoste intre urias si tanara fata. O gasise mititica, pesemne parasita. O crescuse, avea pentru dansa un fel de dragoste marginita, o fratie aspra. Ea il iubea ca pe un frate mai mare, dupa propria ei expresie, si atata tot.

— Ai un dragut? spuse pe neasteptate Scalabrino. Ea raspunse cu sufletul la gura:

— Nu!

— Atunci? Haide, spune-mi

Ea se ingalbeni si mai mult inca, si incepu sa planga.

— O! Inteleg! spuse Scalabrino inabusit. Sarmana micuta! Biata Juana! Deci ai suferit de mizerie in lipsa mea, pentru a fi nevoita la aceasta meserie!

— Deci tu nu ma dispretuiesti? intreba biata fata hohotind de plans.

— Eu sa te dispretuiesc? Ei! Dar cine sunt eu, ca sa am dreptul de a dispretui pe cineva? Si apoi, chiar daca as avea acest drept Plangi, haide, sarmana mea micuta Nu te rusina fata de mine

Juana isi sterse ochii si zise:

— Esti bun, frate

— Atunci mangaie-te. Eu sunt aici acum, si pe Sfanta Fecioara, vei fi iarasi ceea ce ai fost

Ea clatina din cap.

— Toata pacostea mea, continua ea, s-a produs din ziua cand 'sfanta' cu care-mi imparteam locuinta

Ea se intrerupse tremurand. Scalabrino tresari strasnic.

— Despre cine vrei sa vorbesti? zise el gafaind.

— Aminteste-ti, zise Juana. Aminteste-ti de aceea pe care o adusesei aici in noaptea rascoalei si luptei, aceea inaintea careia te-am vazut plangand intaia oara. Aminteste-ti!

— Da, da!

— Stii tu cine era? Era sotia dogelui Candiano, mama acelui nefericit tanar arestat in clipa logodnei sale

— O stiu! O stiu! Taci!

— Biata femeie! reincepu Juana.

— Ce s-a intamplat cu ea?

— A murit.

— Moarta! exclama Scalabrino ingalbenind.

In acel moment usa care comunica cu cele doua camere, se deschise si Roland se ivi. Era pamantiu. Dar parea ciudat de linistit si nici o incretitura nu-i infiora trasaturile.

Inspaimantat, Scalabrino stranse cu tarie mana Juanei. Roland inchise la loc usa si se rezema de ea. Cu o voce dulce si care nu tremura, el spuse:

— Povesteste-mi cum a murit mama

— Inaltimea ta! se ruga uriasul.

— Mama dumneavoastra! exclama dureros Juana care sari in sus. Sunteti deci

— Eu sunt Roland Candiano, fata mea. Si deoarece ai vazut-o pe mama mea murind, doresc sa-mi spui tu cum a murit biata mama!

Era foarte firesc ca barbatul acesta tanar, sa spuna 'fata mea', unei femei ce parea aproape de varsta lui, si tutuiala sa avea ceva solemn, nu injositor sau intim.

Juana palpitand, il privea cu un fel de groaza amestecata cu durere.

— Inaltimea ta, baiguia ea, intrebuintand expresia de care se servise Scalabrino, este ceva ingrozitor ceea ce-mi cereti

— Ah! exclama el stergandu-si fruntea. Este asa de grozav lucrul acesta?

— Da! O, da!

— Ei bine, povesteste totusi. Ei bine, este drept ca fiul sa stie cum a murit mama lui

— Doriti aceasta, Inaltimea voastra?

— Da! Continua! Din momentul cand a iesit de aici Scalabrino, pentru a nu se mai inapoia

Juana, privindu-l cu groaza, relua:

— Fie, deoarece o voiti Desi pentru mine asta este o povestire foarte trista de spus, iar pentru dumneavoastra groaznica de auzit Deci doamna Silvia

Roland tresari la auzul numelui mamei sale

— Inaltimea ta, exclama Juana, poate ca ar fi mai bine sa asteptati

— Nu, nu Trebuie sa aflu de indata totul

— Ei bine, doamna Silvia astepta in zadar inapoierea lui Scalabrino. Ce se intamplase cu el? Am aflat dupa o luna ca fusese arestat. Am plans Dar ce puteau face lacrimile mele?

— Biata mititica Juana! zise uriasul.

— Doamna Silvia nu planse. Dar aceasta durere muta imi sfasia cu adevarat inima. In toate zilele ea iesea devreme si nu se inapoia decat seara pe innoptate O urmaream de departe, ca sa-i dau ajutor, caci mi se paruse ca se cam uitau oamenii infricosati la dansa. Ai fi zis ca-i inspaimanta.

— Altfel, intreba Roland cu o voce potolita, nici unuia nu-i fu mila de mama mea?

Juana isi pleca incet capul in jos.

— Cel putin, sopti ea, aceia care avura mila, nu cutezara s-o arate!

Roland inchise ochii, ca si cum ar fi vrut sa patrunda in acest spectacol ce-l evoca tanara femeie; batrana lui mama strabatand ulitele Venetiei sub privirile groazei si urii. Si tresari, caci acum simtea ca se inalta in inima sa acest groaznic sentiment al urii, aceasta patima noua atat de cuceritoare, de imbietoare, care pare celor cu adevarat stapaniti de ea, ca viata devine o himera, atat timp cat ura n-a fost pe deplin saturata.

Totusi cu aceeasi liniste el grai din nou:

— Si ce facea dansa pe afara?

— Se invartea vreme indelungata in jurul palatelor in care locuiau principalii sefi ai statului.

— O! inteleg, horcai cu un plans inabusit, cu un oftat launtric Roland. Imi cerea gratierea!

— Intr-o zi reusise sa se apropie de domnul Foscari, continua Juana, dar el puse paznicii de-o indeparta.

— Domnul Foscari nu este dogele Venetiei? intreba Roland cu o voce ciudata.

— Da! El este doge!

— Bine Continua!

— Ce sa va mai spun? Intr-o seara, cum o urmarisem de aproape, vazui un barbat care-i iesi inainte si ii vorbi. Ce-i spuse el? Nu stiu. Dar cand doamna Silvia ajunse acasa, vazui ca era palida ca ceara si buzele ii tremurau. Toata noaptea, cu toate rugamintile mele, ea statu pe un scaun. Numai in zori se lasa sa fie dusa in bratele mele si atunci am auzit un oftat, pe care il voi auzi toata viata mea. Am culcat-o, si ea isi intoarse capul la perete. Am crezut ca adormise. Dar cand m-am inapoiat in varful picioarelor, ca sa vad ce face, am observat ca ochii ei erau larg deschisi si soptea neincetat cuvintele:

'Mort! El este mort! Totul s-a sfarsit!'.

Roland isi sterse fruntea plina de sudoare si facu vreo cativa pasi prin camera.

Unghiile i se infipsesera in palmele mainilor.

El se intoarse de se rezema de usa si intreba:

— Si pe omul acesta care vorbise mamei mele, il stii tu?

— Da, Inaltimea ta!

Roland fu zguduit de un lung fior si ochii i se involburara.

— Numele lui? zise el cu un scurt accent de nerabdare impinsa pana la marginile ei.

— Se numeste Bembo si a ajuns episcop al Venetiei.

Ca si mai adineauri, Roland inchise ochii, dar de asta data, ca si cum prea strasnica lumina i-ar fi ranit ochii.

— Continua! zise el inabusit, cum se vorbeste in anumite ocazii ingrozitoare, adica, cu cuvinte fara expresie omeneasca.

— E lucrul cel mai trist ce-mi mai ramane a vi-l povesti, Inaltimea ta, zise Juana. Strabateam ulitele vanzand portocale si lamai, sau trandafiri si garoafe, dupa anotimpuri. Asta imi aducea numai bine, existentei mele si a doua porumbite ce se deprinsera atat de mult cu mine, incat veneau de loveau cu ciocul in fereastra mea; atunci deschideam si le dadeam sa manance. Cand o aveam pe doamna Silvia in casa, cautam sa-mi sporesc vanzarea, dar se micsora din zi in zi, in asa fel ca in curand veni mizeria. Si totusi, Dumnezeule! Biata doamna nu manca mai nimic Dar oricat de putin ne-ar fi trebuit, noua si acest putin ne lipsea. Intr-o zi am fost silita sa nu mai deschid celor doua porumbite. Un timp ele mai venira sa bata cu ciocul in fereastra mea. Apoi vazand ca le parasisem, nu se mai inapoiara. A fost o mare mahnire pentru mine si am plans.

La aceasta amintire ochii Juanei se umezira. Scalabrino isi strangea pumnii mari.

— Totusi, reincepu deodata Juana scuturand capul, micile mele afaceri mergeau din ce in ce mai rau. Nu puteam ghici pricina acestei nenorociri, dar din ce in ce mai multi musterii se indepartau de mine si florile ce le duceam de vanzare se vestejeau in cosul meu. In sfarsit, intr-o zi am avut lamurirea faptului ce zadarnic il cautam. O femeie pe care n-o cunosteam, imi spuse privind in juru-i cu groaza, ca toti acei ce cumpara de la mine flori, erau denuntati

— Dar pentru ce? balbai eu buimacita.

— Pentru ce, copilo? Pentru ca tii la tine pe mama razvratitului osandit de puternicul Sfat. Aceasta femeie vorbindu-mi astfel se indeparta cu grabire. Eu ramasesem buimacita, indignata. Vai! La ce servea lucrul acesta? Ce puteam face eu?

— Si nu-ti veni prin minte sa te desparti de aceasta batrana, care iti pricinuia nenorocirea?

Roland puse intrebarea cu o voce foarte blanda.

— Nu, Inaltimea ta, raspunse cu nevinovatie Juana. Ma atasasem de doamna Silvia si o iubeam ca pe o mama, eu care nu am avut nicicand o mama, simteam ca tare-i dulce sa ai pe lume o dragoste curata

Roland tremura. Doua lacrimi stralucitoare lucira o clipa in ochii sai, apoi se uscara sub focul urii ce stralucea pe fata lui, dupa cum se evapora doua picaturi de curata roua sub focul unui soare arzator.

— Ce-ai facut deci? intreba el.

Juana isi pleca incet capul si cu ambele-i maini isi ascunse fruntea, care i se inrosise ca focul.

— Inaltimea ta, exclama ea cu o voce inceata, nu-mi cereti acest lucru! Am gresit

— Tu, ai pacatuit Tu?

— Vai! In curand imi lipsira banii. Si totusi imi trebuia un oarecare vin vechi pentru biata batrana care ma imbratisase, ma binecuvantase si ma numise fiica ei

— Tu zici ca mama mea te numea fiica ei?

— Da, Inaltimea ta! Dar poate ca inca nu eram vrednica de acest frumos titlu, caci nu m-am putut impotrivi Intr-o seara, vedeam eu bine ca puterile doamnei Silvia se istovesc si totusi imi zambea. Si imi spunea cu atata tristete ca chinurile ei aveau sa se sfarseasca, in timp ce eu imi framantam buzele, pentru ca sa nu tip Atunci mi-am pierdut capul O! Inaltimea ta Crutati-ma de rest

— Vorbeste fata mea, zise Roland cu o astfel de voce blanda, incat Juana reincepu baiguind:

— Coborasem Se innopta Un barbat ma intampinase Era un tanar boier. Cand m-am intors, aveam intaritorul, aveam merinde Ah! Inaltimea ta! Iertati-ma ca am intrebuintat bani asa de necurati, spre a hrani pe mama dumneavoastra!

Roland facu un pas si se lasa sa cada greoi in genunchi si apuca mainile Juanei, pe care depuse cu pietate, cu smerenie, o sarutare in timp ce hohote de plans ii zguduiau umerii.

— Ce faceti, Inaltimea voastra? exclama Juana. Stati la picioarele unei biete prostituate?

— Da! hohoti Roland. Te binecuvantez! O! Juana, sora mea, imi esti sfanta si ador biata-ti inima sublima

— Traznetul lui Dumnezeu! Ma inabus! mugi Scalabrino deschizand cu furie fereastra.

Timp de cateva clipe fu in smerita locuinta un concert de tanguiri. Inima lui Roland se zdrobea si poate ca ar fi murit din cauza acelui chin, daca nu i-ar fi tasnit puhoaiele de lacrimi din ochii sai arsi. Juana ganditoare, senina, primise acum aceste sarutari ale pietatii, ce el le depunea pe mainile sale, ca si cum ar fi inteles ca acest omagiu suprem era in armonie cu un intunecos devotament.

— Sfarseste, fata mea!

— Nu mai am decat putine cuvinte de adaugat, continua ea cu un fel de sfiala Puterile bietei dumneavoastra mame se stinsera repede. Am facut ceea ce am putut pentru ca ea sa nu sufere. Cand nu mai aveam bani, stiam acum unde sa-i gasesc Intr-o seara, era in ziua de 10 iunie a anului 1510, la un an dupa arestarea dumneavoastra, cand ea se stinse in bratele mele, soptind numele dumneavoastra. Am pus un manunchi de cimisir in mainile-i palide si  am infasurat-o intr-un cearsaf alb. Si a doua zi, cand au ridicat-o, cand m-am vazut singurica pe lume, am plans amar. Asta-i tot, Inaltimea voastra!

Juana tot framantandu-si amintirile acestea, plangea incetisor.

Roland tacea. Ce ganduri se starnisera in mintea lui Roland? Ce furtuna se dezlantuia in sufletul sau, pe cand fata-i impietrita pastra o enigmatica nemiscare? Asista la moartea mamei lui? Recunostea el durerile tainice ale moartei? Buzele sale tremurau uneori usor, soptind ceva, ca si cum ar fi vorbit cuiva

O ultima mugire a vijeliei ce se domolea afara, il facu sa tresara, il trezi din aceasta fioroasa visare.

— Juana, spuse el incetisor, incepand din aceasta zi nu mai esti singura pe lume. Ai un frate. Asta era de altminteri si vointa mamei, care, fara indoiala, cu ochii ei muribunzi a vazut ceea ce trebuia sa se intample, deoarece te-a numit fiica ei Haide, Juana, haide surioara Hai, de asemeni si tu Scalabrino Lasati-ma singur



Capitolul XIX Gradina din insula Olivolo



Tocmai pe seara se intalni Roland cu Juana si Scalabrino. Atunci imbuca partea sa din cina ce o pregati tanara femeie in toata graba si incerca sa vorbeasca, intreband-o cand pe Juana, cand pe Scalabrino, care-si povesti in chip sumar cei sase ani ai lui de temnita in celulele de plumb. Dar despre evenimentele ce-l priveau de-a dreptul nu spuse nici o vorba.

Se innopta.

Vijelia se domolise cu totul.

Rezemat acum in coate la fereastra ce domina portul, Roland aspira revarsarile Adriaticei, care trecand pe deasupra limbii de pamant a insulei Lido, ajungeau pana la dansul, pline de puternicele si fermecatoarele miresme ale marii.

Deasupra capului sau se intindea un frumos cer instelat, isi inalta ochii spre astrii scanteietori, ca si cum ar fi cautat sa citeasca in ei taina ursitei sale.

Si jos renastea Venetia.

Auzea tipetele vanzatorilor de apa proaspata si de zaharicale, cantecele gondolierilor, rasetele tinerelor fete ce urmareau pe baietii frumosi.

Dupa ziua groaznica ce o petrecuse intre patru ochi cu ura, Roland recapatase speranta si viata. Putin cate putin, gandurile amare treceau pe planul al doilea si in sfarsit icoana prea iubitei, din nou invingatoare, veni sa-i ocupe tot sufletul.

La o clopotnita suna ora unsprezece.

Roland paru ca se trezeste fara veste si intorcandu-se spre Scalabrino, zise:

— Eu o sa ies, ai sa ma astepti aici.

— O sa va insotesc, Inaltimea voastra!

— Nu, trebuie sa fiu singur la vizita ce vreau s-o fac.

— Totusi, nu puteti iesi asa, zise Juana. Nici n-o sa faceti o suta de pasi si o sa fiti recunoscut si urmarit de vreun spion oarecare.

Juana avea dreptate. Roland avea parul incalcit si barba ca vai de lume de mare, iar imbracamintea sumara ce o gasise sub cortul gondolei, negresit ca ar fi atras atentia trecatorilor si curiozitatea zbirilor.

— Stati pe scaun, reincepu Juana, am o oarecare indemanare si pricepere.

Roland o lasa sa faca ce credea dansa cu cale si se aseza pe scaunasul ce i-l apropia Juana. Din cateva taieturi de foarfeci, fata facu sa cada barboiul lui Roland; apoi ii pieptana cu ingrijire parul, care era fin si matasos ca al femeilor. In zece minute Roland nu mai era de recunoscut, se transformase!

— Acum niste haine! zise Juana, care dadu fuga sa deschida un cufar mare. Iata hainele de sarbatoare a bietului Nino, care muri in anul arestarii dumneavoastra.

— Nino? intreba Roland.

— Unul dintre camarazii mei, raspunse Scalabrino. Unul dintre aceia caruia ii fu atat de frica, recunoscandu-va pe cheiul insulei Olivolo

In curand Roland imbracat cu vesmantul de marinar ce i-l prezenta Juana, fu transformat, incat era de nerecunoscut. Atunci iesi, dupa ce adresa Juanei un dragastos semn de prietenie.

Indata incepu sa umble cu pasi mari, strabatu pe jos, apucand prin ulicioare dosnice. Trebuia sa cunosti Orasul Apelor, asa cum il cunostea Roland, pentru ca sa se duca astfel la tinta, fara a intrebuinta calea canalelor, care sunt adevaratele ulite ale Venetiei.

Totul era pustiu.

Totusi, mergand pe cheiul Canalului Mare, Roland trecu pe aproape de cateva grupuri si auzi ca aceste grupuri vorbeau de evadarea a doi banditi de temut.

Intamplarea trebuie sa fi facut senzatie.

Tot mergand Roland isi punea aceasta intrebare:

— Cum si pentru ce devenise Dandolo mare inchizitor de stat, cand si de ce inlocuia tatal Leonorei pe Foscari in aceasta garnizoana?

De altminteri nu simtea o grava neliniste.

O alta intrebare, ca o urmare a celor doua dintai, se ridica in mintea lui, ca un neinduplecat corolar geometric:

— Deoarece tatal Leonorei este mare inchizitor de stat de ce n-a intrebuintat el puterea sa pentru eliberarea mea?

Dar aceasta intrebare o inlatura cu indaratnicie.

Si inabusitele-i chinuri ce-l strangeau de gat, se imprastiau in fata acestei dezlegari de care se agata el:

— Dintr-o vorba, o sa-mi lamureasca totul Leonora.

Si in timp ce se continua aceasta dezbatere in adancul lui insusi, ca in surdina, se ingrijora mai mult de felul in care ar putea-o feri mai mult pe Leonora de bucuria prea neasteptata si prea puternica a revederii. Alcatui un plan. Ar sari in gradina peste ziduri, ar incerca sa destepte o slujnica si l-ar vesti pe tatal Leonorei, odata aici, ar vedea el ce-i de facut.

Cand strabatuse in cele din urma ultimul pod si se vazu in insula Olivolo, aproape de locul unde ― cu sase ani mai inainte ― il rasturnase pe Scalabrino, inima lui incepu sa bata mai cu tarie. Dar in curand, fu cuprins de o astfel de tremuratura, incat picioarele nu-l mai tinura si trebuia sa stea pe o treapta a usii de jos a unei biserici. Cauta atunci sa judece.

— Haide, bucuria n-are s-o ucida. Fara indoiala, trebuie sa fi suferit tot atat de mult cat am suferit si eu. Negresit, emotia revederii este mai de temut decat bucuria si aceste clipe de sovaiala sunt tot atatea clipe pierdute pentru fericirea ei

Dar tot vorbind astfel, nu se putea hotari sa ajunga odata la palatul Dandolo si simtea bine ca nu asta era problema! Simtea ca pricina nelinistii sale era acest groaznic punct de intrebare:

— Pentru ce Dandolo ajuns puternic, nu m-a eliberat?

Se scula grabnic si merse in gradina de-a lungul bisericii. Merse cum ar fi mers la spanzuratoare. In aceasta clipa ingrozitoare prabusindu-se cerul deasupra capului sau, i s-ar fi parut o nenorocire mai mica decat aceea ce-l astepta.

Ce nenorocire?

N-o stia! Poate Leonora moarta! Sau altceva!

Si acest altceva nu avea curajul sa-l evoce.

Se vazu dintr-o data in fata unui zid ce inconjura gradina Dandolo. Vazu portita. Vazu frunzisurile ce dominau marele cedru negru in bezna noptii. Toate amanuntele familiale ce si le reconstituise in adancul temnitei sale, le avea acum sub ochi.

In aceeasi clipa temerile i se risipira.

Un val de iubire ii smulse chinurile, groazele nelamurite si intrebarile fara raspuns.

Ramase gafaind cateva clipe, mut, tremurand, si impresia fu asa de puternica, incat in clipa cand sari pe coama zidului, avea deplina siguranta ca avea sa-i apara Leonora!

Peste doua clipe era in gradina.

El se opri ca sa rasufle, pentru a respinge emotia amintirilor trezite cu nemiluita si privi de jur imprejurul lui. Gradina era pustie, parea parasita. O iarba deasa ii napadise aleile. Stufisurile de flori piereau sub navala de copacei salbatici.

— Ce va sa zica asta? baigui Roland.

Isi sterse fruntea si mormai:

— Daca ea a murit, mai bine s-o aflu de indata.

Sovaia.

Niciodata nu simtise un asemenea chin. Merse drept spre casa, uitand toate masurile ce si le luase si batu cu putere.

In aceeasi clipa fu mirat ca se vede acolo si ca batuse la usa. I se paru ca aceasta lovitura de pumn ce rasunase intr-o usa, era ceva de nevindecat. Ar fi voit sa fie departe, sa nu fi venit niciodata Si avu aceasta inspaimantatoare teama ca nu-i va raspunde nimeni, ca poate casa era goala, dupa cum gradina era parasita

Dar nu

In interiorul casei se auzira pasi

Venea cineva.

Dar zgomotul acestor pasi greoi ce-i auzea Roland, rasunau cu mai putina furie, decat zgomotul inimii sale Avu o clipa aceasta senzatie ametitoare ca avea sa moara sa-si dea sufletul de bucurie sub ochii Leonorei venita in intampinarea lui

— Cine-i acolo? intreba acea voce.

Roland facu o sfortare. Isi drese glasul si raspunse:

— Cineva care aduce o veste importanta.

Usa se intredeschise, mentinuta printr-un lant. O lumina se ivi. Si in valvataia acestei lumini se ivi un cap, pe care Roland il recunoscu numaidecat.

Era un batran servitor de-al lui Dandolo.

— Cine esti dumneata? intreba el. Cum de-ai intrat in gradina la o astfel de ora? Desigur ca nu fara ganduri rele. Te poftesc s-o stergi la sanatoasa

— Domnule, zise Roland impreunandu-si mainile, nu ma izgoni. Ma incred in dumneata. Sunt un surghiunit. E drept, am intrat in aceasta gradina; dar nu puteam face altfel decat cum am facut, fara sa fiu primejduit de-a fi recunoscut. Avea-vei mila de un oropsit?

Servitorul privi pe omul acesta care vorbea astfel, cu o voce asa de dulce, incat se infiora. Si vazu atata suferinta pe fata lui, o astfel de sinceritate in ochii sai, incat scoase lantul si deschizand spuse:

— Intra! Nu se va zice ca vreodata batranul Filip a refuzat ospitalitatea unui surghiunit! Sa dea Dumnezeu ca Venetia sa cunoasca in curand o alta vreme decat acea a surghiunirilor, a acestor denuntari! Pentru ce atata nenoroc, Doamne Isuse Hristoase!

Roland intrase si in timp ce mosneagul se deda numeroaselor tanguieli, privea in juru-i cu o strasnica emotie.

— Tremuri! reincepu batranul, si esti palid de tot. Linisteste-te.

Roland multumi printr-un semn facut cu capul. Dintii ii clantaneau si pieptul i se umfla de hohote de plans

Se afla in sufrageria lui Dandolo.

Aici nu se schimbase nimic si-i recunostea cele mai mici amanunte. Erau aceleasi scaune de lemn sculptat, cu spatarul inalt, acoperite cu o imbracaminte ce-o brodase Leonora insasi; era aceeasi masa solida, aceeasi argintarie, aceleasi candelabre

Aici, in acest loc, se aseza el odinioara langa Leonora. Revedea scene din trecutul sau. Se inabusea. Simtea ca moare.

— Stai, zise batranul Filip, si vino-ti in fire. Pe sfanta cruce, nimanui nu-i va da prin minte sa vina sa te caute in aceasta casa, ti-o jur.

Roland se aseza.

Servitorul ii turna un pahar de vin, pe care-l inghiti dintr-o dusca.

— Poate ti-i foame? relua batranul.

— Nu multumesc, zise Roland.

Intre acestea el se intrema putin cate putin. Cand se crezu in sfarsit sigur de dansul, dupa ce-si poruncise nervilor sa nu mai tresara si inimii sa nu se zdrobeasca si cand calca in picioare ingrozitoarea-i emotie, el zise:

— Domnule, iti multumesc pentru buna primire. O sa-ti spun adevarul. Surghiunit, m-am intors in taina la Venetia ca sa vorbesc marelui inchizitor: mi s-a spus ca aceasta casa este a lui, am asteptat noaptea si am intrat

— Dar te-ai inselat! exclama servitorul.

— Cum? Casa asta nu este a lui Dandolo?

— Ba da. Aceasta casa ii apartine. Dar n-o mai locuieste. Ba chiar nici nu mai vine pe aici. Iar domnul Dandolo locuieste in palatul sau de pe Canalul Mare

Roland rasufla.

Dandolo nu mai locuia in insula Olivolo. Totul se lamurea. Dadu un strigat de bucurie, reincepu:

— Ah! De aceea mi s-a parut gradina parasita! Si de cand locuieste Dandolo in noul sau palat?

— Sunt doi ani la Sfantul Ioan.

— Si fara indoiala familia lui locuieste cu dansul, nu-i asa?

— Familia lui? Care familie?

— Mi s-a spus ca avea o fata

— Ah! Vrei sa vorbesti despre doamna Leonora?

— Da a murit ea asadar?

Sfortarea ce-o facu Roland spre a rosti aceste cuvinte, il facu sa se ingalbeneasca.

— Moarta? exclama batranul. Fereasca Dumnezeu! Este plina de viata si de frumusete!

Roland isi musca buzele pana la sange, pentru a-si inabusi racnetul de bucurie nesfarsita ce i se urca din adancul inimii. Aceasta clipa ii rasplatea cei sase ani de chinuri.

In aceeasi clipa batranul adauga cu o voce nepasatoare:

— Doamna Leonora, fireste, locuieste la palatul ilustrului ei sot Ei! Ei! Domnule surghiunit! Dar ce ai?

Roland se sculase dintr-o saritura. Palid, zburlit, cu privirea inflacarata, apucase pe batranul servitor de amandoi umeri si-l zgudui nebuneste. Mugea:

— Mizerabile batran, zici ca Leonora s-a maritat?

— Da

— De cand? Vorbeste sau te strang de gat

— De doi ani! horcai omul.

— Numele barbatului?

— Altieri!

Roland ridica spre cer pumnii stransi si ochii holbati.

Apoi cu un lung geamat, un fel de zbieret fara nici o expresie omeneasca, poticnind, pierdut, se duse ca un stejar trasnit ce porneste dupa placul puhoiului ce-l taraste la vale.

Timp de cateva clipe batranul tremurand auzi acest groaznic geamat ce se indeparteaza si se stinge in cele din urma. Apoi din nou se facu o mareata si senina tacere in gradina casei lui Dandolo, tulburat numai de trilurile unei privighetori ce canta dragostea in crestetul cedrului cel mare.

Ce se intampla cu Roland in cursul acestei nopti?

Rataci el prin aceasta Venetie tacuta, spre a regasi in amintirile sale o rasfrangere a trecutei lui fericiri?

Se duse oare sa dea tarcoale in jurul palatului Altieri, pentru ca sa incerce a intrezari umbra Leonorei? Ce ganduri il napadira? Si cum triumfa impotriva disperarii?

Cine ar fi putut spune!

Sunt ceasuri in viata unor anumiti oameni, care scapa oricarei analize si oricarei aprecieri, pentru ca oamenii acestia sunt in acele ore in afara omenirii

Sa reluam deci cu simplicitate firul povestirii noastre, increzandu-ne evenimentelor, pentru a ne spune ce hotarari supreme trebuie sa-i fi trecut lui Roland prin minte in noaptea aceea.

El intra dimineata in locuinta Juanei.

Tanara femeie si Scalabrino, fireste, nu erau observatori aprigi. Dar fura izbiti de expresia acestui chip care se impietrise parca ― Scalabrino spuse mai tarziu ca in acel moment i se paruse ca vede intrand o statuie de marmura si ca asta ii pricinuise o mare groaza. Gura parea ca-si capatase o zbarcitura definitiva si zadarnic ai fi cautat in ochi o rasfrangere a unui sentiment oarecare ― duiosie sau ura. Si totusi, era in acesti ochi mariti o stralucire de nesustinut, asemenea stralucirii otelului.

Si vazandu-l intrand, Scalabrino dadu un tipat de bucurie, isi petrecuse noaptea intr-o grija ucigatoare si cum Juana ii imputase ca nu-l urmarise pe Roland de departe, el raspunse:

— Deoarece stapanul vrea sa fie singur, nu am dreptul sa-l urmaresc.

Era pentru prima oara cand Scalabrino intrebuinta aceasta expresie de 'stapan'. Ii venea in chip foarte firesc, deoarece talmacea cu exactitate gandirea sa. Raspunsul lui catre Juana arata cultul ce-l consacra lui Roland si destainuia probabil vreun juramant de supunere oarba si de credinta fara de margini ce si-l facuse pesemne in sinea lui.

De altminteri Scalabrino se folosi de o buna parte a noptii. Coplesit de oboseala, dormise trei ore pe un scaun in bucatarie, cu capul pe masa, in timp ce Juana ii dregea cu harnicie un rand de haine. Apoi ii tunse parul, ii taiase barba si in sfarsit ii facuse o gateala ce-l transformase in intregime. Intrand, Roland bau unul dupa altul doua pahare cu apa. Apoi intorcandu-se spre Scalabrino, zise:

— Astazi nu-i duminica?

— Da, Maria voastra.

— Nu ai fi multumit sa auzi liturghia la San-Marc?

Scalabrino il privi cu mirare. Nu cunostea aceste sentimente religioase la Roland si in ceea ce-l privea el nu credea in diavol. Si apoi intrebarea era asa de ciudata, accentul vocii atat de straniu, incat nu prea stia ce sa se gandeasca.

Se multumi deci cu un mormait, care, la nevoie, putea trece drept o aprobare.

— Deoarece simti nevoia sa mergi sa multumesti Domnului de vaditele dovezi de ocrotire cu care ne copleseste, vreau sa te insotesc si eu, reincepu Roland, de asta data cu aceeasi voce ce-l impresionase atat de viu pe Scalabrino.

Juana isi impreuna mainile.

— Daca v-ar recunoaste cineva! exclama ea.

— N-o sa ma recunoasca nimeni, zise Roland cu o astfel de siguranta, incat tanara femeie privindu-l, incepu sa murmure:

— Intr-adevar, abia de l-as recunoaste eu insami! Ce s-a intamplat oare in noaptea asta?

— Asadar, ne-am inteles, sfarsi Roland, vom asista la liturghia cea mare de la amiaza. In asteptare vino cu mine.

Iesira amandoi

In clipa arestarii sale, in seara de logodna, Roland purta asupra-i bijuterii de mare pret, dupa moda vremii.

Mai intai un lant de aur in jurul gatului. Apoi o cingatoare batuta cu pietre pretioase. Dupa aceea o sabie al carei maner era incrustat cu rubine si diamante.

In sfarsit un inel pe unul din degetele lui.

Lantul ii fusese dat de Sfatul celor Zece, cu prilejul ambasadei sale pe langa papa; cingatoarea o avea in dar de la maica-sa; sabia era un dar de la tatal lui, dogele Candiano, si inelul i-l daduse Leonora, in ajunul logodnei.

Lantul, spada si cingatoarea pierisera, fie in clipa arestarii sale, fie in momentul luptei, cand il impinsera spre puturi. Dar inelul ii ramasese pe deget.

In timpul celor sase ani cat statuse in fundul puturilor, acest inel ii fusese un fel de ideal ocrotitor si foarte adesea, privind diamantul ce licarea in noaptea temnitei sale, isi inchipuise ca-l privea Leonora.

Acest inel era acum unica bogatie a lui Roland. Era de altfel de o mare valoare, avand o mareata piatra de briliant.

Roland iesind din casa Juanei se indrepta spre Rialto.

Rialto, acum pustiu si trist, era pe atunci centrul elegantelor Venetiei. Era un pod larg si maret, pe care se aflau pravaliile cele mai bogate, un fel de bazaruri, unde se vindeau covoarele de India, esarfele brodate, pietrele pretioase, bijuteriile, sculele de aur si de argint.

Roland intra fara sa stea pe ganduri in pravalia unul negustor, la care, odinioara, in timpul adolescentei sale cam furtunatece, facuse multe cumparaturi. Negustorul il privi pe Roland, acesta rabda aceasta examinare fara a clipi macar; smulse din deget inelul Leonorei, inelul de logodna asa-zis.

Nici nu tresari, nu avu nici o clipa de sovaire.

Deoarece inelul se adancise in deget, trebui sa-l scoata cu forta, piatra il zgarie putin si o picatura de sange se ivi.

— Semn rau! ranji negustorul. Inelul asta ar fi sfarsit prin a te ucide.

— De aceea ma si descotorosesc de el, zise Roland.

Negustorul lua inelul, ii scoase cu delicatete piatra, o cantari, o examina cu lupa, paru ca se sfatuieste cu sine, facu o schimonositura, juca in sfarsit comedia ce-o joaca toti negustorii din vecii-vecilor, si-i oferi doua sute de taleri de aur. Pretuiau totusi cinci sute.

Fara nici o vorba, Roland lua cele doua sute de taleri de aur si-i dadu lui Scalabrino.

Apoi iesi si se indrepta spre un negustor de vechituri.

Trebuie amintit ca doua sute de taleri de aur constituiau o mica avere. Trebuie de asemeni reamintit, ca Scalabrino nu-si intrerupsese, decat pentru a intra in temnita, onorabila meserie ce-o exercitase inainte de a fi arestat si ca acest mestesug era acela de bandit, de talhar. Cu sase ani mai inainte, Scalabrino primind cele doua sute de taleri, aur stralucitor, nu s-ar fi gandit la altceva decat sa o ia la sanatoasa; cu o astfel de suma ar fi avut cu ce trai un an de zile dupa pofta lui.

Cand Roland ii dadu saculetul cu aur, Scalabrino ramase o clipa buimacit. Ceva ca o flacara de mandrie i se ivi in ochii lui, apoi acesti ochi se indreptara spre acela pe care-l numea 'stapanul' sau cu o adanca recunostinta. Astfel i se incredinta o suma mare lui insusi!.. Acest simplu gest al lui Roland avu poate in sufletul lui Scalabrino un mai mare rasunet, fiind ceva cu mult mai mare decat iertarea de pe cheiul Olivolo si convorbirea din temnita in clipa executiei.

— Ei bine, dar ce faci tu acolo? zise Roland intorcandu-se si vazand ca insotitorul sau se oprise ganditor.

— Va urmez, stapane! spuse Scalabrino cu o voce gatuita.

La negustorul de vechituri Roland alese doua costume complete de cavaleri straini.

— Vom calatori deci calare? intreba Scalabrino.

— Poate. Ia pachetul si vino de ma gaseste la picioarele Leului.

Scalabrino se indeparta cu grabire. Roland ajunse in piata San-Marc si se opri la picioarele coloanei pe care se afla Leul alegoric, cu aripile desfasurate. Acolo era o multime de lume. Si aceasta multime de lume era ocupata cu citirea unei tablite, care denunta fuga din inchisoare a banditului Scalabrino si mai spunea afisul si 'a unui bandit si mai periculos inca'.

Urma o amanuntita descriere a semnalmentelor celor doi fugari si se oferea o recompensa de o suta de taleri celui care ar da vreo indicatie.

Roland se apropie la randu-i de tablita si o citi cu luare-aminte.

— Cu o astfel de descriere a semnalmentelor cei doi banditi, n-or sa mearga departe, ii spuse un orasean.

— Intr-adevar, domnule, raspunse Roland.

Si se gandea:

— Pentru ce tablita nu continea si numele lui?

Cateva clipe dupa aceea, fu ajuns de Scalabrino. Ei intrara amandoi in marea biserica si prin multime isi facura drum pana Ia cativa pasi de altar.

Liturghia incepuse.

Preotul oficiant umbla de colo pana colo pe treptele altarului.

Scalabrino care intra poate pentru intaia data intr-o biserica, privea cu mirare aceasta multime de oameni atenti ca la un spectacol.

Roland era cu ochii atintiti asupra preotului. Acesta se intoarse o clipa catre multime, cu bratele deschise, apoi se indrepta spre Evanghelie ale carei pagini prinse a le rasfoi.

O nezarita tresarire il tulburase pe Roland si daca stapan pe dansul cum devenise de cateva ore, ar fi trebuit sa se sileasca a-si inabusi urletele ce i se inaltau in gat, ochii insa i se injectasera cu sange.

Cel ce oficia sfanta slujba ar fi lesinat de spaima, daca ar fi putut percepe acest urlet si sa-i ghiceasca pricina. Caci acel preot era Preasfintia sa Bembo, prin mila lui Dumnezeu, episcop al Venetiei.

Roland il ghicise de indata ce-l zarise. Acum era foarte sigur ca acest Bembo, episcop, era chiar acel Bembo, prieten al adolescentei sale si curtezanul tineretii lui fericite, acel Bembo care strecurase in urechile mamei Iui acele misterioase vorbe care o omorasera!

Atunci Roland apuca mana lui Scalabrino.

Si in clipa cand Bembo se intorcea inca o data spre multime, zise:

— Uita-te bine la episcop!

Scalabrino isi atinti privirea asupra episcopului si pali la fata. Tremura, pumnii i se stransera. Roland tari dupa el pe urias. Si cand fura afara ii spuse:

— Ei bine, Scalabrino, s-ar zice ca vederea episcopului te-a miscat?

— Da, Inaltimea voastra! zise uriasul cu o voce posomorata.

— Ei! Si pentru ce?

— Pentru ca episcopul asta, Maria voastra

— Ei bine? Vorbeste! Haide odata, vorbeste!

— Ei bine, este omul care m-a platit sa strig: 'Traiasca Roland Candiano!' in seara logodnei dumneavoastra! Este omul care in clipa razmeritei mi-a aratat-o pe mama dumneavoastra ca s-o omor!

Ceva ca un palid zambet se strecura pe buzele lui Roland, care sopti:

— Nu m-am inselat! O, Bembo, pentru tradarea ta, pentru fapta rea ce ai pus-o la cale, o sa te fac sa suferi ochi pentru ochi, durere pentru durere! Dar pentru ca ai distrus in inima mea credinta prieteniei, ce va trebui sa-ti fac?

Inapoindu-se la locuinta Juanei, Roland isi ingadui cateva ore de somn. Voia acum sa-si pastreze toate puterile trupului si se obisnuia a porunci somnului, ca si senzatiilor sentimentelor sale.

Pe seara iesi, recomandandu-i lui Scalabrino sa nu se ingrijoreze, daca nu s-ar inapoia timp de opt zile.

In seara zilei a opta se arata si fara a vorbi despre cele ce facuse in acest timp, se multumi a-i spune Juanei.

— Noi vom pleca peste trei sau patru zile, Scalabrino va veni sa te ia, Juano. Te invoiesti sa vii dupa dansul?

— Pentru ca sa ma duc, unde, Maria voastra?

— Ca sa ma gasesti pe mine

— Voi fi gata, zise Juana.

— Bine. Iata ceva bani, pentru ca sa faci fata nevoilor in timpul lipsei mele.

— Maria voastra

— Nu ti-am spus, Juana, ca-mi iau sarcina vietii tale? Nu mai plange, nu te mai gandi la trecut; de acum inainte ai un frate care, de aproape ori de departe, se va ingriji de tine.

Roland si Scalabrino isi imbracara atunci costumele de cavaleri cumparate de la negustorul de vechituri de pe Rialto si luandu-si ramas bun de la tanara femeie, plecara. Pe chei Roland sari intr-o barca mare si lungindu-se sub cort, inchise ochii, in timp ce Scalabrino se aseza in fata.

Fara indoiala luntrasul astepta si era instiintat, caci numaidecat incepu sa impinga gondola, care strabatu Venetia de la rasarit la apus. Odata ajunsi afara din oras, luntrasul ridica panza si barca incepu sa alunece usoara si grabita pe marea laguna ce desparte Venetia de uscat.

Cand trase la mal, era intuneric deplin.



Capitolul XX Calea Trevisei



Abia debarcat, Roland apuca pe un drum piezis, merse o parte din noapte si ajunse la micul orasel Mestre, care parca era avangarda Venetiei pe uscat. Se culca la un han si cand rasari soarele, intreba hangiul de doi cai, pe care ar fi vrut sa-i cumpere. Hangiul raspunse:

— Este tocmai acum in hanul meu un boier, care doreste sa vanda mai multi cai minunati, cu care nu are ce face, deoarece se duce sa se instaleze la Venetia. Daca Maria voastra binevoieste, a ma urma

Roland facu un gest de afirmare si-l urma pe hangiu care cu cusma in mana ii insoti pana la cea mai frumoasa camera a hotelului sau. In clipa cand sa intre, hangiul se intoarse spre Roland si-i spuse:

— Nu va mirati de mofturile acestui boier! Este foarte bogat si-i cam place sa fie rasfatat.

Dupa asta, stapanul Soarelui de Argint, acesta era numele hanului, batu la usa si la un raspuns venit din camera, intra urmat de Roland..

— Ilustre boier, spuse el ploconindu-se, cu cusma in mana, iata pe cineva care doreste sa cumpere caii.

— Ei, ticalosule! raspunse omul. Oare merita sa ma tulburi numai pentru atata? Si nu puteai sa te adresezi unuia dintre secretarii mei?

— Am crezut ca fac bine, Excelenta, balbai hangiul.

— Ei bine, pleaca de aici! Domnule, adauga omul adresandu-se lui Roland, in timp ce hangiul se facea nevazut, fii bun si iarta-mi mania indreptatita Caci, nu-i oare o faradelege sa tulbure cineva pe un om ca mine, chiar in clipa cand urma sa aiba o intalnire intre patru ochi cu Bachus si cu Venus! Totusi chipul dumitale imi place, desi pe sanii Margaretei! Ai mai mult infatisarea unui dezgropat din mormant decat al unui chefliu ca mine. Daca-ti face placere sa ne tii tovarasie

— Scuzati-ma, domnule, zise Roland, sunt destul de grabit. Spuneti-mi numai daca vreti sa-mi vindeti doi dintre caii dumneavoastra si ce pret doriti pe dansii?

— Pretul! Pretul! bombani necunoscutul. E de vazut, caci cu toate aparentele, trag pe dracul de coada, eu unul!

Spunand acestea el se aseza inaintea unei mese, care cu toata ora timpurie a diminetii, era plina totusi cu toate elementele unui imbelsugat pranz. Langa dansul se asezara doua tinere femei, care aveau infatisarea de prostituate, cu bratele lor goale pline de bratari, cu sanii abia ascunsi de o usoara camasuta si cu parul despletit.

Roland astepta cu o rabdare plina de nepasare.

— Domnule, reincepu necunoscutul apucandu-se de racitura, pe care o impinse dupa aceea inaintea celor doua femei, socotind bine, iti voi vinde doi dintre cei mai buni cai ai mei: Neptun si Pluton.

Vadit lucru, omului acestuia ii placea mitologia si se ocupa cu ea.

— Intr-adevar, reincepu el, o sa ma asez la Venetia Venetia cea frumoasa, Venetia, unde vanjosenia cailor este necunoscuta si unde dulcea moleseala a gondolelor inlatura poetului pana si cea mai mica osteneala pe caile sale neptuniene, ce se numesc canaluri si care transporta visele noastre, leganandu-se cu un ritm care duca-se dracului perioada! Claro, un pahar de Falerno, fata mea!

Una dintre cele doua femei umplura paharul necunoscutului, care il goli dintr-o dusca, isi sterse puternicele-i mustati negre sugandu-le cu coltul buzelor cu mare multumire si continua:

— O sa cinstesc cu prezenta mea ilustra Venetie, careia ii lipsea aceasta ultima ilustratie. Sunt chemat acolo de vrednicul meu prieten Bembo

Roland facu o miscare imperceptibila.

— Si de alte marimi de seama ale Venetiei, continua omul, printre altii marele, maretul si sublimul Foscari insusi, care nu-i altul decat dogele Venetiei.

Roland tresari si pleoapele lui clipira cu o repede clipire. Dar nu facu nici un gest care ar fi putut sa-i tradeze gandirea. Flecarul necunoscut, mirat ca nu pricinuise nici un efect, bombani.

— Al dracului chip enigmatic! Omul acesta se duce la Satan, ori vine de le el?

Se rasturna in jiltul lui si hotarat a-si zdrobi interlocutorul, apoi adauga:

— Domnule, imi dau seama ca am uitat o formalitate, careia i se supun toti oamenii din societatea buna din care fac parte si din care, nu ma indoiesc de asta, esti si dumneata. Pentru a indrepta aceasta uitare, o sa te anunt ca ma numesc Petru Aretin

Omul astepta uitandu-se drept in fata lui Roland.

Acesta nici nu clipi.

— Petru Aretin! reincepu omul cu dezamagire. Si dumneata??

— Domnule, sunt un trecator care doreste sa cumpere doi cai, daca va este voia sa mi-i vindeti pe ai dumneavoastra?

— Pe sanul, pe gatul si pe pantecul matasos al Clarei! Iti vand pe Neptun si pe Pluton, doua animale care au avut cinstea sa duca pe maestrul Petru Aretin de la Ferrara la Mantua, de la Mantua la Verona, de la Verona la Padova si de la Padova la Mestre. Dar pentru intaia oara mi se intampla sa vad pe un muritor primind cu nepasare numele de-a pururea faimos al lui Petru Aretin! Poate ca sunteti strain?

— Da, sunt strain.

— Totul se explica! Dar faima mea a trecut de hotarele Italiei. Trebuie sa veniti foarte de departe?

— De foarte departe

— Daca este asa, nestiinta dumitale este scuzabila. Stai, o sa-ti recit cateva din poeziile mele.

Roland scutura din cap.

— Da, esti grabit. O, omule palid si tacut! In sfarsit lasa-ma sa-ti spun ca daca mai treci prin Mestre in timp de vreo zece zile, ma vei regasi aici si atunci poate vei fi mai putin grabit. Caci, inainte de a incredinta viata lui Aretin gingasei luntrisoare ce-l va duce la Venetia, am de gand sa ma duc sa vizitez stramtorile Piavei, care sunt deasupra Trevisei. Dar deoarece esti grabit, iti declar ca-ti voi ceda pe Neptun si Pluton in schimbul a cincizeci de ducati si daca pierd in afacerea asta, o fac pentru ca-mi place infatisarea dumitale

Roland scoase cei cincizeci de ducati de aur din punga si-i aseza in fata celui care se numise Petru Aretin. Apoi dupa ce-l saluta cu un usor semn cu capul, se retrase, in timp ce Petru Aretin isi numara cu ingrijire aurul. Cand sa iasa pe usa, Roland se intoarse pe jumatate si zise:

— Spuneti, domnule, ca sunteti prietenul dogelui Foscari?

— Fireste! Si al mai multor ilustri nobili ai Venetiei

— Al episcopului Bembo, de pilda?

— M da! Si daca ai nevoie de vreo recomandatie, vino degraba de ma gaseste la Venetia. Voi fi multumit sa-ti fiu folositor, caci ai un fel de a plati, fara sa te targuiesti, care m-a miscat. Ai sa vii?

— Poate, zise Roland.

Si de asta data disparu.

Peste un sfert de ora Roland si Scalabrino se grabeau pe drumul Trevisei. Si se dovedi ca Neptun si Pluton erau intr-adevar doua dobitoace voinice, astfel ca pe la doua dupa-amiaza intrau in Trevise, unde Scalabrino si cei doi cai mancara cu pofta si unde Roland bau un pahar cu vin. Apoi plecara la drum, spre miaza-noapte.

Din cand in cand Roland intreba vreun taran despre primele culmi ale Alpilor. Drumul devenea accidentat.

Cu cat mai mult inaintau, cu atat mai mult se uita Scalabrino in jurul lui cu o crescanda neliniste. Roland lua aminte semnele de neliniste ce le facea tovarasul lui de drum. Cand asfinti soarele, ei ajunsera in zarea unui sat.

— Recunosti satul acesta? intreba Roland.

— Da, Maria voastra, exclama Scalabrino, am venit odinioara pe aici.

— Ah! zise Roland cu o voce schimbata. Si cum se numeste?

— Nervesa.

— Nervesa! exclama Roland inabusit.

Opri scurt calul si ochii sai involburati se atintira asupra unei aglomerari de case scunde, asezate la poala unui munte mic, in josul caruia curgea apa repede a unui fluviu.

Scalabrino mirat, respecta tacerea aceluia pe care-l numea stapanul sau Nu-l auzi soptind cuvinte neintelese. In sfarsit Roland descaleca si aratand cu un gest lui Scalabrino, ca trebuia sa astepte in acel loc, inainta pe jos spre sat.

In fata primei case, stand pe o banca de piatra, era o femeie care-si torcea fuiorul de canepa. Roland o vazu si se indrepta spre dansa, apoi se opri fara de veste si-si duse mana la frunte.

— Voi avea curajul sa intreb? intreba el.

Capul ii cazu pe piept. Un hohot de plans clocoti in gatul lui si alte cuvinte de neinteles tremurara pe buzele sale:

— Am cautat-o pe mama si mama mea era moarta de groaza Mi-am cautat logodnica si ea s-a dat celui mai nemernic dintre aceia care m-au osandit Ce-o sa aflu, acum cand il caut pe tatal meu?

Facu inca un pas spre batrana care il examina cu curiozitate; dar se opri din nou

Nu! Nu cuteza

In acea clipa un zgomot nelamurit de tipete ascutite, o galagie de copii ce se joaca, se auzi pe neasteptate. Niste caini latrara. Roland auzi izbucniri de rasete copilaresti.

— Asta ce-o mai fi? mormai el infiorandu-se.

Deodata dintr-o ulita laterala, la cincizeci de pasi de el, se revarsa pe drumul mare o ceata vesela, care rostea cuvinte intr-un chip de cantec copilaresc, printre tipete si limpezi hohote de ras. Ceata inconjura ceva sau pe cineva, care trebuie sa fi umblat cu incetineala si pe care Roland nu-l zarea bine. Cu inima sfasiata el inainta cu pasi mari.

In acea clipa niste tipete mai ascutite, rasete mai patrunzatoare izbucnira si ceata se dadu inapoi, isi largi cercul, inspaimantata parca Si in luminis Roland zari un om, un mosneag cu barba lunga, alba, prost imbracat, slab, care mergea incovoiat pe un toiag; mosneagul facuse un gest de amenintare sau de rugaminte, de aici tipete si mai voioase si rasete si mai crude.

Pe acest om Roland il recunoscu dintr-o prima ochire.

O inspaimantatoare bataie de inima, una dintre acele batai cum mai avusese de doua sau de trei ori si care parca suna a moarte in pieptul ridicat Un fel de muget salbatic, ragusit putin sange in ochi astea fura semnele chinului lui la acest nou popas al calvarului sau. Voi sa se arunce asupra lor, dar picioarele i se molesira Voi sa arunce cetei o ingrozitoare injuratura, dar gatul lui horcai o tanguire. Numai bratele i se destinsera

In acea clipa ceata se imprastie in toate partile. Mosneagul isi ridicase toiagul. Un copil lua o piatra si o azvarli in batran, care cu mainile tremuratoare isi sterse fata insangerata Piatra fusese aruncata de un copil, un strengar de vreo doisprezece ani, care lua de jos o alta, cand dadu un tipat de groaza nebuna. Se simti apucat, ridicat in aer de doua maini ce i se infigeau in brate.

O clipa Roland legana copilul deasupra capului sau, ca pentru a-l zdrobi de peretele unei case apropiate

Cum de nu omori pe ticalosul de strengar? Prin ce putere de pomina se putu opri tocmai la timp? Pe neasteptate puse jos copilul galben, ca turta de ceara, de groaza, si el insusi palid, spuse incetisor:

— Du-te copile, grabeste-te, fugi, peste o clipa n-as mai putea fi stapan pe mine Du-te

Copilul arunca o privire spre acest strain si fara indoiala intelese, caci cu un strigat de spaima fugi cat il tineau picioarele. Ceata mai intai buimacita de aceasta neasteptata aparitie, fu cuprinsa si ea la randu-i de spaima si in mai putin de doua clipe nu mai era pe drumul mare decat mosneagul, care isi stergea fata si Roland care-l privea gafaind, pierdut, asa cum privesti in visele rele.

In acea clipa se apropie de el un om si-i spuse linistit:

— Il cunosti cumva pe nebun?

— Care nebun? racni Roland nauc.

Omul il arata cu degetul pe batran, dogele Candiano tatal sau! Roland cazu de-a busilea, lesinat in pulberea drumului.

Cand isi veni in fire, la cateva clipe dupa aceea, el vazu ca fusese dus intr-o casa si ca era asezat pe un jilt.

In fata lui sta si-l privea cu uimire omul ce-i vorbise pe sosea. Roland se scula si numaidecat privirea sa se opri asupra batranului Candiano, care sta pe un scaunas cu trei picioare si zambea cu un suras pasnic si nehotarat.

— Domnule, zise omul, sunt judecatorul acestui sat si vazand ca va interesati de orb, l-am adus aici, la mine

Roland isi desprinse de pe chipul tatalui sau ochii mariti de groaza.

— Domnule, sopti el, esti dumneata un om? Ai in inima dumitale putina mila? Daca da Lasa-ma singur cu el cateva clipe!

Si judecatorul facu un nelamurit gest, si iesi

Atunci Roland facu o strasnica sfortare si inainta spre batran.

— Tata! Tata draga! striga el incetisor.

Batranul facu o miscare ca pentru a auzi mai bine, dar fata ii ramase tot inchisa.

— Tata! repeta Roland ai carui pumni se stransera.

— Copiii astia, zise batranul, sunt foarte rautaciosi. Nu pot iesi niciodata sa respir putin aer, fara sa ma expun a fi lovit!

— Tata draga! repeta Roland cu o voce zdrobita apucand mainile mosneagului.

— Nu mai este dreptate pe lumea asta, rosti inabusit acesta din urma.

— Ba este o dreptate, deoarece sunt eu aici! Tata asculta sunt fiul dumitale Nu-ti mai amintesti de fiul dumitale, Roland? Numele asta nu-ti spune nimic? Roland?!

Batranul asculta fara sa fie uimit si fata lui nu arata una din acele sfortari a inteligentei, care cauta in memoria ce se trezeste. El raspunse foarte potolit:

— Eu nu am fiu N-am avut niciodata copil! Toata lumea stie asta pe aici De alftel copiii nu ma iubesc ma lovesc sau ma bat cu pietre

Roland cazu in genunchi.

— Tata, o, tatal meu, gangavi el, nu-mi recunosti vocea?

Plangea, mainile lui strangeau convulsiv pe ale orbului.

— Vocea, vocea dumitale! exclama acesta. Dar cine esti?

— Sunt fiul tau fiul tau Roland Asculta-ma, tata asculta-mi vocea!

— N-am avut niciodata fiu, zise batranul Candiano. Esti bun, domnule oricine ai fi, te binecuvantez ma mangai imi stergi fata Niciodata nu m-a dezmierdat nimeni Da, trebuie sa fii bun

Roland se sculase.

Inconjurase cu bratele lui capul alb al batranului si acum ii vorbea cu o voce dulce si tanguioasa, ii povestea lungile-i chinuri si tradarea Leonorei; lasa sa i se reverse inima, ca si cum tatal sau l-ar fi inteles, ca si cum s-ar fi asteptat la o mangaiere.

Dar nimic nu tulburase seninatatea orbului, nimic alta decat doar un fel de nelamurita mirare ce-o simtea batranul, simtind pe omul acesta plangand si auzindu-l vaicarindu-se cu o voce atat de zdrobita. Aceasta izbucnire a durerii, care ar fi fost infricosatoare pentru cine ar fi putut s-o inteleaga, il lasa nepasator pe tatal lui Roland, trup fara de suflet, dupa vechea expresie atat de dreapta si asa de grozava.

Aceasta durere paru ca se sleieste parca pe loc. O posomorata expresie de ura, de infruntare, de amenintare, inlocui pe fata pustiita a lui Roland expresia de suferinta. El tacu. Timp de o ora intreaga, nemiscat, cu bratele incrucisate, il contempla pe tatal sau, care linistit, incetul cu incetul, cazuse intr-un somn adanc si pasnic ca de copil.

Cu lacomie numara zbarciturile de pe aceasta frunte, ii scormoni suferintele indurate, se afunda in prapastia deznadejdii, in adancul careia tatal lui isi gasise nebunia. Apoi aceasta expresie a urii disparu si ea. Trasaturile lui Roland se sleira iar intr-o raceala ca de gheata. Devenea iar acea statuie de marmura ce-i inspaimantase pe Juana si pe Scalabrino.

Atunci se duse si deschise usa prin care iesise magistratul si-l striga. Auzise omul acesta gemetele lui Roland? Prea putin ii pasa. Nu cauta s-o stie.

— Domnule, spuse el cu acea voce ragusita si scurta, care era acum vocea lui obisnuita cand o emotie strasnica nu i-o indulcea, domnule, voi lua cu mine pe acest batran. Vei impiedica dumneata aceasta?

— Niciuna, raspunse magistratul dupa o usoara sovaire. Dar, fara indoiala, ai dreptul sa faci ceea ce vrei sa faci? Si poti sa-mi dai aceasta dovada?

— Domnule, nu pot sa-ti dau nici o dovada, zise Roland cu o stapanita manie. Dar iti afirm ca am dreptul sa-l iau cu mine si aceasta afirmatie iti va fi de ajuns

— Totusi

— Tacere, mugi Roland apucand pumnul magistratului. Ai lasat timp de sase ani sa fie torturat mosneagul acesta, ai ingaduit ca el sa devina bataia de joc a copiilor din acest sat si poate prilejul de petrecere al oamenilor in toata firea. Fii fericit, domnule, ca ma multumesc sa-l iau cu mine, fara sa-ti cer socoteala de cele cate a suferit la voi! Fii fericit ca blestemul n-o sa cada decat in parte pe capul dumitale!

— Fa ce vrei! exclama judecatorul, la urma urmei nu cunoastem cine-i omul acesta!

— Bine! zise Roland cu o ultima mormaiala.

Apoi facand o sfortare pentru a se potoli, zise:

— Acum, spune-mi cum a trait timp de sase ani oaspetele, pe care o nenorocire l-a lasat la poarta satului vostru si-l incredinta omeniei voastre.

— Din mila publica, domnule, raspunse judecatorul cu acel ton de ingamfare si de politete salbatica, cu care toti magistratii creatiunii si-au rostit mereu prapastiile lor.

Este vadit ca acela care credea ca rostise frumusetea definitiva, in fata careia te apleci pana jos, se mandrea.

— Ce numesti dumneata mila publica? intreba Roland stergandu-si sudoarea ce-i scalda fata.

— Ei drace! Parca nu stii Se ducea de la unul la altul capatand de aici o coaja de paine dincolo invoirea sa doarma intr-un pod de fan In sfarsit, pomana! Caci noi suntem milostivi pe aici Sunt tare sigur ca arareori i s-a intamplat sa-i fie foame

Un racnet ridica pieptul lui Roland, se duse spre tatal sau si-i apuca mainile.

— Vrei sa vii cu mine? intreba el cu atata blandete, incat pentru intaia oara, judecatorului ii trecu prin minte ca acest necunoscut trebuie sa fi suferit mult.

Ochii batranului Candiano se atintira in gol, spre aceasta voce.

— Sa ma duc de aici?

— Da!

— Sa nu mai aud tipetele si rasetele?

— Da!

— Sa plecam! Sa plecam de indata

Roland isi petrecu bratul pe sub cel al batranului.

— Sprijina-te, spuse el, nu-ti fie teama ca ai sa ma obosesti. Sunt voinic

Iesi din casa incetisor, cu pasi marunti.

In fata casei vreo douazeci de tarani si de cumetre atatate de povestirile strengarilor, faceau jumatate cerc.

Roland se ivi sprijinindu-l pe orb Nebunul. El nu-i vazu, cu totul atent pentru a-l calauzi pe tatal sau. Se indeparta in tacere si ghicind ca un cerc foarte mare trecea prin fata lor, ramasera locului mirati si infiorati.

Cand Roland sosi la locul unde-l lasase pe Scalabrino, se innoptase. Se iscase un vant aspru dinspre munti si care matura valea Piavei, care mugea la o jumatate de sfert de leghe. Roland desfacu mantaua si acoperi umerii tatalui sau. Apoi, nu fara truda, il urca pe calul lui si-l aseza bine in sa. Apoi lua calul de haturi si zise:

— La drum!

— Maria voastra, zise Scalabrino, luati calul meu, eu voi merge pe jos.

Roland scutura din cap cu o astfel de infatisare, incat Scalabrino mirat, nu mai starui. Atunci mergand pe jos, cu mana pe capastrul calului, aplecat inainte, se adanci in noapte si in bataia vantului.

La Trevise, Roland spuse cateva vorbe lui Scalabrino, care se indeparta cu graba spre Mestre si Venetia. El se opri la un han modest ca infatisare, cumpara haine noi spre a inlocui zdrentele ce le purta tatal sau, porunci o masa hranitoare si-l servi el insusi. Dupa masa batranul Candiano adormi cu acel aer fericit si increzator al copiilor, ce adorm sub ocrotirea mamei care vegheaza. Roland il lasa sa doarma pana dupa-amiaza; apoi cu cativa bani de argint cumpara o trasurica, la care isi inhama calul. In fundul carucioarei aseza saua. Pe banca il aseza pe tatal sau, se aseza si el langa dansul si apuca drumul spre Mestre. Sosi aici foarte tarziu in toiul noptii si se opri la un biet han asezat in fata Soarelui de argint.

Se scursera trei zile.

In timpul acestor trei zile Roland nu-l parasi o clipa pe batranul Candiano. Avu indelungate convorbiri cu dansul, convorbiri ciudate, in care nu vorbea decat el iar orbul-nebun nu raspundea decat uneori, prin cateva cuvinte zapacite.

In seara zilei a treia, sosira la han un barbat si o femeie. Erau Scalabrino si Juana.

Atunci Roland iesi si rataci prin oras. Intr-o mahala, aproape la margine, gasi o casuta de inchiriat. Facu repede targul si plati pe sase luni inainte. Apoi se duse de-l lua si pe tatal sau si pe Juana, si-i aduse acolo. Scalabrino ramasese la han.

— Juana, zise Roland, recunosti pe omul acesta?

Juana scutura din cap ca nu.

— Este tatal meu, spuse cu simplitate Roland.

Juana isi impreuna mainile.

— Inaltimea sa Candiano, dogele Venetiei! sopti ea.

— Nu, Juana! Candiano orbul! Candiano nebunul!

Candiano surghiunitul! Candiano, tatal lui Roland banditul fugit din puturile ocnei din Venetia si care a visat ca intr-o zi ca asta sa trasneasca omenirea, dupa cum focul cerului a traznit 'Puntea suspinelor'!

Juana asculta gafaind.

Roland facu un gest furios spre a-si alunga gandurile nenorocite.

— Juana, reincepu el domol, ti-l incredintez pe tatal meu. Ma intelegi? Omul acesta care a suferit un chin dracesc, omul acesta caruia i-au crapat ochii in fata mea, care a trait cersind sase ani de zile, a carui deznadejde i-a ucis judecata, omul acesta este tatal meu si ti-l incredintez tie tie Juana, pentru ca tu esti singura faptura in lumea asta, careia as vrea sa-i incredintez aceasta comoara ce poarta in ea toata dragostea si ura mea intreaga. Ma pricepi tu, Juana?

— Va inteleg, Maria voastra, zise Juana infiorata.

— Deci ti-l incredintez. E ca si cum ti-as incredinta inima mea, sufletul meu, tot ce mai ramane din mine Imi fagaduiesti ca vei veghea asupra-i in orice clipa din zi si din noapte, sa faci asa ca sa nu sufere si ca noi lacrimi sa nu vina sa brazdeze aceasta fata a carei fiece zbarcitura ascunde o durere? Spune Juana, ma pot indeparta linistit? Mi-o fagaduiesti tu?

Juana ingenunchie si zise:

— Pe amintirea sfintita a aceleia ce ma numea fiica ei, voi veghea asupra lui in orice clipa din zi si din noapte si eu vie fiind, n-o sa i se intample sa mai planga, afara doar de bucurie!

Roland o ridica pe tanara femeie, o stranse la piept, depuse o frateasca sarutare pe fruntea ei si sopti:

— Tu esti sora mea iubita si venerata La randu-mi ti-o jur, Juana, ostenelile tale se vor sfarsi si iau asupra-mi fericirea ta

Aceasta ultima noapte Roland o petrecu langa tatal sau. Si de asta data ii vorbi domol, incetisor, din varful buzelor. Si cuvintele ce le sopti astfel erau poate vorbe solemne si grozave; caci pe chipul lui incremenit, in care nu vibra nicio fibra, singuri numai ochii traiau vii, involburati de un foc posomorat

In zorii zilei, el iesi din camera tatalui sau, isi lua ramas bun de la Juana, se inapoie la han, se arunca pe un pat si dormi trei ore un somn greu. Incaleca apoi impreuna cu Scalabrino si lua iar calea Trevisei.

Ca si la intaia sa trecere strabatu Trevise si merse in directia Piavei. Numai in clipa cand se vazu satul Nervesa, apuca la stanga pe un drum piezis, se afunda intr-o padure de molizi si incepu sa urce coastele muntelui.

Ca si la intaia-i trecere, Scalabrino dadu in nenumarate randuri semne de neliniste, ce-l inveseleau pe Roland.

— Recunosti drumul asta? intreba Roland in clipa cand ieseau din padure.

Si Scalabrino, ca si intaia oara, raspunse inabusit:

— Da, Maria voastra, am mai fost pe aici.

— Unde duce?

— La trecatorile Piavei, Inaltimea ta!








Capitolul XXI Trecatorile Piavei



Roland descaleca si-l imbie si pe Scalabrino sa faca tot asa. Cei doi cai fura legati de un trunchi de molid. Atunci Roland se aseza pe marginea unul damb. Scalabrino privea de jur imprejurul lui, ciulea urechea, in sfarsit nu se mai putu stapani si striga:

— Uite, ce-i stapane, daca vreti sa ma credeti, sa facem calea intoarsa.

— Si de ce ma rog? Am pofta sa vad trecatorile Piavei.

— Trecatorile Piavei! exclama Scalabrino tresarind

— Apoi da, am auzit vorbindu-se de ele. Si chiar zilele trecute domnul de la care am cumparat acesti doi cai, imi spunea ca vrea sa le viziteze. Se zice ca privelistea este de o frumusete de toata maretia.

— Nu stiu daca trecatorile sunt frumoase; mai degraba mi s-ar parea salbatice, mie unuia; dar e mereu o dovada ca sunt periculoase.

— Ei as! Ce as primejdui? Sa fac un pas gresit si sa cad in vreo prapastie? Dar caii nostri par sa aiba picior de cai de munte.

— Nu-i asta, Maria voastra.

— Atunci ce-i? Sa cad poate in vreo pestera, in vreo grota?

Scalabrino isi deschise ochii inspaimantati.

— Nu, nu stiu, dar banuiesc.

— Ei, bine, da! Inaltimea ta, exclama Scalabrino, pesterile sunt de temut. Credeti-ma, sa nu mergem mai departe.

— Dar s-ar crede cu adevarat ca iti este frica

— Da, stapane dar nu pentru mine ci pentru dumneavoastra!

— Povesteste-mi deci, de ce sa ma tem Imi pare ca, cunosti foarte bine tinutul si ma incredintez grijii tale de a ma invata si pe mine sa-l cunosc

— Stapane, lucru de care trebuie sa va fie teama, sunt fostii mei prieteni, zise Scalabrino incetisor.

— Ah! Ah!Explica-te, ia sa vedem!

Scalabrino privi in jurul lui, scotoci cu privirea desisurile si stancile inconjuratoare.

— Ascult, zise Roland. Vorbeste fara teama.

— O! Doamne, nu de vorbit mi-e teama In sfarsit, iata Nu va e necunoscut lucru, a ceea ce am fost odinioara, unde am trait pentru intaia oara.

— Da, erai un bandit Pentru ce-ti pleci capul? Meseria ce-o faceai era tot asa de onorabila ca si aceea a dogelui, a episcopului sau a marelui-inchizitor. Crede-ma, Scalabrino, nu pe la trecatorile Piavei se gasesc cei mai de temut banditi.

Roland rostise aceste cuvinte cu un accent, care-i facuse pe Scalabrino sa se infioare. Acesta tacu o clipa, apoi reincepu:

— Nu pricep bine ceea ce-mi spuneti, stapane; dar toate vorbele voastre ma mira, ma zguduie si ma inalta in proprii mei ochi. Mi se pare ca inainte de a va cunoaste, eram un fel de fiara salbatica.

— Pentru ca te-ai luptat pentru viata in felul tau? Ei as! mangaie-te. Tu n-ai furat decat bani, tu unul. Sunt altii care fura comori mult mai pretioase. Cunosc unul caruia i s-a furat logodnica. Poti sa crezi ca ar fi fost fericit, daca i s-ar fi furat numai ducatii. Cunosc oameni care asasineaza mai sigur cu un pumnal, decat cu o durda. Ei umbla cu capul sus si lumea ii respecta. Iti spun deci: tu n-ai de ce rosi de trecutul tau. Biet salbatic aruncat intr-o lume putrezita, te-ai luptat cu armele tale arme grosolane, drept este. Ai ucis? Vorbeste cu sinceritate.

— Ei! ia acolo cativa zbiri ce ma urmareau si prea ma incoltisera de aproape.

— Eroii nu fac altceva in razboi. Nu tu esti oare acela care ai trimis inapoi cele douasprezece fecioare fara a le fi siluit?

— Da, Inaltimea ta. As fi socotit drept o ticalosie sa ma folosesc de slabiciunea acestor femei. Ele nu avura nimic de suferit, nici cu gestul nici cu vreo vorba insultatoare.

— Bembo! sopti Roland. O, Foscari. O, Altieri! De ce nu sunteti aici, ca sa luati lectii de omenie de la acest bandit O, episcop! O, capitane-general! O, doge!

Scalabrino devenise ganditor. Roland il privi cateva clipe cu o mila ce-i indulcea amaraciunea ochilor.

— Continua-ti povestirea, spuse el incetisor.

— Va spuneam, stapane, relua fostul bandit tresarind, ca eram seful unei cete, care opera in acest intins triunghi, a carui baza merge de la Trevise la Padova si al carui crestet este la Venetia. Ades intram in Venetia, fie pe uscat fie pe apa. Pentru ca sa mergem acolo, strabateam cu luntrele stramtoarea Lido si ne duceam sa debarcam chiar la gurile Piavei Atunci ne duceam prada pe cursul fluviului, pana la satul Nervesa si de acolo, in stramtorile acestui munte, unde ne asezaram cartierul nostru general.

— Ah! asa e, dar erai un adevarat sef de ostire, tu aveai o flota, aveai pedestrime si calarime

— Precum spuneti, Inaltime, era o adevarata ostire care cuprindea aproape o mie de oameni bine inarmati, indrazneti, capabili de orice incercari

Ochiul lui Roland licari o clipa, dar aceasta flacara se stinse numaidecat.

— Eu, reincepu Scalabrino, nu eram decat sef de ceata, adica aveam sub comanda mea vreo cincizeci de insi.

— Era deci un general-sef pentru a calauzi toate cetele la fel cu a ta? spuse Roland, care se ridica pe jumatate.

— Nu, stapane; dar ne dadeam unul altuia ajutor si paza. Imparteam prazile, iar marinarii care transportau, fie la ducere fie la inapoiere, isi aveau partea lor. Pe scurt spus, traiam intr-o buna intelegere.

— Si spui ca ceata ta se ascundea prin trecatorile Piavei?

— Nu se ascundea aici, stapane. Aveam barlogul nostru de intalnire, iata totul. Afara de asta fiecare traia in orasul lui. La Venetia eram vreo cincisprezece.

— Ei bine, dar in toate astea nu pot vedea ceea ce ma poate face sa ma tem, eu unul, vizitand trecatorile

— Inaltimea voastra, lucrul acesta ma face sa va vorbesc despre mine intr-un chip ceva mai personal. Dar ma tem sa nu va plictisesc

— Dimpotriva, ma interesezi nespus de mult Da-i mereu inainte

— Va voi spune deci, ca in ceata mea era un ins caruia noi ii spuneam Sandrigo, pentru ca era nascut in satul cu acelasi nume. Era viteaz, indraznet si aproape tot atat de voinic ca si mine. Traiam in buni termeni, desi mi se parea cateodata ca ghicesc in el un fel de nerabdare ca nu este sef. Ori, intr-o zi mi se intampla ceva neobisnuit. Aceste intamplari dateaza de vreo treisprezece ani, cam cu sapte ani inaintea arestarii mele Asadar intr-o dimineata uite, eram chiar aici in acest loc, unde sunteti acum dumneavoastra, si asteptam inapoierea de la o incalcare ce i-o incredintasem acestui Sandrigo, cand il vazui inapoindu-se fara veste cu toti oamenii sai. In mijlocul lor mergea o femeie de o nespusa frumusete si de o stralucitoare tinerete. Marturisesc ca am fost orbit, eu care niciodata nu avusesem habar de frumusetea femeilor. Nu mi se parea nicidecum infricosata si primea patania razand. Duseram intr-una din pesterile noastre femeia pururi zambitoare si pe cei doi servitori ai ei, mai mult morti decat vii. Ajunsa acolo ea ceru sa vorbeasca sefului.

— Eu sunt acela, doamna, ii spusei eu. Nu va temeti de nimic. N-o sa vi se faca nimic rau.

— Nu imi este frica, spuse ea privindu-ma.

Si privirea ei ciudat de indrazneata, ma cutremura. Ea continua:

— Va voi da tot ce am de pret asupra-mi, cu conditia sa ma lasati sa-mi continui drumul chiar de astazi, caci sunt grabita sa ajung la Roma.

— Numaidecat, daca doriti! exclamai eu.

— Nu; sunt obosita si doresc sa ma odihnesc o ora. Femeia asta imi pricinuia o nespusa tulburare. Si as fi dorit sa o las sa se duca, fara sa-i iau nimic. Dar tovarasii mei aruncau priviri lacome spre bijuteriile ei si intelesei ca as pierde-o, voind a-i scapa cateva bogatii la care ea de altminteri parea ca tine foarte putin. Caci razand si cu de la sine pornire ea isi descheie bratarile, salbele si le arunca la picioarele mele zicand:

— Ia-le!

Ma scuturai si-i spusei lui Sandrigo:

— Ale tale sunt prietene! Eu, eu nu m-as atinge de aceste giuvaeruri.

Dar Sandrigo isi scutura si el capul. Cu un semn el arata giuvaerurile oamenilor nostri, care se aruncara asupra lor spre a le imparti. Atunci Sandrigo facu un pas, cu mana pe manerul pumnalului si zise:

— Eu nu vreau giuvaeruri, dar doresc femeia.

— Sandrigo, ii spusei eu, asta nu o sa fie. Cunosti doar legile noastre.

— Pentru astazi, racni cu furie Sandrigo, nu cunosc decat legea patimei mele.

Un val de sange mi se urca in obraji si scosei pumnalul.

Tovarasii nostri ne inconjurara murmurand si spuneau si ei ca trebuia doborata legea ce-o impusesem de a se respecta femeile. Atunci necunoscuta se arunca printre noi si exclama cu o voce batjocoritoare:

— Vad bine ca trebuie sa fiu astazi a unuia dintre voi! Ei bine, primesc! Si acela dintre voi caruia ii voi apartine, va fi mandru ca a fost stapanul meu timp de o ora, cand va sti cine sunt Numai ca pun o conditie bunei mele vointe

— O primim de mai inainte! exclamara tovarasii nostri inflacarati de atata frumusete, farmec si indrazneala.

— Ei bine! pretind sa-mi aleg eu insami ibovnicul. Primiti?

— Da, da!

— Si voi fi libera dupa aceea?

— Da, da!

Sandrigo facu semn ca primea si el. Spera ca alegerea frumoasei necunoscute va cadea asupra lui. Si eu eram convins tot asa. Facui un pas inapoi, varandu-mi pumnalul in teaca Nu va plictisesc, stapane? se intrerupse fara veste Scalabrino.

— Ti-am spus ca ma intereseaza nespus de mult. Mi se pare ca citesc o poveste frumoasa de-a lui Ariosto. Haide deci, zise Roland.

Scalabrino fu sau nu miscat ca fusese asemanat cu Aristo? Continua dar:

— Deci necunoscuta facu cu ochii ocolul barbatilor ce o inconjurau. Vedeam pe tovarasii mei ingalbenindu-se unii dupa altii. Acesti ochi frumosi se oprira o clipa asupra lui Sandrigo si simtii ca la randu-mi ingalbeneam. Dar ea trecu! Veni in sfarsit la mine, ma lua de mana si zise:

— Uite pe cel pe care il vreau Ah! stapane, continua Scalabrino, clipa asta contine una din cele mai puternice emotii din viata mea. Sandrigo dadu un tipat salbatic si fugi afara. Iar eu gafaind, innebunit de aceasta fericire neasteptata ce-mi cadea din cer, insfacai in brate mareata faptura si o dusei fugind in fundul unei pesteri. Ea isi pusese frumoasele-i brate in jurul gatului meu, capul i se apleca pe umarul meu. Ma infiorai. Eram beat de placere. Ora ce urma, stapane, am sa mi-o amintesc veacuri intregi, daca as trai secole. Toate dezmierdarile cele mai dibace ce o femeie in delir le poate revarsa asupra unui barbat nebun de dragoste, mi le arata femeia asta Dupa ce se imbraca, o intrebai de nume, eram gata sa-i propun sa o urmez pana la capatul lumii, sa devin robul ei cand ea izbucni in hohote de ras, strigand:

— Niciodata nu m-am inveselit atat!

In aceasta clipa a povestirii sale Scalabrino se opri. Aceasta fire necioplita plati si ea un tribut visarii de iubire.

El ofta, bombani o injuratura, apoi reincepu:

— Raspunsul acesta, Maria voastra, ma ingheta. Femeia asta jucase comedia impatimirii si apoi isi batea joc de mine. Dar la urma-urmei nu aveam nimic de reclamat. Ea pleca

— Nu i-ai stiut niciodata numele? intreba Roland.

— Niciodata.

— N-ai mai vazut-o niciodata?

— Intr-o seara, timp de o clipa, la Venetia, mi s-a parut ca o recunosc Dar nu!Nu putea fi dansa

— Zici ca la Venetia?

— Da, inaltime, va repet, m-am inselat cel putin asa cred. Si acum ca au trecut sase ani

— Sase ani! Femeia aceea pe care ai recunoscut-o era deci

— Curtezana ce ma platise ca sa va rapesc! Dar nu-i nici o siguranta, stapane, in acea nalucire ce o avusei. De altminteri mai bine de o suta de ori mi s-a parut ca recunosc necunoscuta Si de asta data, ca si in celelalte dati, m-am inselat

— Bine, zise Roland ganditor. Urmeaza mai departe.

— Asta-i tot, Maria voastra. Voiam sa va spun ca acest Sandrigo din ziua aceea, imi consacra o ura inabusita. Ii era frica de mine si eu aveam o mare inraurire asupra oamenilor. Dar dupa arestarea mea, Sandrigo a devenit fara indoiala seful bandei si comanda in munti, dupa cum am comandat eu odinioara Or, daca noi ii cadem in maini, daca vede ca va sunt devotat va face sa cada asupra dumneavoastra vechea ura inca nepotolita. Ceea ce n-a cutezat Sandrigo sa incerce atunci, va indeplini acum

— Si acest Sandrigo, ia spune-mi, era la Venetia in seara razmeritei?

— Da, inaltime. Si acum cand ma gandesc o!

— Ce ai?

— Am ca o! mizerabilul! Vezi, stapane, ca in clipa cand am fost arestat, mi s-a parut ca-l vad pe Sandrigo printre zbiri!

— Ah! ah! asta-i era mica lui razbunare!

— Da, da, imi amintesc! Il strigai si eram mirat ca-l vad disparand. Banuii dintru-ntai ca fusese arestat ca si mine Ah! nemernicul!

— Si care fuse rolul lui in comedia pusa la cale de prietenul meu excelentul meu prieten Bembo?

— Amintirile imi vin cu gramada. Este ciudat ca lucrurile astea au dormit in memoria mea in timpul cat eram in temnita.

— Temnita este noaptea inteligentei, spuse Roland inabusit.

— Da, da! Si-mi dau bine seama acum.

— Atunci Sandrigo?

— Despre ce-mi vorbeati, stapane? Ah! despre Bembo despre episcop! Ei bine, in seara cand Bembo veni sa ma gaseasca, Sandrigo fuse acela care-l conduse la mine Ah! incep a vedea lamurit in toata aceasta poveste posomorata! Ghicesc ceea ce nu vad! Mi se pare ca-l vad pe ticalosul de Sandrigo complotand cu Bembo.

Ei schimbau vietile noastre a amandurora, Maria voastra! Sandrigo va vindea lui Bembo si in schimb Bembo ma vindea lui Sandrigo! Ah, stapane, ce groaznic cercetator sunteti si cat de bine stiti a ridica dintr-un cuvant nalucile trecutului!

— Ei bine, Scalabrino, spuse atunci Roland, ma povatuiesti tu inca sa dau inapoi?

— Nu, Maria voastra, raspunse Scalabrino cu un accent furios. Sa mergem si sa dea Domnul sa-l intalnim pe Sandrigo in stramtorile Piavei!

In acea clipa un tipat indepartat se auzi. Roland si insotitorul lui ciulira urechea. Un al doilea tipat mai inabusit ajunse pana la dansii.

— Asta este dinspre Pestera Neagra, zise Scalabrino.

— Haidem la Pestera Neagra!

— Si caii?

— Ii vom regasi aici, zise Roland. Arata-mi calea.

Scalabrino apuca intr-acolo urmat de Roland. Ei urcara printre stancile suprapuse, pe o poteca ce ducea printre tufe de fistici si copacei salbatici. Un alt tipat, mai apropiat de asta data, rasuna iarasi. Dupa un umblet grabit de cinci minute Scalabrino se opri si facand semn lui Roland sa taca, indeparta incetisor o pereche de copacei si cu un gest arata ciudata scena ce se desfasura in acest pustiu.

Dintr-o ochire Roland imbratisa aceasta scena. La stanga lui, la poalele dealului, intrezari intunecoasa deschizatura a unei pesteri, care ― fara indoiala ― trebuia sa fie Pestera Neagra. In dreapta sa stancile se sfarseau brusc pe o linie, dincolo de care se ghicea o mare gaura cascata, ceva ca o prapastie, in fundul careia se auzea mugind fluviul. Intre pestera si prapastie era un fel de platforma, care nu avea mai mult de vreo treizeci de stanjeni largime. Roland stapanea acest spatiu ingust, care mergea stramtandu-se dincolo de deschizatura pesterei si devenea apoi continuitatea potecii pe care se afla. La intrarea pesterei era legat un om de trunchiul unui brad salbatic, crescut intr-o crapatura a stancii. In fata lui un alt om sta si parea ca, continua un interogatoriu de mai inainte inceput. In spatele acestui ins care intreba erau o duzina de vlajgani voinici, inarmati pana in dinti. Zarind insul legat, Roland tresarise.

Iar Scalabrino zarind pe acela ce intreba, isi stransese pumnii sai ingrozitori. Cel dintai recunoscuse pe flecarul din Mestre, care-i vanduse cei doi cai. Cel de al doilea recunoscuse pe vrajmasul sau Sandrigo. Sandrigo zicea:

— Haide, cucoane Aretin, viata unui om ca dumneata face trei mii de taleri, ce dracu! E o nimica toata doar!

Prizonierul palid, cu picioarele tremurand, scoase un geamat, care ii calauzise pe Roland si pe Scalabrino.

— Domnule bandit, zise el clantanindu-i dintii, de unde vrei sa iau eu acesti trei mii de taleri? Sunt pierdut! Sunt un om mort!

— Domnule poet, reincepu banditul ranjind, in pestera este o masa, pe aceasta masa e cerneala, hartie, condeie. Vei scrie ― in proza sau in versuri ― dupa alegerea dumitale.

Un hohot de ras general primi acest spirit.

— Tacere! exclama Sandrigo. Vei scrie dar, cucoane Aretin, ai doar prieteni la Venetia. Ei te iubesc prea mult, pentru ca sa te lase in incurcatura; si apoi, gandeste-te la pierderea ce ar avea-o Italia, daca in lipsa celor trei mii de taleri, ai trece in imparatia celor adormiti intru Domnul!

Prizonierul dadu un strigat de spaima.

— Deci, continua Sandrigo, vei scrie.

Unul dintre calaretii, aici de fata, va duce scrisoarea. Ii trebuie doua zile pentru a ajunge la Venetia, tot atat pentru a se inapoia. Inseamna patru zile. Sa fim cu adevarat print bun si sa mai punem patru, pentru a da timp prietenilor dumitale sa adune suma. Fac opt zile. Este acum ora noua seara si suntem intr-o zi de joi ― daca joia viitoare la ora noua seara, cele trei mii de taleri nu sunt aici, voi avea parerea de rau si insemnata onoare de a te injunghia chiar eu.

— Sunt mort! repeta prizonierul cu o voce stinsa.

In aceeasi clipa maracinii ce formau o stavila naturala in jurul platformei, se indepartara cu furie si Roland se ivi.

Dintr-o saritura el se afla in fata lui Sandrigo. In acelasi timp Scalabrino se arunca inaintea banditilor si striga:

— Se petrece ceva deci pe aici fara mine! Se pare ca nu ma mai astepta nimeni!

— Scalabrino! Scalabrino! urlara banditii incremeniti.

Sandrigo, la vederea lui Roland sarise si era in picioare, cu pumnalul in mana. La numele lui Scalabrino strigat cu voiosie de tovarasii sai, el se intoarse si cu un hohot de ras salbatic, voi sa se arunce asupra uriasului. Nu avu timp pentru asta. Se opri cu un urlet de durere. Roland se aruncase asupra-i si-i zdrobea amandoi pumnii in mainile lui de fier. Sandrigo lasa sa-i cada pumnalul, se rasuci o clipa si cazu in genunchi. Banditii, care la inceput hohotira cu un ras de bucurie recunoscandu-l pe Scalabrino, facura o miscare spre a inconjura pe Roland

— Lasati-l in pace! mugi Scalabrino. Primul dintre voi care se misca, se rostogoleste in fundul Piavei!

Cu o strasnic de furioasa miscare Scalabrino isi sumese manecile, isi arata uriasele-i brate, aidoma unor parghii de fier in capatul carora se aflau ciocanele greoaie ale celor doi pumni ai sai. Banditii se dadura inapoi imblanziti. Poate ca nici nu aveau decat o slaba prietenie pentru Sandrigo. In sfarsit, poate ca vederea sefului lor care se zvarcolea la picioarele lui Roland, urland de durere, le insufla o neasteptata admiratie pentru acest necunoscut, care dintr-o data imblanzea pe temutul Sandrigo. Toata aceasta scena nu durase de altminteri decat cateva clipe. Petru Aretin, pururea legat, banditii tinuti la respect de Scalabrino priveau cu groaza pe acest nou venit, necunoscut asa de puternic, la picioarele caruia se zvarcolea Sandrigo. Spectacolul puterii desfasurate fara brutalitate aparenta impuse mirare tuturor oamenilor. Roland luandu-se la lupta cu Sandrigo si desfasurand o sfortare vizibila, cu miscari violente, ar fi fost atacat de banditi, cu toata groaza ce le-o insufla prezenta fostului lor sef. Roland zdrobind insa pe ingrozitorul talhar si stapanindu-l zambind, fara sfortare, cu un gest de eleganta, Roland paru acestor firi navalnice o faptura exceptionala.

Si cand in cele din urma apuca pe Sandrigo de gat, cand il tari pana la marginea prapastiei, cand il tinu spanzurat deasupra abisului, un murmur de admiratie incremenita arata ca banditii erau imblanziti. Scalabrino ii cunostea bine; caci el inceta din acel moment sa se mai ocupe de dansii. Sandrigo atarnat deasupra prapastiei striga: 'Iertare!' Roland il ridica, il puse jos si-i spuse:

— Dezleaga prizonierul!

Sandrigo arunca in juru-i o privire sangeroasa. O clipa el incerca sa-l infrunte pe Roland si-l atinti privindu-l drept in ochi Apoi mai imblanzit, invins, facu un gest de furie si dezlega prizonierul, care se napusti spre mantuitorul sau cu mainile intinse. Roland il opri cu un semn.

— Domnule, zise el, avem de vorbit. Binevoiti a intra in aceasta pestera, va rog sa ma asteptati acolo cateva minute.

— Cateva ore, atat cat veti vrea, o! om marinimos, ocrotitor al muzelor, izbavitor al lui Apolo Nu mai suntem la trecatorile Piavei ci chiar la Parnas si tot asa albinele zboara din floare in floare

Ilustrul Aretin, fara indoiala, ca ar fi urmat multa vreme sa dea curs liber entuziasmului sau, daca Scalabrino nu l-ar fi luat de un brat si nu l-ar fi impins in pestera, fara a arata cea mai mica curtenie poetului. Atunci Roland se intoarse spre banditii ce-l inconjurau si spuse cu o voce puternica:

— Ati vazut ceea ce pot face. Care sunt aceia dintre voi care ma vor de sef?

— Toti! Toti!

— Care sunt aceia dintre voi, care sunt satui de viata stramtorata si mizerabila ce-o duceti? Care sunt aceia care impreuna cu mine, vor a indeplini lucruri mari?

— Toti! Toti!

— Bine. Va dau intalnire aici la miezul noptii. Risipiti-va. Aduceti pe acei dintre tovarasii vostri care lipsesc. Spuneti-le ca a venit un om, care vrea sa-i duca la cucerirea marilor bogatii si sa faca un mare boier din fiecare saracacios, cum suntem astazi. Duceti-va si fiti aici la miezul noptii.

Roland vorbise cum trebuia sa vorbeasca imblanzitorii, cand intra pentru intaia oara in cusca noilor salbaticiuni. Banditii entuziasmati chiuira un 'sa traiasca!' care trebuie sa fi ingrozit pe locuitorii satului adormit la poalele muntelui, apoi ― doritori sa-si arate disciplina lor ― fara sa mai arunce o privire lui Sandrigo cel invins, in fata caruia cu o ora mai inainte ar fi tremurat, se risipira in munti.

Sandrigo voise sa se indeparteze de asemeni. Dar la un semn al lui Roland, Scalabrino ii puse mana pe umar si-i zise:

— Ramai, stapanul vrea sa-ti vorbeasca.

La acest cuvant de 'stapan' Sandrigo inalta capul; apoi desprinzandu-se brusc, dadu un hohot de ras salbatic si se napusti spre prapastia in care disparu. Dintr-o data incremenit, Scalabrino se apleca si-si vazu dusmanul, care cu o indrazneala si o agerime nespusa, cobora in prapastie, agatandu-se de iesiturile ei si de tufele de copacei.

— O! sa am o durda buna in maini! sopti Scalabrino.

Un ultim hohot de ras se inalta pana la dansul si umbra nelamurita a lui Sandrigo se sterse.

— Iata ceva care nu-mi spune nimic bun, zise Scalabrino sculandu-se.

Roland parea ca nu vazuse ceea ce se intamplase. Cu capul plecat, cu bratele incrucisate, se gandea. Hotararea ce-o luase, era din acelea care lasa gandirea coplesita sub propria ei sfortare. Carol Quitul renuntand la imperiu, trebuie sa fi avut o asemenea visare ca aceea a lui Roland aruncandu-se in afara societatii.

In curand el se reculese si patrunse in pestera unde Scalabrino aprinsese o torta. Dupa cum spusese Sandrigo, era in aceasta pestera o masa si pe masa o hartie, cerneala si pene de scris. Prizonierul zarindu-l pe Roland la lumina facliei, dadu un chiot de uimire:

— Dar nu ma insel! Sunteti chiar dumneavoastra, domnule strain, pe care v-am vazut acum cateva zile la Mestre si caruia ii vandui doi dintre cei mai buni cai ai mei?

Roland facu un semn afirmativ cu capul.

— Ah! reincepu Aretinul, nenorocita idee avusei sa vizitez stramtorile Piavei! Bagajul meu este pradat, secretarii mei au fugit si eu insumi mai, mai sa pier Din fericire ati mijlocit dumneavoastra asemeni paladinilor, de asta data

— Altfel, zise Roland, va ganditi ca o sa va dau drumul?

— Oare sa nu va stea in gand acest lucru? zise Petru Aretin ingalbenind.

— Asta atarna de dumneavoastra.

— Ce trebuie sa fac? Vorbiti Recunostinta Aretinului nu-i o vorba zadarnica

— Observati mai intai ca va tin in puterea mea, ca pot sa va dau iarasi acestor nenorociti din mainile carora v-am smuls. Observati ca procedand asa cum am facut, le rapesc o avere

Chipul prizonierului se descompunea, pe masura ce Roland vorbea. Dar in acelasi timp o flacara posomorata lumina o clipa ochii sai, spre a se stinge aproape numaidecat.

— Ce voiti de la mine? zise el. Pe buricul tuturor fecioarelor din Arezzo, ma infricosati cu marinimia dumneavoastra, mai mult decat banditul de adineauri cu amenintarile cu moartea!

— Vreau, zise Roland apasand asupra cuvintelor sale, sa va propun un tratat de alianta.

Prizonierul isi ridica cu grabire capul. Roland continua:

— Cred ca ghicesc in dumneavoastra ceva si mai grozav decat lasa sa se presupuna intaia dumneavoastra infatisare. M-am inselat oare?! Pe aceasta frunte joasa si indaratnica, pe aceste sprancene mobile, pe aceasta falca de carnivor, pe acest cap de lup, in sfarsit, citesc grozavele pofte de placere ce se dezlantuiesc in dumneavoastra. Maestre Aretin, daca sunteti numai un poet, sau un manuitor de versuri ― alegerea va apartine ― daca sunteti omul care spuneti, plecati, sunteti liber. Dar daca sunteti acela ce cred eu ca-l ghicesc, daca sunteti lupul ce se arunca asupra lumii, vom vorbi. Acum, Petru Aretin, raspundeti: Plecati? Ramaneti?

Petru Aretin raspunse:

— Raman!

Si in acelasi timp, chipul lui pierdea acea expresie de ironie amestecata cu groaza, ce-o avea in clipa de mai inainte. Mutrele lui de flecar pretios si ridicol cazura, cum cade o masca.



Capitolul XXII Petru Aretin



'Ticalosia acestui nume ma oprea. Sovaiam sa schitez literatura obscena, simbolul necuratiei'. Astfel, exclama domnul Petru Chasles la inceputul elocventei, scanteietoarei monografii ce-o consacra Aretinului. Infierat, dispretuit de istorie, care a aruncat asupra acestei figuri un val de fata batrana care face pe cuvioasa, iertat de unii cu o dispretuitoare ingaduinta facuta din dispret, coplesit cu batjocuri de altii, Aretin ramane o ciudata, o pidosnica personalitate. Sa incercam si noi a arunca o oarecare lumina asupra acestui om, care a strabatut o lume de sange si de putregai, ca un meteor stralucitor ce s-a aruncat marsaviei judecatilor dispretului. In Pestera Neagra, la mohoratele licariri ale facliei ce-o aprinsese Scalabrino, silueta lui Petru Aretin se desprindea cu tarie. Era inalt si parea voinic. Purta o barba neagra deasa si foarte ingrijita. Capul i se ivea violent, cu trasaturi aspru accentuate, asa cum l-a sculptat Sansovino pe usa din bronz a sacristiei San-Marc-ului, fapt ce este o pricina de manie gata gasita pentru cucernicii si cugetatorii de bine, care viziteaza celebra biserica.

Infatisarea lui era aceea a unui indraznet aventurier, care odata pentru totdeauna si-a dat seama, ca lumea apartine celor ce stiu sa miste bine din coate.

Roland il examina cu o adanca luare-aminte. Cu un cuvant bine nimerit, caracterizase fizionomia Aretinului. Dintre acesti doi barbati unul avea pe fata lui trasaturile unui lup si celalalt ale unui leu. Si era de la Aretin pana la Candiano distanta animala si spirituala ce desparte lupul de leu.

— Domnule, zise Petru Aretin lasand la o parte acel grai manierat ce si-l lua de obicei, va stimez pentru ca ati inteles ca este in mine altceva decat un fauritor de versuri. La randul meu, va voi spune ca, de la intaia noastra intalnire la Mestre, infatisarea dumneavoastra m-a nelinistit. Aveti in dumneavoastra ceva ingrozitor, pe care nu-l cunosc. Dar imi insuflati o incredere nemarginita. O sa va spun ceea ce sunt si ce as vrea sa fiu Ce sunt? un om fara nume deoarece port numele micului orasel in care m-am nascut; fara avere, deoarece nu am un taler intreg; nu am tata, nu stiu daca nu sunt nascut din impreunarea mamei mele cu un print al bisericii; a murit la spital printre prostituatele sarace ca si dansa; in ce ma priveste am indeplinit diferite meserii, mai ales aceea de servitor; da, am fost fecior de casa, eu unul si simt pe spinare arsura livrelei. Iata cine sunt! Uite acum ce vreau sa fiu. Ma simt ros de pofte foarte mari. O mare, foarte intinsa, inteligenta fierbe sub fruntea mea. Socotesc ca este o suprema nedreptate aceea de a fi dat pe usa afara de la marele ospat al vietii fericite, pentru ca sunt un golan. Socot ca este o lume naroada si diforma aceea in care zevzecii pot carmui popoarele, pentru ca tatii lor purtau un titlu. Eu nu am titlu. Si vreau sa-mi am locul sub soare. Il vreau mare si frumos, singuratic, slab, fara sunet, vreau sa fiu inconjurat de magulitori, vreau sa fiu puternic, vreau sa fiu bogat. Cei mari! Ma voi inalta pana la inaltimea lor Vreau sa fac sa tremure printii si regii, vreau ca imparatii sa trateze cu mine de la egal la egal. Si pentru ca sa duc la bun sfarsit acest plan urias, nu am decat o arma, slaba si de ras in alte maini, puternica si distrugatoare intr-ale mele, iat-o!

Zicand acestea Petru Aretin apuca o pana de pe masa si o tinu in aer, nu cu varful degetelor, ci cu mana plina. O strangea in pumnu-i convulsiv strans.

Ai fi zis ca ridica un pumnal ascutit, pentru a ameninta lumea.

— Cu asta, reincepu el, am zdrobit eu multe mandrii si am facut sa se incovoaie multe puteri. Ucid cu ridicolul, ca altii cu pumnalul: inmoi aceasta pana in calimara si nu cerneala revarsa ea, ci otrava. Injuratura tiparita, barfeala ce cutreiera lumea, iata domnule, ingrozitorii auxiliari, iata puteri carora nimic nu li se poate impotrivi!

Petru Aretin se opri o clipa, sufla cu tarie si reincepu:

— Nu urasc oamenii. Dar simt pentru mine o nesfarsita dragoste. Vreau fericirea acestei fapturi speciale care sunt eu. Vreau mai cu seama fericirea sa materiala, puterea de a zamisli pofte, multumita puterii de a le satisface. Asa, nu am nici prieteni, nici dusmani. Nu admir pe nimeni altul, decat pe mine insumi. Cand ma loveste un om intreb daca nu-l pot face sa-mi serveasca fericirea si daca e asa, devin prietenul sau. Cand un om ma copleseste cu bunatatea lui, ma intreb daca intr-o buna zi nu-mi poate vatama fericirea si daca-i asa devin dusmanul sau. Adica voi maguli pe cel dintai si ma voi apara de cel de al doilea, gata sa rastorn rolurile si situatiile. Iata ce sunt domnule si ceea ce vreau sa fiu. Si dumneavoastra?

Roland nu raspunse numaidecat. El intreba:

— Pentru ce expui astfel sufletul gol in fata unui strain, pe care il poti banui? E o greseala lucrul acesta in planul dumitale.

Aretin zambi.

— Domnule, zise el, sunt nespus de lenes. Dar lenes pana intr-atat, incat visez ca am slujnice ca sa-mi duca la gura fructul ce-l ravnesc ochii mei, fara chiar sa ma ostenesc a-l arata. In inalta filozofie transcendentala, veti marturisi de altminteri cu mine ca lenea, adica lipsa de orice osteneala materiala sau morala, este punctul extrem la care nazuie omenirea; munca este, domnule, o decadere; sa ai dreptul sa nu faci nimic este o glorie. Si iata pentru ce oamenii energici, tari si lesne patrunzatori fac sa lucreze slabii. Dar oricat de lenes as fi, a trebuit sa-mi creez unelte desavarsite pentru ca sa-mi fauresc norocul. Deci a trebuit sa muncesc. Si am facut-o cu inversunare, cu furie, timp de zece ani. Acum cele doua scule ale mele, caci nu am decat doua, sunt gata. Intaia este stiinta verbului, cunostinta vorbelor ce alinta si a cuvintelor care otravesc. A doua este stiinta fetei omenesti, cunostinta sufletului acelora carora le vorbesc; intaia este scrisul si a doua a cititul in aceasta carte ce se numeste fizionomia.

— Si fata mea va arata ca puteti avea incredere in mine?

— Da, domnule. Chipul dumitale poarta o infierare nestearsa a unei absolute sinceritati

— Infierare?

— Da! caci socotesc sinceritatea ca o slabiciune, ca pe un cusur, ca pe o rana. Vedeti pana la ce punct am incredere in dumneavoastra deoarece va cred in stare sa nu ma dispretuiti dupa astfel de cuvinte.

— Maestre Aretin, spuse atunci Roland, ai multe calitati spre a infaptui planul ce ti l-ai schitat. Dar eu, care sunt fizionomist in orele mele libere, o sa-ti dau incredere pentru incredere si o sa-ti spun ca printre atatea calitati ce-ti erau trebuincioase, isi lipseste una care este neaparat folositoare

— Care, domnule? exclama Aretinul cu mirare.

— Curajul.

— Curajul! exclama Petru Aretin ingalbenind.

— Da Esti fricos. Si asta poate contrazice scopurile dumitale. Cand cineva iese in afara omenirii, trebuie sa fie gata a primi moartea, care este lenea de apoi.

— Ah! domnule, sunteti mare si sunteti groaznic. Din prima ochire ati atins fondul sufletului meu si ma vedeti buimacit din cauza asta. Da, sunt las: da, mi-e frica. Caci iubesc pana intr-atat viata si placerile ei, incat numai gandul acesta, de a pleca din lumea asta, imi pricinuieste o nesuferita ameteala. Am facut totul, am incercat totul, pentru ca sa ma vindec de aceasta boala; m-am amestecat in lupte din care ieseam de la intaia impuscatura; am trait in lagarul lui Medicis Nimic n-a izbutit. Mi-e frica, fara de leac frica. Si simt intr-adevar ca asta este piedica serioasa pentru marea cucerire ce-o incerc. Si asta ma face tare nenorocit

Aretin, tremurand, se lasa sa cada pe un scaun si-si acoperi fata cu amandoua mainile. Roland ii atinse umarul cu mana si-i spuse incetisor:

— Credeti ca as fi viteaz, eu unul?

— Da de o vitejie ciudata. Uite, ai curajul unui om care ar socoti moartea ca o binefacere

Roland tresari la randu-i.

— Si ma intreb chiar, continua Aretin, cum de va invoiti a trai si pentru ce nu va lipsiti numaidecat de o viata, care trebuie sa fie ingrozitoare.

Un palid zambet se furisa pe buzele lui Roland.

— Deci, zise el, stii ca sunt viteaz. Ei bine spune-mi, n-ai zamislit niciodata aceasta gandire ca ai putea inlocui pe langa lasitatea dumitale o vitejie ocrotitoare?

— Ce vreti sa ziceti? Vorbiti Nu cutez a intelege

— Iata: o sa te duci la Venetia. Dupa cate intrevad eu despre dumneata si dupa cele ce mi-ai destainuit, n-o sa intarzii a-ti atrage uri ingrozitoare. Atunci, unde va fi aceasta fericire dupa care alergi? Ce o sa se faca pofta dumitale de placeri, cand ai sa tremuri de teama ca fructul de o fragezime neprihanita sa nu contina o otrava; ca femeia ce se strecoara in patul dumitale nu-ti asteapta somnul, pentru ca sa te gatuie; ca servitorul ce te imbraca nu ascunde un pumnal in sanul lui? La ce bun sa incerci a fi fericit, deoarece iti va fi prea frica sa te bucuri de fericirea cu truda cucerita?

— Pentru toti sfintii, domnule, ma infricosati! Imi spuneti lamurit lucruri ce n-am cutezat niciodata sa mi le spun mie insumi!

— Dar daca vegheaza cineva langa dumneata zi si noapte asupra vietii dumitale? Daca-si ia cineva sarcina sa loveasca pe acei ce trebuie sa te loveasca, daca sta de straja in jurul casei dumitale, daca te asigura ca rodul nu contine otrava, ca servitorul este credincios, ca femeia este numai indragostita in sfarsit daca in sfera existentei dumitale s-ar invarti un alt eu al dumitale, un al doilea Aretin, care si-ar lua sarcina sa fie viteaz, puternic si veghetor in locul dumitale!

— Ah! exclama Aretin ai carui ochi scanteiara. Ce vis maret ma faceti a intrezari! Ah! domnule! daca ar fi una ca asta! Ar fi libertatea deplina, neatarnarea cea mai infricosatoare, putinta de a ataca razand, de a imparti defaimarea si lauda si de a robi o intreaga societate, care ar tremura la picioarele mele atunci cand eu n-as mai tremura!

— Ei bine, asta iti ofer!..

Petru Aretin sari in sus.

— Luati seama, sa nu ma lasati a nadajdui prea mult! exclama el strigand.

— Deoarece ai studiat arta de a citi pe fetele oamenilor, spuse cu raceala Roland, citeste pe a mea ca niciodata nu vorbesc zadarnic.

— Da! da! sunteti mare, ma dau cu totul voua

— Deci, incepand din aceasta clipa, inceteaza de a te mai teme, orice s-ar intampla pe lume. Du-te la Venetia. Indeplineste-ti acolo ursita si nu te teme, voi veghea eu asupra-ti. Dusmanii dumitale, vor fi si ai mei si-i osandesc de mai inainte.

— Dar ce-mi cereti in schimb mie? Nimic in lumea asta n-ar putea plati o atare ocrotire. Pot rasplati pe regele Frantei printr-o povestire; pot oferi unui imparat o balada. Si acesti monarhi atotputernici se vor socoti boiereste rasplatiti pentru binele ce mi l-ar face. Dar dumneavoastra, dumneavoastra, domnule! Dumneavoastra, pe care va simt, va ghicesc mai mare decat imparatul si regele, dumneavoastra ce sa va ofer?

Roland se apleca spre Aretin si-i spuse cu vocea inceata:

— Ca sa ma platesti pentru ocrotirea ce ti-o acord, pentru a ma rasplati ca-ti fac viata mai frumoasa inca, cum nici n-o visai, iti cer sa devii prietenul a patru insi dar, pricepe-ma bine, prietenul lor neaparat trebuincios, prietenul inimii, a gandurilor lor, prieten de toate clipele, acela caruia i se datoreaza totul, in fata caruia razi si plangi, cum se rade si se plange in taina singuratatii si a noptii.

— O! murmura Aretin, soarta acestor patru insi ma inspaimanta

— Primesti?

— Primesc! raspunse Aretin, asa cum trebuie sa fi primit, fara indoiala, a raspunde blestematii din povesti, care isi vindeau sufletul dracului, pentru o clipa de fericire!

El se scula si adauga:

— Acum numele acestor patru prieteni?

— Marele inchizitor Dandolo, zise Roland care se ingalbeni rostind acest cuvant.

— Bun! apoi?

— Episcopul Bembo

— Bun! Pe urma?

— Capitanul general Altieri.

— Si al patrulea osandit?

— Dogele Venetiei Foscari.

Si astfel Aretin afla numele celor carora trebuia sa le devina prieten!



Capitolul XXIII Marele inchizitor



Sa ne intoarcem acum la Venetia si sa reluam firul evenimentelor acelei nopti in care se dezlantui marea vijelie, despre care se vorbeste in cronicile vremii, adica acea noapte cand Roland, luand locul lui Scalabrino, astepta in celula osanditilor la moarte sa vina sa-l ia calaul.

In timpul acelei vijelii, trei corabii ale statului se inecara in portul Lido; mai bine de doua sute de barci sau gondole fura sfaramate unele de altele; Puntea Suspinelor fu lovita de trasnet si focul ce se isca, se intinse la palatul ducal. Trasni in diferite alte puncte ale orasului si mai ales peste un frumos palat ce-si scalda temeliile in Canalul Mare.

Canalul Mare era la Venetia ceea ce a fost la Paris bulevardul Gandului, ceea ce este astazi bulevardul Italienilor, adica strada cea mai cautata, calea cea mai vizitata, un fel de salon public.

Palatul acesta despre care am vorbit, fusese de curand reparat. Era de o arhitectura cam aspra si frontonul sau avea un nu stiu ce de mandrie, ca si fruntea nobilului de vita veche care-l locuia.

Acest stravechi palat era al Dandolilor.

Tatal Leonorei, chemat la groaznica si inalta functie de mare inchizitor peste putin timp dupa casatoria fiicei lui cu Altieri, nu neglijase nimic ca sa-i redea vechea lui stralucire, intinsele si maretele sali de primire erau deschise o data pe luna inaltei societati venetiene.

Deci in noaptea faimoasei vijelii patrundem in palatul marelui inchizitor. Numerosi servitori ai lui Dandolo s-au retras in camerele ce le locuiesc ei in catul de sus al palatului. La chei sunt odgonite cele patru gondole luxoase ale marelui inchizitor. Caci bogatii Venetiei isi ingaduiau desertaciunea de a avea mai multe gondole si sa le echipeze cu maretie, dupa cum avutii parizieni isi fac desertaciunea de a avea mai multe trasuri. Asta e ceea ce facea in parte farmecul Venetiei vechi. Daca astazi gondolele uniforme si vopsite cu negru nu rasfrang pe canale decat pete monotone, gondolele de atunci, pavoazate, acoperite cu tapete inzorzonate, pline de cantari, erau bucuria si luxul vizibil al 'Cetatii Apelor'.

Totul parea ca doarme in acea noapte. Totusi un om mai veghea pe la ora patru dimineata. Acest om umbla incetisor in lung si in largul unei odai, care era oranduita ca un birou de lucru.

Era marele inchizitor.

Imbatranise foarte tare. Parul era cu desavarsire alb si zbarcituri dese ii brazdau fruntea vestejita.

De cate ceasuri se plimba astfel Dandolo, cu pasul asta greoi si umerii boltiti foarte tare parca de o grea povara? Fara indoiala ca de mult, caci o osteneala cotropitoare ii ingreuna mersul incetinel si uneori se clatina.

Atunci se oprea, isi ducea mana la frunte, soptea cateva cuvinte, apoi reincepea tacuta-i plimbare, in timp ce bubuiturile tunetului mugeau inabusit afara.

— Urla, vijelie! soptea Dandolo, cand o bubuitura mai puternica parea ca zguduie temeliile casei. Fluiera vant, fulgera si trasneasca! N-ai sa izbutesti a-mi inabusi ceea ce urla in mine!

Un fulger ingrozitor urmat de o detunatura se vazu si auzi pe undeva, o tablie de zid se scoroji si cazu jos: trasnise deasupra palatului. Dandolo se opri, foarte palid si de asta data sopti:

— Pentru ce nu ma trasneste oare pe mine?

El lua o faclie si incepu a strabate salile pustii ale palatului sau. Ajunse astfel in sala cea mare de primire de la parter, incetisor trecu prin fata statuetelor si a lucrurilor de arta ce le ingramadise acolo. Apoi puse sfesnicul pe o masa si se lasa pe un scaun.

— Inca o noapte! spuse el cu glas tare. O noapte de insomnie adaugata atator altora! Ma duc, umblu, incerc sa nu aud ceea ce este in mine si nu izbutesc, de ce oare gemetele ce le aud, nu sunt cel putin intrecute de bubuitul tunetului? O! gemetele astea! Ele vin de acolo, din adancul fioroasei inchisori, unde deznadajduieste nenorocitul acela Cand ma duc la palatul ducal, mi-e teama sa strabat sala unde-l vazui pentru ultima data! Daca ma urc in gondola mea tremur ca nu cumva luntrasul sa ma duca prin apropierea Puntii Suspinelor! O! daca totusi s-ar intampla una ca asta! Daca ar trebui sa ma lipesc de peretii negri si mortuari! Daca as auzi aievea ceea ce aud in inchipuirea mea! O, asta ar fi ceva grozav!..

Dandolo se ridica dintr-o data cu fruntea scaldata de o sudoare rece.

— Sase ani! reincepu el. Sase ani de cand nenorocitul asta ispaseste crima de a fi fost iubit de fiica unui ambitios de fata mea

Arunca in juru-i niste priviri ratacite.

— La ce bun luxul acesta de care sunt inconjurat! La ce bun ca am ridicat palatul stramosilor mei, deoarece sunt mai nenorocit decat in casuta din Olivolo! Aici a trait Dandolo, eroul Venetiei si celalalt Dandolo care si-a petrecut viata cautand o constitutie a libertatii; aici suflete curate si nobile au palpitat pentru bine. O singura faradelege pateaza numele Dandolo si eu sunt acela care a savarsit-o.

Pe masa, intr-o mica rama, ii atrase privirea o miniatura. O apuca, o privi cu admiratie plina de lacomie si se indeparta de masa cu un fel de graba infricata.

— Dumnezeule din ceruri! spuse el atunci intr-o furie de deznadejde si mai mare, daca ar banui ea! Daca intr-o buna zi mi se va adresa si-mi va striga: 'Lasule, stiu adevarul! Roland n-a plecat din Venetia! Roland moare in puturi!'

El tacu fara veste si privi in juru-i cu spaima. Se auzira niste zgomote. Servitorii casei isi reincepeau treburile: se facea ziua.

— Cine stie de nu m-a auzit cineva! mormai el.

Facu repede ocolul de doua sau de trei ori prin salile invecinate si rasufla: erau pustii.

Atunci se inapoie in sala de onoare, se duse si ridica perdelele unei ferestre si privi afara. Putea fi ora sapte dimineata. Ziua era palida si stinsa. Vijelia in furia ei cea mai mare, se dezlantuia in toata grozavia ei. Cheiurile erau pustii. Pe canalul cel mare gondolele se izbeau intre ele.

In departare, pe dreapta, se topea o lucire rosie pe cerul negru. Ochii lui Dandolo se lipira de aceasta lucire fiorosa.

— S-ar zice ca palatul ducal este in flacari, sopti el. Dar in curand privirea i se dezlipi de pe acel punct.

— Si apoi ce-mi pasa! mugi el. Arda totul, numai sa se stinga flacara de iad ce ma sfasie.

Deodata se albi la fata.

Ochii sai nespus de mariti se atintira cu stranie expresie de aiurare asupra unui ce, pe care-l vedea si care trebuia sa fie ingrozitor.

— O! balbai el, asta nu-i cu putinta!.. Innebunesc!.. Asta nu se poate sa fie!

Privelistea ce-l izbea trebuia sa fie ingrozitoare, caci tremura si se sprijinea cu ajutorul grelei perdele, ca sa nu cada.

Acolo, sub ochii lui, avu o nalucire repede ce lumina focul cerului, maturand intunecimea negurilor.

Acolo in Canalul Mare se ivisera de sub valuri doua capete. Se aratau doi insi!

Acesti doi insi se cocotau intr-o gondola. Si gondola, cu tarie impinsa de unul dintre ei, fugea in vifornita vijeliei!

Apoi recadea totul intr-o adanca intunecime.

Dandolo dadu un tipat de spaima, murmura un nume si cazu de-a busilea lesinat.

Cand isi veni in fire, Dandolo se vazu inconjurat de cativa dintre servitorii sai, care il dusesera pe un pat si se ingramadeau in jurul lui.

El se scula numaidecat.

— Nu va nelinistiti, zise el, este o simpla ameteala. Lasati-ma singur!

Servitorii se grabira a i se supune. Dandolo se aseza la o masa, isi lua capul intre maini si sopti.

— Ce trebuie sa fac? Ce trebuie sa fac? El ce va face?

Era pamantiu la fata si se infiora ca si cum i-ar fi fost foarte frig.

Groaza, de nedezlegata chestie, se inalta in mintea-i cu o infricosatoare limpezime.

Dandolo il recunoscuse pe Roland. Daca nu il aresta, se simtea pierdut Un servitor care intra fara veste, il smulse din acest chin.

— Stapane, spuse omul acesta, excelenta sa capitanul general Altieri este aici si cere sa fie introdus de urgenta.

Cateva clipe mai tarziu, Altieri era in fata lui. Cu o truda de moarte Dandolo isi alcatuise o fata nepasatoare.

— Vin sa-ti aduc o stire foarte importanta, zise Altieri. Iat-o fara multa zabava: Roland Candiano a evadat.

Dandolo isi puse in joc toata stiinta lui de a mima o strasnica uimire.

— Evadat! Esti nebun! Nu se poate fugi din temnitele Venetiei.

— Si totusi asa e! zise Altieri cu acea voce mohorata ce-i era obisnuita. Trebuia sa-l execute azi dimineata pe banditul Scalabrino. Ei au fugit impreuna. S-a constatat ca Roland Candiano sapase o mina de la temnita lui pana la a lui Scalabrino. Fara indoiala s-au inteles intre dansii, ajungand pe Puntea Suspinelor, seful paznicilor observa ca omul pe care-l ducea la spanzuratoare, nu era Scalabrino. Intr-adevar era Roland Candiano!

— Asta-i de necrezut!

— Si asa este precum iti spun! reincepu Altieri rasufland cu truda. Ceea ce s-a petrecut atunci, este inspaimantator. Scalabrino a aparut pe neasteptate, ducand deasupra capului o lespede, pe care doi oameni obisnuiti, cu anevoie ar fi putut-o ridica. Cu aceasta lespede, folosindu-se de groaza strajilor si spaima ce le-o pricinuia trasnetul cazut pe pod, a daramat fereastra ultimului patrar. Au sarit amandoi si s-au facut nevazuti. Iata ceea ce mi s-a povestit. Iata ce au vazut calaul si preotul. Nu mi-au trebuit decat aceste marturii la un loc spre a ma convinge. Dar la urma urmei ce importanta are. Adevarul, groaznicul adevar, e ca Roland este liber!

— Liber!

— Da, liber! Si am venit, am alergat ca sa-ti spun dumitale, tatal Leonorei; dumitale mare inchizitor, seful suprem al politiei noastre: ce vei face?

Dandolo tresari strasnic.

Iar aceasta intrebare ce i se punea inainte! Si de data asta era el, care i-o punea fatis, cu un fel de manie concentrata. Cine? Altieri! barbatul Leonorei! Stapanul fiicei sale logodnica lui Roland Candiano!

— Ce o sa fac? balbai Dandolo.

— S-ar zice ca sovai!

— Nu sovai; sunt incremenit, iata totul. Noutatea este asa de incremenitoare, incat venind de la un altul decat dumneata mi s-ar parea absurda.

— Da! zise Altieri cu o voce posomorata, este in toate astea ceva absurd. Asta o sa ma invete a juca pe marinimosul. Totusi trebuie sa-l avem pe Roland Candiano, trebuie!

Un gest furios sfarsi gandirea lui Altieri.

— In sfarsit! reincepu el. Raul s-a facut. Este vorba de a-l indrepta. Si asta va priveste. Faceti sa se scotoceasca Venetia. Sa se inchida portul Lido. Sa se retina orice luntre care s-ar indeparta. In fine, luati masurile necesare. Caci, adauga el ingalbenind, daca nu ma insel, este un duel pe viata si pe moarte, care incepe intre noi si Roland Candiano. Lucrati, domnule mare inchizitor, si lucrati repede!

La aceste cuvinte Altieri se scula, ramase cateva clipe in picioare, adancit in gandurile sale, apoi isi lua repede ramas bun de la Dandolo.

— Linisteste-te, spuse acesta din urma, in doua zile cel mult, fugarii vor fi inlantuiti in fundul puturilor

Altieri plecat, Dandolo lasa sa-i scape un geamat.

— Si totusi; trebuie! sopti el. Aceasta noua faradelege este trebuitoare! Eu sunt acela ce trebuie sa-l arestez pe Roland Candiano

Lui Dandolo ii trebui o ora spre a-si infrana simtirile care ii starneau gandirea, dupa cum furtuna de afara ridica talazurile. Apoi izbutind sa-si alcatuiasca o fata si o tinuta, trecu in biroul sau si porunci sa vina seful politiei.

— Este aici, spuse secretarul sau.

— Deja! sopti inabusit Dandolo.

Seful politiei fu introdus.

— Domnule, ii spuse marele inchizitor, stii ce s-a intamplat?

— Da, Excelenta voastra, au evadat doi arestati. Unul dintre ei trebuia sa fie executat chiar azi dimineata. Am alergat sa primesc poruncile dumneavoastra.

— Povesteste-mi intamplarea cu amanuntul! zise Dandolo.

Si in timp ce politistul facea o povestire a fugii si se avanta intr-o eleganta istorisire, menita a-l inalta in stima sefului sau, marele inchizitor se gandea:

— Trebuie sa fiu eu oare acela care sa pun sa-l aresteze? O! acele doua capete ce le-am vazut rasarind spre cerul in flacari ca o privire de infruntare! Timpul se scurge Cine stie daca n-au si iesit din Venetia!

Tacerea ce domnea in jurul lui il mira deodata. Tresari si-l vazu pe seful politiei, care-l privea cu mirare.

— Continua, zise el.

— Asta-i tot, Excelenta. Nu am altceva de facut decat sa execut poruncile dumneavoastra.

Politistul isi sfarsise de mult istorisirea.

— Poruncile mele! exclama Dandolo venindu-si in fire.

— Excelenta voastra vrea sa-mi dea mie mana libera? zise deodata politistul.

Dandolo avu o licarire de bucurie. Totusi se stapani si raspunse:

— Da, dar cu conditia sa ma instiintezi, din ceas in ceas de tot ce se intampla. Faptele sunt grave. Acesti doi insi sunt foarte periculosi. Dar ia sa vedem, ii stii, cred, cine sunt?

— Este vorba despre Scalabrino, banditul renumit, pe care-l l-am arestat acum sase ani.

— Si celalalt? exclama Dandolo cu o nepasare care intrecu telul, caci il uimi pe politist.

— Celalalt? este Roland Candiano, Excelenta.

— Hai dar si da dovezi de harnicie. Sa ma vestesti de indata ce vei avea o urma cat de mica.

Seful politiei o lua la sanatoasa, convins ca a pus mana pe noroc.

Trei zile se scursera si fura groaznice pentru Dandolo. Aproape in fiecare ora primea vizita unui agent, a unui zbir ce venea sa-i aduca un raport scris sau prin viu grai. In primul caz raportul provenea de la seful politiei. In al doilea, venea chiar din partea agentului insusi. In politia venetiana, ca de altfel in toate politiile, fiecare agent cauta sa se puna in valoare, in paguba unui sef la al caruia loc spera.

La fiecare vizita Dandolo simtea o sudoare rece siruind pe fruntea lui

In cele trei zile se facu in el o mare schimbare. Gandul de a-l aresta pe Roland ii devenise pana intr-atat de nesuferit, incat el singur l-ar fi insotit afara din Venetia, daca ar fi stiut unde sa-l gaseasca.

Intre acestea, politistii scotoceau orasul, fara a gasi vreo urma de-a fugarilor. Parerea tuturor era, ca ei se inecasera si ca lesurile lor erau impinse pana in port unde, fara indoiala ca au fost mistuite. Dupa cateva zile, aceasta credinta era impartasita chiar si de Altieri insusi.

Intr-o noapte, marele inchizitor veghea, asa cum i se intampla atat de des de cativa ani. Lucru ciudat: moartea probabila a lui Roland adusese putina liniste in acest suflet slab. Lucrul de care se temea marele inchizitor era suferinta lui Roland inchis in adancul puturilor. Roland nu mai suferea. Dandolo cauta in el insusi o impacare cu constiinta lui. In definitiv el nu facuse nimic, lasase sa se faca. Si chiar in clipa fugii, el lasase pe capul politiei grija de a face cercetari.

Deci Dandolo rasufla. Si acest fel de remuscari vitrege ce-l mahnisera atat de mult, slabeau din ora in ora. La fiecare raport nou afirmand ca nu se mai gasea nici o urma a fugarilor, fata i se insenina putin cate putin.

In acea noapte, feciorul lui de casa ii vesti deodata vizita unui agent. Dadu linistit porunca sa-l introduca. Zbirul se ivi si se inchina adanc inaintea marelui inchizitor.

Era una din figurile indoielnice, cum sunt atatea in Venetia: o faptura speciala, care l-ar fi arestat si pe tatal lui si i-ar fi legat mamei sale funia de gat, pentru ca sa capete o avansare. Josnicele instincte ce se framantau nelamurit in acest suflet indobitocit, se citeau pe fruntea lui joasa si scobita, in ochii sai mohorati si sticlosi.

Dandolo avu un gest de scarba. Zbirul se ploconi si mai jos inca si zise:

— Excelenta, ii am in mana pe Scalabrino si pe Roland Candiano.

Dandolo se ingalbeni, dar nu facu nici o miscare.

— Povesteste! spuse el cu o voce ragusita.

— Iata, excelenta. Numai ca inainte de a vorbi, doresc sa va fac o smerita rugare.

— Ia s-o auzim.

— Este aceea de a ruga pe dumneavoastra, sa binevoiasca a-si aminti ca numai eu singur am gasit ceea ce toata politia Venetiei nu a putut-o face, cautand zadarnic.

— O sa-mi amintesc lucrul acesta! zise Dandolo cu un accent ce l-ar fi inspaimantat pe zbir, dar care il umplu de bucurie, caci se insela in privinta intelesului acestei voci.

— E foarte simplu, Excelenta, reincepu zbirul. Mi-am adus aminte numaidecat, ca Scalabrino vizita odinioara o fata, pesemne amanta lui, o anume Juana. Pe seara m-am dus deci in casa pe care o locuieste fata asta. M-am varat intr-o odaie de alaturi. Am facut o gaura in perete. Am ascultat si am auzit.

Zbirul se opri, ca spre a astepta un cuvant de admiratie. Acest cuvant nevenind, el continua:

— L-am vazut pe Scalabrino si l-am auzit sfatuindu-se cu fata. Nu mai este nici o indoiala pentru mine, desi hotul se pare sa s-ar fi schimbat.

— Si celalalt? gangavi marele inchizitor.

— Lipsa, excelenta! Dar dupa convorbirea ce am surprins-o, nu poate zabovi sa se inapoieze. Si atunci operatia e lesne; punem mana pe Scalabrino si pe fata. Ne asezam in locuinta si cand Roland Candiano vine, hat! ii punem mana in gat.

— Intr-adevar, foarte simplu! exclama Dandolo masinal.

Era incremenit de groaza.

— Nu-i asa, Excelenta? exclama zbirul sculandu-se. Dar oricat de simplu pare acest plan, trebuie sa-l gasesc Si este numai al meu!

— N-am sa uit lucrul acesta! exclama Dandolo zgariindu-si pieptul cu unghiile. Si adauga cu o nesfarsita amaraciune, pe care politistul nu o simti:

— Sper ca ti-ai instiintat seful si ca este incercuita casa?

Zbirul clipi din ochi! Se ploconi si mormai:

— Excelenta, un biet ins ca mine arareori are prilejul de-a se imbogati, facand statului un serviciu semnalat, pentru ca n-am putut consimti sa-mi destainuiesc secretul. Daca as fi vorbit sefului, seful m-ar fi injunghiat, m-ar fi azvarlit pestilor si in aceasta clipa el ar fi aici, povestind ceea ce vi se povesteste!

Dandolo isi sterse fruntea arzatoare. Spuse incetisor:

— Asadar n-ai vorbit, nu l-ai vestit pe seful tau?

— Nu Maria voastra!

— Nici pe vreunul dintre camarazii tai?

— Iaca si mai putin!

— Esti deci singurul care stie lucrul acesta?

— Singur cu Maria voastra!..

— Da balbai Dandolo cu mine!..

Se scula, facu cativa pasi prin biroul lui, apoi veni la politist.

— Vino de-mi arata casa, zise el.

— La ordinele dumneavoastra, spuse politistul. Dandolo se infasura intr-o manta si urmat de zbir, iesi din palatul sau.

— Sa trimit gondolierul, Excelenta? intreba feciorul de casa.

— De prisos! raspunse Dandolo.

Intra intr-una din gondolele sale si spuse politistului:

— Vasleste!

Cu graba omului care alearga spre noroc, politistul incepu a impinge gondola.

— Vei merge pana la Lido, spuse pe neasteptate Dandolo.

— Dar inaltimea voastra, nu-i pe acolo!

— Nu are a face. Haide. Am ceva de vazut acolo.

Luntrasul de ocazie se supuse. Dandolo nu se aseza sub cort. Statea mai in urma, langa politistul care-si manuia vasla cu dibacia unui ins bun la orice. Marele inchizitor medita. In diferite randuri isi ridica ochii spre barcagiul lui, a carui silueta se ridica deasupra sa. Era o noapte intunecoasa. Canalele erau tacute.

— Iata-ne in port, Excelenta, zise politistul deodata.

— Mergi mai departe! zise Dandolo.

Gondola isi croi o trecere printre bricuri si corabiile statului si se indeparta spre centrul acestui lac restrans care este portul Lido. In curand fu in afara razei vizuale, toate corabiile de la chei se pierdusera, nu mai era nimeni altcineva.

— Opreste, spuse atunci Dandolo.

Politistul isi atarna vasla.

— Stai aici, langa mine, spuse marele inchizitor.

— O, Excelenta

— Stai, iti spun! zise Dandolo cu o voce ragusita.

Zbirul se supuse inmarmurit.

— Asculta, zise marele inchizitor cu vocea scazuta, ca si cum l-ar fi putut auzi cineva, esti tare sigur ca esti singurul care stii unde se afla Roland Candiano?

— Cu totul singurul, Excelenta!

— Nu te-a urmarit nimeni?

— Meseria mea este sa urmaresc eu pe altii, Excelenta si stiu cum sa fac pentru ca sa nu fiu urmarit.

— Perfect. Arculta-ma bine acum. Daca ti-as cere sa uiti ceea ce ai vazut?

Dandolo vorbise aproape cu smerenie. Zbirul ramase incremenit, batandu-i cu putere inima de sperante smintite, ghicind ca avea in palma cine stie ce groaznica taina si ca putea sa-l joace pe marele inchizitor ca pe o unealta supusa. Hotararea sa fu luata intr-o clipa, sa vanda cat mai scump ceea ce i se cerea si prin urmare, sa inmulteasca, sa exagereze marea ei valoare: vesnica excrocherie a bunului negustor.

— Ce vreti sa spuneti, Maria voastra? exclama el.

— Iti cer sa uiti ca l-ai vazut pe Scalabrino, ca cunosti casa unde Roland Candiano trebuie sa se inapoieze! exclama Dandolo cu o inabusita manie.

— Dar, Maria voastra, casa asta nu voiti s-o vedeti dumneavoastra insiva?

— Nu, nu Dar raspunde, secaturo, in loc sa intrebi tu. Te invoiesti la ceea ce-ti cer?

— Care imi va fi rasplata, Excelenta? zise indraznetul politist.

— Cel putin intrebarea asta este cu judecata. Iata: vei pleca din Venetia. Ai sa te duci la Roma, unde am mare trecere. Acolo iti vei gasi o ocupatie superioara celei ce-o ocupi aici si pentru a te despagubi de plecarea ta, vei primi cincizeci de taleri, imbarcandu-te maine dimineata.

In timp ce Dandolo vorbea, zbirul pregatea o lovitura de maestru.

— Inaltimea voastra, spuse el fara veste, nu vreau sa plec cu niciun pret din Venetia. Pe de alta parte, ceea ce-mi cereti este grav si doresc a chibzui.

— Pana cand? intreba Dandolo.

'Il am in mana', se gandi politistul care raspunse:

— Pana maine; este prea mult pentru a te gandi asupra unui fapt care poate avea, daca nu ma insel, nesfarsit de mari urmari?

Dandolo zambi si zise:

— Nu numai ca nu e prea mult, dar asta nu-i de-ajuns. Gandeste-te deci in vecii vecilor, ticalosule!

In acelasi timp, marele inchizitor, cu un gest fulgerator, implanta in pieptul zbirului un pumnal, pe care-l tinea sub mantaua lui. Zbirul se prabusi fara un tipat. In bataia razelor lunii Dandolo privi o clipa masca pamantie a acestui om pe care-l ucisese. Nu avu nici un fior. Dupa trecerea de o clipa a acestei mortuare contemplari, el arunca ochii imprejurul lui. Portul era tacut. O rabufnire usoara de vant framanta usor marea. In departare o linie de focuri aratau locul unde erau odgonite corabiile la chei. O liniste maiestuoasa domnea peste aceasta priveliste. Atunci Dandolo ridica trupul si-l lasa sa alunece incetisor in apa ce se deschise cu un pleoscait usor.

Apoi isi lua vasla si incepu a impinge gondola.

Cand se inapoie in palatul sau si se arunca pe pat, marele inchizitor sopti:

— Acum mi-am platit datoria fata de Roland Candiano. Acum poate ca voi putea dormi in sfarsit!



Capitolul XXIV Jalea inimii



Palatul Altieri era asezat la doua sute de pasi de palatul Dandolo, pe aceeasi aliniere. In treacat sa notam ca, intre aceste doua case boieresti si pe celalalt tarm, se inalta casa si mai boiereasca inca si mai luxosoasa, pe care o locuia curtezana Imperia.

Astfel, Imperia cand privea din inaltul terasei sale la stanga, aproape putea vedea ce se petrecea la Dandolo; si cand privea la dreapta, ceea ce se petrece la Altieri, adica la Leonora. Daca exista o geometrie a simtamintelor, dupa cum este o geometrie a liniilor, se va gasi un fel de fatala simetrie in jocul intamplarii, care unea intr-un fel de triunghi simbolic cele trei figuri esentiale a lui Dandolo, a Leonorei si a Imperiei.

Altieri, in dimineata cand venise sa-l vada pe Dandolo, ca sa-i anunte fuga lui Roland, nu avusese deci decat vreo cativa pasi ca sa ajunga la palatul lui. Desi foarte luxos el insusi, interiorul acestui palat avea o cu totul alta infatisare decat vecinul sau. Se vedeau aici trofee de arme, de modele de pusti si arcuri, lanci, sabii, spade lungi cu doua taisuri. Ofiteri peste ofiteri umpleau anticamerele si in fata vestibulului veghea zi si noapte o straja de doisprezece insi inarmati.

Intr-adevar situatia ce-o ocupa in Venetia capitanul general, era una dintre cele mai inalte in stat. Inraurirea sa nu era nicidecum mai mica decat aceea a dogelui insusi. In principiu dogele era seful suprem al ostirilor Venetiei. Primii dogi nu fura altceva decat generali.

In impartirea ce se facuse succesiunii batranului Candiano, Foscari era rezervat mai ales atotputernicei politici si-i lasase lui Altieri puterea militara, pastrandu-si pe seama sa sa-l supravegheze foarte de aproape, convins ca un general nu trebuie sa fie niciodata altceva decat o spada in mana conducatorului puterii politice. Astfel, de cand lumea, conducatorii popoarelor s-au gandit sa-si faca un ajutor supus din conducatorul ostilor, in timp ce sefii hoardelor s-au gandit intotdeauna sa intruneasca in mana lor puterea civila si militara. Desavarsitul echilibru intr-o republica organizata pe temelii politiste ― adica intr-o republica in care poporul este robit ― este desavarsita uniune intre general si legiuitor. Aceasta unire desavarsita exista oare intre dogele Foscari si capitanul general Altieri? Asta este ceea ce ne-o vor spune fara indoiala episoadele acestei povestiri.

Dupa cum in aventurile lui Borgia am vazut puterile bisericii in lupta contra libertatii, tot asa, in intamplarile acestea, vom vedea poate puterile militare luptand si ele impotriva acestei libertati, vis suprem al omenirii, speranta mangaietoare, izvor de epopee ― vai! aceasta libertate atat de inceata in a lumina lumea! Si ca intotdeauna scopul acestor lupte este o particica de fericire de cucerit, sintetizata prin iubire, simbolizata prin femeie.

Femeia! Daca ea simbolizeaza fericirea in jurul careia mugeste aspra lacomie a marilor si se tanguie cat mai departe speranta deznadajduita a slabilor, nu intruchipeaza ea si marile sfasieri ale omenirii?

De aceea cu un fel de melancolie si de mahnire punem in fundul palatului lui razboinic, pe capitanul general Altieri triumfatorul si pe Leonora, ramasa in adancul inimii sale logodnica lui Roland a invinsului!

Dupa casatoria ei cu Altieri, adica de doi ani, Leonora ocupa o aripa a marelui palat. Ea sta aproape statornic acolo, traind cu femeile ei si indeletnicindu-se, cu o strasnica si adevarata harnicie interna, cu administratia.

Altieri ― desi ora era foarte timpurie ― se anunta la dansa.

Fuga lui Roland il zguduia si facea sa bazaie in el sentimente, pe care obisnuinta le facuse sa atipeasca.

Leonora il primi numaidecat pe barbatul ei, ca ori de cate ori se prezenta el. In toate faptele sale exterioare ea isi impusese sa se arate intotdeauna sotia credincioasa si supusa. Cand intra capitanul general, el o vazu ca supraveghea oranduirea unui dulap mare cu rufarie. Doua slujnice despatureau valurile de panza, pe care ea o examina cu luare aminte. Altieri privi cateva clipe acest tablou casnic si ofta. Apoi, cu un semn, el arata pe cele doua slujnice, carora ea le spuse sa se retraga numaidecat.

Atunci cei doi soti se asezara pe scaune.

Leonora vazu ca barbatul ei era mai mohorat, mai nervos, mai tulburat decat era de obicei. In aceasta fire violenta, ea vazu ca un nou conflict arunca o tulburare si mai adanca. Dupa obiceiul sau, astepta in tacere. Caci niciodata nu-i vorbea decat ca sa raspunda intrebarilor ce i le adresa el.

Altieri, din parte-i, tacea. Venise la nevasta-sa sub prima lovitura a emotiei, cu o nelamurita teama ca n-o va mai gasi acolo. Si acum, era cu totul mirat ca nu avea de spus nimic. Totusi o inabusita manie il cuprindea. I se parea ca fuga lui Roland preciza situatia lui fata de Leonora.

— Vad, zise el cu un zambet silit, ca esti mereu aceeasi gospodina model pe care mamele din Venetia o citeaza ca pilda fetelor lor.

Ea tacu.

Si deodata el incepu atacul.

— Da, zise, tatal dumitale mi-a dat o desavarsita gospodina, atunci cand speram sa nu-mi dea decat o femeie. Leonora, asculta-ma, aceasta viata ma copleseste in cele din urma

— Ce ai a-mi imputa? Venetia nu stie situatia noastra.

— Este drept. De ce m-as plange, deoarece raul de care sufar este necunoscut

— Asist la toate serbarile ce le dai; am grija de interiorul casei dumitale; ma arat in public langa dumneata destul de des, pentru ca sa nu se ghiceasca nimic din cele convenite intre noi in intimitate. Cand m-am maritat cu dumneata, in ajunul casatoriei ti-am spus cinstit, ca nu voi fi niciodata nevasta dumitale altfel decat cu numele. Te-am intrebat daca, in aceste conditii, te invoiesti sa nu-l persecuti pe tatal meu. Ai primit. Atunci, domnule, atunci cand eram liberi amandoi, trebuia sa-mi dictezi legi. Mi-ai jurat sa-mi respecti libertatea trupului si a sufletului. Ti-am jurat, din parte-mi, ca niciodata n-o sa-ti dau motiv sa te plangi. Imi tin vorba. Ce ai a-mi imputa? Vorbeste, sunt intru totul gata sa-mi schimb felul de viata. Intr-o zi mi-ai spus ca nu ieseam destul de des cu dumneata. Chiar din seara aceea te-am insotit in gondola dumitale. Ti-a venit cheful sa-ti faci capriciul de a ma trece pe sub Puntea Suspinelor. Si nu-ti marturisii ca gemetele ce le auzeam mi-ar sfasia inima. Dupa aceea, ori de cate ori mi-ai cerut sa te intovarasesc, m-ai gasit pururea gata. Ce vrei astazi?

Altieri se albise la chip. Ochii sai ardeau.

— Vreau sa-mi fii nevasta! spuse el inabusit.

— Haida de, domnule! Stii de ce este in stare o Dandolo. Vad o amenintare in atitudinea dumitale. Mai mult imi place asta decat falsul dumitale respect fata de legamantul jurat. O Dandolo izbavi odinioara republica infigand un pumnal in pieptul unui capitan de ostire care mergea asupra palatului dogilor. Ceea ce a facut o Dandolo pentru libertatea tuturor, o pot face eu pentru libertatea mea.

— Ceea ce va sa zica, daca as fi recurs la silnicie, m-ai ucide?

— Fara sovaire.

— Si daca l-as ataca pe tatal dumitale?

— Te-as lasa s-o faci. Am facut pentru tata destula jertfa. Sfarama-i situatia, daca vrei; tatal meu nu mai este tatal meu din ziua cand a voit casatoria mea cu dumneata, stiind care imi era jalea inimii.

Altieri tremura de furie si de neputinta. Leonora ii aparu ca una din acele fecioare din strabuni care, inchinandu-si viata zeitei nevinovatiei, Vesta, erau mai puternice prin mandria lor decat imparatii prin puterea lor. Instinctiva admiratie ce-o simti ii indoi furia patimei.

Leonora se sculase, ca pentru a-i arata lui Altieri ca se putea retrage.

Intelese atunci ca orice vorba ar fi zadarnica, ca rugaciunile si amenintarile ce se imbulzeau in mintea lui n-ar birui deloc neclintita vointa a sotiei fecioare, credincioasa jalei sale.

El se scula de asemenea de pe scaun, zicand:

— Iata, Leonora, a doua oara cand iti cer sa devii nevasta mea; intaia oara fu tocmai in seara acelei plimbari pe sub Puntea Suspinelor, de care vorbeai mai adineauri. Astazi, un eveniment foarte mare, m-a impins iar spre dumneata.

Ea tresari surprinsa si spuse:

— Un eveniment?

Altieri avu un zambet ingrozitor!

— Un eveniment ce ne intereseaza intrucatva, cred eu. O sa-ti comunic un lucru care va schimba poate, intr-o zi, purtarea dumitale. Caci daca pricep pana la un anumit punct ca o femeie sa ramana credincioasa unui om viu

— Ei bine? balbai ea, vazand ca Altieri se oprea.

— Ei bine! am primit vestea ca Roland Candiano e mort. Leonora ramase in picioare, cu totul teapana. Roland o parasise. Roland mort, jalea ii ramanea totusi in suflet. Altieri se retrase murmurand:

— N-am mintit decat pe jumatate. Una din doua: sau Roland s-a inecat, ori este in viata. In cazul dintai, vestea mea este adevarata. In cel de-al doilea caz imi iau sarcina s-o fac adevarata. Nu este vorba decat de cateva ore

Ramasa singura, Leonora cazu in genunchi si planse vreme indelungata, cum nu mai plansese de sase ani, din ziua cand tatal ei o anuntase ca Roland fugise din Venetia.



Capitolul XXV Secretarul lui Aretin



Si lunile s-au scurs una dupa alta, dupa aceste intamplari. Sa transportam acum pe cititori in palatul lui Petru Aretin. Ca si acelea ale lui Dandolo, Altieri si al Imperiei, acest palat se afla pe Canalul Mare. Desi nu era in Venetia decat de vreo douazeci de zile, Aretin era deja celebru. Daduse o serbare minunata, la care fusesera poftiti poetii, pictorii, artistii, nobilimea. Titian aparuse si el la acea serbare. Petru Aretin isi mobilase cu bogatie palatul sau. E drept ca era plin de datorii si ca nici una din mobile nu era platita.

Intr-o seara, doi insi debarcara in fata imbracamintei de matase varstata cu rosu si albastru, care intretinea o placuta racoare in vestibul. Acesti doi oameni se urcara pe marea scara de marmura ce ducea la anticamera. Acela dintre cei doi care parea mai tanar, mergea inainte. Era imbracat cu modestie si purta vesmantul florentin. Avea par balai. Tovarasul sau ar fi parut de o statura de urias, daca n-ar fi umblat incovoiat, fara indoiala din cauza vreunui cusur la rinichi. Era carunt de tot.

Florentinul parea in varsta de vreo treizeci de ani. El intra in anticamera impodobita cu statui si paru ca nu da nici o atentie numerosilor vizitatori ce se imbulzeau pe acolo. Aici isi asteapta cu rabdare randul sau pentru audienta. Caci Aretin, ca un barbat de stat, dadea audiente, fiecaruia dupa rangul si meritul sau.

In sfarsit un servitor il introduse, ca si pe insotitorul sau, intr-o incapere unde doua femei imbracate cu o eleganta nerusinata cantau din chitara.

Acolo, un nou popas.

Uneori, se deschidea in spate o usa si se auzea hohot de voci.

Aceasta usa fu trecuta de tanarul florentin. Omul cu parul carunt ramase locului.

In noua sala unde fu introdus, necunoscutul se vazu in fata mai multor insi si a trei-patru femei. Femeile turnau de baut barbatilor in frumoase pocaluri de cristal cizelat.

— Ce vreti? spuse cu o voce puternica unul dintre barbati, care era pe jumatate culcat pe o canapea mare.

Florentinul, dintr-o privire, facuse ocolul tuturor acestor oameni ce erau in fata lui. Si fara indoiala nu vazu nimic primejdios, caci raspunse fara sovaire:

— Doresc sa-l vad pe celebrul poet, care locuieste in acest palat.

— Ei bine, dragul meu, vorbiti! Va aflati in fata lui Aretin! Ce doriti?

— Sosesc de la Florenta, anume ca sa va prezint tributul admiratiei mele.

— Clara! Margareta! exclama Aretin, ce asteptati strengaritelor, de nu oferiti un scaun acestui tanar si sa-i turnati de baut. Stati voi, desucheatelor, o sa va invat sa meritati numele de Aretine, ce vi l-am dat, adica de zeite ale ospitalitatii gratioase si poetice

Vorbind astfel, Petru Aretin atintea punga ce-o purta la cingatoare florentinul, si aceasta punga i se paruse de un belsug potrivit. Lovi cu pumnul in masa ce se afla inaintea lui si striga:

— Mii de draci! boierule, imi placeti si vreau neaparat sa va multumesc cu un sonet in felul meu

— Maestre, raspunse atunci florentinul, o sa va informez mai intai doua lucruri: intaiul este ca nu-mi este sete; al doilea ca nu-s nicidecum boier

— Dar ce esti atunci?

— Sunt poet, sau cel putin incerc a fi.

Aretin incrunta sprancenele si mormai:

— Ei as! Pana pretuieste mai mult decat spada In tot cazul, la ce-ti pot fi de folos?

— Am venit la Venetia cu speranta sa devin secretarul dumneavoastra.

— O! o! exclama Petru Aretin, iata multa ambitie domnule! Ce ai scris dumneata? Ai cu ce sa dovedesti?

— Pot, daca doriti, sa le fac in fata dumneavoastra, improvizand o balada.

Zicand acestea, florentinul paru ca asteapta cu modestie hotararea poetului. Aretin se rasturna pe spate, il privi pe strain masurandu-l din cap pana la picioare, apoi intorcandu-se spre musafirii pe care aceasta scena parea ca-i inveseleste foarte, spuse:

— Daca nobletele lor nu vad nimic nepotrivit

— Nobletele noastre sunt incantate, spuse un ins, pe care florentinul nu-l zarise, privind pe jumatate ascuns in penumbra, in fundul incaperii.

Florentinul il privi pe omul acesta si-i zambi.

— Din moment ce tu doresti, dragul meu Bembo! zise Aretin. Dar ce-ar spune credinciosii tai, daca te-ar vedea aci, ocupat cu sonete si balade ce nu au nimic comun cu Sfintele Evanghelii! Incepe, tinere, noi te ascultam.

Florentinul paru ca se reculege si anunta:

— Subiectul baladei mele se petrece nu departe de Trevise, in stramtorile Piavei.

Aretin se scula grabnic.

— Iata-i titlu, urma florentinul: Poetul si banditul.

— Titlu magulitor, exclamara doi, trei dintre invitati.

Aretin se sculase.

— Domnule, zise el, scuza-ma. Uitasem de o intalnire importanta. Daca vrei sa te inapoiezi maine, iti voi asculta balada cu vie placere. Pe maine deci, pe maine Uite, treci pe aici, ca sa eviti asteptarea din anticamera.

El deschise o usa si sopti la urechea florentinului:

— Asteapta-ma aici

Apoi intorcandu-se catre invitatii sai:

— Duca-se dracului intalnirile; zau asa! De opt zile inca nu am avut timp sa compun un sonet ce mi-l cere ducele Ferarra si o poveste ce vreau s-o trimit Maiestatii sale imparatului Carol. Scuzati-ma, domnilor

— Iata-te tare de plans, dragul meu Petre, zise omul care statea in spate.

— Ei! trebuie sa-mi castig existenta! Nu e ca la tine, caruia venitul de cardinal ti-ar fi de ajuns ca sa traiesti din belsug.

— Cardinal prin mila lui Aretin! zise Bembo zambind.

— Este adevarat ca am o oarecare inraurire pe langa sfantul parinte, zise Aretin. E foarte calic cand e vorba de bani numaratori, dar nu se precupeteste asupra titlurilor, trebuie sa-i dam dreptate.

Intre timp musafirii lui Aretin plecasera. La randul lui se retragea si Bembo.

Atunci Petru Aretin trimise de acolo pe Clara si Margareta, apoi se indrepta grabit spre usa pe unde il lasase sa treaca pe florentinul care ambitiona la cinstea de a deveni secretarul sau.

Florentinul il astepta acolo.

— Vino, zise Aretin tragandu-l spre fundul palatului pana intr-o camera stramta si foarte simplu mobilata. Aici, adauga el, nu ma tem de urechi indiscrete si dumneata poti vorbi. Pentru ce balada dumitale se numeste 'Poetul si banditul'? Pentru ce subiectul se petrece in stramtorile Piavei?

Cu un gest florentinul se descotorosi de peruca blonda, ale carei plete feminine ii cadeau pe frunte si barbateasca figura a lui Roland se arata lui Aretin.

— Dumneata! exclama acesta din urma.

— Eu, care-mi joc rolul, dupa cum sper ca si dumneata ti-l vei juca pe al dumitale. Si pentru a incepe

— Vorbeste stapane! zise Aretin, caruia cuvantul acesta ii iesi din gura fara efort.

— Ei bine, mai intai de toate, trebuie sa fiu secretarul dumitale pentru catva timp. Dupa aceea vreau sa merg cu dumneata la serbarea la care trebuie sa asisti poimaine.

— La curtezana Imperia?

— Da. Spune-mi cum traieste femeia asta? Mi se pare ca am auzit vorbindu-se ca are un copil. Asa este?

— Tocmai asa, desi putini insi o stiu. Imperia are o fiica.

— Care se numeste?

— Bianca.

— Ce varsta?

— Doisprezece pana la paisprezece ani.

— Bine. Vei aranja in cursul acestei serbari lucrurile in asa fel ca s-o pot vedea pe tanara Bianca, iar curtezana Imperia sa aiba oarecare incredere in secretarul dumitale.

— Asta-i tot, maestre?

— Totul pentru moment. Maine ma voi prezenta din nou aici. Ma vei primi si ma vei lua ca secretar. Poimaine ma vei lua cu dumneata la serbarea Imperiei. Dupa aceea vom vedea. Acum fa asa ca sa ies de aici fara sa fiu vazut de cineva. Uitasem, omul ce ma insoteste si care a ramas intr-una din anticamere, devine servitorul dumitale. Te va insoti si el la palatul Imperiei.

Vorbind astfel, Roland isi potrivise iar acea peruca blonda, care-i schimba in intregime infatisarea capului sau energic si mandru.

Aretin, foarte palid, il conduse pe Roland pana la o usa ascunsa ce se deschidea in spatele palatului. Falsul florentin se indeparta cu grabire. Atunci Petru Aretin se intoarse incetinel spre incaperea unde il astepta omul cu parul carunt. Aceasta vizita neasteptata a lui Roland il zguduia.

— Omul asta are o stranie putere de stapanire! se gandea el. Mie, caruia nu mi-e frica de nimic, afara doar sa nu fiu lovit de vreun dusman, mi-e teama de omul acesta care ma ocroteste! Ce cauta la Venetia? Cine este? Unde se duce?

Zari pe uriasul cu par carunt, care astepta pasnic pe o banca micuta.

— Dumneata esti, dragul meu, cel care doresti sa intri in serviciul meu? il intreba el.

— Da, si cat mai grabnic cu putinta.

— Imediat chiar, daca doresti.

— In acest caz, porunciti-mi o livrea. Trebuie s-o am cel mai tarziu poimaine.

— Pentru serbarea curtezanei Imperia? intreba Petru cu vocea inceata.

— Nu stiu. Dar astfel sunt poruncile ce am sarcina sa vi le transmit Ah! altceva Doresc sa nu ma culc cu ceilalti servitori.

— Vei avea camera dumitale.

— Ar fi bine sa dea spre Canalul Mare.

— Vino, iti voi arata camera si-mi vei spune daca asezarea ei iti convine.

Peste cateva clipe dupa aceea, Scalabrino, pe care Aretinul nu-l recunoscu, dar pe care cititorii nostri desigur ca l-au ghicit, era instalat intr-o camaruta a carei fereastra dadea spre canal.

A doua zi, Aretin prezenta celor doi secretari ai lui un nou tovaras care, de aici inainte va face parte din viata lui. Era un secretar care, afirma el, ii fusese trimis de marele sau prieten Ioan de Medicis. Noul secretar se instalase cum s-ar fi instalat un servitor, adica fara zgomot.

A treia zi, pe la noua seara, Aretin se urca in frumoasa lui gondola cu cortul de purpura, care poposea in fata palatului sau. Aducea cu sine pe noul sau secretar si trei servitori imbracati in livrele batatoare la ochi, printre care se afla si uriasul cu par carunt si spatele boltit. Lucrul acesta nu era numai un lux, sa fii insotit de mai multi serivitori, ci era si o masura de aparare. Asa ca servitorii sub livreaua lor de gala erau inarmati ca pentru o lupta.

Gondola aluneca incetisor de-a lungul Marelui Canal.

Peste zece minute dupa aceea ea se oprea in fata maretului palat al Imperiei. Fatada palatului era viu luminata. Din interior se auzeau zvonuri de muzica.

Vreo douazeci de servitori impodobiti cu firet de aur faceau zid de la marginile canalului pana la treptele palatului, pentru a-i primi pe musafirii curtezanei, si de celelalte doua parti ale acestui zid, bietii nevoiasi o priveau cu admiratie.

Oare nu-i pentru cei nenorociti o placere sa se uite la oamenii care se duc sa petreaca? Posomorata placere, posomorata si dureroasa!

Trecand in urma lui Aretin, Scalabrino facu unuia dintre acesti golani un semn imperceptibil, caruia i se raspunse printr-un semn asemanator.

Aretin, cu maretie imbracat cu o tunica de catifea ce i-o daduse marchizul de Guast, avand pe cap o bereta cu agrafa batuta cu diamante, pe care o avea de la ducele de Urbino, purtand in jurul gatului un lant de aur, dar de la papa Leon al zecelea, urca treptele palatului, strabatu o intinsa anticamera si intra in sala cea mare, pe unde circula o multime eleganta, compusa in mare parte din tineri chiaburi si femei care, fara sa fie tocmai prostituate, nu aveau la Venetia ceea ce se cheama o situatie aranjata.

Spectacolul era intr-adevar de un farmec ciudat.

Intr-un colt, printre tufele de copacei, cantareti din chitara si alaute insoteau vocile femeilor care cantau cantece de dragoste. Valetii umblau de colo pana colo servind musafirilor prajituri, vin si bauturi facute cu portocale si lamai.

O dragalasa uitare de sine domnea in aceasta multime, pe care o luminau vase de arama in care se pusesera facliile de ceara.

Imperia, mareata statuie, primea musafirii cu un zambet si o vorba de bun venit. Era voioasa. Mandra curtezana era acolo in elementul ei, privind cum trec tinerele perechi molesite de muzica si parfumuri, primind laudele barbatilor si linguselile femeilor; parea mai cu seama fericita ca troneaza ca o regina a dragostei aceasta serbare de iubire. La intrarea lui Aretin, primit cu acel freamat de voci care arata prezenta unei celebritati, mersese drept spre Imperia. Roland facand semn lui Scalabrino sa-l urmeze, se pierduse in spatele salii.

Petru Aretin si Imperia se vedeau pentru prima oara. Ei schimbara acea privire a oamenilor care vor sa se masoare si sa vada, daca fiecare din ei este vrednic de faima lui. Un cerc se formase in jurul lor:

— Jur pe amintirea mamei mele, exclama Aretin, vreau sa spun, doamna, ca nicicand nume de femeie ilustra nu fu mai bine purtat decat al dumneavoastra. E insasi Venus, aceea pe care o am sub ochii mei, sau mai bine nu, caci Venus cea balaie, Venus cea subtire si zglobie, n-ar fi putut suferi asemanare cu formele sculptate in cea mai curata marmura. Deci va voi asemana cu Junona, Junona regina Olimpului si stapana zeilor.

Imperia intinse mana zicand:

— Este adevarat ca sunt frumoasa. Dar dumneata, poete, fauritor de ritmuri si de vorbe aurite, ai mai mult decat mine favoarea acestor zei despre care vorbesti. Mi-ar place mai mult sa fiu Anacreon decat Junona, si daca e o oarecare placere sa te stii frumoasa, este ca sunt sigura ca voi fi cantata de dumneata

Aceste doua fapturi schimbara un zambet, care era un poem.

Ei se intelesera de minune numaidecat.

Aretin se aseza alaturi de Imperia si convorbirea inceputa pe acest ton deveni un val-vartej de fraze migalite. Tineri, femei se amestecara in curand in acest taifas si Aretin, rugat sa zica si el cateva din poeziile sale, se scula si incepu a recita o balada, cu acea impaunare ce se potrivea atat de admirabil cu caracterul firii sale.

In acea clipa se apropie un om de cercul care-l asculta pe Aretin.

Era fiul lui Grimani.

Grimani, batran strasnic de aspru, membru al Sfatului celor Zece, avea faima ca este de o asprime de moravuri fara pereche, ca si asprimea fara de mila de care dadea dovada in Consiliu. Fiul lui, Giulio Grimani, barbat cam de vreo treizeci de ani, era unul dintre ofiterii lui Altieri.

Aretin isi sfarsea balada in ropotul aplauzelor, cand Giulio Grimani spuse cu o voce tare:

— Asadar, acesta este pehlivanul care a pretins ca tatal meu ar uri virtutea celor mai virtuosi!

Aretin ingalbeni, dar se tinu bine si ridica din umeri.

— Domnule Grimani, exclama Imperia, poetul este oaspetele meu, nu uitati, va rog, lucrul acesta!

Un murmur de dezaprobare se ridica in jurul lui Grimani, care parea sa fi baut ceva mai mult ca de obicei.

Dojanei Imperiei el ii raspunse ranjind:

— Poate sa fie prea bine oaspetele unei curtezane, deoarece este fiul unei prostituate.

Aretin se descoperi cu un gest caruia nu-i lipsea nobletea.

— Domnule, zise el, insultati o femeie moarta intr-un spital. Dar insulta voastra este stearsa prin salutul public ce i-l adresez memoriei sale.

Isi puse bereta pe cap si continua:

— In ceea ce ma priveste, domnule, fiu de curtezana cum sunt, am sufletul unui rege. Si voi, fiu de inchizitor, aveti sufletul unui zbir. Asa ca va dispretuiesc sa va pedepsesc. Aceasta grija este treaba lacheilor mei.

Aretin rostise aceste vorbe la intamplare. In fond tremura.

Spunand aceste cuvinte, intoarse spatele lui Grimani, care palid de furie, se napusti asupra lui, urland:

— Ticalosule, o sa te trimit sa crapi la spital ca si prostituata de mama-ta!

Mai multi musafiri incercara sa mijloceasca intre ei, strigand:

— Grimani, nu ai dreptate!

El ii respinse si se duse sa-l ajunga pe Petru Aretin, care se ingalbenise, cand insultatorul se simti insfacat de doua maini uriase, care ii nimicira orice impotrivire.

Un fecior de casa cu livreaua lui Aretin, un fel de urias cu parul carunt si cu spatele boltit, inaintase cu grabire si-l insfaca pe Grimani.

— Stapane, intreba el respectuos, unde trebuie sa-l duc pe domnul acesta?

— Du-l in gondola lui, raspunse Aretin, recapatandu-si raceala si siguranta de sine, si mai ales vegheaza sa nu i se faca nimic rau.

Hohote de ras, aplauze, izbucnira. Uriasul ducea cu bratele intinse pe Grimani nebun de furie si de rusine. El iesi astfel, in timp ce Aretin, intorcandu-se spre Imperia ii spunea:

— A trebuit sa-mi dresez valetii pentru anumite treburi ce mi-ar lua timp pretios. Altfel, doamna, daca as fi fost silit sa-l conduc eu singur pe domnul Grimani, ar fi fost cateva clipe furate contemplarii frumusetii voastre si niciodata nu mi-as fi iertat aceasta faradelege.

Aretin nu mai putea de bucurie. Acest incident ii da o aureola de tarie si de sange rece, si multi gasira ca, hotarat lucru, omul acesta nu era lipsit de duh.

Intre timp serbarea isi urma cursul ei.

Perechile se inlantuiau in dansuri incete si indragostite.

Aretin isi reluase convorbirea cu Imperia.

— Si ce v-a atras la Venetia? intreba aceasta din urma.

— Mai intai dorinta de a va vedea, doamna, apoi o scrisoare a prietenului meu Bembo.

Imperia tresari.

— Ah! exclama ea, il cunoasteti pe noul cardinal?

— Eu insumi i-am adus numirea, doamna. Dar dumneavoastra il cunoasteti?

— E unul dintre prietenii mei, zise Imperia cu o expresie de ura si aproape de groaza.

Si ca si cum gandul ce-i trecea prin minte in clipa aceea ar fi adus un altul, ea facu un semn unuia dintre feciorii sai de casa care trecea cu racoritore.

— Du-te de-mi cauta pe jupaneasa Maria, zise ea.

Apoi reincepu:

— Aveti de gand sa va stabiliti la Venetia? Se vorbeste despre un frumos palat, pe care l-ati mobilat in chip minunat.

— Minunatie care nu va pretui niciodata cat a dumneavoastra, desi Titian insusi a supravegheat impodobirea lui. Este adevarat ca ma stabilesc la Venetia, si pentru multa vreme, nadajduiesc eu. Venetia imi place prin ciudatenia ei; linia fugarnica a canalelor sale mi se pare un vis

— Si apoi aici esti in siguranta, exclama deodata Imperia. Este un fel de cetatuie, de unde poti infrunta nepedepsit pe cei mai puternici

— Cititi admirabil in gandirea oamenilor, zise Aretin incetisor; si daca vreti, noi amandoi vom stapani Venetia si vom fi aici inatacabili.

— Primesc alianta! zise Imperia razand. Dar spuneti-mi, cine-i omul acela care mergea langa dumneavoastra cand ati intrat?

— Vreti sa vorbiti de secretarul meu, Paolo?

— Ah! este secretarul dumneavoastra? exclama Imperia ganditoare.

In acea clipa se oprise in fata ei o femeie in varsta si zise:

— M-ati chemat, doamna?

— Da, Maria ce face Bianca? Trebuie sa veghezi in mod special asupra ei in aceste seri de serbari Sper ca zgomotele muzicii nu ajung pana la dansa?

— Nu, doamna. Si domnisoara Bianca doarme ca un inger, desi la inceputul seratei paruse putin indispusa.

— Indispusa! racni Imperia ingalbenind. Si nu mi-ai spus-o

— N-am cutezat, doamna din cauza serbarii.

— Si ce-mi pasa de serbare, proasta batrana! Sunt sigura ca Bianca e inca bolnava; ia sa vedem, vorbeste

— Doamna, gangavea batrana, este adevarat ca domnisoara este cam bolnavioara dar nu este nimic

— Scuzati-ma, zise Imperia lui Aretin cu o voce tremuratoare, ma inapoiez intr-o clipa.

— Doamna, zise Aretin, daca trebuie sa dau crezare celor ce aud, sanatatea acestei domnisoare este pretioasa

— Mai mult decat viata mea!

— Este legata printr-o legatura puternica de dumneavoastra?

— E fiica mea! exclama Imperia cu o mandrie naiva ce-ar fi facut sa se ierte multe lucruri din viata curtezanei.

— Ah! asadar ati iubit! zise Aretin, deoarece o iubiti atat de mult pe copila asta.

Imperia ridica din umeri.

— Am iubit si eu o data in viata mea, o singura data, si asta mi-a adus toate chinurile iadului. Copila asta nu are nici un amestec cu dragostea aceea. O iubesc pentru ea insasi.

— Orice ar fi, nu veti fi suparata ca aveti la indemana un medic bun?

— Daca Bianca e bolnava, as plati un medic cu pumni de aur.

— Va ofer eu unul, zise Aretin, pe care nu trebuie sa-l platiti, cu toata dibacia lui, caci este al meu Este acel secretar despre care imi vorbeati mai adineauri.

Pentru a doua oara, Imperia tresari.

— Fie! zise ea. Veniti cu mine.

Ea strabatu sala de serbare cu acel zambet, care facea parte nestirbita din meseria ei. Curtezanele sunt necontenit pe scena. Si daca rolul este de a zambi, ele trebuie sa zambeasca chiar cu moartea in suflet.

Insotita de Aretin, ea ajunse la o mica incapere goala unde zgomotele nu mai ajungeau decat foarte domolite.

— Asteapta-ma, spuse ea atunci, daca Bianca e bolnava, voi veni eu sa va chem

— In acest timp eu il voi cauta pe secretarul meu, zise Aretin.

Imperia lipsi cateva clipe. Cand se inapoie, il gasi pe Aretin in tovarasia secretarului sau si a acelui fecior de casa urias, care-l dusese cu atata strasnicie pe Grimani in gondola sa. Curtezana parea tulburata.

Ea alerga la secretar:

— Domnule Paolo, zise ea, sunteti medic?

— Sunt, doamna, la poruncile dumneavoastra.

La sunetul acestei voci, Imperia fu zguduita de un fior. Dar se reculese.

— Veniti! spuse ea.

Si-l tari pe acela caruia Aretin ii spusese Paolo, il facu sa treaca prin doua-trei incaperi si sosi in sfarsit intr-o odaie, unde o fetita de vreo doisprezece ani, culcata pe o canapea gemea incetisor.

Paolo, sa lasam acest nume secretarului lui Aretin, Paolo nu era medic. Dar nu-i trebui multa bataie de cap ca sa se convinga ca, copila nu era nicidecum bolnava. Totusi Imperia o luase pe Bianca in bratele sale si o acoperea cu sarutari patimase.

— Unde te doare, copila mea? intreba ea. Nu-mi ascunde nimic haide vezi, domnul acesta este un mare medic, care vine sa te lecuiasca.

Lucru ciudat, copila parea ca fuge de sarutarile mamei sale si soptea cu indaratnicie:

— Dar nu imi este rau, maicuto, ti-o jur.

Totusi, gemete nervoase ii ieseau din piept.

— Nu te doare stomacul, spune, puicuto? reincepu Imperia.

— Nu, mamico.

— Nici burta? Spune-mi, spune, sufletul mamei.

— Nu, iti jur!

Paolo privea cu o adanca luare-aminte pe mama si pe fata. El o trase pe Imperia intr-un colt al odaii si o intreba pe neasteptate:

— Asadar va temeti sa nu va otraveasca cineva fata?

Imperia dadu un usor strigat de groaza. Dar nu tagadui.

— Domnule, exclama ea impreunandu-si mainile, vedeti va rog, daca copila e bolnava, fie-va mila!

— Linistiti-va, zise Paolo. Aveti incredere in mine?

— Da, da desi nu stiu de ce imi insuflati aceasta incredere.

— Ei bine, vreti sa va retrageti si sa dati porunca sa iasa slujnicele.

Imperia facu un gest de groaza.

— Sunt intru totul gata sa-mi cedez locul unui alt medic, daca va este frica! zise Paolo.

— Nu! nu! Cred in dumneavoastra.

Ea facu un semn. Si doua sau trei servitoare ce se imbulzeau in jurul Biancai, se retrasera. Atunci ea o stranse pe fata la sanul sau cu un fel de furie, apoi iesi la randul ei, in clipa cand medicul ii spunea:

— Binevoiti a porunci feciorului nobilului Aretin sa ramana in odaia alaturata, ca sa ma poata auzi. Daca am nevoie de orice ar fi, el este obisnuit cu poruncile mele

Paolo ramas, examina o clipa pe Bianca.

In clipa cand mama ei iesea, copila se ridicase pe jumatate, il privise cu ochii sai negri, plini de manie, si soptise:

— Du-te!.. Intoarce-te la petrecerea ta!.. Inapoiaza-te la toti barbatii aceia! si lasa pe fata ta cu totul singura!

Paolo zambi; cunostea acum boala de care suferea Bianca. El se apropie, se aseza langa dansa, ii lua mana si-i spuse incetisor:

— Vrei sa ne sfatuim putin, fata mea?

— Vreau sa fiu singura. Nu sunt bolnava, spuse cu nervozitate Bianca.

— Stiu bine ca nu esti bolnava. Nu trupul ti-e bolnav, sarmana mica nevinovata. Inima ti-e bolnava, nu-i asa? Spune-mi mie! Increde-te in mine. Sunt un prieten. Ai mahniri mari, nu-i asa? Ia sa vedem, priveste-ma si vezi daca poti sa ma socotesti prieten.

Bianca ridica spre omul acela care-i vorbea astfel tanarul ei cap, pe care-l tinuse ascuns pana atunci in faldurile invelitorii. Roland fu izbit de neobisnuita frumusete a acestui chip de copil. Bianca avea atunci ceva mai putin de paisprezece ani. Dar era aproape o copila, o domnisoara, caci sub soarele arzator al unui cer involburat de dragoste, fiicele Italiei cresc repede, ca florile in glie calda.

Bianca avea toata frumusetea mamei sale, dar cu un nu stiu ce mai curat in linii, mai putin aspru in modelaj. Ochii ei de un albastru profund, de un albastru marin, formau numai ei un strasnic contrast cu ideala feciorie a capului sau. Ochii ei aproape salbatici aveau flacari de manii necunoscute, de revolte ce-i veneau poate din gandurile sale.

In timpul indelungat cat o tinuse maica-sa indepartata de dansa, dintr-un sentiment de pudoare ce nu avea nimic uimitor la aceasta femeie de valoarea Imperiei, fusese cu ingrijire crescuta, avusese profesori de citire si scriere, de aritmetica; canta cu o nespusa expresie din arpicordo, un fel de ghitara. Apoi deodata, fie toana, fie ca dragostea ei de mama nu se putu impotrivi mai mult despartirii, curtezana plecase sa-si caute si sa-si aduca fata, si o instalase in fundul palatului ei, unde s-ar putea zice ca Bianca vietuia inchisa. Aproape in toate serile, pe innoptate, Imperia cu modestie imbracata si cu val ca de vaduva, iesea cu Bianca. Atunci ele faceau indelungate plimbari, fie pe jos, fie in gondola. Dar ziua Bianca nu iesea niciodata. Imperia veghea cu o grija pizmasa ca fiica ei sa nu fie zarita de nici un barbat si putini oameni stiau ca avea o fata. In aceasta casa necurata, acesta era coltul curat, unde Imperia nu intra nicicand decat tremurand. Poate, cu toate masurile ei, frumusetea Biancai starnise deja poftele lacome

In timpul unei indelungate clipe, Bianca il examina pe Roland.

— Da, spuse ea, cred ca pot sa te tratez ca pe un prieten. Nu te asemeni cu ceilalti barbati ce vin la mama mea. Privirile dumitale nu au acea expresie obraznica ce-o au ei toti. Si asta ma face sa sufar. Sa o vad pe mama mea atat de inconjurata. As visa o casuta, unde sa fim amandoua, numai amandoua

— Astfel dumneata nu ai nicidecum dorinta de a te amesteca in aceste serbari ce se dau in acest palat?

— Imi fac groaza. Chiar ieri am rugat-o pe mama sa renunte la ele. N-a vrut. Sunt tare nenorocita.

Bianca izbucni in plansete.

— Intr-adevar, tare nenorocita! murmura Roland.

Lasa sa planga fata, care se potoli grabnic.

— Totusi, reincepu el intr-un tarziu, o iubesti mult pe mama dumitale?

— Da; o iubesc O deplang. Caci adesea mi s-a parut ca inteleg ca nici ea nu-i fericita. O iubesc pe mama, domnule. Daca ar trebui sa ma jertfesc pentru dansa, as face-o. Si totusi mi se pare ca mai bine ar fi sa ma duc de aici.

Roland tresari

— Dar pentru ce, intreba el, deoarece o iubesti pe mama dumitale si ea te iubeste si ea cu o adevarata dragoste, de ce te-ai duce?

— Nu stiu. Ma inabus aici!

— Poate nu esti destul de libera?

— Nu, nu-i asta. Mi-ar fi indiferent ca traiesc inchisa. Ma inabus pentru ca atmosfera ce-o rasuflu aici, imi pare grea si stricata, ma inabus pentru ca ghicesc, simt ca se petrec aici lucruri ce ma ingrozesc Ce anume? Nu stiu! Si ma chinuieste infricosator faptul ca nu stiu

— Linisteste-te, alina-te, copila mea; nu se petrece pe aici nimic care sa te inspaimante.

Ea il privi tinta.

— Nu spui ceea ce cugeti, si simt sovaiala vocii dumitale atat de sincera. Ochii dumitale se intorc. Pentru ce nu-mi spui adevarul?

— Pentru ca acest adevar trebuie sa-ti ramana ascuns, spuse Roland cu o tulburare ce-l uimi; nu incerca sa afli. Stai inchisa in odaia dumitale Daca se intredeschide o usa, indeparteaza-te. Daca auzi un zgomot de voci, astupa-ti urechile; daca zaresti o umbra, inchide-ti ochii

— Ah! exclama Bianca, acum vad ca imi esti un adevarat prieten

— Da, da, un prieten, nu te indoi de asta.

— Mi-ai zugravit in cateva cuvinte viata ce-o duc aici. Caci tot ce ma povatuiesti, o fac de vreme indelungata; dar pana aici o faceam din instinct, fara sa stiu daca lucrul acesta ma izbavea, sau ma da pieirii Ah! domnule, daca ai putea-o hotari pe mama sa plece din Venetia Pana n-am fost aici, eram asa de fericita

— Dar unde erai?

— La niste tarani, langa Mantua. Mama venea sa ma vada de doua ori pe an si atunci eram asa de fericita! Alergam impreuna ca niste surori. Cand ea pleca, imi rupea inima vazand-o plangand, asa cum plangea..

Si totusi, viata asta de acolo as vrea sa o reinceapa

— Spera; voi face tot ce va fi cu putinta, ca s-o conving pe mama dumitale

Bianca isi impreuna mainile.

— Am fi izbavite amandoua! spuse fata fara a pricepe adancimea acestui cuvant. Cand ai sa-i vorbesti mamei?

— Indata ce voi putea. Poate imediat. Sau mai degraba maine da, maine; caci am nevoie sa chibzuiesc.

— Esti bun, domnule, esti intr-adevar bun. Si ma tem de increderea asta in dumneata.

— In ce consta lipsa dumitale de incredere? zise Roland mirat.

Bianca se inrosi.

— Nu ti-am spus totul Si totusi trebuie Un barbat unul dintre aceia care vin cateodata pe aici

— Ei bine?

— Intr-o zi, mama m-a dus in timpul zilei la Lido, contrar obiceiului Omul acesta ne-a intalnit. O recunoscu pe mama, desi era acoperita cu un voal; el se apropie de noi si simtii ca ma cuprinde sub privirea lui un frig ca de moarte

— Ai putea sa mi-l descrii pe omul acela?

— E de o uratenie respingatoare. In ziua aceea purta o mantie de abate, dar cu poalele viorii

— Bembo! sopti inabusit Roland.

— Peste o luna, continua Bianca, vazui usa asta intredeschizandu-se. Omul se ivi. Avea fata inflacarata si prinse a balbai lucruri ce nu le auzii, intr-atat eram de ingrozita. Tipai foarte tare. Servitorii mei alergara si omul se retrase, scuzandu-se ca s-ar fi inselat.

— Si ce spuse mama dumitale, cand afla?

— N-am cutezat sa-i povestesc aceasta intamplare. Si totusi mi-a fost frica si tremur ori de cate ori ma gandesc la asta.

— Linisteste-te, zise Roland cu o voce asa de posomorata incat fata ingalbeni; te voi ocroti impotriva acestui om.

— Il cunosti deci?

— Da, il cunosc, zise Roland a carui fata se descompuse pe neasteptate. Apoi venindu-si in fire, adauga pe un ton ciudat: Adio, fata mea. Nu te mai teme de nimic si binecuvanteaza intamplarea ca te-am vazut, ca ti-am vorbit. Din acest moment nu te mai teme de nimic, esti sub ocrotirea mea.

Bianca se apleca inaintea vorbitorului cu un farmec si o expresie de adanca recunostinta ce-i lumina ochii ei albastri, a caror salbatica stralucire paru ca se imblanzeste si se topeste intr-o dulce lumina. Roland deschise usa si facu semn valetului urias sa se apropie. El ii vorbi la ureche, parand ca-i da porunci, dar ii spunea:

— Scalabrino, uita-te bine la fata asta.

— O vad, stapane.

— Memoreaza bine chipul ei, asa ca sa ai amintirea exacta.

— As recunoaste-o dintr-o mie!

— Bine, zise in sfarsit Roland cu glas tare cand se gandi ca Scalabrino studiase bine fata Biancai; bine, du-te de-mi procura aceste lucruri ce ti-am spus, cat mai curand.

Valetul se pleca si porni.

Roland facu atunci un ultim semn Biancai extaziate si inchise usa.

— Ei bine? exclama Imperia cu neliniste!

— Nu e nici-o primejdie, doamna. Daca voiti sa va dati seama dumneavoastra personal, veti vedea ca fata dumneavoastra este perfect sanatoasa.

Imperia alerga in odaia fiicei sale.

Falsul secretar Paolo, Roland pentru noi, se apropie atunci de Aretin care asteptase langa Imperia, si-i spuse incetisor:

— Pofteste pe prietenul dumitale Bembo la o petrecere intima la dumneata acasa. La aceasta petrecere nu va fi decat el, dumneata si eu.

Si Paolo paru ca se scufunda intr-o meditare, pe care Petru Aretin o respecta.

Ciudat lucru se gandea Roland, ciudata este ursita omului! Iata o femeie, o josnica femeie de placeri, al carei capriciu de o ora ce l-a simtit pentru mine, imi fuse poate cauza inceputului tuturor nenorocirilor. Desigur ca ea a fost amestecata in acea denuntare. Cu siguranta ca a servit interesele lui Foscari, ale lui Bembo si ale lui Altieri, interesele ingrozitoarei treimi de facatori de rele, aliati spre a ma scufunda in bezna deznadejdilor fara de sfarsit. Bun! Aflu ca ea are o fata si ca o iubeste pe fiica ei. Iata, imi zic eu, unealta razbunarii mele. Voi face sa sufere acest suflet de mama ratacit intr-un trup de prostituata. Si cand vin sa incep pedepsirea nemernicei, iata ca-mi intra in inima mila. Vad pe fiica sa si vad ca este un inger vrednic de mila si admiratia oamenilor. Vin s-o lovesc si plec cu hotararea de a o izbavi. Deoarece hotarasem sa ma razbun, pentru ce n-am inceput prin a-mi smulge din piept inima prea slaba?

Imperia intra iarasi stralucitoare de bucurie si apuca mainile lui Roland.

— Ah! maestre Paolo, exclama ea, esti cu adevarat un mare medic. Niciodata n-am vazut-o pe fata mea atat de sanatoasa si plina de viata. Domnule Aretin, secretarul vostru este o comoara.

— V-am spus-o, doamna, zise Petru Aretin.

La atingerea mainilor Imperiei, Roland avusese un fior de scarba si de ura, pe care si le stapani numaidecat.

— V-ati linistit asadar? intreba el.

— Cum sa nu ma fi linistit?

— Si daca v-as spune ca, aceasta aparenta de sanatate este inselatoare? Daca v-as spune ca copila dumneavoastra este realmente bolnava?

— Ma inspaimantati! exclama curtezana ingalbenindu-se.

— Voiti, doamna, sa-mi acordati o convorbire?

— Numaidecat, o! numaidecat!

— Nu; aceste zgomote ale serbarii m-ar tulbura. Maine

— E prea departe! Acum sunt intr-o chinuitoare neliniste Asculta, intoarce-te pe la miezul noptii. Pana atunci voi fi gasit un mijloc oarecare ca sa expediez toata lumea asta de aici. Te rog

— Fie, la miezul noptii!

Roland se indeparta, in timp ce Imperia se gandi:

— O! auzit-am eu undeva aceasta voce care ma infioara? Pentru ce vederea acestui om desteapta in mine groaznice amintiri?

Escortata de Petru Aretin, Imperia se inapoie in sala de serbare si cu o adanca dibacie, aceasta dibacie, aceasta suprema arta ce-o facea intr-adevar superioara, incepu a pregati putin cate putin multimea musafirilor sai pentru plecare ce nu s-ar fi putut face decat foarte tarziu in noapte.

Pe la miezul noptii, asa cum spusese dansa, palatul era pustiu, tacut cu lumanarile stinse, servitorii retrasi; o ora ii fusese de ajuns Imperiei.

Cand ramase singura, aparu acela care se numea mesterul Paolo.

Ea il apuca de mana si-l tari intr-o odaita indepartata. Imperia se aseza si arata un scaun secretarului-medic a lui Petru Aretin.

Roland se supuse automat.

Clipa ce o trai in acel moment, fu una dintre acele clipe de groaznic chin, cum mai simtise el dupa fuga sa din temnita.

Aceasta incapere in care se afla, o recunostea! Era aceea unde curtezana il atrasese in acea seara nenorocita, cand simtise pentru intaia oara ca trece asupra vietii sale adierea apropiatelor nenorociri. Se infiora si se ingalbeni foarte tare sub vopseaua din care isi facuse un fel de masca. O scurta halucinatie il transporta cu sase ani in urma; o revazu pe Imperia asa cum o vazuse: aprinsa, nerusinata, tanara tarata de o izbucnire a patimii, ca o foaie batuta de vantul vijeliei. Atunci nebunia omorului napadi mintea lui Roland. Pe aceasta femeie care, pentru o toana, ii zdrobise viata, o avea in palma, in fata lui, in singuratatea acestui palat adormit. Ora ispasirii sosise pentru dansa!

Mainile lui Roland se inclestara, el se scula pe jumatate se ghemui ca si cum ar fi vrut sa sara asupra ei

— Vorbeste-mi despre fiica mea, spuse cu blandete Imperia.

Roland cazu pe scaunul lui si un oftat ragusit ii umfla pieptul. Totul ii pieri din minte, halucinare, omor, si nu vazu in Imperia decat pe mama femeie ce-si rasfata maternitatea, acest sublim dar al femeilor.

— Ce temeri aveti in privinta ei? intreba el facand o sfortare, ca spre a izgoni gandurile trecutului.

— Ce stiu eu? O iubesc atat de mult pe copila asta! Ea este toata viata mea, domnule cea mai mica aparenta de boala ma scoate din fire O, daca as pierde-o!

— Este cu neputinta sa fie numai asta temerea dumneavoastra.

— Ce vrei sa zici? exclama Imperia tresarind.

— Bianca este sanatoasa tun. Dar este tare frumoasa prea frumoasa, poate! Nu-i asa, doamna, ca v-ar placea mai mult ca fiica voastra sa nu fi atras niciodata privirile vreunui barbat.

— Va trebui totusi sa se marite! zise Imperia care ingalbeni.

— Nu de asta va temeti, o stiu Daca s-ar prezenta un barbat tanar, cinstit, devotat, oferind viata sa impreuna cu dragostea ce i-ar fi insuflat-o Bianca, n-ati sovai! Dar poate ca fata dumneavoastra a fost vazuta de vreunul din acei monstri cu chip omenesc, a caror privire sigur este o insulta

— Ma infricosezi!

— Poate ca a insuflat o patima uneia din acele inimi josnice, murdare, ale carei sentimente sunt otravuri, in asa fel ca aceste fapturi pasesc intr-o atmosfera de nenorocire si de faradelegi, si care e de ajuns sa se apropie numai pentru a respira moartea.

Imperia atarna de buzele lui Roland, il privea cu o groaza crescanda.

— Daca-i asta, doamna, sfarsi Roland, vai de fiica dumneavoastra! Vampirul e aproape si pandeste in umbra acestui palat. Ii este sete de acest sange tanar. Aceasta frumusete luminoasa ii convine urateniei sale. Noaptea lui vrea sa se lumineze cu acesta lumina. El, da tarcoale, fara graba. Stie ca prada lui nu-i poate scapa. Luati masuri, caci, in curand va fi prea tarziu ca sa scapati copila.

Imperia dadu un tipat de spaima.

— Ce aveti, doamna, zise Roland. Toate astea nu-s decat presupuneri Si de altminteri, sunteti aici ca sa vegheati asupra Biancai. Caci cine ar cuteza s-o atace pe fiica in fata mamei. Afara doar daca mama n-ar fi legata de raufacatori prin cine stie ce tainica indoiala! Afara doar de cazul cand mama ar fi de-a pururea legata prin cine stie ce crima intunecoasa de complicele sau si ar fi neputincioasa, cand acest complice s-ar scula si-ar zice: 'Vreau pe fiica ta!'

Imperia sari, alerga la usa, se convinse ca nu-i auzea nimeni, apoi ratacita, se inapoie spre Roland.

— Cine ti-a spus toate acestea? baigui ea. Ce putere draceasca ti-a destainuit invoiala ce ma leaga de monstru, de vampir, de cardinal!

— Nu stiu despre ce-mi vorbesti, spuse cu raceala Roland. Caut, dibui, iata totul. Se pare ca, fara sa vreau, am spus adevarul.

— Altfel nu stii nimic?

— Nimic! zise Roland.

Imperia rasufla, cand Roland adauga:

— Nu stiu nimic, dar trebuie sa stiu totul, daca voiti ca fiica voastra sa fie scapata.

Curtezana se infiora si-si pleca incet capul in jos la auzul vocii poruncitoare, care o stapanea.

Totusi Roland simtea ca starnind iarasi acele amintiri se dezlantuieste in el o manie furioasa. Incerca sa se potoleasca.

— Ei, asta-i acum! se gandea el, o sa fac acum pe copilul! Ingadui-voi nervilor mei sa conduca ei situatia? Haide, minte innebunita, vino-ti in fire Trebuie sa afli! Trebuie ca unul dintre martorii dramei sa-ti povesteasca peripetiile ei!

— Iti voi spune tot ce pot spune! reincepu Imperia, incercand si ea sa-si recapete sangele rece.

— In acest caz, zise Roland cu o voce linistita, sa incercam a face putina randuiala in ceea ce spunem. Ce naiba, doamna, jur ca nu credeam nicidecum, ca patrund intr-o intamplare tragica, atunci cand m-ati rugat sa o examinez pe fiica dumneavoastra pe biata mica nevinovata!

— Nevinovata! gemu Imperia.

— Apoi da! Nevinovata de crimele ce le-au savarsit altii si pe care destinul raufacator poate a ursit-o ispasirii lor.

Curtezana scapa un geamat inabusit.

— O! zise ea, cine esti dumneata? Niciodata nu mi-a vorbit cineva cu atata autoritate! Niciodata n-a patruns nimeni in gandurile mele cele mai ascunse, asa cum patrunzi dumneata dintr-odata! Cine esti? vreau s-o stiu

Vorbind astfel ea se uita la Roland, incerca cu aprindere sa-i asemene trasaturile cu icoana ce plutea in acest moment in fata inchipuirii sale.

— Sunt, zise Roland, un modest secretar al domnului Aretin. Am studiat la Pisa si la Florenta. Tineretea mea s-a scurs toata in studiul filozofiei. Si asta este poate, ceea ce-mi ingaduie sa ghicesc ceea ce este ascuns. Ilustrul Ioan de Medicis, care m-a trimis noului meu stapan, ma cinstea cu mare incredere. A trebuit sa fie adanca prietenia ce-o simte pentru Aretin, ca sa se invoiasca a se desparti de mine.

Roland vorbise cu foarte mare simplitate. Imperia se linisti incetul cu incetul la sunetul acestei voci, care parea ca starneste dupa plac vijeliile gandirii sau le potolea.

— Vorbeste deci, spuse dansa; sunt gata sa-ti raspund

— Asadar, sa zicem ca vom pune putina randuiala in aceasta convorbire. Si mai intai v-o spun, doamna, ca deoarece aveti incredere in mine, faceti acest lucru fara gand ascuns.

— Voi incerca, zise Imperia care rosi de necaz vazand ghicita hotarata ei intentie de a nu spune decat ceea ce ar vrea sa spuna.

— Imi veni o idee, pe care va voi spune-o imediat, reincepu Roland. Aceea ca Bianca este amenintata, apoi ca este cineva in lume, care este indicat s-o apere in acelasi timp cu dumneavoastra.

— Cine? exclama Imperia mirata.

— Tatal sau, zise Roland cu bunatate.

— Tatal ei!

— Ce-i de mirare? Sunt sigur ca acest barbat, daca i s-ar arata situatia, ar zbura in ajutorul copilului sau. Dati-mi voie, doamna, sa va vorbesc cu toata sinceritatea, pentru ca sa ne intelegem bine. Va stiu femeie cu duh si gust. Sunteti ceea ce se numeste in lume, o curtezana. Dar stiu de asemeni ca tatal Biancai nu poate fi vreun badaran necunoscut Fara indoiala el ocupa vreo inalta slujba si se bucura de o mare inraurire

Imperia cuprinsa iar de groaza, nu-si putea ascunde infricosatoarea ironie a acestui ins ciudat care-i vorbea.

— Domnule, spuse ea inabusit, o sa fiu de o sinceritate pe care ai putea-o numi nerusinare, daca vrei dar este vorba de mantuirea Biancai.

— Vorbiti deci doamna, si va rog sa credeti ca ma voi feri de orice judecata nedreapta: sunteti de altminteri mai presus decat insasi nerusinarea.

Fu o atare vibratie in aceste ultime cuvinte, incat Imperia pierduta, se intreba daca erau o lauda marinimoasa sau o sangeroasa batjocura.

— Ei bine? exclama Roland zambind.

— Ei bine, nu-l cunosc pe tatal Biancai.

— Va deplang, doamna Sa nu cunosti pe barbatul ce-l iubesti o ora, o zi sau un an; pe barbatul a carui viata s-a invesnicit in coapsele amantei, pe barbatul a carui icoana se renaste poate intr-o copila adorata; asta trebuie sa fie pentru o femeie de inima si inteligenta ca dumneavoastra un chin dureros Cel putin asa binevoi sa-mi spuna o femeie o nenorocita pe care o intalnii intr-o zi, sunt aproape doi ani de atunci, nu departe de Trevise, intr-un sat numit, pare-mi-se, Nervesa si care este la poalele muntilor Piavei

Imperia sari si atinti niste ochi ratacitori asupra lui Roland.

— Femeia asta, continua Roland nepasator, se ratacise prin stramtorile Piavei. O linistii. Vorbiram impreuna. Ea era, ca si dumneavoastra, de o stralucitoare frumusete. Ca si Domniei voastre, doamna, ii placeau aventurile ciudate. Si ea imi povesti istoria ei.

— Aceasta poveste? zise Imperia gafaitoare.

— Iat-o: intr-o zi, e mult timp de atunci, femeia asta se ducea la Roma. Fu inconjurata de o ceata de banditi si dusa intr-un loc pustiu si salbatic ce se numeste Pestera Neagra.

Imperia rosea, apoi ingalbenea, rand pe rand. Roland n-o mai slabea din ochi.

— Acolo, continua el, un ciudat capriciu trecu prin mintea acestei femei. Se hotari sa se dea unuia dintre acesti banditi, un barbat al carui trup de urias, ii ademenise poate nebuna ei inchipuire Facu astfel.

Imperia dadu un tipat, pe care Roland paru ca nu-l auzise, caci continua:

— Ei bine, doamna, printr-o ironie a soartei, femeia asta care putuse sa aiba copii, fii de printi si de cardinali si care fusese pururea stearpa, avu un copil cu banditul o fata!

— Nu merge mai departe, spuse deodata Imperia cu o posomorata expresie. Intalnirea dumitale cu o femeie in stramtorile Piavei este o nascocire. Despre mine vrei sa vorbesti

— Despre dumneavoastra, doamna?! Ma uimiti!

— Despre mine! Este o istorie adevarata ceea ce-mi povestesti. Cum ai aflat-o? Nu stiu. Pentru ce mi-o spui? Nu stiu

— Va inselati, doamna. Daca vi s-a intamplat o aventura de acest fel, o asemenea aventura nu se poate sa se fi intamplat si alteia?

Imperia isi scutura capul si reincepu cu o tulburare infrigurata:

— Voiai sa stii cine este tatal Biancai. O stii acum! Este un haiduc dar acestui haiduc nici nu-i stiu numele, si nici n-am vrut sa i-l stiu vreodata si abia de l-as putea recunoaste Vezi bine, domnule, ca nu minteam spunandu-ti ca nu-l cunosc pe tatal Biancai.

— Sa renuntam deci, zise Roland cu o voce foarte fireasca, a nadajdui vreun ajutor din partea asta pentru a ocroti pe aceasta nefericita copila impotriva uracioasei patimi a scarbosului Bembo.

De asta data Imperia dadu un tipat de disperare.

— Bembo! mugi ea apucand o mana a lui Roland. Bembo! Cine ti-a vorbit despre acest Bembo? Cine ti-a spus ca de dansul ma tem eu?

— Dar chiar dumneavoastra, doamna! Drept este ca n-ati rostit numele lui, dar mai adineauri ati strigat ca monstrul, vampirul, de care sunteti legata printr-o invoiala, este cardinalul. Am inteles ca era vorba despre cardinal, episcopul Venetiei; m-am inselat oare?

Imperia isi duse mainile albe la fruntea-i arzatoare.

— Nu, spuse ea inabusit, nu te-ai inselat; nimic nu-ti scapa. O! ma infricosezi acum!

— Va infricosez pentru ca pun in serviciul dumneavoastra inteligenta si spiritul metodei de care sunt capabil? Daca-i asa, doamna, nu-mi ramane decat sa va spun ramas bun

— Nu, nu, ramai! Daca simt o groaza necunoscuta, nu tine seama! Si apoi ce-mi pasa ce mi se poate intampla, numai fiica mea sa fie izbavita! Ei bine, da, domnule, de cardinalul Bembo ma tem. El a vazut-o pe Bianca! El este acela, pe care o groaznica patima il face sa dea tarcoale acestui palat! Si de dansul ma leaga o invoiala, pact pe care l-ai evocat cu minunatul dumitale dar de ghicire.

Un usor fior il agita pe Roland. Intelese ca o tinea pe curtezana in puterea lui si ca aceasta convorbire miscatoare ajunsese la punctul sau culminant.

— Care-i invoiala? intreba el cu o voce intretaiata. Ganditi-va, continua el vazand gestul de groaza ce scapa Imperiei, ganditi-va ca prea mi-ati spus multe, pentru a incerca acum sa-mi ascundeti adevarul. Acest adevar, il voi descoperi, oricat de ingrozitor ar fi si atunci o sa va caiti ca nu mi l-ati marturisit.

— Ma voi supune, balbai curtezana. Cine esti? Ce vrei? nu stiu, dar simt ca esti inarmat cu o putere grozava

— Vorbiti atunci! Va ascult

— In anul 1503, zise Imperia, iubeam un barbat, singurul ce l-am iubit vreodata Si cand ma intreb, simt ca-l iubesc inca

Imperia scrasni din dinti si adauga:

— Il iubesc si il urasc! Asculta: acestui barbat ma oferii. Voii sa ma dau toata, in intregime, nu numai cu trupul meu, care era necurat, ci si cu inima care era fecioara. El ma dispretul, ma batjocori, ma insulta Iubea o tanara fata

— Cum se numeste barbatul acela?

— Roland Candiano.

— Si tanara fata?

— Leonora Dandolo.

— Bine, urmati, zise Roland varandu-si unghiile in carnea palmelor mainilor, pentru ca suferinta trupeasca sa copleseasca suferinta lui morala.

— Hotarai sa ma razbun. Aveam un amant care se numea Davila Acest amant surprinsese iubirea mea pentru Roland Candiano si l-am ucis.

Roland se infiora.

— Si cum stam inmarmurita de groaza in fata cadavrului, continua Imperia, rasari un om langa mine. Vazuse totul. Acesta era Bembo. El ma atrase intr-o sala a acestui palat si vazui un alt barbat, pe Altieri, capitanul arcasilor pe atunci, azi capitan general al ostirii Venetiei.

Imperia se opri, gafaind, o clipa. Se mira ca spune cu atata liniste aceste taine grozave acestui barbat, pe care abia il cunostea. Se ingrozise intelegand ca aceste taine ii scapau fara truda, ca simtea o nesfarsita trebuinta de a povesti crima.

— Altieri si Bembo, reincepu ea, ma silira sa stau. Si Bembo imi spuse: 'Doamna, ai ucis un membru al Sfatului celor Zece. Vei fi spanzurata, ori ti se va taia acest cap frumos, care sta asa de bine pe umerii dumitale de marmura.' Avui un fior de groaza si ma gandii la fetita, la Bianca mea, pe care o dadusem in crestere departe! Vai! Pentru ce egoismul a avut precadere in mine? De ce m-am dus s-o caut? Sau mai degraba de ce n-am murit atunci? S-ar fi sfarsit totul! Dar atunci nu gandeam astfel. La gandul esafodului, o sudoare rece ma inabusi si incepui sa tremur ca de ger sub raceala mortii. Atunci, Bembo imi spuse: 'Este un mijloc de scapare, unul singur!'

— Care? intrebai eu aiurind de bucurie.

— Acela sa denunti pe cineva ca l-ar fi ucis pe Davila! La nevoie, noi vom marturisi ca spui adevarul.

— Dar pe cine? exclamai eu. Pe cine?

— Pe Roland Candiano!

— Niciodata!

— Fie! dumneata vei merge la spanzuratoare si Roland se va insura cu Leonora.

— La aceste ultime cuvinte, reincepu Imperia, simtii risipindu-se groaza, dar o neasteptata furie ma cuprinse. Gandul ca Leonora Dandolo ar fi fericita, ma innebunea. Strigai ca eram gata Altieri dicta o denuntare, o scrisei si biletul fu aruncat de Bembo in trunchiul din Piata San-Marc Fu ceva groaznic, nu-i asa?

— Da, zise Roland, destul de grav. Erai impinsa de gelozie. Dar acest Bembo pentru ce-l ura pe Roland Candiano?

— Nu stiu poate din gelozie

— Si Altieri?

— O iubea pe Leonora!

Roland inabusi mugetul ce i se urca pe buze.

— Si cu Roland Candiano ce s-a intamplat? intreba secretarul lui Aretin.

— Fu aruncat in puturi!

— Unde, fara indoiala, mai este inca si astazi?

— Nu. A murit.

— De unde stiti acest lucru?

— A vrut sa evadeze cu un alt osandit. S-au inecat in canal E mai bine sa fie asa, cel putin nu mai sufera.

— Da, este mai bine asa! Dar dumneavoastra, in tot timpul cat nefericitul a stat in puturi, cum ati putut trai? Ia sa vedem, vorbiti-mi putin despre asta

— Ce stiu eu! exclama Imperia infiorandu-se. Ba voiam sa ma denunt, dar imi era frica de calau; ba voiam sa incerc o rapire, dar era o incercare imposibilaO! am petrecut nopti ingrozitoare, si in serile de iarna, cand vantul urla in toiul noptii, nu o data mi s-a parut ca aud gemetele lui Roland Candiano Din fericire, a murit!

— Da, din fericire! Apoi?

— Apoi Intelegi acum, ca Bembo este stapanul meu. Pricepi ca de sase ani incoace, ma supun lui ca o roaba: ca ori de cate ori vreau sa ma razvratesc, el ma ameninta si ca mi-e frica O! Mie frica sa-l vad ridicandu-se inainte-mi intr-o noapte si sa-mi spuna cu vocea lui de gheata: 'Fiica-ta in patul meu, sau capul tau calaului'.

Imperia izbucni in hohote de plans.

Roland se gandea: 'Iata limpezit rolul Imperiei, al lui Bembo si al lui Altieri. Dar pe Dandolo? Cine il impingea? Foscari? Ce i-am facut eu lui? O! rabdare! rabdare!'

Si-si ridica vocea zicand:

— Nu plangeti doamna. Voi izbavi pe fiica dumneavoastra!

— O! esti asadar un inger inviat, ca sa-mi aduci iertarea faradelegii mele!

— Nu va spun altceva decat atat: voi mantui pe fiica dumneavoastra.

Roland se sculase.

Inainte de-a fi putut face vreun gest ca sa se impotriveasca acestui lucru, Imperia se aruncase in genunchi, ii apucase o mana si i-o saruta.

Roland se desprinse din aceasta imbratisare, facu un semn de ramas bun si fugi in graba, lasand pe curtezana in prada unei tulburari neobisnuite si fericita si iritata totodata, linistita si cuprinsa de temeri nebune.




Capitolul XXVI Amor-furor



Afara, pe chei, Roland privi de jur imprejurul lui si intrezari o umbra ce se ascundea dupa un stalp. Merse drept spre acea umbra.

— Tu esti? intreba el.

— Eu sunt, stapane, raspunse Scalabrino care se ivi. Isi lepadase livreaua cea frumoasa a lui Aretin si era imbracat ca un targovet venetian.

— Dupa cum vedeti, stapane, vegheam.

— Si tovarasii nostri?

— Sunt aproape cu totii aici si asteapta poruncile dumneavoastra.

— Bine; cand vor fi cu totii aici, ma vei instiinta

Vorbind astfel Roland desprinse o gondola si sari in ea.

— Trebuie sa va insotesc, stapane? intreba Scalabrino.

— Daca vrei Noaptea este senina. O plimbare pe apa face bine, socot eu.

Scalabrino mirat de tonul cu care nu era deprins, sari la randu-i in gondola si incepu sa vasleasca, intreband:

— Unde voiti sa va duceti, stapane?

— La Lido; suntem in largul marii si nu ne este teama de indiscretii.

La aceste cuvinte Roland se lungi in fundul barcii si paru absorbit in contemplarea cerului instelat. O tacere adanca se intindea asupra Venetiei, intrerupta de usoara pleoscaiala a apei sub vasla lui Scalabrino.

Cand ajunsera in port se scula si facu un semn tovarasului sau, care inceta sa mai vasleasca.

— Atunci spuneai ca n-ai mai vazut-o niciodata pe femeia aceea? spuse pe neasteptate Roland. Aceea despre care mi-ai povestit ciudata aventura aceea care te-a preferat pe tine in locul prietenului tau Sandrigo, acolo in Pestera Neagra

— Nu, Maria voastra, n-am mai vazut-o niciodata.

Roland tacu timp de cateva clipe, tacere pe care Scalabrino o respecta.

Apoi reincepu:

— Ai privit-o bine fetita de adineauri, in palatul Imperiei?

— Da, stapane, si precum v-am spus, as recunoaste-o dintr-o mie.

— Ii stii numele?

— Nu, stapane.

— Ei bine, am sa ti-l spun eu; se numeste Bianca.

— O sa tin minte numele asta: Bianca!

— Si vei avea dreptate sa-l tii minte, Scalabrino tot asa dupa cum indreptatit vei fi sa-ti fixezi in memoria ta, trasaturile acestei copile

— Deoarece imi dati porunca, Maria voastra!

— Eu? Nicidecum, lucrul acesta te priveste numai pe tine singur.

Scalabrino atinti asupra lui Roland niste ochi inmarmuriti.

— De fapt, reincepu pe neasteptate Roland, uitam un amanunt interesant. Aceasta copila are o mama, care se numeste Imperia.

— Curtezana palatului?

— Da! curtezana care te-a momit odinioara, ca sa-mi intinzi mie o cursa

— Maria voastra!

— Curtezana care a fost cea dintai pricina a arestarii mele. Dar sa lasam asta. Deci, mama Biancai este Imperia. Dar stii cum il cheama pe tatal ei?

— Nu, stapane, nu stiu!

— Ei bine, tatal Biancai se numeste Scalabrino.

Scalabrino facu o asfel de miscare, incat barca mai-mai sa se rastoarne.

— Ei bine, ce te-a apucat? exclama Roland.

— Scuzati, iertati, inaltime Am auzit eu rau, nu-i asa? Va jucati cu mine?

Uriasul tremura pe picioare. Se aseza greoi la urma gondolei.

— Bianca este fiica ta, spuse cu seriozitate adanca Roland.

— O fata! balbaia uriasul. Sa am eu o fata? eu?

— Fiica ta Bianca fata Imperiei!

— Ce? aceasta copila asa frumoasa, cu ochii sai albastri si adanci, asa duiosi

— Este fiica-ta, Scalabrino.

— Acest inger fiica mea! O! Maria voastra, iertati, este mai presus de orice pentru mine

Scalabrino incepu a plange incetisor.

Roland se scula, apuca vasla si impinse cu repeziciune gondola spre chei. Scalabrino cu capul intre maini, naucit si incantat, zguduit de o emotie atat de noua, se intreba daca nu viseaza cumva. Scalabrino isi inalta capul, in clipa cand gondola atingea uscatul. Vazu pamantul si cu un urlet sari pe chei, simtind nevoia sa ramana singur, ca orice om in clipele unor mari dureri sau ale marilor bucurii.

Roland privi cu melancolie silueta uriasului pierzandu-se in noapte.

— Sarmana faptura! sopti el. Atatia ani de mizerie si o singura clipa de bucurie fara seaman. Plangi, da, povesteste noptii fericirea ta! Maine vei suferi inca!

Atunci, el sari cu usurinta pe uscat si pe calea incalcita a ulicioarelor si a podurilor se indrepta spre palatele de pe Canalul Mare. Pe masura ce inainta mersul lui se facea mai sovaielnic, spatele i se-ndoia, capul ii recadea pe pieptul plin de amaraciune. Se opri langa un palat unde totul era in intuneric si tacere.

Si cu un lung fior, isi inalta capul spre ferestrele inchise Acest palat era acel al capitanului general Altieri.

Gafaind, cu capul inflacarat, Roland arunca priviri posomorate spre fatada intunecoasa. Apoi ii facu incetinel ocolul si se vazu iar pe chei. Se aseza atunci pe o piatra si ochii i se atintira asupra palatului.

— Ce am venit sa fac eu aici? sopti el. Acolo doarme aceea pe care am iubit-o mai mult decat viata mea. Altieri Leonora Ura, dragoste, iata ce am venit sa cercetez aici ca un bun contabil, care cauta sa stie cum ii stau afacerile Inainte de a infrunta aceasta groaznica dovada, am voit sa seman in jurul meu putina fericire. Prin mine fiica curtezanei blestemate doarme linistita asta-noapte, si am varsat in sufletul ei revoltat cuvinte de tata; prin mine curtezana care mi-a cladit nenorocirea, cunoaste de asemeni odihna; prin mine Scalabrino cunoaste o nesfarsita bucurie, pe care eu nu o voi cunoaste niciodata. Astfel cu fericirea altuia am voit sa-mi masor nenorocirea.

Un horcait ii sfasia gatul si-si vari amandoi pumnii in ochi, cu speranta ca va simti poate racoarea lacrimilor. Dar ochii lui ramasera uscati si arzatori.

— Ei bine, esti multumita, biata inima ranita! Bati cu furie, pentru ca te afli asa de departe de inima ei, sau pentru ca iti pare ca este asa? Speram sa contemplu in fata casa unde doarme Leonora, dar coborand in adancul sufletului meu, nu gasesc in el decat ura. Nadajduiam sa rasuflu, daca nu cu nepasare, cel putin cu liniste, aerul pe care-l rasufla ea! Si iata ca hohote de plans imi clocotesc in piept, iata ca simt urland in mine nu numai ura ci si durerea durerea dragostei.

Timp de cateva minute gandirea lui Roland cuprinse tot ce numea el iubire, durere, aceasta durere asa de puternica care-l prinse tot mai tare nelasandu-i nici macar directia ideilor, aducandu-l in pragul nebuniei aproape.

Aceste groaznice izbucniri, invecinate cu nebunia, durara putin. In curand Roland putu sa-si continue nefericitu-i monolog:

— Astfel, zise el, o iubesc inca! Ce-i asadar amorul, si din ce noroi trebuie sa fie faurita inima omeneasca! Ea este aici, la douazeci de pasi de mine, si doarme in tihna, uitandu-ma de mult, si eu nataraul ma zbucium la usa ei ca un cersetor Cand ma gandesc ca de sase ani nu s-a scurs un minut in care icoana ei sa nu fi fost prezenta in memoria mea! Si ea, ce poate gandi oare? Zau asa! ce pot gandi femeile Vai! vai! si daca as putea sa uit si eu, sa dorm!

Gandirea lui Roland amuti iar.

Se chinui multa vreme. Timp indelungat mintea lui se supuse acestui chin, in care gasea un fel de placere; spunem placere, caci toate sentimentele bune sau rele, sau calificate ca atare, isi au fiecare pe a lor, si este ciudat ca filozofia acorda voluptate numai sentimentului iubirii; poate ca nu-i deosebire sensibila intre placerea de a iubi si aceea de a uri.

Aceste doua fenomene se confundau in sufletul lui Roland.

Apoi incetul cu incetul, evocandu-si mereu icoana Leonorei si acea a lui Altieri, o furioasa gelozie il cuprinse. De aici inainte se stapani. Caci gelozia este un sentiment de lupta. Se indeparta mai linistit. Furia, mania de a se gandi ca, in acea clipa chiar Leonora da lui Altieri dezmierdarile ei, departe de a mari ura din cale afara, il facu sa se stapaneasca si-i procura aproape o senzatie de racorire.

Am vrut sa schitam aceasta ora din viata lui Roland, nu numai pentru ca arata pe acest barbat intr-o lumina necesara studiului caracterului sau, dar pentru ca evenimentul ce se produce acum la scena acestei povestiri, este o urmare a acelei clipe de strasnica durere morala, in care mintea lui Roland Candiano se scufunda in ura.

Noaptea asta avu o inraurire hotaratoare asupra vietii lui. In noaptea asta, dupa cum am vazut, intra in contact cu Imperia. In aceasta noapte, faptul ca o vazuse pe Bianca, il facu sa se abata din calea ce si-o schitase dintai. In sfarsit in noaptea asta o noua intalnire determina si lamuri planul lui de lupta.

Indepartandu se de palatul lui Altieri, Roland se indrepta spre palatul ducal si temnite.

El desprinse o gondola si inainta spre palatul ducal.

In curand posomorata masa a temnitei fu vizibila ochilor lui. Impinse barca pana sub Puntea Suspinelor.

Atunci el vazu ceva pe care de departe nu-l putuse observa. Era faptul ca podul era sprijinit de niste schelarii de latunoi incrucisati.

Roland zambi si se gandi:

— Se dreg stricaciunile pricinuite de trasnet si stricaciunea facuta de Scalabrino: doua vijelii care au zguduit podul!

Lega gondola de un latunoi ce se scufunda in apa, apoi urcandu-se din caprior in caprior, in cateva minute ajunse pe punte, chiar in locul unde era fereastra, adica locul unde Scalabrino aruncase inspaimantatoarea-i lovitura de catapulta. Peste noapte, lucratorii ce lucrau la pod astupau deschizatura numai cu niste scanduri. Aceste scanduri Roland nu avu nici o greutate sa le indeparteze destul, pentru ca sa poata trece prin ele, si peste o clipa era pe Puntea Suspinelor.

Roland avea o tarie de energie exceptionala.

Dar punand piciorul pe pod, se infiora din cap pana in picioare si o sudoare rece ii picura pe frunte.

Ceea ce era indraznet, viteaz, in aceasta vizita de noapte, il sustinuse pana aici. Dar in acea clipa o neobisnuita tulburare il cuprinse. In cateva clipe, vietui ingrozitoarea scena a arestarii sale acele naluci de otel, ciufulite toate cu otel, care fara nici o vorba il impingeau spre temnita. Apoi pe neasteptate ochii lui cautara in intuneric scaunul de piatra: il vazu la cativa pasi. Incetisor, in prada unui fel de aiurire, se indrepta spre el, cazu in genunchi, isi puse fruntea arzatoare pe piatra lucie, si acolo ― fara indoiala ― isi facu siesi un groaznic juramant, si cand se scula, sopti:

— Fii pe pace, tata!

Apoi se retrase incetisor spre deschizatura pe unde intrase. Incepand din acest moment, infatisarea lui Roland relua acea masca de neinduplecata hotarare, ce-i era acum obisnuita. El privi in juru-i. La stanga teava podului se oprea la o usa solida, ce fusese pusa acolo de putin timp si care astupa intrarea in palatul ducal.

La dreapta drumeagul lung si ingust se afunda in temnita. Se apleca, asculta, cautand sa auda voci indepartate, gemete. Ajunsese sa se dubleze. Se vedea in adancul temnitei sale si ceea ce incerca sa auda, cu o nesfarsita si groaznica curiozitate, erau propriile sale gemete.

Fara veste ingalbeni.

Dintr-o data, ii trecu fara veste prin minte gandul ca putea fi surprins! Instinctiv se asigura ca pumnalul lui era la locul sau si ca la ocazie l-ar manui cu inlesnire. Gandul ca o straja de noapte putea tasni si sa-l prinda, ii patrunse atat de precis in minte incat trase pumnalul si privi tinta inaintea lui, ca si cum i-ar fi defilat pe dinainte toti dusmanii lui.

Apoi isi recapata sangele rece, ridica din umeri si vari pumnalul in teaca.

In acea clipa, dinspre partea inchisorii, se auzira zgomote de pasi.

Urca cineva spre pod. O lucire palida se ivi.

In fata primejdiei ingrozitoare ce se ivea, isi recapata toata limpezimea mintii. Se ghemui cu grabire dupa o gramada de scanduri si de grinzi, si impietrit, fara suflare, cu mana pe pumnal, astepta

In acea clipa avu foarte lamurita vedenia unui Roland, pe care il tarau spre temnita unde suferise sase ani.

La gura podului se aratara doi insi. Roland ii recunoscu imediat: unul din ei era Foscari si celalalt Bembo.

Dogele si cardinalul mergeau in tacere. Licarirea ce-o intrevazuse Roland era a unui felinar ce-l purta Bembo.

Roland ii vedea pe amandoi si parul i se zbarli de groaza; un val de ura furioasa i se urca pe frunte si putin trebui sa nu faca o miscare de nebunie, si sa-i injunghie pe amandoi.

— Nu, nu! se gandi el cu un zambet sters. Asta ar fi o moarte prea frumoasa!

Dogele Foscari se oprise ganditor in fata scaunului de piatra. Roland ii vedea toata fata, pe care i-o lumina felinarul lui Bembo. Foscari abia incepuse a imbatrani. Erau mereu aceleasi trasaturi energice, chinuite, cioplite parca in piatra. Numai privirea ii era mai mohorata decat odinioara.

— Pentru ce nu l-am legat si pe dansul pe aceasta piatra! Pentru ce nu l-am orbit ca si pe tatal lui, sau mai curand de ce nu i-a retezat calaul capul! Ah! Bembo, a fost o mare greseala!

Roland intelese ca era vorba de dansul. Se infiora.

— Inaltimea voastra, zise Bembo, astea sunt nelinisti zadarnice. Roland Candiano este mort.

Foscari privi tinta pe Bembo.

— Nu i s-a gasit trupul, spuse el inabusit. Totusi am pus sa se curete canalul cu draga. Am trait cincisprezece zile ingrozitoare, asteptand sa vina cineva sa ma anunte ca s-a gasit

— Stiti, Alteta, ca apa din canal taraste pana la Lido trupurile ce le inghite. Acolo pestii lacomi si-au luat ei sarcina supremei inmormantari, sa nu va mai indoiti de acest lucru

Foscari scutura capul.

— Crede-ma, Bembo, un barbat ca dansul nu se ineaca. Am dorit sa vizitez temnita. Am dorit sa vad cu ochii mei aceasta galerie ce-a sapat-o in sase ani. Era o munca uriasa. Si mai de pomina mi s-a parut evadarea lui. Nu! nu s-a inecat, adauga dogele cu o voce mai posomorata; are prea multe de facut, pentru ca sa moara astfel in momentul libertatii.

— Nu prea inteleg bine, Alteta!

— Nu intelegi! spuse Foscari apucandu-si tovarasul de brat. Ba pricepi prea mult! Nenorocire tie, Bembo, vai mie!

— Admitand ca ar fi in viata, balbaia Bembo, ar trebui sa stie

Foscari ridica din umeri. Apoi ca si cum ar fi vrut sa schimbe cursul gandurilor sale, el reincepu:

— Omul acesta, acest prieten al lui Ioan de Medicis, pe care trebuia sa-l aduci tu?

— Petru Aretin? A sosit, Alteta, si uimeste orasul cu luxul si nerusinata-i indrazneala fara de frau.

— Da, am auzit vorbindu-se despre asta. Si crezi ca va indeplini cu desteptaciune si credinta aceasta ambasada pe langa Ioan de Medicis?

— Este cu deosebire inteligent, Alteta, iar cat despre devotament, nu e vorba decat a i se fixa un pret bun. Cu bani voi face pe Aretin sa faca, ceea ce vom vrea noi

— Sa mi-l aduci cat mai degraba

Dogele Foscari arunca inca o privire spre scaunul de piatra, unde i se crapasera ochii dogelui Candiano. Apoi ganditor, cu fruntea plecata, trecu la un pas de Roland, intovarasit de Bembo, care deschise usa cea puternica. O clipa mai tarziu aceasta usa se inchidea iarasi. Foscari si Bembo disparusera.

Atunci Roland se ridica, cu gatul intins, cu ochii atintiti spre aceasta usa. Un ce ca un horcait, sau poate ca un inabusit blestem, i se urca pe buze. Apoi aproape fara sa mai ia masuri de prevedere, ajunse la deschizatura, cobori pana la gondola lui, o mana iar de unde o luase, o odgoni, sari pe chei si se indrepta spre piata San-Marc.. Ce cauta acolo? Ce astepta, pitit la piciorul uneia din coloanele ce purtau steagul republicii? In curand de pe o usa a palatului ducal, se desprinse o umbra si incepu sa mearga incetinel, urmand linia Canalului Mare.

Fara indoiala, pe acest om il astepta Roland, caci incepu sa-l urmareasca.

— Bembo! sopti el.

Era intr-adevar el. Roland il urmarea fara gand fix.

Planurile se invarteau in capul lui cum se alunga unii pe altii nourii vijeliei ceresti. Il urma pe Bembo cu lacomie, gata sa-l ucida poate, sau numai din acel fel de curiozitate nervoasa si bolnavicioasa care impinge pe om in unele imprejurari, in care ganduri fioroase sunt pe punctul de a se preface in fapte. In curand totusi demersurile lui Bembo il interesau prin ele insasi.

Intr-adevar, cu toata ora inaintata a noptii, Bembo se indrepta spre locuinta lui. Mergea incetisor, se oprea uneori, si atunci ridica spre cerul unde paleau astrele, fata sa de o uratenie care era un fel de batjocura adresata stelelor.

Daca Roland ar fi fost langa dansul, l-ar fi auzit atunci murmurand vorbe buimace, cu o exclamatie de manie si uneori de durere.

Bembo se oprise in sfarsit.

Se afla in fata palatului Imperiei. Roland intelese totul! Monstrul indragostit venea sa-si plateasca tributul sau dragostei! Iubea si el! Venea si el sa viseze in preajma casei unde dormea aceea pe care o iubea!

Bembo se ducea la Bianca, dupa cum fusese Roland la Leonora! Aceasta apropiere aduse un zambet amar pe buzele lui Roland. Totusi incetand a se mai preface, merse de-a dreptul spre Bembo. Acesta il auzi dintr-o data, in clipa cand Roland nu mai era decat la vreo cativa pasi de dansul. Facu un gest de contrazicere si porni spre el, ca si cum ar fi vrut sa-l lase sa treaca.

— Uite! exclama Roland cu o voce batjocoritoare, se pare ca nu sunt singurul care ofteaza pe sub ferestrele tinerelor frumuseti ce locuiesc acest palat!

— Duca-se dracului, nepoftitul! bombani Bembo.

— Fi-veti din intamplare indragostit de doamna Imperia? reincepu Roland. Eu crede am ca numai poetii, ca stapanul meu si ucenicii poetilor de felul meu, sunt acei care cauta la lucirea stelelor o rasfrangere a fapturii iubite.

— Este secretarul lui Aretin! sopti Bembo. Si cu glas tare adauga: Te rog, domnule, vezi-ti de drum!

— Iata ceva bine spus! Dar eu care am compus o balada in cinstea divinei Bianca, tin s-o spun, ferice ca am ascultator, in lipsa celei care ar trebui s-o asculte

La numele Biancai, Bembo tresari strasnic. Inainta spre Roland si-i raspunse cu asprime:

— Sa nu ma atingi! mugi el cu o voce atat ragusita si asa de furioasa, incat fu parca surprins.

— Vocea asta! sopti inabusit Bembo dandu-se cu doi pasi inapoi.

Dar Roland se si reculegea spunand, pe un usor ton ce si-l adoptase.

— Stiu eu daca nu ai vreun gand rau impotriva unui sarman poet!

— Ai rostit un nume, zise Bembo.

— Acel al Biancai.

— Da! zise Bembo scrasnind din dinti, Bianca. De unde si pana unde vorbesti despre dansa cu o astfel de familiaritate?

— De unde si pana unde ma intrebati cu o astfel de obraznicie?

— Stii cine sunt eu? mormai Bembo.

— Desavarsit de bine. Sunteti cardinalul episcop al Venetiei.

Bembo dadu un tipat ragusit de mirare si aproape de groaza.

— Iata, maestre, reincepu deodata Roland, in loc sa ma dojenesti sau sa incerci a ma infricosa, mai bine ai face sa vorbesti cu mine. As putea sa-ti spun poate lucruri interesante.

— Cu privire la ce? intreba Bembo.

— In privinta Biancai; sau nu acesta este subiectul ce-ti poate misca mai mult inima?

Mana lui Bembo se inclesta pe pumnal. Arunca repede o privire spre Roland.

— Nu-ti mai da osteneala sa savarsesti un omor zadarnic, spuse acesta cu raceala. De altminteri te instiintez ca n-o sa ma las ucis, fara a incerca sa te gatui cu incetisorul.

— Esti nebun, dragul meu, zise Bembo pamantiu la fata. Vorbesti cardinalului episcop al Venetiei cum ai vorbi unui hamal din port..

— Te cam umfli in pene, mestere Bembo. Dar nu-i vorba de asta. Imi sfarsesc gandirea zicandu-ti ca destule omoruri s-au intrebuintat. La drept vorbind, te asigur ca ai coborat mult in stima mea, cand te-am vazut punand mana pe pumnal. Cum de n-ai inteles numaidecat, ca nu se ucide cu una cu doua un ins ca mine? Bun! la lumina acestei luni ce lumineaza in acest moment uracioasa-ti fata, vad ca de aici inainte o sa ma urasti. Si totusi nu-ti vreau nicidecum raul in asta-seara.

— Dar ce vrei de la mine? mormai Bembo cu o voce concentrata de furie. Te ascult de o clipa si ma intreb daca nu am de furca cu un nebun?

— Nu minti, preasfinte vladica; stii ca biserica nu da voie sa minti. Daca ai fi crezut aievea ca ai de-a face cu un nebun, ai fi plecat. Ori, stai aici, esti inca aici, si arzi de dorinta de a ma intreba.

— Ei bine, diavole, da! Nu stiu cine ti-a dat puterea de a citi in suflete, dar citesti intr-al meu ca intr-o carte deschisa!

— Ce-i de mirare in asta! Ai unul din acele aere de sinceritate ce talmacesc intr-o clipa simtamintele cele mai trainice Dar indrugam brasoave. Intreaba-ma deci, deoarece mori de dorinta. Iti voi raspunde cu sinceritate. Ia sa vedem, ce vrei sa stii?

Bembo tremura de furie si groaza.

Se afla in fata unui groaznic potrivnic, care juca cu el un joc misterios. Omorul interlocutorului sau se fixase in mintea lui. Doua lucruri il impiedicau numai de a se arunca in acea clipa chiar asupra acestui necunoscut, care il cunostea atat de bine, prea bine chiar! Mai intai era faptul ca nu era sigur de izbanda; apoi pentru ca voia sa stie, de ce-i iesise in cale omul acesta si care ii erau intentiile. De ani indelungati Bembo nu mai simtise o astfel de groaza a gandirii.

— Ce vreau sa stiu? reincepu el atintindu-si ochii inflacarati asupra lui Roland. Mai intai, cine esti! Pretinzi ca esti poet, secretar al Aretinului. Intr-adevar te-am vazut la el. Dar asta nu-i decat o masca. Esti altceva. Altceva vreau sa stiu.

— Esti patrunzator, preasfinte. Te-ai indoit de la inceput, ca omul care arunca indoiala, groaza, curiozitatea, deznadejdea in mintea dumitale, n-ar putea fi simplu servitor al unui Aretin

— Cine esti, pe toti dracii din iad!

— Mi-ai spus mai adineauri demon. Cred ca te pricepi in de-alde astea. Presupune deci, ca sunt ceea ce spui

— Un diavol!

— Ce-i cu neputinta in asta? In calitatea dumitale de episcop si de cardinal nu crezi in duhuri supranaturale, o stiu. Dar in sfarsit poate ca te inseli?

Bembo arunca in juru-i o privire inspaimantata. Facu un pas inapoi, si cu o voce, pe care se sili sa si-o arate sigura, rosti:

— Daca esti un trimis al necuratului, te somez s-o marturisesti.

Un zambet de dispret increti buzele lui Roland: intalnea un Bembo mai putin tare decat crezuse.

— Astfel mai mult ti-ar place sa fiu un inger? zise el cu o seriozitate ce-l facu pe cardinal sa se infioare. Mai mult, iti las libertatea sa alegi. Om, inger, demon, in fond lucrul prea putin ma intereseaza. Treci la alta intrebare.

— Fie! Spune-mi in acest caz, cum de esti atat de bine informat in privinta mea?

— Pur si simplu pentru ca m-am informat. Te-am urmarit, te-am spionat

— Fie si asta! Dar pentru ce mi-ai vorbit de Bianca si despre ceea ce cred eu de dansa. Iata un lucru care era o taina

— In sfarsit, exclama Roland, iata-ne la problema. Ei, preasfinte, iti trebuie multa vreme ca sa te hotarasti! Gandesti ca iubirea dumitale pentru Bianca este o taina! Iata-te foarte indragostit! Sunt naivi si pierduti cei ce simt puritatea stelelor si nu vad la picioarele lor pe tradatorul care-i pandeste si insemneaza gestul lor si le culege cuvintele! Uite, am cunoscut odinioara un biet baiat care se indragostise nebuneste de o fata. Ca si dumneata isi petrecea vremea dand tarcoale in preajma casei aceleia pe care o iubea. Ca si dumneata nu se sinchisea sa stie, daca iubirea lui nu era pe placul cuiva, daca-l pandea cineva. Ca si dumneata el se izbi fara veste intr-o noapte de intunecimi, de acela care il urmarise incetul cu incetul in epopeea lui amoroasa Numai ca fu zdrobit

— Ce i se intampla? intreba Bembo gafaind.

— Fu ucis, spuse cu liniste Roland. Dumneata dimpotriva, ai fost spionat, din fericire pentru dumneata, de un oarecare, care nu numai ca nu vrea sa te omoare lucru ce l-ar fi facut de mult, dar inca vrea sa te ajute.

— Sa ma ajute? exclama inabusit Bembo. Pentru ce sa ma ajute?

— Ce-ti pasa! Nu se poate sa am si eu vreun interes, sa vad ca fiica Imperiei ajunge intretinuta dumitale?

Bembo tresari de bucurie.

Daca insul acesta era impins de ura totul se lumina atunci! El care intelegea bine ura, el care facuse din ura marea parghie a vietii sale si norocul lui, se putea atunci intelege cu necunoscutul acesta.

Zeflemelile, ironiile si amaraciunile le uita. Nici nu se mai gandi la acea nelamurita groaza ce-o simtise.

— Ia sa vedem, cum mai putea ajuta? zise el reluindu-si tot sangele rece. Si de asemeni sa vedem ce ai sa-mi ceri ca sa ma ajuti!

— Iti voi raspunde la ambele puncte, dar rasturnand ordinea intrebarilor, n-o sa-ti cer nimic.

— Asta-i poate prea mult! sopti Bembo.

— Fii pe pace, sunt platit din alta parte. Nu mai ramane decat de a sti cu ce-ti pot fi de folos

— Astept

— Ei bine, o pot rapi pe tanara Bianca si sa ti-o dau in mana.

Bembo isi inabusi un tipat. O unda de patima smintita i se urca pe frunte. Intr-o nalucire de ameteala, el stranse in bratele sale tanara fata, se vazu ca o duce cu sine, palpitand toata, fara aparare, prada imbratisarilor sale.

— Pare-se ca lucrul acesta nu-ti surade, zise Roland.

— O! daca faci una ca asta! baigui Bembo. Cere-mi, pretinde-mi tot ce vei voi!

— Iti spun ca sunt platit dintr-alta parte Primesti ceea ce-ti propun?

— Primesc! gafai Bembo.

— Bine. Sa fii deci maine seara pe la ora noua in fata palatului Imperiei.

— Si daca ea ma vede?

— Putin iti pasa. Va trebui chiar sa te vada. Am nevoie de asta, pentru ca sa conving anumite persoane. La ora unsprezece tanara fata va fi a dumitale.

— Cum vei face?

— Ma priveste numai pe mine. Pe maine dar! Fii la intalnire, fara de care, acest prilej ce ti se ofera, nu se va reinoi poate!..

Bembo arunca o intunecata privire spre palatul Imperiei; apoi aceasta privire o indrepta si mai posomorata spre Roland.

— Ce-mi dovedeste ca nu-mi intinzi o cursa? spuse el deodata.

— O cursa? Pentru ce-as face-o? Daca as fi vrut sa te omor, de o ora si mai bine as fi putut s-o fac de o suta de ori, pe neasteptate.

— Este drept, sopti Bembo.

— Astfel, vei fi la intalnire?

— Voi fi!

La acest cuvant rostit cu o hotarare ce nu lasa nici o urma de indoiala in privinta intentiilor sale, Bembo se indeparta cu repeziciune. Roland il urmari cu privirea timp de cateva clipe. O nedefinita expresie de scarba se revarsa pe fata lui. Apoi se indeparta si el spre port. Ajuns acolo intra intr-o casa saracacioasa ca infatisare si batu la o usa, care se deschise numaidecat..

Omul care-i deschise, era Scalabrino.

Uriasul parea ingrijorat, trist, tulburat. Bucuria i se stinsese.

— Stapane, spuse el cu un oftat, iertati-ma ca v-am parasit mai adineauri. Eram nebun ceea ce mi-ati spus, ma zguduise; imi faurisem timp de cateva clipe niste idei imposibile dar s-a sfarsit cu ele

— Ce ganduri, ia sa vedem? intreba Roland cu acea voce de blandete si de duiosie, care-l facea sa fie adorat de urias. Povesteste-mi putin visele astea spune-mi totul asta ma va odihni, dupa convorbirea ce am avut-o.

Roland ii lua mana:

— Preferi sa pastrezi pentru tine singur bucuriile si suferintele tale?

— Nu, stapane, exclama Scalabrino. Nu, nu crede asa ceva. Dar acest vis ce l-am avut o clipa, este atat de absurd!

— Dar ce-ai visat asa de absurd? Ia sa vedem. Ai visat ca o aveai pe fiica-ta si o duceai departe de Venetia; ca o puneai la adapost de tigri ce dadeau tarcoale in intuneric, in cautarea sangelui ei tanar, nu-i asa? la adapost de acea mama, care mai curand sau mai tarziu, din calcul, din slabiciune, de groaza sau din orice alt simtamant, va sfarsi prin a o da prada?

Scalabrino isi impreuna mainile lui uriase si facu o afirmare cu capul. Si asa ai visat?

— Ai visat ca incetul cu incetul, prin multa duiosie si devotament, vei sfarsi s-o faci pe Bianca sa te iubeasca si sa-ti puna intr-o zi: 'De ce nu esti oare tatal meu!' Si atunci ai fi strigat: 'Fata mea, copila mea iubita, sunt intr-adevar tatal tau!'.

— Este adevarat, Maria voastra, am visat asa ceva.

— Apoi, continua Roland, ti-ai spus ca lucrul asta nu era cu putinta, ca acea femeie, prostituata aceea o supravegheaza prea mult pe Bianca si ca tu esti osandit sa traiesti mereu departe de dansa?

— Oare nu-i adevarat, stapane!

Ochii uriasului se umplura de lacrimi.

— Maine la ora unsprezece seara, exclama brusc Roland, o vom rapi pe Bianca.

Scalabrino sari in sus.

— Stapane, zise el zguduit, ar fi prea frumos!

— Scalabrino, am facut impreuna lucruri si mai grele. Ti-o repet dar, ca maine seara o vom rapi pe fiica ta.

— O! murmura uriasul, imi deschideti cerul!

— Tovarasii nostri sunt cu totii in Venetia?

— Aproate toti, zise Scalabrino, a carui voce tremura. Aceia care nu sunt inca aici, vor sosi cu siguranta maine.

— Ei bine, da-le intalnire la palatul Imperiei. La ora zece le voi da instructiunile trebuitoare.

— Voi fi si eu acolo, stapane? exclama uriasul a carui inima batea cu furie.

— Nu

— Ce! n-o sa fiu acolo ca sa o iau pe fiica mea?

— Trebuie; tu o vei astepta intr-o barca solida cu doi vaslasi buni; iti voi da pe fiica ta, si o veti sterge cu luntrea cu catarg, care va asteapta in port.

Scalabrino dadu un chiot de bucurie inabusita.

— O data ce Bianca va fi pe bordul vasului, continua Roland, nu te ingrijora de rest, si vino de ma regaseste. Sper ca ai destula incredere in mine, pentru a-ti spune ca ceea ce voi face eu, este pentru fericirea fiicei tale.

— Am incredere in dumneavoastra, stapane, cum aveam in Dumnezeu, cand eram copil! raspunse uriasul.

Bembo se inapoiase la palatul ce-l ocupa, nu departe de San-Marc. Era aproape ora trei de dimineata si zorile diminetii incepeau a albi cerul. Cu un gest brusc cardianul trimise feciorul, care venise sa-l dezbrace. Deschise larg fereastra odaii in care intrase si incepu sa se plimbe incetisor.

Acea incapere era asa-zisa locuinta intima a cardianului episcop.

Ingramadise acolo operele de arta, nu pentru ca ar fi avut un foarte dezvoltat gust artistic pentru frumoasele creatii ale geniului omenesc, dar voia sa-si faca despre sine o parere foarte inalta, acei dintre prietenii ce-i primea acolo: de asemeni voia sa ascunda, sub aparente preocupari artistice, alte ganduri ce nu le destainuia nimanui pe lumea asta.

Orice ar fi fost, acest cabinet era foarte frumos si forma un izbitor contrast cu sala aspra si goala, unde primea strainii si pe indiferenti.

Bianca isi inchipuia ca Bembo n-o zarise decat de doua ori, si inca nu stia totul despre el, ba nici numele. De fapt Bembo o vazuse chiar in ziua cand Imperia o adusese la Venetia. Din acea zi data si patima lui.

Bembo nu iubise niciodata. Nu fusese iubit nici cand avusese ce-i drept, cateva legaturi trecatoare, ce nu lasasera nici o urma in viata. Din ziua cand o vazu pe Bianca, stiu ce este o iubire puternica si sincera. In primele momente el isi inchipui ca ar fi invartit bine lucrurile cu Bianca si Imperia. Deznadajduita impotrivire ce-o intampina din partea acesteia din urma, il aduse cu repeziciune la o stare de intaratare nervoasa; in acelasi timp isi spunea ca era mai bine sa renunte la Bianca.

Dar afirmandu-si ca renunta, se gandea din ce in ce mai mult la aceasta copila abia zarita, si in curand ea fu si mai vie in toate gandurile sale.

Atunci Bembo isi spuse ca era pierdut, daca nu izbutea sa triumfe.

Cunoscu noptile fara somn, cand bratele se intind in chip nelamurit spre o faptura care lipsea; cunoscu succesivele inchipuiri ce le creeaza iubirea: durerile, deznadejdile, bucuriile neasteptate si fara de pricina. Planse. Da, omul acesta care era facut sa faca pe altii sa planga, varsa lacrimi amare. Pe masura ce iubirea lui crestea in intensitate, pierdea mijloacele de actiune asupra Imperiei.

In seara cand il intalni pe Roland, Bembo deznadajduit, cauta in mintea lui un plan indraznet a carui executare i-ar fi dat-o pe Bianca in palma. Convorbirea cu Roland preciza acest plan, care ramanea foarte vag in gandirea lui.

Bembo umbla incoace si incolo prin cabinetul sau si toate gandurile lui se indreptau acum spre aceasta intalnire ce-o avusese in fata palatului Imperiei. Se gandea fara nici o vorba, fara o soapta. Caci de multa vreme Bembo isi luase bunul obicei de a pronunta cuvinte cat mai putine cu putinta, mai ales cand era singur. Socotea ca monologul tradeaza aproape intotdeauna o taina. Vorbesti, crezand ca nu te aude nimeni, si se intampla ca o ureche sa prinda o exclamatie: cuvantul scapat. Si cu un cuvant, ca si cu un rand scris, se poate sa fie spanzurat un om foarte nevinovat.

Ori, Bembo, nu se socotea tocmai nevinovat.

Deci nu vorbea, si aceasta obisnuinta de a strange buzele, de a le inghiti, cum s-ar zice, sa le faca sa reintre in sinea lor, sfarsise prin a da infatisarii aceasta masca speciala a ipocritilor in genere si a iezuitilor indeosebi.

Dar daca nu vorbea cu voce tare, se gandea mult. Si iata ce se gandea el in acea clipa:

— Trebuie sa-l ucid pe omul acesta.

'Omul acesta' era necunoscutul care trebuia sa-i dea lui pe Bianca, si prin urmare ii facea un nesfarsit de mare serviciu.

— Intamplarea este nemaiauzita, se gandea Bembo. Intr-adevar ca omul acesta este la curent cu faptele si gesturile mele; cunoaste anumite ganduri ale mele. Este prea mult! Cine este? De unde vine? Ce vrea el? Pentru ce vrea sa-mi dea pe Bianca? Dar, mai ales asta trebuie s-o stiu Ia sa vedem, omul asta pare a fi inca tanar; poate sa fie deci indragostit, dragoste din sentiment, caci patima ca a mea nu cunoaste varsta.

Bembo se opri o clipa.

Gandirea ca si cuvantul are timp de ragaz. Ai nevoie sa rasufli, gandindu-te ca si cum ai vorbi.

Se interesa o clipa de doi golani ce dormeau rezemati de un stalp, si pe care-i zari de la fereastra lui. Apoi continua in sine:

— Da, s-ar putea sa fie impins de un simtamant de dragoste Dar pe cine sa iubeasca el oare? Pe Bianca! Bianca sa-l fi respins oare si acum cauta sa se razbune! Nu-i Imperia? Poate. Si iarasi nu! Omul asta are chipul impietrit care inlatura putinta sentimentelor asa de simple, in spatele mastii acesteia sunt lucruri incalcite. Ce? Nu stiu, si el stie ceea ce cuget eu. Cel putin cunoaste patima mea pentru Bianca. Deci s-a ocupat indelung si serios de mine. In ce scop?

Un nou timp de oprire.

Bembo venise iar langa fereastra: cei doi golani erau mereu la locul lor, ca niste preafericiti sub dezmierdarile soarelui rasarind. Ii pizmui si se gandi ca nicicand nu avusese somnul lor atat de pasnic.

— In viata mea, continua el sa cugete reluandu-si plimbarea, a trebuit sa zdrobesc unele vieti. Cand cineva viseaza ceea ce am visat eu, cand merge spre putere, trebuie sa inceapa prin a indeparta de la sine orice idee de dreptate si sa smulga din inima lui aceasta bucurie rea ce se numeste mila. Atunci este tare. Eu, eu sunt tare, deoarece n-am stiut niciodata ce-i mila si dreptatea. Da, dar cand zdrobesti oameni ce se afla in calea ta trebuie sa ai grija sa-i zdrobesti cu totul. Oare sa fi lasat cumva in urma mea vreun dusman, care acum

El se opri, incrucisa bratele si in timpul unei indelungate gandiri isi revazu viata intreaga. Ajunse apoi la aceasta incheiere:

— Este nevoie sa-l ucid pe omul acesta. Sa ne slujim mai intai de dansul si apoi sa-l ucidem. Sa cautam mijlocul Ia sa vedem, asta-seara el o sa-mi dea in mana pe Bianca. Deci trebuie sa am pentru dansul o mare recunostinta. Ca sa i-o dovedesc, ca sa-i multumesc din toata inima pentru un astfel de serviciu il rog sa cineze aici, in palatul meu episcopal. Va veni, asta-i sigur. Dar va vrea sa manance la masa mea? Dar, daca-i insuflu pentru o zi, pentru o ora, o indeajunsa incredere. Si asta-i treaba mea. Da, va veni, se va aseza la masa mea Restul merge de la sine. Iata mijlocul cel mai sigur, cel mai expeditiv.

Usurat, aproape sigur ca se descotoroseste de necunoscut otravindu-l, Bembo se dadu de aici incolo cu totul puternicei bucurii de a infaptui de mai inainte, in inchipuire, rapirea Biancai si indestularea patimii sale.

Atunci combina noua viata ce avea sa-si oranduiasca.

La fereastra batu cu voiosie toba pe un geam, si vazu ca cei doi golani erau tot acolo. Numai ca nu mai dormeau. Se indeletniceau cu o saracacioasa masa si intorsesera spatele catre palat. Bembo nu dadu decat o slaba atentie acestor doi insi.

Cheama pe ingrijitorul sau si-i porunci sa pregateasca un apartament pentru o persoana care trebuia sa locuiasca la palat cateva zile, si adauga:

— Aceasta persoana este o femeie.

O privire fixa facu pe ingrijitor sa inteleaga despre ce era vorba. Acest ingrijitor era ceva mai mult si ceva mai bun decat un ingrijitor. Era admirabil dresat, isi intelegea stapanul dintr-o jumatate de cuvant si indeplinea orbeste.

— Va trebui, reincepu Bembo, sa te ocupi a-mi gasi peste cateva zile o casa bine asezata, adica destul de izolata si lesne de supravegheat. Vei locui si tu acolo.

— Bine, preasfinte, am ceea ce va trebuie

Ingrijitorul disparu; stia de ajuns

Peste o ora dupa aceea, cum orasul era trezit acum, el se imbraca cu vesmantul ce-l purta indeobeste in oras, adica cu o mantie de preot cu insemnele episcopale, cu o palarie rosie pe cap.

Bembo se urca intr-o lectica si ceru sa fie dus la Aretin. Intra nu prin usa mare, ci printr-o usita dosnica, ce da drept in incaperile lui Petru Aretin.

Acesta sta la o masuta de lemn alb, fara cea mai mica podoaba, intr-o incapere ingusta si prost mobilata, pe care o numea laboratorul sau. El scria.

— Vezi! exclama zarindu-l pe Bembo, imi castig painea de toate zilele.

— Ce faci acolo?

— Scriu o poveste pentru regele Frantei.

— De la care nadajduiesti?

— O buna mie de taleri, cel putin, caci il amenint de asta data fara amanare.

— Si cu ce, dreptate cereasca! exclama Bembo care se prefacu ca rade.

— Ca public povestea ce i-o trimit!

— Si ce povestesti in povestea ta?

— O istorioara care trebuie sa fi fost adevarata, deoarece nici un martor nu poate afirma contrariul: ca mama regelui a facut odinioara dragoste cu un barbat foarte frumos, foarte vrednic de a fi iubit

— Asta nu-i tocmai grozav.

— Da, dar voinicul in cauza era grajdar de meserie. Vezi cat de colo ponosul cu bucluc; regele fiul unui grajdar!

— Nu-i rau! zise Bembo. Dar ai nevoie de bani?

— Mi-e sete de ei; am o foame turbata; nu mai am o baioca.

— Sarmane prieten!

— Trebuie sa gasesc neaparat anul asta vreo zece mii de taleri; l-am socotit pe imparatul Carol cu trei mii, pe regele Frantei cu o mie, ceea ce fac patru, pe ducele de Ferrara cu cinci sute

— Si pe mine cu cat? intrerupse Bembo.

— Pe tine!

— Pe mine, sau pe aceia ce-i pot face sa-ti plateasca.

Aretinul se apropie cu graba de Bembo.

— Imi poti tu procura ceva bani?

— Patru mii de taleri.

— Cand?

— Chiar de astazi, daca vrei jumatate din ei

— Daca vreau, pe sanii Margaretei!

— Vino deci!

— Unde?

— Vino, ai sa vezi! Imbraca-te curat. Te iau cu mine in lectica mea.

Aretinul se napusti. Peste cateva clipe aparu transformat. Atunci coborara amandoi si se urcara in lectica ale carei perdele Bembo le trase cu grija.

In curand lectica se opri in fata palatului ducal.

— Urmeaza-ma, zise Bembo..

— Pe cine o sa vedem?

— Pe doge!

— Dogele? intreba Aretinul.

— Da pe doge. Oare te inspaimanta lucrul acesta?

— Pe mine! Eu nu ma tem decat de golani ca mine si ca tine, Bembo!

In acest timp cardinalul strabatuse o intinsa sala plina de ofiteri si nobili, curteni s-ar putea zice. Intr-adevar dogele Foscari luase toate apucaturile unui monarh. Simplu magistrat reprezentativ, dupa legile republicii, se inconjurase incetul cu incetul de un ceremonial si un aparat al puterii, care dintru-ntai paru nevatamator intunecosului patriciat al Venetiei. Intr-o buna zi aceste aparente de putere devenisera realitati, atunci cand era prea tarziu sa se mai impotriveasca cineva ambitiei dogelui: vesnica poveste a republicilor, unde poporul este indepartat de la carma propriilor sale treburi. Intr-o republica unde poporul nu carmuieste prin sine insusi cu harnicie, putere si incredere propriile-i destine, rasare pururea un om sau o casta de oameni, care pun mana pe putere. Astfel la Venetia, sub o inselatoare aparenta de libertate iluzorie, poporul fu mereu robit. Patriciatul, care pastra multa vreme un fel de salbatica neatarnare, pierdu aceasta independenta, care nu era decat o umbra de libertate, din ziua cand ingadui unui doge sa se inconjoare cu atatea forte.

Foscari avea ambitii foarte mari.

Si pentru a le face sa izbuteasca, avusese mai intai grija sa-si impuna un plan, a carui prima parte o infaptuise in sfarsit. Adica, inainte de a se avanta in marile incercari ce le medita, incepuse prin a-si fauri arme; avea in maini cele doua arme pe care un tiran inteligent cauta a le desavarsi: ostirea ― biserica, cele doua arme totdeauna atarnate de gatul norodului. Cu biserica stapanea creierul copiilor si al femeilor; prin femei si copii, cucerea pe barbati; intr-adevar sunt putini capi de familie care sa nu sfarseasca prin a primi sa rabde tirania casnica a gospodariei lor.

Cu armata tinea la respect pe razvratitii ultimelor straturi populare.

Altieri ii da ostirea.

Bembo ii da biserica.

Cel dintai inraurea asupra ofiterilor si ostasilor, celalalt asupra preotilor; prin soldati Foscari era sigur ca va inabusi orice rascoala populara, si stapanea acest vulcan, pururea in fierbere, ale carui eruptii rastoarna uneori tronurile, prin preoti stapanea constiinta publica.

Arme ingrozitoare pe care un popor trebuie sa inceapa a le sfarama, cand ravneste libertatea cu o puternica sinceritate.

Astfel fusese prima parte a planului lui Foscari, avusese nevoie de sase ani ca s-o aduca la indeplinire. Putea acum sa manuiasca cele doua unelte ale lui, pentru ridicarea si intarirea gloriei sale.

In ce consta aceasta vedenie a gloriei si a puterii ce chinuia inchipuirea dogelui?

Este timpul sa lamurim si sa fixam silueta acestui Foscari pentru folosul povestirii noastre



Capitolul XXVII Dogele



Bembo si Petru Aretin strabatusera deci o sala, unde o multime de nobili, de cetateni de seama si de ofiteri se sfatuiau cete-cete. Lucrul acesta se asemana cu o anticamera de rege, unde curtenii asteapta clipa cand trebuie sa-l vada pe stapan, sau sa fie vazuti de dansul.

Dupa salutarile respectuoase cu care-l primira pe Bembo in trecerea sa, Petru Aretin putu sa-si dea seama de influenta de care se bucura cardinalul.

— Drace! se gandi el, cumatrul a facut o cale buna, de atunci cand, intr-o cocioaba din Florenta, aveam un usturoi crud ca sa-l impartim amandoi, drept orice fiertura, si cand trebuia sa traim cu ce da Dumnezeu. Se pare ca Bembo si-a gasit calea cea buna. De ce nu m-am facut si eu preot! Ei as! De la preot la poet nu-i alta deosebire decat de la mormoloc pana la broasca!

Dupa cum se vede, Aretinul isi considera situatia in destul de pacatoasa stima, cand isi vorbea lui insusi.

Cardinalul intra intr-o incapere nu tocmai mare, unde strajuiau niste arcasi, si in sfarsit intr-un fel de cabinet unde lucrau niste secretari, carora le facu un semn familiar. Apoi se aseza intr-un jilt langa o fereastra si-l pofti pe Petru Aretin sa stea langa dansul.

— Dogele ne va primi imediat, zise el cu o voce destul de inceata pentru ca sa nu fie auzit de scribi. Ne asteapta. Pana atunci avem timp sa ne sfatuim

— Despre ce-i vom spune?

— Nu, zise Bembo a carui fata se mohori. As vrea sa te intreb despre cineva pe care trebuie sa-l cunosti.

— Vorbeste

— Omul acela, florentinul acela care a vrut sa-ti recite o balada si voia sa devina secretarul tau

— Ah! ah! Ei bine, ambitia lui este satisfacuta. Toarna destul de bine versurile si l-am luat. Te interesezi oare de dansul?

— Mult.

— In acest caz, dragul meu, o sa-l imping inainte Ce fel de om este?

— Astept sa mi-o spui tu, deoarece ii vrei binele.

— Eu, eu nu-l cunosc decat doar dupa o scrisoare de recomandare ce i-a dat-o marele diavol.

— Marele diavol?

— Da, Ioan de Medicis.

— Asadar nu-l cunosti? reincepu Bembo aruncand o adanca privire tovarasului sau.

Aretinul se multumi sa scuture din cap. Cu Bembo vorbea doar cat mai putin cu putinta, afara de cazul cand se lasa in voia limbutiei sale despre lucruri indiferente.

— Ei bine, zise Bembo, ar trebui sa stii cine este, de unde vine, ce vrea.

— Este usor; este poet, vine din Ferrara si vrea sa se alipeasca norocului meu.

— Astea-s aparente. Dar in spatele tuturor acestora e cu totul altceva, pe care vreau sa-l stiu.

— Bun. Il voi intreba cu dibacie pe omul nostru, si va trebui ca versurile ce vreau sa i le scot din nas sa fie tare indaratnice

In clipa aceea un usier facu semn lui Bembo, care se scula numaidecat si urmat de Petru Aretin, patrunse intr-un mare cabinet, cu cumpatare mobilat, dar care in simplitatea lui, da de gol gusturile de marire ale omului care-l locuia.

Dogele Foscari sta intr-un jilt mare, de lemn sculptat dupa moda Renasterii, cu sculpturi inflorate, combinate in chip armonios cu arta gotica.

Se afla in fata unei mari mese masive, a carei fiece picior infatisa un leu cu aripile desfasurate: leul Venetiei. Foscari pe vremea aceea, parea de vreo patruzeci si cinci de ani. Intrega lui faptura, statura inalta, umerii lui largi, atitudinile lui vadeau putere. Fata lui exprima acea neliniste ce se vede pe fata marilor ambitiosi. Ochii sai negri sfredeleau pe interlocutorii lui cu o privire adanca. Purta o barba neagra iar parul lui des abia albise pe la tample. Vocea ii era grava si aspra. Arareori i se insufletea chipul. Dar cand era in stapanirea unui sentiment furios, aceasta figura isi lepada masca mestesugita de liniste maiestuoasa ce si-o impunea; cand aceasta frunte indaratnica se acoperea cu nori si cand ochii lui negri aruncau fulgere, atunci Foscari facea lamurit impresia unuia dintre acei groaznici carnivori, carora firea le da drumul in omenire, fara indoiala, intr-o clipa de ratacire.

Bembo nelinistit si Petru Aretin curios, se asezara pe scaune la un semn al dogelui, ai carui ochi se atintira indelung asupra poetului; Aretinul infrunta acesta privire facuta din putina nerusinare si putina teama deghizata.

— Esti un prieten al lui Ioan de Medicis? intreba pe neasteptate dogele.

— Am intr-adevar aceasta cinste, zise Aretinul. Acest mare barbat ma onoreaza cu prietenia lui, pana acolo ca nu s-a invoit decat cu mare greutate sa se desparta de mine.

— Si in cazul acesta, pentru ce l-ai parasit? Mi se pare ca, pentru un om ca dumneata, ocrotirea unui Ioan de Medicis pretuieste cat favoarea tuturor monarhilor Europei.

— Da, Alteta, afara de a dumneavoastra!

— Dar eu nu sunt monarh! spuse cu vioiciune dogele.

— Alteta, am auzit poporul Venetiei vorbind despre Foscari cu un respect ce m-a miscat, pe mine, pe care nimic nu ma misca. Am vazut acest mare palat, care cu arcasii si archebuzierii lui are aparenta uneia din acele fortarete, cum este Luvrul regal, pe care l-am vazut la Paris, sau Sfantul-Inger, pe care l-am vazut la Roma. Am intrat in palat si am vazut aici luxul si bogatia vrednica de curtea din Madrid, pe care am strabatut-o. In sfarsit, va vad pe dumneavoastra, Alteta si ma intreb daca acest popor nu-i poporul unui imparat temut, daca acest palat nu este castelul intarit al unui monarh, daca omul care ma admite in fata lui, nu este un rege atotputernic

Cu barbia in palma mainii, Foscari ascultase brasoava lui Aretin, fara ca un muschi al fetei lui sa-si dea de gol impresiile. In ultimul moment el tresari.

— Rege!

Acest cuvant nu-l murmura, ci si-l retinu in gandirea sa cu un zgomot rasunator si se gandi numaidecat:

— Poetul asta nu-i narodul pe care il crede Bembo, deoarece a ghicit dintr-o data gandurile pe care numai eu le stiu.

Reincepu cu glas tare:

— Nu este in Venetia nici un rege, domnule. Nu va avea niciodata unul. Dar ca sa venim la ilustrul Ioan de Medicis, presupun ca trebuia sa ai si alt motiv ca sa-l parasesti?

— Motivul imi este cu totul personal, inaltime. Nobilul meu stapan traia mai mult in tabara decat in oras. E mereu pe munti si prin vai. Se respira in preajma lui o atmosfera de praf de pusca. Dormi pe tare, si esti inconjurat de oameni batosi ― foarte stimabili cand este vorba de impuscaturi si salve de tunuri si archebuze ori pistoale, dar foarte plictisitori cand este vorba de muze, care sunt subiectul meu obisnuit de taifasuiala.

— Pe scurt spus, iti era teama!

— Nu tocmai, Alteta, zise Aretinul sculandu-se. Marturisesc totusi ca viata de tabara si de razboi nu prea ma ademeneste.

— Astfel dar, daca ti-as propune sa te inapoiezi la Ioan de Medicis, ai simti, fara indoiala, o oarecare scarba?

— Da, Alteta, daca trebuie sa parasesc de-a pururea aceasta fermecatoare cetate artistica, cu poeti si boieri mari, care se numeste Venetia; nu, daca-i vorba numai de o misiune temporara. In cazul acesta as socoti ca o mare cinste sa devin ambasadorul dogelui Foscari pe langa Ioan de Medicis.

Dogele arunca o privire lui Bembo, care raspunse printr-un semn al capului. Se gandi cateva clipe apoi reincepu:

— In definitiv, de ce ai venit la Venetia?

— Societatea, Alteta, societatea stralucita si lustruita

— Asta-i tot?

— Si bogatia! raspunse Aretinul.

— Pot sa-ti ajut in aceasta parte a programului, zise dogele care parea ca nu auzise decat acest cuvant.

— Partea cea mai interesanta, zise atunci Bembo amestecandu-se pentru intaia oara in convorbire. Dati-mi voie, Alteta sa va spun ceea ce prietenul meu, Petru Aretin, din modestie n-a putut spune el insusi. Ca nu este numai poetul a carui faima a razbit pana aici si pe care ati dorit sa-l vedeti mai de aproape Este de asemenea un ganditor delicat, capabil sa priceapa totul dintr-o jumatate de cuvant, in stare sa transmita intocmai o gandire, fara sa mai fie nevoie de acele scrisori ce se pot rataci. In sfarsit, are arta de a convinge si vorbi fiecaruia dupa temperamentul sau.

— Stiu! zise dogele aproband cu capul. Asa ca nu as sta la indoiala sa-i dau o dovada de incredere, pe care n-as fi voit sa ti-o dau decat dumitale, draga Bembo, daca n-ai fi retinut la Venetia de griji importante.

— Alteta, zise Aretinul cu acel aer de obraznica sinceritate, care era una din puterile sale, socotiti-ma numai ca pe o scrisoare ce calatoreste, dar o scrisoare inteligenta si pe care nimeni n-o poate deschide. Ceea ce-mi veti spune, se va intipari mai bine decat pe hartie si va promit, ca scrisoarea va sosi la adresa.

— Nu mai este vorba acum, spuse dogele zambind, decat sa stiu pretul transportului.

— Alteta, spuse atunci Bembo, Aretinul este prea poet pentru a se nelinisti de aceste mizerii; el cunoaste tot pretul glorioasei insarcinari ce i-o incredintati si cinstea de a o duce la bun sfarsit ii ajunge. Banul e o nimica toata pentru dansul

— Dati-mi voie, cardinale! exclama Petru Aretin foarte nelinistit.

— El nu cauta decat gloria, continua Bembo netulburat.

— Totusi trebuie sa traiesc, ce dracu! izbucni Aretinul scos din fire. Nu spun ca gloria n-o fi un lucru bun, dar ea este inca si mai dragalasa, cand se poate plati!

— Dar, relua Bembo, daca ilustrul Aretin nu se gandeste deloc la trebuintele materiale ale vietii, a trebuit sa ma gandesc eu pentru el, eu care sunt prietenul sau. Deci m-am gandit ca doua mii de taleri n-ar fi prea mult, spre a-l despagubi in timpul misiunii sale, si ca o aceeasi suma i-ar putea fi numarata la inapoiere, drept despagubire.

Dogele aproba cu un semn al capului, lua o foaie de hartie, scrise pe ea cateva cuvinte si o intinse lui Aretin zicand:

— Iata un bon de doua mii cinci sute taleri; la inapoiere vi se va inmana inca un asemenea bon.

— Ah! Alteta, exclama Aretinul bucuros foarte, o astfel de darnicie este vrednica de dumneavoastra si de mine. Nimic alta decat un sonet bogat cizelat si fara pata ar putea incadra recunostinta mea.

— O sa am o mare placere sa-l citesc, spuse cu seriozitate dogele. Acum ascultati-ma!

Foscari se scula si facu vreo cativa pasi prin camera, gandindu-se. Sovaia oare acum sa-si incredinteze gandirea lui Aretinului? Il privea piezis, si fara indoiala ca acest chip de lup infometat, acest cap inteligent, viclean, ii insufla mai multa incredere decat o infatisare de prieten devotat.

— Ai sa te duci sa-l gasesti pe Ioan de Medicis, spuse el fara veste. Te vei sili cat mai mult.

— Voi calatori noapte si zi.

— Bine. Ce puteri are in jurul lui Marele Diavol?

— Cam vreo cincisprezece mii de arcasi si archebuzieri, patru mii de calareti bine inarmati cu pistoale si spade, mai bine de zece tunuri.

Chipul lui Foscari se lumina de un zambet.

— Bun! zise el. Ii vei spune urmatoarele, din partea dogelui Venetiei, Foscari. Isi osteneste zadarnic geniul sau razboinic in intreprinderi de slaba valoare. Ii ofer alianta mea, ii pun la indemana douazeci de mii de ostasi, ceea ce-i va indoi armata. Spune-i ca, cu aceste puteri vom putea atunci

Sovai.

— Cu astfel de puteri, alteta, zise Aretinul, sunteti stapanul Italiei asa este? Trebuie sa mai adaug ca Rovigo, Mantova, Cremona, Florenta in lupta una impotriva alteia, nu sunt in stare sa se impotriveasca unei serioase ciocniri?

— Esti de o rara inteligenta, maestre Aretin. Da, spune-i asta. Si inca si asta: ca eu, Foscari, ma simt rusinat ca principii Italiei de sus se sfasie intre dansii; ca este dureros de trist sa vezi rodnica vale a raului pe necontenit pustiita, si fluviile rostogolind valuri inrosite de sangele omenesc; ca am faurit un vis Ai inteles intreaga mea gandire, Bembo; ai s-o intelegi si dumneata, Aretin!

— Va fi in siguranta in inima mea, ca si gandirea lui Dumnezeu intr-un altar!

— Ei bine, acest vis mare, urias, vrednic de un mare capitan ca Medicis, vrednic sa-mi tulbure noptile fara de somn, daca se infaptuieste, inseamna sa fac din Italia de sus un singur

El se opri

— Un singur regat! exclama Aretinul cu un accent de entuziasm. Ah! Alteta, aceasta gandire daca se indeplineste, va zgudui lumea.

— Venetia, relua Foscari, este cheia Italiei. Fara Venetia nu se poate nimic. Cu ea se poate incerca totul. Sunt obosit sa tot pun galioanele noastre in serviciul regilor straini. De aici inainte trebuie sa luptam pentru noi insine. Regina a marilor, Venetia poate si trebuie sa ajunga regina a Italiei si sa smulga Romei stravechea ei stapanire. Ce-i Roma? Trecutul! Un trecut stralucitor ce se stinge in beznele amurgului. Ce este Venetia? Viitorul! Prin ea luptele launtrice pot inceta. Prin ea Italia de sus dintru-intai, apoi Italia intreaga se poate ridica in fata suveranilor straini si sa exclame: aveam pana aici poezia si artele, am acum si puterea. Sa-si caute atunci francezii, germanii, prada pe aiurea. Italia se apara si isi este de ajuns ei Iata visul meu!

— Vis sublim, Alteta! Vis care ar fi de ajuns intregii Italii!

— Da, dar sunt printii! Pentru a zamisli un atare vis, ar trebui o gandire ca a mea. Pentru a o infaptui, ca s-o pot duce la bun sfarsit, eu am prevazut totul, si ma priveste cum; dar pentru ca sa rastorn piedica, adica pe printi, trebuie un razboinic; acesta va fi rolul lui Ioan de Medicis.

— Si ce va trebui sa-i fagaduiesc, alteta?

— Impartirea dupa victorie. El stapan la Roma, eu la Venetia; el la miazazi, mie miaza-noapte, si intre noi amandoi papa

Foscari tacu ganditor. Apoi reincepu:

— Acum, maestre Aretin; iata planul in liniile lui mari, amanuntele le vom vedea mai tarziu. Mai intai trebuie stiut daca Marele Diavol este omul, care sa primeasca alianta ce i-o propun. Este vorba de a-l iscodi cu indemanare, de a nu-i descoperi decat putin cate putin planul ce l-am alcatuit, si sa ne retragem, fara a-i fi spus prea multe daca simti impotrivire.

— Alteta, zise Aretinul, raspund de succes. Il cunosc pe Ioan de Medicis. Am impartit cu el ospitalitatea cortului sau. Am avut partea mea de placeri. Mi-a destainuit grijile lui. Stiu cum cugeta el si de asemeni stiu intortochelile pe unde se ajunge la adevarata-i gandire. De altfel este un suflet simplu, o minte prea putin incalcita. Nu are decat o patima: razboiul. Deoarece o sa-i ofer sa se razboiasca indoindu-si multimea ce-o taraste dupa sine pe campurile de lupta, pricina este castigata.

— Pleaca deci cat mai curand, maestre. Si gandeste-te ca duci cu dumneata tot norocul Italiei.

— Al tau si al meu! se gandi Aretinul ploconindu-se pana jos.

El iesi insotit de Bembo.

— Ei bine! exclama acesta, cand fura afara din palat, ce zici tu de intamplarea asta.

— Pe toti dracii! spun ca o atare taina, pretuieste mai mult decat cinci mii de taleri!

— Rabdare! rabdare! Nu esti decat la inceput.

— Cred si eu, jur pe mitra sfantului Petru, patronul meu!



Capitolul XXVIII Pestera Neagra



Bembo se inapoia la palatul sau. Nu dadu nici o atentie unor indivizi, doi la numar, prost imbracati, care il urmarira pana la palatul ducal si care il insotira atunci pana la usa lui. Erau cei doi lazzaroni pe care ii zarise pe terestra palatului. Un ins imbracat ca barcagiu, ii intalni atunci si se sfatui o clipa cu dansii.

— Ei bine? intreba el.

— A iesit spre a se duce la palatul ducal.

— Singur?

— Insotit de fabricantul de povesti. S-a inapoiat singur.

— Sa nu-l pierdeti din ochi, si asta-seara, la ora noua, nu uitati semnalul. Barca?

— Este odgonita in fata palatului curtezanei.

Luntrasul facu un gest de multumire si se indeparta.

Ziua trecu pentru Bembo fara incidente. Orele se scursera cu o incetineala ce-l deznadajduia. Mintea i se incorda spre o singura gandire: Bianca. Veni si seara. La ora opt Bembo se imbraca cu un vesmant pe jumatate ostasesc, pe jumatate civil. Isi vari un pistol la cingatoare si se asigura ca era inarmat. Isi aseza un pumnal cu lama puternica in manerul sau, si astfel inarmat, iesi din palat infasurandu-se cu o manta.

Cand sosi in fata palatului Imperiei, inca nu era ora opt si jumatate. Era aproape lumina. Bembo sari intr-o gondola si-i spuse luntrasului:

— Du-ma unde vei vrea si fii aici pe la noua

— Bine, stapane, exclama luntrasul.

La sunetul acestei voci Bembo tresari si privi cu luare-aminte pe luntrasul care vaslea cu acea trandavie si mladiere atat de speciale dibacilor marinari ai Venetiei.

Linistit, fara indoiala, se culca in fundul cortului, leganat de miscarile molatice ale barcii. Capul ii era o flacara. Fremata de nerabdare. In sfarsit, nemaistapanindu-se, dupa o trecere de douazeci de minute, dadu aceasta porunca.

— Du-ma de unde m-ai luat.

Cand gondola trase la mal, suna ora noua. Se innoptase. Zgomotele orasului se stingeau unul dupa altul. Cheiurile se goleau.

— In sfarsit! sopti Bembo.

Plati luntrasului, care-si lega in tihna barca, sari jos si disparu.

— Pentru ce, se gandi Bembo, dorit-a omul acesta sa fiu aici de la ora noua? Cum imi voi petrece cele doua ore ce ma despart de clipa aceea?

Pe la noua jumatate, curtezana Imperia se sfatuia cu secretarul lui Aretin. Acesta o atrase spre fereastra ce da spre canal.

— Vedeti! spuse el aratandu-i o umbra ce umbla incoace si incolo pe chei.

— Este el! sopti curtezana infiorandu-se.

— Da, el! El, care se invarteste in preajma fiicei voastre in toate serile si pandeste clipa nimerita

— O! mi-ai fagaduit s-o scapi pe biata fiica a mea

— Da! daca mai e vreme!

— Ce vrei sa zici? exclama Imperia chinuita

— Credeti ca el este omul care sa depene desavarsita dragoste la lumina stelelor? Nu, nu! El mediteaza, isi pregateste crima, isi ia masurile Poate ca peste doua, trei zile va fi prea tarziu! Dar de maine inainte voi lucra

— Scapa-mi fata, sopti Imperia impreunandu-si mainile.

— V-o repet, doamna, de maine chiar fiica voastra va fi izbavita.

Accentua in chip ciudat acest cuvant, apoi adauga:

— Sper ca nu este prea tarziu! Cu un om ca, cardinalul, trebuie sa te astepti mereu la loviturile cele mai neprevazute.

Suna ora zece. Secretarul Aretinului isi lua ramas bun de la Imperia. Peste zece minute dupa aceea, sub baldachinul unei gondole mari, Roland isi imbraca iar haina de luntras, pe care o imbracase pentru ca sa-l plimbe pe Bembo.

Facu atunci ocolul palatului Imperiei. Totul era pustiu.

Luminile ferestrelor palatului se stinsera. Pe chei Bembo nelinistit, tulburat, era sprijinit de o piatra de odgonit si parea ca o statuie; astepta.

In palat, dupa plecarea aceluia ce se numea mesterul Paolo, Imperia se inapoiase o clipa la fereastra ce da spre chei.

— E mereu acolo! sopti ea.

Si vazand pe cardinal nemiscat in umbra, ca o fiara carnivora la panda, o groaza se isca in ea. Imperia se simtea redusa la neputinta. Cui i-ar fi putut cere ajutor si ocrotire impotriva lui Bembo?

Lui Foscari? Lui Altieri? Dar erau si ei complici, si Bembo i-ar fi facut sa tremure, cum o facea si pe dansa sa tremure. Lua o lumanare si se indrepta spre partea palatului pe care o locuia Bianca.

Apartamentul fetei era deplin izolat. O singura usa comunica cu restul casei si cheia acestei usi Imperia o avea totdeauna la dansa. In aceasta ascunzatoare nu erau in jurul Biancai decat trei femei tinere, dintre care doua erau slujnice si una indeplinea slujba ce se numeste astazi 'domnisoara de companie'. Imperia intrand cu lumanarea in mana, inchise in urma ei usa cu cheia. I se parea ca in fiece clipa putea sa rasara inaintea ei Bembo amenintand, cerandu-si prada. In apartamentul fetei, se linisti. Usa era solida si alta comunicatie cu exteriorul, afara de ferestrele inalte, nu mai era nici una.

Deschise o a doua usa si intra in odaia Biancai. Fata nu era culcata; facea muzica cu tovarasa ei. Zarind-o pe mama sa, alerga spre dansa. Imperia o stranse cu drag in bratele sale.

— Nu ti-i teama ca obosesti veghind asa tarziu, mica mea Bianca?

— Asteptam vizita dumitale ca in toate serile, mama.

— Asadar nu-ti mai este necaz pe mine? Nu mai esti deci trista?

— Se poate oare sa te urasc, sa-mi fie mult timp necaz pe dumneata, mama? Ah! daca ai vrea sa ma asculti, ce repede am pleca de aici!

Fruntea Imperiei se posomori.

— Da, da gangavi ea, in curand copila mea!

In acel moment fereastra scrasni, geamurile zburara in tandari, doi barbati sarira in odaie, apoi alti doi si inca altii. Imperia cu un tipat de spaima, o apucase pe fiica sa in brate si sari urland spre usa, strigand numele servitorilor pe care ii chema in ajutor, dar se opri cuprinsa de groaza: usa era incuiata pe dinafara. Atunci se intoarse furioasa, cu un pumnal in mana. Dar in aceeasi clipa fu insfacata de doua brate puternice, legata fedeles si i se puse calus la gura.

— Ajutor, mama, ajutor! tipa Bianca.

Atunci trecu pe dinaintea ochilor curtezanei o inspaimantatoare nalucire.

Niste oameni mascati, niste diavoli, o luau pe fiica sa. Aruncau pe capul ei o esarfa, pe care i-o innodara la gura, apoi o ridicau si se indreptau cu ea spre fereastra sparta. Imperia gemu inabusit si lesina. Cand isi reveni in fire, dupa trecerea a cateva clipe, vazu pe servitoarele fetei sale, care o dezlegasera si se imbulzeau in jurul ei. Naluca se facuse nevazuta. Ingrozitoarea scena nu durase decat vreo cateva clipe.

— Fata mea! fata mea! urla Imperia.

Sari spre fereastra, vazu scara pe care se urcasera rapitorii, cobori si ea pana jos, mugind, ingrozitoare la vedere. Alerga ca o smintita in jurul palatului ei. Servitorii sai treziti din somn, alergau acum cu torte

Nimic! Totul disparuse. Imperia isi intinse pumnii inclestati spre cer. Un blestem tasni de pe buzele-i inspumate. Apoi cu un inspaimantator accent de ura, striga:

— Bembo!

Si se prabusi fara viata. In josul scarii Roland, ducand in bratele sale pe Bianca innebunita de groaza, sopti:

— Nu te teme de nimic, copila mea. Ti-am fagaduit sa te scap: te izbavesc acum

Bianca recunoscu vocea duioasa si mangaioasa ce-i vorbea.

— Si mama

Acesta fu primul tipat al acestei fermecatoare copile, care in acest moment de chin, abia linistita de cuvintele lui Roland, uita de dansa.

Roland tresari.

— Sa ai incredere in mine, se multumi el a-i spune. Nu-ti fie teama de nimic, nici pentru mama dumitale, nici pentru dumneata.

Lasase jos fata, o luase de brat si sprijinind-o, o ducea cu el. Bianca, in prada simtamintelor de tulburare ce-i framantau tanaru-i suflet neprihanit, urma pe acest necunoscut cu o nemarginita incredere.

O urca intr-o gondola si o aseza sub cort.

— La revedere, in curand! zise el.

— O! Nu ma parasiti! se ruga ea impreunandu-si mainile.

— Trebuie, zise Roland, dar ne vom revedea in curand. In asteptare, te incredintez acestui om, pe care-l vezi aici. Al incredere in el ca si in mine insumi, mai multa decat in mine cum ai avea in tatal dumitale

— Tatal meu! sopti Bianca.

Si la licarirea unui felinar ce lumina cortul, privirea ei se atinti asupra unui urias, care o privea cu niste ochi extaziati si ai carui obraji tremurau de emotie In acea clipa gondola porni repede la drum. Roland sarise intr-alta barca alaturi. La un semn al lui, acesta barca incepu sa alunece pe urmele gondolei ce-o ducea pe Bianca. Cheiurile erau pustii: tovarasii lui Roland se pierdusera in noapte. La cotitura canalului Roland auzi puternice tipete de deznadejde, apoi un nume urlat de o nebuna: numele lui Bembo.

Un zambet infricosator aparu pe buzele lui si ochii sai privira in fundul barcii la un ins, care era intins acolo, legat, incatusat.

Omul acesta isi auzise numele si se infiora de groaza. Era intr-adevar Bembo!

— Ai auzit? zise Roland. Este Imperia care te blestema. Este mama care-si cauta copila, pe care i-o rapesti Vai si amar de dumneata daca te vei mai afla vreodata in fata ei!

Bembo scapa o scurta mormaiala, care era poate o tanguire, sau poate o amenintare.

Roland nu mai spunea nimic.

Barca aluneca grabita si in tacere. In curand ajunse in portul Lido si merse de acosta langa un caic mare, care ridicase ancora si ale carui panze incepeau a se intinde in bataia vantului si intunecimea nopti.

Peste cinci minute Roland, Bembo, Bianca si Scalabrino erau pe bord.

— Tu ai sa te inapoiezi la Venetia, zise Roland lui Scalabrino. Te vei duce sa-l gasesti pe Petru Aretin, si-i vei spune, ca orice s-ar intampla sa ma astepte trei zile.

Scalabrino arunca o ultima privire spre Bianca, si coborand in barca lui, se indeparta.

Bembo fusese aruncat, legat fedeles cum era, intr-un fel de coliba.

Inchisese ochii si nu mai da nici un semn de viata. Parea lesinat. De fapt se gandea adanc

Roland conduse pe Bianca in odaita stapanului caicului, unde se facuse o improvizata asezare.

— Copila mea, zise el luand-o de mana, a trebuit sa intrebuintez acest mijloc silnic, pentru ca sa te smulg marelui pericol ce te ameninta. Acest pericol este acum indepartat

— Omul pe care l-am intalnit? intreba cu sfiala Bianca.

— Ii scapi. Omul acesta este atotputernic si trebuia sa te pun la adapost de atingerile lui, sa te fac sa iesi din Venetia, fara sa stie cineva in lumea asta ce ti s-a intamplat

— Nici chiar mama mea?

— Nici chiar mama dumitale! zise Roland cu tarie. Ochii tinerei fete se umplura de lacrimi. Nu pricepea ceea ce-i spunea dansul, dar avea nelamuritul simtamant ca, mama sa n-ar fi putut-o scapa, cum facea acest necunoscut a carui fiecare cuvant, fiecare gest, o linisteau.

Roland iesi facand un semn prietenesc Biancai.

Incepu sa se plimbe cu neliniste pe puntea corabiei, care in acea clipa strabatea cu toate panzele ingusta trecatoare Lido si se indrepta spre miaza-noapte.

— Asadar, se gandi Roland, copila asta o adora pe mama ei! Am eu oare dreptul, eu, ca pentru a lovi in Imperia, s-o fac pe micuta sa sufere? Am dreptul de a desparti pe fata de mama, fiindca mama fu criminala? Si pentru ca s-o fac pe aceasta din urma sa planga, trebuie ca si cealalta sa planga?

Se duse de se aseza la prora, cu bratele incrucisate, cu fruntea arzatoare, in bataia vantului ce adia peste valurile Adriaticii, in ceturile ce-l biciuiau frematand.

— Le-a fost mila de mine?! continua el intr-un urlet de revolta. Cand m-au luat, cand m-au smuls vietii, spre a ma baga intr-un mormant; cand a vrut sa ma faca sa plang, s-a tulburat Imperia sa stie daca altii plangeau? S-au intrebat toti, daca lovindu-ma, nu loveau in acelasi timp in tatal si mama mea?

Adauga mai inabusit:

— Nu vorbesc de cealalta! Deoarece ea s-a mangaiat! Un hohot de plans ii sfasie gatul si atunci se intoarse repede spre Venetia. Dar focurile indepartate ale orasului disparusera. Nu se mai vedea nici chiar linia coastei ce se pierdea in intunecimile noptii

Roland isi reincepu plimbarea.

Si fara indoiala, in aceasta minte mai tulburata decat talazurile ce se ridicau de sub prora corabiei, mai adanca si mai intunecoasa decat adancimile marii, se facu incetul cu incetul lumina, caci Roland se potoli treptat.

In clipa cand zorile incepeau a albi orizontul, stapanul caicului se apropie de dansul si-l intreba:

— Trebuie sa dau semnalul, stapane?

Roland facu un semn.

O clipa dupa aceea o flacara neagra pluti la marele catarg, stapanul vasului se aseza inainte si trase in aer trei focuri de pusca. Coasta joasa se vedea clar. Dupa cateva clipe, se vazu pe aceasta coasta, un usor nor de fum, apoi slabul zgomot al unei detunaturi ajunse pana la caic. Acest semnal se repeta inca de doua ori, la intervale de timp egale.

— Putem debarca! zise stapanul vasului, care striga cateva porunci marinarilor sai.

Caicul apuca atunci de-a dreptul spre coasta. Peste o jumatate de ora mai tarziu ancora fu aruncata si panzele stranse.

— Va trebui sa va astept aici? intreba stapanul vasului pe Roland.

— Nu! Te vei inapoia la Venetia, fara sa ma mai astepti.

Luntrea fu coborata in apa. Bembo, mereu ferecat, fu coborat in ea. Era prapadit la fata, dar isi tinea cu indaratnicie ochii inchisi. I se scoase calusul, pentru ca sa poata respira. Luntrea ajunse repede la uscat. Acolo astepta o trasura inchisa. Bembo fu aruncat in ea si trasura se indeparta in goana mare a celor doi cai ai sai.

Atunci luntrea se intoarse la bordul corabiei si fu randul Biancai sa fie depusa pe uscat.

Roland se aseza langa dansa. O a doua trasura, asta descoperita, astepta. Roland si tanara fata se urcara in ea. Trasura porni repede si ajunse pe la noua dimineata intr-un orasel. Aici se opri in fata unei case singuratice dintr-o mahala, apoi porni fara sa mai astepte, fara indoiala, surugiul primise porunci de mai inainte.

Aceasta casa era aceea unde Roland ii asezase pe tatal lui si pe Juana.

Aici statu aproape doua ore. Cand iesi de acolo, era singur; de aici inainte erau doua femei in jurul batranului Candiano orb si nebun, adica doua devotate.

Roland, calare, porni pe calea Trevisei, apoi a Nervesei. Ajunse la stramtorile Piavei. Din loc in loc, zarea printre tufe de copacei salbatici, cand un pastor de capre care-si pazea linistit caprele, cand un taran cumsecade, care parca ar fi cautat ciuperci la poalele copacilor. Schimba atunci un semn cu umilul pastor sau cu taranul si acesta sculandu-se, arata patul unui pistol.

Descaleca in sfarsit in fata Pesterii-Negre, unde patrunse imediat. La intrarea ei veghea un taran inarmat cu o durda.

— A sosit omul? il intreba Roland.

— Da, stapane.

— L-au pus in sala ce i-am hotarat-o eu?

— Da, stapane.

— Nimic nou prin imprejurimi?

— Sandrigo a mai venit sa dea tarcoale pe aici. Dar iar ne-a scapat.

Roland trecu si se afunda in adancurile pesterii.

Vadit lucru, fusesera facute aici considerabile lucrari. Pestera, pe care o sapase ajungea sub munte, era transformata.

Roland o lua de-a lungul tindei, cobori o scara si se opri in sfarsit in fata unei usi solide. Acolo veghea iar un barbat, care lumina calea cu un felinar agatat de zid.

— Capitanii sunt aici? intreba Roland.

Omul raspunse in tacere printr-un semn afirmativ cu capul.

— Bine, spune-le sa vina.

Omul se indeparta. Roland lua felinarul cu o mana, se asigura cu cealalta ca pumnalul era in teaca lui, apoi deschise larg usa, in fata careia se oprise si intra.

In sala in care se afla, era un fel de temnita, unde patrundea aerul printr-un horn ce se deschidea in susul zidului si iesea afara din pestera.

Roland examina cu luare-aminte temnita si zambi cum zambea el cateodata, adica cum puteau zambi afurisitii lui Dante.

— E perfect, sopti el, usa de aici, ca si cea de acolo, are aceleasi zavoare! O! nu mi-a fost greu sa le reconstruiesc! Peste cincizeci de ani le voi revedea asa cum le-am vazut, asa cum le-am sfasiat cu unghiile si cu degetele mele insangerate Si iata ferestruia, hrana Painea neagra si ulciorul de apa Iata si patul de piatra, lespezile, zidurile! Totul e bine aici!

Se infiora in fata acestei evocari a anilor sai petrecuti in puturile Venetiei.

Intr-adevar aceasta sala a Pesterii Negre, aceasta temnita aproape fara aer si cu totul lipsita de lumina, era reconstituirea exacta a temnitei ce-o locuise el atata amar de vreme!

In acest timp sase insi intrasera in temnita. Roland agata felinarul si se intoarse spre dansii. Ei il salutara cu seriozitate adanca.

— Aduceti prizonierul! zise Roland.

Peste cateva clipe dupa aceea intrara doi insi, care tarau pe un al treilea de brate. Il asezara pe scaunul de piatra. Prizonierul vanat la fata, cu sudoarea ceasului mortii pe frunte, privea in juru-i cu acea infricosare a unei spaime grozave, care dilata globii ochilor.

Mai intai nu vazu nimic.

Apoi cand ochii i se obisnuira cu intunecimea, zari la lucirea felinarului pe oamenii aceia in picioare, gravi, nemiscati, a caror silueta se contura, ale caror fete i se paru ca ies incetisor din intuneric.

— Ce vreti de la mine? mormai el cu o voce ragusita si gafaitoare.

— Ai s-o stii numaidecat, Bembo! spuse o voce.

— Secretarul Aretinului sopti Bembo ingrozit. Ah! Stiam eu bine ca omul asta va fi pacostea mea!

Si masinal isi inalta ochii catre acela ce-i vorbise si care, inaintand un pas, se asezase in asa fel, ca lumina felinarului sa-i lumineze fata.

Bembo dadu un chiot de groaza si incepu sa tremure din toate fibrele fapturii sale. Cauta sa se ridice, dar ii erau picioarele legate si cazu gafaind pe patul de piatra balbaind:

— El! El!

— Dezlegati-l, zise Roland.

Funiile de la picioare si de la maini fura dezlegate. Bembo, indata ce fu liber in miscarile sale, se refugie intr-un ungher al temnitei.

— Ma recunosti, Bembo?! zise Roland cu un fel de mahnire.

— Roland Candiano!

Acesta fu tipatul sau mai degraba geamatul inabusit ce tasni de pe buzele umflate ale lui Bembo. Cazu greoi in genunchi, si cu o miscare instinctiva intinse bratele rugator.

— Da, zise Roland, vad ca ma recunosti acum!

— Indurare! balbai Bembo.

— Te recunosti deci vinovat?

— Da! Da Am fost vinovat! Am fost criminal. Dar dumneata, dumneata care ma iubeai, dumneata care erai intruchiparea marinimiei, ai sa ma ierti!

— Vom vedea! zise Roland cu o voce ragusita.

Amintirile pe care i le trezise Bembo starneau in el o furioasa manie. Facu o sfortare, se stapani si se intoarse spre capeteniile cetelor si zise:

— Tovarasi buni, v-am adunat ca sa fiti judecatorii si martorii hotararilor pe care le voi lua fata de omul acesta. Traiti cu totii in afara societatii. Luptati fara ura impotriva celor ce au bogatii, pentru ca va e draga neatarnarea mai mult decat viata. Omul acesta a luptat, impins de ura, pentru a robi pe alti insi. Fie spus lucrul acesta, pentru a stabili ca sunteti inimi destul de nobile si minti de-ajuns de marinimoase, pentru a intelege in cateva cuvinte ceea ce vreau sa fac.

Potolit acum, Roland Candiano vorbea cu un fel de maretie pasnica.

Capeteniile ascultau cu luare-aminte.

Cuvintele ce le rostise el nu li se parusera stranii. Le auzeau totusi pentru intaia oara, dar ideile ce le exprimau, le erau obisnuite.

La cuvantul 'neatarnare' ei se infiorara si ochii lor scanteiara.

Erau capitani de cete!

Cutreierau muntii si vaile; prinsesera numerosi boieri si cu armele in maini atacasera multe fortarete. Traiau in nestiinta legilor ce dominau peste orase si provincii; nu stiau ce-i religia, dreptatea, politia, darile, deosebirile de clase. Dar, fireste erau drepti si bunatatea lor salbatica, sadita in sufletele lor primitive, ca un mirt salbatic si puternic, le arata fara indoiala ceea ce trebuia sa faca: Fas et nefas.

Vom spune deci ca intelesesera dintr-o data cuvintele lui Roland Candiano si le aprobara cu un semn facut cu capul. Candiano tacuse anume parca, spre a lasa capitanilor sai timpul sa-si lumineze gandurile cu aceasta lumina noua ce-o revarsa el in ei. Reincepu:

— Unul dintre ai vostri, un om de mare bunatate a inimii, un viteaz de temut pentru societatea dusmana, milostiv pentru slabi, neinduplecat si fara mila fata de cei rai, in sfarsit asa cum trebuia, spre a i se face faima de hot salbatic, tovarasul vostru Scalabrino, veni intr-o zi la Venetia. El avu incredere in cuvintele fiintei ce-o vedeti aici de fata! A platit cu sase ani de chinuri grele aceasta slabiciune.

Bembo scapa un slab geamat.

— Pe vremea aceea, reincepu Roland, l-am cunoscut pe Bembo. Eu eram bogat si puternic. Il vedeam sarac, dezmostenit. Mi-l facui prieten.

Cautai sa sadesc in inima lui speranta in viata si fericirea. Fu tovarasul placerilor mele si confident al bucuriilor mele.

Il alesesem pe dansul pentru ca nici unul nu-l voia de prieten. Traia ca un lepadat de oameni. Din ziua cand l-am cunoscut si am avut mila de dansul, am trait ca oamenii. Iata cum m-a rasplatit: prin el, tatal meu a innebunit, dupa ce a suferit chinul orbirii; datorita lui mama a murit de disperare; din cauza urii lui am stat sase ani intr-un mormant; din cauza lui m-a parasit logodnica; prin el din fericit, cum eram, am devenit atat de nenorocit, incat abia cutez a privi in fata nenorocirea mea. Am iesit din iadul meu. Am stiut prin dovezi anumite rolul acestui om. L-am prins in momentul cand era gata sa savarseasca o noua faradelege, sa sfarame o alta viata. Ce trebuie sa-i fac?

— Indurare! Mila! gemu Bembo.

— Sa moara! spuse unul dintre sefi. Ceilalti aprobara.

— Sa moara, da, reincepu Roland. Dar sa moara chinuit cum sunt eu Sa moara suferind ceea ce am suferit si eu, plangand si rugandu-se in aceeasi temnita, unde a facut sa cobor eu Sa moara stiind ca fata fara de prihana, pe care a cutezat s-o iubeasca, nu va fi niciodata a lui!

Roland facu un pas.

— Bembo, iti daruiesc viata, asa cum mi s-a daruit odinioara si mie. Bembo, te osandesc sa traiesti vesnic in aceasta temnita, asa cum ai facut tu sa fiu eu osandit a trai o vesnicie in puturi

— Dar e nedrept! urla Bembo. Nu am fost singurul!

Roland se ingalbeni.

— Ai rabdare, Bembo, adauga el. Complicii tai Foscari, Altieri si Dandalo isi vor primi pedeapsa la randul lor.

— Indurare! se tanguia cardinalul. Mila! Lasa-ma sa sper!

La un semn al lui Roland, capitanii de bande iesira El mai arunca o ultima privire asupra lui Bembo, care se rostogolea pe jos, strivindu-si fruntea, apoi iesi si el si inchise greaua usa.

Bembo se vazu singur, intr-o intunecime adanca.

Atunci, isi aminti pe neasteptate ziua cand coborase in temnita lui Roland. Reconstitui cu o neinduplecata precizie acea groaznica bucurie ce-o simtise, vazand pe nenorocitul inlantuit de deznadejdea lui, ca pe Prometeu de stanca sa.

Un urlet tasni din gatlejul lui umflat, se arunca asupra usii, pe care incepu s-o zgarie cu unghiile, apoi cazu de-a busilea lesinat





Sfarsitul volumului I







Continuarea aventurilor o veti afla in volumul urmator:


Puntea suspinelor vol.2




















Prezenta editie electronica a avut la baza editia editata si tiparita la editura Romfel, an aparitie nespecificat, traducator nespecificat.


Michel Zιvaco – Puntea suspinelor – roman 4 volume


Prezentul volum, versiune [v4.0]

Michel Zιvaco – Puntea suspinelor – vol.1 este editat si corectat de Azk, Gen si Mro astfel:

v1.0 = Azk, v2.0 = Gen, v3.0 = Mro, v4.0 = Azk





O formatare unitara facuta de BlankCd. Pentru a fi evidentiata de alte formatari, fiecare volum va purta pe langa numele fisierului si mentiunea: [v. BlankCd]. In aceasi formatare unitara mai puteti citi:


Michel Zιvaco – Cavalerii Pardaillan [v. BlankCd]

Michel Zιvaco – Epopeea Dragostei [v. BlankCd]

Michel Zιvaco – Fausta [v. BlankCd]

Michel Zιvaco – Fausta invinsa [v. BlankCd]

Michel Zιvaco – Pardaillan si Fausta [v. BlankCd]

Michel Zιvaco – Iubirile lui Chico [v. BlankCd]

Michel Zιvaco – Fiul lui Pardaillan [v. BlankCd]

Michel Zιvaco – Comoara Faustei [v. BlankCd]

Michel Zιvaco – Sfarsitul lui Pardaillan [v. BlankCd]

Michel Zιvaco – Sfarsitul Faustei [v. BlankCd]

Michel Zιvaco – Regina Argotului vol.1 [v2.0 BlankCd]

Michel Zιvaco – Regina Argotului vol.2 [v2.0 BlankCd]

Michel Zιvaco – Puntea suspinelor vol.1 [v4.0 BlankCd]




In pregatire:


Michel Zιvaco – Puntea suspinelor vol.2




Nota: Daca ti-a placut formatarea si iti lipseste una sau mai multe carti formatate unitar, le poti gasi (cu ctrl+click-stanga) aici.



Atentie: Pentru a va deplasa mai usor prin e-book, plasati cursorul mouse-ului in Cuprins e-book pe un anumit capitol, apoi apasati tasta ctrl apoi click-stanga.

Cuprins e-book  Puntea suspinelor vol.1:


Capitolul I   Serbarea dragostei

Capitolul II   Amantii Venetiei

Capitolul III   Imparateasa curtezanelor

Capitolul IV   Logodna

Capitolul V   Sfatul celor zece

Capitolul VI   Uraganul

Capitolul VII   Coborarea in iad

Capitolul VIII   Banditul

Capitolul IX   Leonora

Capitolul X   Mama

Capitolul XI   Ura

Capitolul XII   Numarul 17

Capitolul XIII   Dandolo izbavit

Capitolul XIV   Mina

Capitolul XV   Temnita osanditilor la moarte

Capitolul XVI   Agonie!

Capitolul XVII   Puntea Suspinelor

Capitolul XVIII   Tablita osanditului

Capitolul XIX   Gradina din insula Olivolo

Capitolul XX   Calea Trevisei

Capitolul XXI   Trecatorile Piavei

Capitolul XXII   Petru Aretin

Capitolul XXIII   Marele inchizitor

Capitolul XXIV   Jalea inimii

Capitolul XXV   Secretarul lui Aretin

Capitolul XXVI   Amor-furor

Capitolul XXVII   Dogele

Capitolul XXVIII   Pestera Neagra






Contact |- ia legatura cu noi -| contact
Adauga document |- pune-ti documente online -| adauga-document
Termeni & conditii de utilizare |- politica de cookies si de confidentialitate -| termeni
Copyright © |- 2024 - Toate drepturile rezervate -| copyright