Sincronism
(cf. fr. syncronisme < gr.
syn-, "impreuna" + -chronos, "timp")
Syncronismul desemneaza proprietatea a doua sau a mai multor fenomene culturale /
civilizatorii (curente literare, ideologice, miscari, scoli etc.) de a se
produce, de a se manifesta in acelasi timp, in tari, in spatii diferite.
In cultura / civilizatia
romana, prin sincronism, sau teoria sincronismului, se intelege teoria lui E. Lovinescu, lansata intre
anii 1924 si 1929, prin lucrarile «Istoria civilizatiei romane moderne» (vol. I - III, 1925 /
1925) si «Istoria literaturii romane contemporane» (vol. I VI, 1926 1929), potrivit careia cultura / civilizatia unui popor se dezvolta in
interdependenta cu civilizatiile / culturile celorlalte tari de pe un
continent, gratie mijloacelor de comunicare si capacitatilor de imitare /
adaptare la nou, la progres, in "spiritul veacului", «un "saeculum", care
determina aceeasi configuratie a culturilor pe toate meridianele» (DTL, 406)
E. Lovinescu a lansat in acelasi timp cu teoria sincronismului si teoria mutatiei
valorilor estetice (supra). In ceea ce priveste teoria sincronismului, aceasta nu inseamna adaptare intamplatoare la ritmul culturii europene moderne, ci traire «in acelasi spatiu sufletesc». Lovinescu a pledat impotriva inchistarii in traditionalism,
declarandu-se partizan al inovatiei in armonie cu traditia si cu indiscutabilul
caracter national, caci numai daca esti profund national poti fi si universal.
Influentele / "sincronizarile" nu pot suprima vreodata
fondul etnic, deoarece integrarea in tendinta generala a culturii moderne se
realizeaza numai prin ceea ce este specific. Expusa in «Istoria civilizatiei
romane moderne», teoria sincronismului se
releva drept "preludiu teoretic" al «Istoriei literaturii romane contemporane»,
privind primul sfert al secolului al XX-lea. Potrivit conceptiei sale
"moderniste", E. Lovinescu ne incredinteaza: «Cum nu reprezinta valori
absolute, ci valori relative, literatura unui popor nu trebuie studiata in
fixitatea unei idei platoniciene, ci in mobilitatea ei; nu exista o stiinta a
literaturii, ci o istorie a ei, care n-o cerceteaza prin raportare la un
imutabil ideal estetic, ci prin raportare la momentul istoric, adica la
congruenta tuturor factorilor sufletesti ce i-au determinat stilul». E.
Lovinescu a militat pentru eliberarea esteticului
de sub "tutela" etnicului iorghist-samanatorist si a socialului poporanist-ibrailenist. E.
Lovinescu a atras atentia si asupra existentei unui sincronism al traditionalismului. In
procesul de sincronizare a culturii / civilizatiei romane, ideile, "formele"
european-occidentale, altoindu-se pe trunchiul autohtonismului, au declansat
revolutionarea structurilor, adica a fondului, ducand la mutatii estetice. Desigur, teoria mutatiei
valorilor estetice justifica asa-zisele "salturi in literatura";
"inrauririle externe", "influentele" sunt absolut necesare daca, exercitandu-se
asupra elementelor autohtone, nu le anihileaza / distrug, ci opereaza catalitic
intru inregistrarea progresului dintr-o arie culturala / civilizatorie. Lansand
teoria sincronismului si teoria
mutatiei valorilor estetice E.
Lovinescu a avut in obiectiv scoaterea culturii romane interbelice "dintr-o
inertie periculoasa" (considerand ca "formele" imprumutate "consolideaza
fondul"), "constructia" prezentului pentru un viitor
"cert": «Ne iubim stramosii, ne iubim insa si stranepotii: nu suntem numai
punctul ultim al unei linii de generatii, ce se pierde in trecut, ci si punctul
de plecare al generatiilor ce vor veni la lumina; nu suntem numai stranepotii
incarcati de povara veacurilor, ci si stramosii virtuali ai stranepotilor
tarzii; obligatiile fata de viitor depasesc pe cele fata de trecut».
Pentru perioada literaturii romane interbelice, E. Lovinescu,
autorul teoriilor sincronismului si mutatiei valorilor estetice, ilustreaza un rol
similar cu cel al lui Titu Maiorescu din perioada anterioara; dupa cum ne
incredinteaza si G. Calinescu, «genul prin care, dupa 1919, s-a relevat
personalitatea lui E. Lovinescu este polemica; el e intr-adevar un polemist
mare, ca si Titu Maiorescu, discontinuu ca si acela. () Ceea ce este Betia de cuvinte la Maiorescu reprezinta la Lovinescu Procopovici sau meritul de a nu fi scris nimic (); talentul de
critic al lui E. Lovinescu si-a desfacut floarea abia cu aparitia poeziei noi;
() Ion Barbu e prezentat sub semnul lui Anton Pann: "Plecat de la Sburatorul d. I. Barbu a evadat din aceasta poezie cosmica, frenetica, cu
largi volute de piatra aruncate peste ape spumegande, saturata de reminiscente
clasice; a judecat-o, probabil, retorica si factice; filonul noii sale inspiratii
n-a mai pornit nici din roca, nici din mitologia clasica (Pentru marile
Eleusine, Ixion, Dioniziaca, Pitagora etc.), nici din Hérédia, nici din
Nietzsche, ci din stratul bastinas al unui anumit folclor, a carui expresie
caracteristica a fost Anton Pann. ()"» (CILR, 803 sqq.).
Modernismul lovinescian promoveaza autohtonismul, inspiratia din
realitatile nationale datatoare de valoare estetico-literara de talie
universala: «Acestei inspiratii ii raspunde, desigur, o noua ideologie si chiar
atitudine: Orientul invinge Occidentul; inspiratia trebuie sa izvorasca din
realitati nationale si nu din influente ideologice indepartate, din Platon sau
din legende mitologice, din dionisiacul lui Nietzsche sau din parnasianismul
francez () Dar nici la aceasta "maniera" pitoreasca si orientala, plina de
seva folcloristica, poetul nu s-a oprit mult, ci a ancorat in formula ermetica
a Jocului secund al doilea promontoriu al modernismului
liric romanesc, cel dintai fiind poezia lui Tudor Arghezi, ce nu-si raspund
numai prin valoare sau putere de contagiune literara, ci si prin tendintele lor
contrare.» (LScr, 6, 161)
De fapt, modernismul promovat
de E. Lovinescu
la cenaclul si prin revista Sburatorul a insemnat "avangardism" adanc ancorat in realitatile nationale, capabil sa produca
noi, profund-originale valori estetico-literare de talie universala; in acest
spirit graieste si capitolul Modernismul (1. Miscarea ideologica Sburatorul /
Contimporanul) din Istoria literaturii romane contemporane: «Fara a fi pornit sub auspiciile unei
formule unice si cu forte tinere si revolutionare, ci in intentia unei actiuni
de armonizare, printr-o selectionare prudenta si cu forte mature si incercate
(L. Rebreanu, D. Nanu, Caton Teodorian, N. Davidescu, Victor Eftimiu, Elena
Farago s. a.), aparut la 19 aprilie 1919, Sburatorul si-a precizat de la inceput scopul de
a activa numai in domeniul esteticului pur, cum era si firesc, si al stimularii
noilor energii literare. In intentia urmarita metodic de a descoperi talente si
de a pune in lumina pe cele nu inca indeajuns de afirmate sta actiunea lui
principala, cu efecte cu atat mai incontestabile, cu cat, in afara de Convorbiri literare si Samanatorul, in prima faza a existentei lor, nici o
revista n-a trezit atatea energii noi,
asa ca o buna parte a literaturii, mai ales modernista, de dupa razboi, este
creatiunea exclusiva a Sburatorului (Hortensia Papadat-Bengescu, I. Barbu,
Camil Petrescu, Camil Baltazar, Gh. Braescu, Ilarie Voronca, T. Vianu, F.
Aderca, M. Celarianu, Ticu Archip, I. Peltz, Vladimir Streinu, Simion Stolnicu,
I. Calugaru, G. Calinescu, Anton Holban, Pompiliu Constantinescu, Alice Soare,
I. Valerian, Virgiliu Monda s. a. iar acum in urma Lucia Demetrius, Eugen
Jebeleanu, Octav Sulutiu, Dan Petrasincu, I. Iovescu, Virgil Gheorghiu, Mihail Serban,
Ieronim Serbu, Al. Robot s. a. fortele literaturii de maine).» (LScr, 6, 52). Scoala modernismului
sburatoresc este astfel evidentiata: «Trezirea atator energii literare,
intr-un spatiu de timp relativ mic, n-ar fi fost cu putinta numai prin
aparitia, intermitenta si ea, a revistei, daca n-ar fi fost ajutata de
sfortarile unui cerc literar, a carui activitate de aproape douazeci de ani s-a
desfasurat si se desfasoara inca in planul esteticului, in deosebire de alte
miscari cu preocupari etice si nationale si al modernismului dirijat.» (LScr, 6, 53)
"Modernismul teoretic" lovinescian este
in realitate avangardism bine
temperat:
«"Modernismul" lui E. Lovinescu si al Sburatorului a fost insa un modernism teoretic, bazat pe o lege de psihologie
sociala prin care criticul arata bunavointa
principiala fata de toate fenomenele de diferentiere literara. El n-a pornit insa dintr-o necesitate temperamentala de revolutie,
infranat fiind si de o cultura clasica si de inhibitia fireasca oricarui
critic. Adevaratele revolutii nu le fac decat artistii. Iata pentru ce
modernismul de avangarda si experimental a fost sustinut faptic de reviste mult
mai inaintate, cum e Contimporanul (1923) poetului I. Vinea, care atatia
ani a reprezentat avangardismul in literatura, ca si in artele plastice, prin
sfortarea cea mai sustinuta din cate am avut, precum si alte reviste mai
sporadice, ca Integral, 75 H. P.,
Punct, Unu etc. consecinte fatale ale sincronismului
miscarii literaturii universale, ce au experimentat si la noi dadaismul,
expresionismul, integralismul, suprarealismul
adica formele extreme ale modernismului apusean.» (LScr, 6, 53)
