Dragostea si moartea in poezia Bacoviana si Argheziana - george Bacovia si tema dragostei

George Bacovia
S-a spus ca e, prin formatie, un simbolist, dar isi depaseste epoca, apartinand poeziei romane moderne. E legat strans de orasul natal Bacau, unde s-a nascut in 1881, ca fiu de comerciant. Numele sau adevarat era George Vasiliu.

Tudor Arghezi -
Citindu-l pe Tudor Arghezi, nu te poti sustrage impresiei unei grandioase intoarceri spre materie. A unei intoarceri, evident, vizionare, dar imboldite de o natura primitiva, superstitios-incredula, naiva si in acelasi timp apta de “viclenii”, intinzand felurite si indeajuns de complicate capcane pentru vietuitoare si abstractiuni.

Iubirea este cea mai intalnita tema in literatura, deci si in poezie. Tema „dragoste” este evocata in perioada interbelica din diferite unghiuri: ca elan vital, ca traire plenara, ca dezechilibru sufletesc sau ca reintoarcere la inocenta paradisiaca.

Poetii simbolisti ca poeti ai orasului si ai materiei in descompunere, au asociat iubirea cu un sentiment bolnavicios si condamnat esecului. O astfel de abordare se intalneste si la George Bacovia. Dragostea nu mai este vazuta ca un ideal, ca o forma a perfectiunii, ci mai degraba ca o anemie de toamna. Poetul nu crede in forta acestui sentiment, iubita este intotdeauna fantomatica, abia perceputa. Peisajele imaginate sunt pustii, dezolante, provocind nevroze sau chiar delirul: „Afara ninge prapadind,/ Iubita canta la clavir,/ Si targul sta intunecat,/ De parca ninge-n cimitir.” Sunetul clavirului nu mai formeazao simfonie de sunete, el devine un instrument al mortii. Poetul pare sa nu gaseasca niciodata o cale de comunicare cu persoana iubita: „iar eu nedumerit ma mir.”, „si plang si eu.”

Cu toate acestea exista in lirica bacoviana o singura poezie in care iubirea este capabila sa genereze caldura si intimitate: „Decembre”. Poemul este o exceptie surprinzatoare in cadrul careia casa iubitei renunta la conotatiile sale mohorate, nevrotice si devine un adapost cu care indragostitii se pot identfica. Femeia este definita drept un element esential in viata sufleteasca a omului, care indeplineste toate dorintele acestuia, in timp ce barbatul este cel care are initiativa.

In poezia de dragoste argheziana tema dragostei apare tratata cu doua tipuri de atitudine: una reticenta, de amanare a clipei de iubire(„Creion”(Obrajii tai mi-s dragi)) si de implinire a iubirii, care este exprimata in ambianta universului cosmic din care natura vegetala si animala, in toata bogatia, varietatea si splendoarea ei nu pot lipsi.(„Mirele”) Fiinta iubita este infatisata prin intermediul unor imagini artistice profund personalizate: „Si capul tau mi-i drag/ caci e ca malu-n stuf,/unde paianjeni dorm”(„Creion”, Tudor Arghezi). In poezia „Mirele” femeia devine stapan, ea fertilizeaza universul in care barbatul devine sub influenta pozitiva a femeii un luptator. Marturisirea sincera a iubirii, cu puternice accente senzuale, creeaza un tablou erotic. Sentimentul erotic este subliniat de poet prin metafore contrastante, iubita devenind si papadie, dar si „jug de carne”, carnalitatea imaginilor sugerand un puternic clocot al vietii declansat de manifestarile senzuale ale dragostei.

Asadar, poezia nu este nici pastel, nici o relatare a unei idile, ci reprezinta o creatie literara incarcata filozofic, in care tema naturii si tema iubirii formeaza un tot unitar.

Tema dragostei nu este abordata la o dimensiune erotica, pasionala ci intr-un mod discret in care sentimentul este mult mai profund.

In concluzie, se poate afirma ca tema iubirii este prezenta in creatiile lirice din literatura romana interbelica, indiferent daca acestea sunt unele exclusiv moderniste sau traditionaliste.

Bacovia are voluptatea mortii, a dezagregarii, a trecerii 'n neant si toate simbolurile poeziei sale conduc catre aceasta idee. Cel mai adesea fixarea cadrului 'n care 'si plaseaza simbolurile are loc toamna si iarna, cel dint‰i dintre aceste anotimpuri fiind prin excelenta el 'nsusi un simbol al mortii. Caderea frunzelor apare 'n plan strict vegetativ al naturii ca o eliberare, stare catre care, caz‰nd 'n moarte 'n plan uman tinde sa ajunga si poetul, 'mpreuna cu iubita lui, precum 'n Note de toamna. ë n ceea ce priveste primavara, poetul 'i contrapune latura sumbra a existentei, si de aceea el nu scrie poezii senine si optimiste ci Nervi si Note melancolice. din 27 Martie 2006

Dupa Mihai Eminescu, George Bacovia este unul dintre cei mai de seama poeti romani de o originalitate incontestabila.Bacovia este creatorul unei poezii de atmosfera. Referindu-se tocmai la aceasta, Eugen Lovinescu observa ca este o atmosfera dezolanta : 'de toamne reci, cu ploi putrede, cu arbori cangrenati, limitat in peisajul de mahala de oras provincial' plasat intre cimitir si abator. Pretutindeni, in versurile bacoviene plutesc tristetea, spaima de neant care davine obsedanta.
Volumele de poezii( printre care, Plumb, Stante burgheze, Comedii in fond, Scantei galbene) poarta in chip vadit pecetea influentei lui Edgar Poe si mai ales a unor simbolisti francezi : Rollinat, Laforgue, Baudelaire si Verlaine.Influentele de factura simbolista se concretizeaza la Bacovia prin : gustul pentru satanic, prin atmosfera de nevroza, ideea mortii, cromatica si nu in ultimul rand prin predilectia pentru muzica. Impresiile sunt sugerate prin corespondente muzicale, prin culoare, ele fiind tributare unor pictori
George Bacovia se defineste ca poet al toamnelor reci, al iernilor care creeaza impresia de sfarsit de lume, al caldurilor toride, cand cadavrele se afla in descompunere sau al primaverilor iritante, nevrotice (Cuptor, Decembrie, Lacustra, Nervi de primavara). Cadrul de manifestare il constituie orasul de provincie in care totul este cenusiu, in parcurile solitare canta o fanfara militara : cafenelele sunt marcate de saracie.
Pe acest fundal terifiant, alaturi de copii, de fecioarele tuberculoase, de muncitoarea palida si de poetul insusi, aflat intr-o continua peregrinare, se mai proiecteaza : toamna, primavara, vara, frigul, golul, somnul, raceala, umezeala, nevroza, descompunerea, plansul, ploaia, tristetea. Intr-o asemenea ambianta poetul ramane un inadaptat, de unde nevoia sa de evadare din aceasta lume.
Opera lui Bacovia este o lunga confesiune, confesiunea unui om coplesit de platitudinea vietii cotidiene, de obsesia mortii intr-un imperiu al tristetii. In linia corespondentelor lui Baudelaire ( parfum, culoare, sunet se-ngana si vorbesc ) Bacovia este adeptul auditiei colorate. Tristetea poetului, amaraciunea, melancolia sunt sugerate in maniera simbolista de peisajul dezolant al toamnei, imobilitatea singuratica a iernii,
Intaiul sau volum se deschide cu poezia Plumb, universul operei bacoviene este melancolia, toamna care buciuma a agonie in tarait de ploaie si fum. Violetul, ultima culoare a spectrului luminii sugereaza crepusculul, de asemenea cenusiul pe care il evoca plumbul sugereaza apasarea. Urmarind in acest univers poetic cateva teme, vom vedea ca in ceea ce priveste poezia de dragoste, iubirea este o chestiune de decor, nesemnificativa, poetul simbolist este plictisit chiar si in dragoste spre deosebire de romantici, la care iubirea era tema predilecta.
Poezia simbolista, in general, evoca o atmosfera de tristete care impinge catre moarte, si din aceasta stare poetul nu poate fi scos nici de catre iubita sa. Deceptia este deci foarte puternica. Chiar in poezia Decembrie, in care atmosfera de dragoste este mai senina, iubita nu este asociata cu gandul mortii, dar zilele poetului sunt una cu vijelia.
Universul poetic bacovian este dominat de culoarea cenusiu, insemnand tristetea, apasarea. La Bacovia exista mestesugul de a folosi culori epitete, care se repeta obsedant, fara ca poezia sa devina plictisitoare. Acest univers liric se desfasoara in culorile contrastante alb-negru.
In legatura cu arta poetica, Tudor Vianu afirma ca 'sensibilitatea fuzioneaza cu tema lirica', devenind un act esential. Bacovia nu comunica sugestii apeland la modalitati specifice impresionistilor ; culorile sale nu numai ca nu au nuante, dar ele sunt foarte concentrate, transformandu-se in adevarate strigate ale unui suflet impovarat de tristete si insingurare. Sentimentul singuratatii, acela al pustietatii interioare este realizat prin corespondenta intre sentiment si muzica, intre sentiment si culoare. Aceasta tema(a mortii) este foarte bine reprezentata in creatia lui Arghezi. Asemenea marilor creatori, Arghezi si-a pus marile intrebari asupra conditiei umane, meditand asupra: locului omului in univers, asupra posibilitatii sale de cunoastere, asupra sensului vietii, a absurditatii suferintei si a mortii, asupra existentei lui Dumnezeu.
In poezia framantarilor metafizice putem identifica doua atitudini fundamentale: o atitudine contemplativa de asteptare a revelatiei divine; o atitudine de cautare infrigurata a unei certitudini, a unei dovezi materiale despre existenta lui Dumnezeu

Poeziile redau tragismul conditiei umane, imposibilitatea omului de a depasi limitele conditiei sale biologice. Omul este o fiinta rationala inzestrata cu constiinta, care traieste dramatic imposibilitatea cunoasterii totale. Spre deosebire de poetul filozof Lucian Blaga, Arghezi ajunge la aspiratia spre absolut nu pe calea culturii filozofice, ci prin intuitie si printr-o capacitate unica de concretizare a absolutului. Originalitatea poetului nu consta deci in aspiratia spre absolut, ci in modul propriu personal in care concepe drumul cunoasterii.
Cele mai semnificative creatii care se incadreaza in aceste teme sunt Psalmii. Argezi modifica acceptia psalmului, care la origine este un cantec de lauda la adresa creatorului, facandu-l cele mai dramatice framantari ale omului. Majoritatea psalmilor sunt scrisi sub forma unei comunicari interogative atat de potrivita framantarilor stintei.

O tema bine reprezentata in poezia filozofica este aceea a confruntarii omului cu moartea in care distingem trei atitudini:

a) spaima de nefiinta, de neant (Duhovniceasca)

b) acceptarea ca pe un dat firesc, in sens mioritic, a mortii (De-a v-ati ascuns)

c) spaima de moarte care este atenuata de gandul ca, atat cat traieste,omul se ilustreaza prin realizarile si implinirile sale (De ce-as fi trist ?)