Stefan Petica

Stefan Petica

Fecioara in alb, Cand vioarele tacura, Moartea visurilor, 1902, Cantecul toamnei, Serenade nocturne, 1909.

Simbolismul exista cu adevarat in literatura romana o data cu macedonskianul Stefan Petica (1877-1904).

El a avut o mare influenta asupra generatiei simboliste. Desi n-a fost nici el lipsit de optiuni eterogene. Ori de evidente inegalitati.

Poezia l-a preocupat cel mai mult. Ea i-a umbrit uimitorul spirit teoretic, insuficient constientizat si pus in opera.

Poetul era floral si sepulcral, idealizant in erotica si nevrotic. Traversa o biografie franta de moartea prematura, dar si de inconsecventa ideologica si politica. 

Ajunsese un adevarat caz. Era poliglot, cultivat, avizat in cateva culturi. Dar si xenofob, sovin, citadin, socialist trecut la dreapta extrema.

Poetul avea constiinta vanitoasa a damnarii.

Aflase mai ales de procedeul corespondentelor. S-a referit, de exemplu, la 'Izolarea senzatiilor si darea lor printr-un echivalent de imagini' (Poezia noua, 1900), desi abstragerea senzoriala nu putea fi totuna cu interferarea simturilor si realizarea sinesteziilor.

La Petica au fost identificate chiar si unele propensiuni expresioniste, rare, desigur accidentale sau intuitive.

Simbolismul dominant venea si din prerafaelitismul serafic, extatic, pornit prin real, natural, spre ireal. Sau chiar din muzicalitatea lui Eminescu.

Vagul, misterul, olfactia, dezorganizarea senzitiva in general, ca la G. Bacovia, apartin unui poet de o rafinata si subtila artificialitate, coborata spre abstractia retorica.

Pentru poezia romaneasca, Petica a fost la inceputul secolului XX un salvator tardiv si conjunctural. Dar un vizibil cap de pod. Un modernist remarcabil de avizat teoretic pe spatii literare, estetice, foarte largi. Un veritabil european, familiarizat nu doar cu marea serie simbolista franceza, dar si cu E. A. Poe.