Limbajul - precizari si delimitari terminologice

LIMBAJUL - PRECIZARI SI DELIMITARI TERMINOLOGICE

In prezent in circuitul stiintific, intalnim trei termeni (comunicare, limba si limbaj) in utilizarea carora exista un anumit echivoc semantic. Acest echivoc rezulta din aceea ca atat in cadrul unor discipline diferite cat si in interiorul aceleiasi discipline, termenii rescpectivi sunt folositi uneori ca echivalenti, iar alteori ca desemnand realitati distincte. Continutul lor a devenit obiect de cercetare multidiscilinara, la preo-cuparea 'traditionala' a lingvistilor si psihologilor adaugandu-se si cea a inginerilor in tehnica inteligentei artificiale si a comunicatiei logicienilor, matematicienilor, sociologilor etc. S-au construit discipline noi orecum semantica si semiotica, fixandu-si ca obiect nemijlocit de studiu semnele, cu sensurile si viata lor. Cultura obiectivata, in intregul sau inclusiv arhitectura, se abordeaza si se interpreteaza ca ansamblu integrat si ierarhizat de semne. Semnul si semnificat s-au impus drept coordonate esentiale de definire si oranduire a existentei umane. Dupa aparitia ciberneticii si a teoriei informatie,, comunicarea s-a impus ca problema majora de cercetare, cu extindere aproape in toate Sferele cunoasterii stiintifice. Raporturile de evaluare in plan pragmatic s-au inversat de la dominatia substantei si energiei, trecandu-se la dominatia informatiei Astazi, este aproape unanim acceptata teza ca puterea nu mai inseamna sa detii prioritatea in domeniul substantei si energiei, ci in cel at informatiei. 

Aceasta explica larga utilizare a celor trei termeni mentionati mai sus precum si lipsa de unitate in interpretarea continutului lor.

In psihologie situatia nu este mult diferita, intalnindu-se ambele tendinte, atat cea de a-i considera echivalenti, cat si cea de a-i delimita

Din punctul nostru de vedere, sustinerea identitatii semantice a acestor termeni este la fel de neintemeiata sub raport metodologic stiintific, ca ingustarea sferei unuia sau altuiadin ei, pana la a cuprinde doar un segment ingust al realitatii de referinta. Consideram ca termenul cel mai general, cu sfera de cuprindere cea mai larga, caruia trebuie sa i se subordoneze ceilalti doi, este cel de comunicare, in acceptiunea pe care i-o da teoria comunicarii si ci-bernetica, anume aceea de modalitate de legatura in spatiu si timp intre un 'obiect-sistem' si mediul extern, ca sursa generatoare de semnale purtatoare de informatie sau ca "transfer de informatie de la sistem-sursa (emitent) la un sistem-receptor (destinatar). Potrivit acestei acceptiuni, comunicarea devine nu numai un atribut al omului, respectiv al sistemelor socio-umane, cum se sustinea in mod traditional, ci si al sistemelor fizice si biologice, la nivelul carora se realizeaza procese de reglare. Cum toate sistemele reale se grupeaza in deschise sau semideschise, ele poseda firesc si proprietatea comunicarii (cu mediul extern si intre un sistem si altul). Notiunea de comunicare ne apare astfel ca relatie si ca proces. Relatia se defineste ca legatura si interac­tiune informationala intre doi termeni: sursa sau emitentul si receptorul sau destinatarul. Emitentul genereaza si transmite semnale, prin varierea si modularea unei stari sau insusiri a sa. Pentru a genera semnale, sistemul emitent trebuie sa posede un minimum de stari, ce se pot succeda sau alterna; acest minimum este de cel putin doua stari distincte. Se dovedeste ca, chiar in cazul in care un sistem dispune de un alfabet cu doar doua litere, daca poseda o capacitate dezvoltata de codificare, poate realiza o infinitate de combinatii pentru transmiterea oricarui gen ele mesaj.

Asadar, capacitatea comunicationala de transmitere a emitentului depinde de disponibilitatea lui de combinare a literelor (elementelor, starilor) alfabetului de baza.

Receptorul sau destinatarul este sistemul care capteaza si prelucreaza (decodeaza) semnalele transmise de emitent, modificandu-si sub actiu­nea lor starea sa initiala. Cea mai simpla ipostaza de receptor o intalnim la nivelul interactiunii obiectelor fizice neinsufletite si ea este repre­zentata de proprietatea corpului primitor de a-si schimba forma, struc-tura fizico-chimica sau pozitia spatiala sub actiunea corpului-emitator.

Calitatea in sine a comunicarii este determinata esential mente de capacitatea de receptie si prelucrare (decodare, interpretare) a desti­natarului. Astfel, in raport cu aceeasi sursa (emitent), doi sau mai multi destinatari vor realiza continuturi informationale diferite. Dintre toate sistemele reale ce pot ocupa locul de destinatar, omul dispune, fara discutie, de cea mai complexa capacitate de receptie si prelucrare-decodare.

Iar in cazul in care in calitate de emitent este tot un subiect uman, relatia de comunicare dobandeste cel mai bogat si diversificat continut. Ipostaza de emitent si cea de destinatar nu au un caracter invariant si predeterminat, ci unul relativ, modificabil, cei doi termeni putandu-si schimba reciproc locurile, pe parcursul procesului de comunicare. Astfel, daca sistemele relationate le notam cu S1 si S2, va rezulta ca Munci cand S1 indeplineste rolul de emitent, S2 se afla in ipostaza de destinatar (momentul ti, sa spunem), iar cand S2 este emitent, S1 devine destinatar (momentul t2). Intersanjabilitatea ne apare evidenta si obisnuita in cadrul comunicarii interumane, in acea forma specifica ce poarta denumirea de dialog.

Ca proces, comunicarea se refera Ia ansamblul operatiilor de codare-recodare-decodare, ce se aplica asupra alfabetului de baza (la nivelul sursei) si alfabetului-cod (la nivelul destinatarului) si la succesiunea mesajelor care se transmit intre emitent si destinatar.

Procesul de comunicare se caracterizeaza prin frecventa si perio­dicitate, prin amplitudine sau intensitate, prin natura substantial-cali­tativa a semnalelor si prin continutul mesajelor. Privit prin prisma teoriei generale a informatiei, el ne dezvaluie trei laturi esentiale: latura can­titativa, statistica, latura semantica si latura pragmatica. Prima laturii exprima constituirea generala de informatie pe care procesul de comu­nicare dat o realizeaza pe durata desfasurarii lui. Ea se determina in functie de numarul evenimentelor elementare (independente sau dependente) si de probabilitatile lor (neconditionate si conditionate), De exemplu, in cazul experimentului de aruncare a monedei, care pune in evidenta doua rezultate teoretic egal posibile, incarcatura de infor­matie pe care o poarta cuvantul "pajura' (adica, a cazut "pajura') va fi de 1 bit, iar in cazul experimentului cu aruncarea unui zar, cuvantul "fata 1' (adica a cazut "fata 1'), incarcatura de informatie pe care o poarta va fi de aprox, 2,33 biti. Latura cantitativa a procesului de comunicare nu se refera la continutul mesajului, ci la conditia obiectiva necesara pentru ca mesajul sa poarte o minima cantitate de informatie, Si aceasta conditie rezida in existenta, la nivelul presupusului destinatar, a unei stari de incertitudine in legatura cu sursa sau "campul de evenimente' considerat. O asemenea incertitudine se creeaza daca la nivelul sursei (campului de evenimente) exista cel putin doua eve­nimente (stari) posibile, cu probabilitati pozitive (p > 0). in cazul in care probabilitatile evenimentelor sau starilor distincte de la nivelul sursei sunt egale, incertitudinea devine maxima si, corespunzator, incarcatura de informatie pe care o va purta aparitia uneia din aceste stari va fi maxima. Analiza comunicarii reale a dus la constatarea ca volumul informatiei emis la nivelul sursei (IS) este, de regula, mai mare decat cel inregistrat la nivelul receptorului (IR), ceea ce inseamna ca procesul comunicarii este supus unor influente perturbatoare (zgomote), care determina pierderea de informatie. Se pun astfel in evidenta mai multe situatii posibile: a) situatia ideala; b) situatia optima; c) situatia de maxima nedeterminare; si d) situatia critica (de blocaj). Prima situatie presupune ca intre sursa si destinatar nu exista nici un factor perturbator si, ca atare, nu se produce nici o pierdere de informatie, cantitatea emisa fiind egala cu cea receptionata (IS - IR); asa cum am aratat, in realitate, ea, practic, nu se intalneste aproape niciodata, asa ca are doar o valoare teoretica.

490

Situatia optima este cea realizabila practic si care se urmareste a fi realizata efectiv in orice proces de comunicare. Ea presupune o predominare absoluta a semnalului asupra zgomotului (intre 60 si 99%). Situatia de maxima nedeterminare apare atunci cand probabilitatea semnalului tinde sa fie egala cu cea a zgomotului, astfel ca, aproxi­mativ, in 50% din cazuri zgomotul se ia drept semnal, iar in restul de 50% din cazuri semnalul se ia drept zgomot. Pierderea de informatie este semnificativa, punand destinatarul in mare dificultate in a discerne intre semnal si zgomot. in fine, ultima situatie - critica - inseamna dominarea absoluta a zgomotului asupra semnalului si compromiterea procesului comunicarii, pierderea de informatie depasind pragul posibilitatii destinatarului de compensare si restabilire a identitatii mesajului emis.

Latura semantica a procesului de comunicare consta in stabilirea unei relatii de corespondenta designati va, pe de o parte, intre semnal sau semn si un anumit continut informational (mesaj), iar pe de alta parte, intre mesajul emis de sursa si "tezaurul intern' al destinatarului. Vom spune astfel ca, in relatia emitent-receptor, se va realiza latura semantica a procesului de comunicare, daca, atunci cand primul emite un mesaj, cel de al doilea isi va modifica starea tezaurului sau intern in concordanta cu continutul informational al mesajului, raportandu-se la acelasi designat, care se are in vedere si de catre emitent Observam ca latura semantica prezinta un nivel calitativ superior de prelucrare si integrare a informatiei despre "obiectul' comunicarii la nivelul receptorului, care trebuie sa fie special pregatit (instruit) pentru aceasta. Pot fi formulate cateva conditii fundamentale, minim necesare, pentru ca procesul de comunicare dintre emitent si receptor sa realizeze dimensiunea semantica.

Astfel emitentul va trebui: (a) sa organizeze transmiterea semnalelor in asa fel, incat, sa corespunda capacitatii de admisie si de rezolutie (prelucrare) a destinatarului; (b) sa codifice mesajul cu ajutorul unui alfabet pe care-1 poseda si destinatarul; (c) sa organizeze fluxul mesajelor in concordanta cu regulile logico-gramaticale ale "limbii' in care se face codificarea.

La randul sau, receptorul trebuie: (a) sa cunoasca dinainte alfabetul si limba in care se transmit mesajele; (b) sa posede modelele tezaurizate ale combinatiilor-cod prin care se transmit mesajele; (c) sa dispuna de operatori de comparare a combinatiilor-cod primite si de modelele sale tezaurizate; (d) sa posede un minimum de experienta anterioara in legatura cu continutul mesajelor primite.

Indicatorul comportamental concret care atesta realizarea laturii semanticii il constituie starea receptorului dupa primirea mesajului dat: daca reactia sau raspunsul sau concorda cu continutul informational al mesajului, se conchide ca latura semantica a comunicarii s-a realizat daca raspunsul nu concorda, se conchide ca latura semantica nu s-a realizat.

Latura pragmatica a procesului comunicarii presupune stabilirea unei relatii intre mesajul emis de sursa si o anumita stare de necesitate sau o sarcina de reglare a receptorului (destinatarului). Daca mesajul re-pectiv contribuie la satisfacerea starii de necesitate sau la rezolvarea sarcinii de reglare date, atunci se conchide ca s-a realizat latura praj matica; daca, dimpotriva, dupa primirea mesajului starea de necesitate ramane neschimbata sau se accentueaza, atunci se conchide ca laturi pragmatica a comunicarii nu s-a realizat. Desfasurarea proceselor spe-cifice de reglare devine posibila numai in masura in care se realizeaza latura pragmatica a comunicarii.

Luata in unitatea celor doua ipostaze ale sale - de relatie si de proces

- comunicarea pune in evidenta cateva caracteristici dupa care o putem evalua, si anume: completitudinea, promptitudinea si fidelitatea. Cam pletitudinea este data de diferenta dintre cantitatea de informatie emisa si cea real transmisa destinatarului: cu cat aceasta diferenta este mai mica, cu atat comunicarea este mai completa, si invers. Promptitudinea se masoara prin durata dintre momentul aparitiei necesitatii unui mesaj si momentul emiterii si receptionarii lui. O comunicare este considerai!) prompta daca mesajele pe care le vehiculeaza pot fi inca folosite pentru atingerea obiectivului reglarii; ea devine depasita, inoportuna dacii mesajul se emite sau se receptioneaza prea tarziu, dupa trecerea timpului util. Fidelitatea exprima gradul de corespondenta pe elemente de continut intre mesajul emis si cel real transmis si receptionat de catre destinatar. Ea poate lua valori diferite, de la foarte inalta (corespondentii intre 85-100%), inalta (75-85%), medie (55-75%) slaba (40-55%). foarte scazuta (sub 40%).

in desfasurarea comunicarii, pentru atingerea nivelului corespunzator de fidelitate, se recurge la procedeul redundarii: dublarea sau triplarea numarului de semnale (litere) in codificarea mesajelor; repetarea de mai multe ori a aceluiasi mesaj; crearea unor raporturi de conditionare semantica intre secventele componente ale mesajului etc.

Dupa contextul spatio-temporar in care se desfasoara, comunicarea poate fi directa, emitentul si receptorul aflandu-se "fata in fata' sau la distanta, conectati printr-un canal special (exemplu, in cazul comu­nicarii interumane, cablul telefonic, unde radio etc), si indirecta, cand intre emitent si destinatar se interpune un mediator (agent de transfer), Pe de alta parte, dupa natura substantial-calitativa a sistemelor relatio­nale, comunicarea poate fi omogena (ambele sisteme avand aceeasi natura substantial-calitativa) si heterogena(un sistem de o natura sub-stantial-calitativa, iar celalalt de o alta; ex.: comunicarea om-masina, om-animal etc), fizica (ambele sisteme sunt entitati fizice neinsufletite, ex. comunicarea masina-masina in angrenajele automatizate), bio­logica cu cele trei forme specifice ale sale - vegetala animala, umana.

Comunicarea umana, abordata in aceasta lucrare, se diferentiaza dupa natura substantial-calitativa a semnalelor si alfabetelor utilizate pentru transmiterea mesajelor. Astfel, comunicarea poate fi verbala, in care mesajele se transmit prin intermediul semnalelor articulate (limbajul articulat), sau nonverbala, in care mesajele se exprima si se transmit prin intermediul semnalelor luminoase, figurate sau motorii, gestuale ("limbajul nearticulat').

Termenii de limba si de limbaj sunt mai dificil de delimitat si, in legatura cu ei, se poate chiar pune intrebarea: o asemenea delimitare este obiectiv necesara? De altminteri, aici nedeterminarea este cea mai mare: unii resping necesitatea diferentierii si utilizarii distincte a acestor notiuni, considerandu-le echivalente, altii, dimpotriva, le pun intr-o relatie de disjunctie, sustinand ca ele reflecta realitati diferite. Din punct de vedere lingvistic si psihologic, delimitarea dupa continut a notiunii de limba si a celei de limbaj devine metodologic necesara. Daca le­mn considera echivalente, ar insemna sa identificam obiectul lingvis­ticii cu cel al psihologiei sau invers, ceea ce ar fi evident o eroare. Delimitarea dintre cele doua notiuni este impusa, asadar, insusi faptul ca ceea ce studiaza lingvistica este diferit de ceea ce studiaza psihologia.

Diferentierea intre limba si limbaj o vom face prin compararea lor dupa anumite criterii - istoric, ontogenetic, functional-instrumental.

Astfel, din punct de vedere istoric, limbajul precede limba; aceasta se constituie pe baza dezvoltarii aparatului fonator si pe masura dezvoltarii si obiectivarii structurilor limbajului. Initial, limba exista si se manifesta in forma limbajului oral interindividual. Treptat, insa, limba se va detasa relativ de limbaj, constituindu-se intr-o entitate spe­cifica, obiectivata prin intermediul unor sisteme de semne grafice si al unor reguli logico-gramaticale de punere in corespondenta cu cuvin­tele orale si de combinare in sintagme purtatoare de mesaje.

Din punct de vedere ontogenetic, limba precede limbajul, ea prezen-tandu-se individului ca o realitate obiectiva, pe care el trebuie s-o cu­noasca si s-o asimileze pentru a putea intra in relatie adecvata de comunicare cu semenii. Daca nu s-ar stabili un asemenea contact, dezvoltarea limbajului in plan individual concret ar fi imposibila. Pe langa existenta si asigurarea contactului cu realitatea lingvistica data, pentru dezvoltarea limbajului este necesar ca individul sa posede mecanismele si structurile corespunzatoare pentru receptare-decodare si pentru emisie (articulare, scriere etc).

Din punct de vedere instrumental-functional, limba constituie o multime de baza (u), constituita din urmatoarele "elemente': repertoriul de combinatii-cod designative (vocabularul), alfabetul (literele cu ajutorul carora se formeaza combinatiile-cod sau cuvintele) si reguli gramaticale (care definesc modul de combinare, de punere in care pondenta si de utilizare a elementelor vocabularului). in aceasta infatisare, limba este un instrument de comunicare potential.

Limbajul este o submultime (E) ce se delimiteaza in cadrul multimi de baza, aflandu-se, de regula, in raport de incluziune fata de aceasta Componenta acestei submultimi este homomorfa componentei multi-mii de baza (limbii). Limbajul este un instrument activ de comunicare intruchipat individual. El poate fi considerat o particularitate a instru meniului potential care este limba. Atat limba, cat si limbajul pot fi naturale, elaborate in procesul istoric al comunicarii sociale, si artificiale elaborate de om in anumite scopuri stiintifice specifice (matematic, fogico-simbolic, de programare, in cadrul inteligentei artificiale). Lim bajele artificiale se subordoneaza, din punct de vedere logico-gramatical, limbii si limbajului natural, care raman cadru generai si permanent de referinta.

In cele ce urmeaza, ramanand in limitele obiectului psihologiei, vom analiza limbajul articulat natural.