Civilizatia din interiorul Pamantului - extras din jurnalul Amiralului Byrd

Totdeauna ma uimeste faptul ca, desi lucruri despre care am fost invatati ca sunt adevarate se dovedesc mai tarziu ca fiind false, unii dintre noi raman 'blocati' pe ideea veche, gresita. Majoritatea dintre noi acceptam ca adevarate lucrurile despre care suntem invatati, doar pentru ca toata lumea crede in ele.

Daca indraznesti sa 'mergi impotriva curentului', daca pui la indoiala veridicitatea axiomelor trambitate oficial, cel mai adesea te alegi cu epitete specifice. De exemplu, daca iesi din tiparele religioase, atunci esti numit 'sectant'; daca ai o alta parere decat cea oficiala despre ordinea stiintifica, esti categorisit ca 'visator' - in cel mai bun caz; daca nu esti de acord cu parerile politice, devii extremist, neo-nazist, comunist; Societatea noastra are cate o eticheta pentru fiecare tip de nonconformism.

Stiinta ne spune unde sunt polul nord si polul sud: acolo unde toate meridianele se intalnesc intr-un singur punct, adica la pol. Si totusi, nu este curios faptul ca pana acum, nici-o expeditie nu a reusit sa ajunga pana la poli? Studiind mostre din scoarta pamantului luate de la diferite adancimi, putem spune ca Pamantul este solid - cel putin pana la anumite adancimi. Mai stim ca temperatura straturilor interne ale Pamantului creste odata cu adancimea - cel putin pana la nivelul la care s-a ajuns. De aceea, cu totii presupunem ca Pamantul este plin, pana chiar si in mijlocul lui. Va rog sa retineti: presupunem.

Azi se presupune ca formarea planetelor duce invariabil la acest model de 'planeta plina', ca o sfera solida. Astronomii si fizicienii cred ca gazele se condenseaza gradat pana ce se ajunge la forma de sfera solida. Cu toate acestea, exista si alte posibilitati. Pun pariu ca nu le cunoasteti. Un studiu simplu al fortei centrifuge ar putea sa ne invete pe toti o noua modalitate de formare a Pamantului.

Cu totii suntem de acord ca planeta se invarte in jurul axei sale (asa se succed zilele si noptile). Cate Malone, autor al unui interesant articol intitulat 'Pamantul gol' (in sensul ca nu este plin), arata ca 'forta centrifuga determina forma usor turtita (la poli) a planetei' (care deci nu este o sfera perfecta). Ca sa vedem procesul de formare a planetei, ne indreptam atentia asupra masinii de spalat cu storcator centrifugal. Rufele din centrifuga (care pentru viitoarea planeta sunt de fapt gazele si particulele solide si lichide) sunt aruncate spre exterior asa incat centrul ramane gol. Centrul nu se misca.

Asa cum Pamantul nu s-a oprit niciodata din rotatia sa, la fel aceasta masina de spalat nu inceteaza sa se roteasca. Ce se intampla deci cu toate rufele din centrifuga daca masina nu se opreste niciodata? Se vor inghesui spre centru ca sa umple golul format? Niciodata. Vor continua sa ramana la periferie, iar centrul va fi gol.

Multe popoare pastreaza inca in folclor legende despre fiinte din interiorul Pamantului, asa cum este cazul marilor insule paradisiace din nord prezente in obiceiurile populare scandinave, sau al povestilor despre elfi, troli, pitici si giganti din folclorul Rusiei si al eschimosilor. Toate astea ne arata faptul ca ideea unui Pamant gol nu este deloc noua. In anul 1909, ghizii eschmosi folositi de amiralul Peary in expeditia sa credeau ca scopul calatoriei era descoperirea 'marelui popor' din nord, din care ei s-au format.

Exista nenumarate anomalii sau situatii ciudate in toate inregistrarile primilor exploratori care s-au  aventurat

in Arctica sau Antarctica. Majoritatea celor care au pornit spre nord, in secolul 19, descriu.mari de apa dulce si o clima mai calda cu temperaturi obisnuite, pe masura ce inaintau spre pol. De asemenea, se fac referiri la nori de praf, zone intinse de zapada in care au gasit polen, pasari si animale care migreaza spre nord pentru iarna, iar in blocurile de gheata au gasit vegetatie si chiar mamifere - considerate disparute (cum este mamutul) - inghetate.

Chiar si aisbergurile sunt anomalii pentru ca sunt facute din apa dulce in zone in care cantitatea de precipitatii este sub 5 cm anual. Descoperirile facute de dr. Frederick Cook si amiralul Peary in 1908 si 1909 au fost considerate neconcludente. Nu s-a putut demonstra ca vreunul dintre ei au ajuns la polul nord.

Asa cum afirma dr. Raymond Bernard in cartea sa 'Pamantul gol', o asemenea confirmare este cu adevarat imposibila. Este deja cunoscut pentru toata lumea ca polii magnetici nu coincid cu polii geografici. Daca Pamantul ar fi plin, atunci acestia ar coincide. Aceasta diferentiere evidenta intre polii magnetici si cei geografici nu poate fi explicata de modelul Pamantului plin, ca o sfera solida. Explicatia devine insa clara daca avem in vedere existenta deschiderilor polare (adevarate gauri in crusta planetei) care fac posibila pozitionarea polilor magnetici undeva spre marginea acestor deschideri, asa cum este in realitate.

Bernard afirma ca motivul pentru care nimeni nu a ajuns pana acum la polul nord sau sud este unul simplu. 'Polii magnetici si cei geografici nu coincid pentru ca polii geografici se afla 'in spatiu' si nu pe suprafata planetei'. Aceasta datorita deschiderilor de la poli.

Cele mai recente expeditii care au mers pana dincolo de polii magnetici si care au fost date publicitatii au fost conduse de amiralul Richard E. Byrd (din Marina SUA) in 1947 si 1956. Ca si celelalte expeditii conduse de Byrd (din anii 1930), acestea au ramas invaluite in mister. In jurnalul de bord si inregistrarile radio de comunicare cu echipa sa, amiralul Byrd declara in 1947 ca a ajuns intr-o alta lume, aflata dincolo de polul nord geografic. In timpul expeditiei din Antarctica din 1956, s-a declarat la diverse posturi de radio din SUA ca 'pe 13 ianuarie, cativa membri ai echipei americane au realizat un zbor de 4320 km de la baza McMurdo Sound (aflata la 640 km vest de Polul Sud si au survolat o zona aflata la 3680 km dincolo de pol'.

Iar pe 13 martie 1956, Byrd declara public ca 'aceasta expeditie a descoperit un nou taram'. Multi americani isi amintesc cu emotie declaratiile de presa de dupa expeditiile amiralului Byrd. Incoronat ca cel mai mare explorator al lumii, declaratiile lui Byrd despre noul taram au trezit un mare interes general. Dar, la fel de repede, orice informatie despre Byrd a disparut. La radio nu se mai facea nici-un fel de comentariu, asa incat, la scurt timp, subiectul a disparut din atentia publicului. Oare amiralul Byrd chiar descoperise un nou taram? Un taram care sa confirme o alta viziune asupra planetei decat cea oficiala?

Extras din jurnalul Amiralului Byrd

Aceasta este o transcriere a jurnalului aflata pe o banda audio si a fost obtinuta de la 'Hollow Earth Society' din Australia.

'Trebuie sa scriu aceste randuri in secret si fara lumina. Este vorba despre zborul meu in Arctica din 19 februarie 1947. Exista situatii cand omul trebuie sa accepte ascunderea adevarului. Nu am libertatea de a face cunoscuta urmatoarea relatare pe care o scriu acum. Probabil ca nu va ajunge niciodata la ochii publicului, dar eu trebuie sa-mi fac datoria pentru ca cineva sa poata citi aceste randuri, atunci cand va veni timpul. Sa speram ca lacomia unora care-i exploateaza pe ceilalti nu va sta in calea adevarului.'

Jurnal de bord - tabara arctica, 19 februarie 1947

'Dedesubt, peste tot numai gheata si zapada. Am observat o usoara coloratie spre galben. Este dispersata dupa un model liniar. Modific directia de zbor pentru a observa mai bine aceasta coloratie. Exista de asemenea si o nuanta rosu-purpurie a gheturilor. Am incercuit aceasta zona de doua ori si am revenit la directia initiala. Am verificat din nou pozitia avionului la tabara de baza. Am transmis mai departe ingrijorarea mea in legatura cu ciudatele nuante ale zapezii de sub mine. Atat compasul magnetic cat si giroscopul incep sa tremure si sa se zdruncine. Nu mai putem sa ne conducem dupa aparatele de zbor. Masor directia folosind compasul optic (dupa soare) si totul pare in regula. Manetele de control raspund foarte greu la comenzi, se misca foarte incet. Nu se mai vad insa gheturi. In departare se disting munti. Au trecut 29 de minute de zbor si acum se vad foarte clar muntii, nu este o iluzie. Nu am mai vazut astfel de munti, sunt foarte mici. Schimb altitudinea la 900 metri. Intalnesc iarasi turbulente puternice. Trecem peste micii munti si continuam spre nord. Dincolo de munti se vede un mic rau. O vale prin mijlocul careia curge un rau. Nu ar trebui sa existe aici nici-o vale inverzita. E ceva anormal in toata povestea asta. Ar trebui sa vedem numai gheata si zapada. Din lateral se vad paduri pe versantii muntilor. Instrumentele au luat-o razna. Giroscopul se invarte inainte si inapoi fara nici-o regula'.

Reduc altitudinea la 425 de metri si fac un scurt viraj la stanga ca sa vad mai bine valea de sub mine. Este verde si are iarba deasa. Lumina de aici pare diferita. Nu se mai vede soarele. Mai facem un viraj la stanga si punem ochii pe un fel de animal mare aflat in vale. Pare ca este un elefant. Ba nu, seamana mai mult cu un mamut. Este incredibil, si totusi se afla chiar aici. Reduc altitudinea la 300 de metri si iau binoclul ca sa vad mai bine animalul. E clar - un mamut. Raportez acest lucru la tabara de baza'.

'Dau peste si mai multe dealuri inverzite. Termometrul exterior indica o temperatura de 23 grade Celsius. Ne continuam zborul. Acum sistemele de navigare par in regula. Nu pot sa cred! Dau sa contactez tabara de baza. Aparatul radio nu functioneaza. Peisajul este mult prea nivelat decat in mod normal. In fata vedem ceea ce pare un oras! Este imposibil!!!'

'Avionul pare foarte usor si se clatina. Sistemul de navigare refuza sa functioneze. Dumnezeule, din lateral si din spate se apropie nave ciudate! Au forma de disc si parca radiaza ceva din ele. Sunt atat de aproape incat le vad insemnele!'.

'Este un tip de swastika. Fantastic! Unde ne aflam de fapt? Ce s-a intamplat? Inca o data verific sistemul de navigare. Nu raspunde nici acum. Suntem prinsi intr-un fel de 'plasa' invizibila. Din aparatul de radio se aud pocnete si apoi se aude o voce in engleza cu un usor accent nordic sau germanic. Mesajul este: 'Bine ai venit Amirale pe domeniul nostru. Te vom ateriza in exact sapte minute. Relaxeaza-te, esti pe maini bune'.'

'Imi dau seama ca motoarele avionului nostru s-au oprit. Avionul este controlat din afara si acum ia un viraj. Acum incepe faza de aterizare si avionul coboara ca si cum ar fi intr-un lift invizibil. La atingerea solului avionul abia tresare. Fac o ultima insemnare in jurnalul acesta de bord. Se apropie de avion cativa barbati. Sunt inalti si au parul blond. In departare se vede un oras din care pulseaza raze de lumina de culorile curcubeului.'

'Nu stiu ce se va intampla acum, dar nu vad nici-un fel de arme la cei care se apropie de noi. Aud o voce care imi spune pe nume (cu accent german) si-mi cere sa deschid trapa avionului. Ma conformez.'

Aici se termina jurnalul amiralului Byrd. Ceea ce urmeaza a povestit [amiralul Byrd] din memorie pentru ca nu a mai scris in jurnal restul experientei sale - si veti vedea de ce. Pe scurt, iata ce s-a mai intamplat in continuare:

1. Byrd si ajutorul sau de radiocomunicatii, care se afla cu el in avion, au fost luati si dusi spre orasul luminos care parea ca este facut din cristal.

2. La sosire, cei doi sunt separati iar Byrd este luat pentru a se intalni cu 'Stapanul' care l-a informat ca a ajuns in 'lumea dinlauntru' si ca sa nu-i fie frica - mai tarziu il vor duce inapoi la suprafata planetei.

3. 'Stapanul' i-a declarat lui Byrd: 'Ne-ati trezit interesul atunci cand ati detonat primele explozii atomice de la Hiroshima si Nagasaki in Japonia. Chiar in acele momente alarmante ne-am trimis vehiculele zburatoare (flugelrads - germ.) la suprafata planetei ca sa vedem ce ati facut.' A continuat sa vorbeasca despre 1945 si a spus ca au incercat sa se intalneasca cu americanii dar au fost intampinati cu ostilitate. De fiecare data cand incercau, americanii trageau in ei si le atacau vehiculele.

4. 'Stapanul' a explicat ca 'nu avem nici-un viitor daca vom continua cu nebunia atomica si ca nu exista nici-un raspuns in armele noastre, nici certitudini in stiinta noastra si ca atunci cand se va declansa razboiul cel mare, nu va mai exista nici-o floare pe pamant iar toate orasele omului vor fi nivelate, totul intr-un imens haos.'

5. Dupa aceasta discutie despre cataclismele generate de om, Byrd si-a luat ramas-bun de la 'Stapan' si s-a intors la avion impreuna cu ajutorul sau. Imediat au fost dusi la suprafata planetei in acelasi mod in care au fost adusi. Ei aveau insa un mesaj de avertizare foarte clar despre calea omenirii. Un mesaj pentru noi.

11 martie 1947

Dupa intoarcerea lui Byrd in SUA, a descris (ca la orice misiune) ceea ce s-a intamplat pe parcurs si a adaugat in jurnalul sau ceea ce urmeaza: ' Tocmai m-am intalnit cu o echipa de la Pentagon. Mi-am prezentat descoperirea si mesajul primit de la 'Stapan'. Totul s-a inregistrat. Ei l-au contactat pe Presedinte. Sunt retinut acum de cateva ore. Mai exact sase ore si 39 de minute. Sunt anchetat intens de catre forte ostile si o echipa medicala. E un cosmar. Sunt incarcerat sub stricta supraveghere conform celor mai inalte regulamente de siguranta internationala ale SUA. Am primit ordin sa nu divulg nimic din mesajul primit de la 'Stapan'. Incredibil! Mi s-a reamintit ca sunt militar si ca trebuie sa ma supun ordinelor.'

24 decembrie 1956

'Ultimii ani de dupa 1947 nu au fost deloc buni. Aceasta este ultima insemnare in acest jurnal. In incheiere trebuie sa spun ca in toti acesti ani am pastrat secret mesajul pe care l-am primit asa cum s-a ordonat, desi a fost impotriva valorilor si moralei mele. Acum presimt venirea unei lungi nopti pentru mine, dar acest secret nu va muri odata cu mine, ci va triumfa, asa cum adevarul triumfa totdeauna. Este singura speranta pentru omenire. Am vazut cu ochii mei si m-a facut sa devin liber. Mi-am facut datoria fata de acest monstruos complex militaro-industrial. De acum incolo lunga noapte despre adevarul Arcticii va lua sfarsit, soarele stralucitor al adevarului va rasari din nou, iar toti cei care se afla in intuneric vor esua in planurile lor. Pentru ca am vazut cu ochii mei acel taram de dincolo de poli, centrul marelui necunoscut'. Amiralul Richard E. Byrd, Marina Statelor Unite.

A fost atins Polul Nord?

O parte esentiala a viziunii despre Pamantul gol este absenta Polului Nord. Nu este un punct pe suprafata sa, ci o intreaga mare cu ape calde care conduce treptat spre interiorul Pamantului. Poate parea foarte 'obraznica' aceasta afirmatie, si poate ca nu va convine deloc, dar haideti sa vedem cateva probe in acest sens.

Primul lucru demn de semnalat este faptul ca busola o ia razna dincolo de cercul polar. Cel mai umil si renumit explorator norvegian, dr. Fridtjof Nansen, si-a pierdut increderea in instrumentele sale in expeditia lui catre Polul Nord, si a recunoscut sincer ca habar nu are unde se gasea in tot acest timp.

Referat: Indici normalizati de diferentiere Eseu: Fisa de evaluare la geografie

Februarie 1895

Dupa ce a coborat din nava Fram, Nansen a luat-o spre nord - pentru a ajunge la pol - cu o sanie plina de provizii si s-a intors mai tarziu prin Spitzbergen trecand prin Tinutul Franz Joseph. Din 29 martie 1895 pana in primavara anului 1896 Nansen a fost complet dezorientat! A admis ca dupa ce a calatorit prin regiunile foarte reci, vremea s-a schimbat si s-a incalzit mult. Mai exact, temperatura crestea odata cu noile adieri ale vantului ce veneau dinspre nord. El spunea ca odata soarele a devenit insuportabil de puternic! Nansen a facut masuratori sonore ale apei si a descoperit ca apa era din ce in ce mai calda la adancime. De unde venea aceasta apa calda? El a intalnit animale care, dupa stiinta moderna, nu aveau ce cauta acolo. Pe 22 aprilie 1895, Nansen scrie: 'Am fost foarte surprins ieri dimineata cand am vazut urmele unui animal in zapada. Era vorba de o vulpe, si mergea inspre est. Urmele erau proaspete. Ce cauta o vulpe aici? Erau semne clare ca nu-i lipsea hrana. Eram in apropiere de tarm? M-am uitat in jur, dar a fost ceata toata ziua si e posibil sa fi fost aproape de tarm fara sa-l fi vazut. In orice caz: un mamifer cu sange cald - la paralela 85! Inainte sa ne indepartam, am dat peste o alta urma de vulpe care ducea in aceeasi directie cu prima. Nu pot sa-mi dau seama cu ce se hranesc animalele astea aici, probabil ca au invatat sa pescuiasca crustacee din ochiurile de apa. Dar de ce sa se indeparteze de coasta? Asta ma intriga cel mai mult. Au luat-o razna? Nu prea cred.'

O alta sursa de informare este Marshall B. Gardner care a scris 'O calatorie spre interiorul Pamantului' in care il citeaza pe dr. Nansen in legatura cu eschiimosii. Iata ce spune Nansen: 'Eschiimosii spun ca au venit din interiorul Pamantului, dar locul exact nu au putut sa-l numeasca atunci cand au fost intrebati de norvegieni de unde vin'. Gardner citeaza din al doilea volum scris de Nansen 'In ceata nordului': 'Deja am spus ca numele norvegian Skraeling dat eschiimosilor probabil a fost utilizat la inceput ca sa desemneze zane sau creaturi mitice. Mai mult, atunci cand islandezii au dat peste eschiimosi in Groenlanda, i-au numit troli, care este un termen vechi ce desemneaza diverse fiinte supranaturale'.

O poveste norvegiana

Willis George Emerson aminteste in cartea sa biografica 'Zeul de fum', o poveste norvegiana. Este vorba despre doi pescari, tata si fiu, care pescuiau cu barca lor in oceanul nordic. O furtuna puternica ii aduce pana la marginea deschiderii polare nordice. Era in 1829. Timp de doi ani, Olaf Jansen (fiul) povesteste ca au trait in interiorul Pamantului impreuna cu locuitorii acelor taramuri, care erau buni si curtenitori, inalti de 3,5 metri. Apoi Jansen a spus ca au iesit din interiorul Pamantului pe la deschiderea sudica. Numele cartii vine de la faptul ca Ofaf a descris soarele interior ca avand o aparenta difuza.

Tabloul complet

O descriere completa si corecta a planetei noastre este deci urmatoarea: planeta Pamant este ca un balon, ca o minge goala in interior, care are doua deschideri polare avand un diametru de 2300 km (aflate la nord si la sud) si care au marginile curbate ce fac posibila trecerea de pe o suprafata pe cealalta asa cum face o furnica cand trece de pe o parte a frunzei - pe cealalta. Grosimea peretelui planetar variaza intre 1.100 si 1.300 km, fiind mai mare spre poli. In centru se afla un soare interior cu un diametru de 1300 km care raspandeste o lumina difuza.

Sa examinam fotografiile alaturate, care au fost realizate cu ajutorul satelitilor la momente diferite de timp. Zona Polului Nord este marcata pe ambele imagini cu un dreptunghi rosu. Se observa foarte clar existenta deschiderii polare, care nu poate fi confundata cu formatiunile noroase fiindca este prezenta constant, in aceeasi zona si in aceeasi forma, in ambele fotografii. Aceste dovezi foarte rare care au reusit sa scape controlului strict impus de cei care au puterea mondiala, arata ca Pamantul este in realitate gol. Acest adevar nu mai poate fi ascuns.

O multime de lucruri vin in sprijinul acestui adevar. De exemplu, cand s-a stabilit ca o echipa de reporteri si cameramani britanici de la BBC sa faca o vizita in Antarctica, ei s-au confruntat cu o serie de probleme. Desi planul initial, intocmit cu grija cu mult inainte, includea un zbor direct din Africa de Sud spre Antarctica (care includea si o survolare a asa-numitei 'Zone de inaccesibilitate'), au trebuit sa faca unele modificari de ultim moment. Au fost fortati sa calatoreasca mai intai spre America de Sud. Odata ajunsi acolo, au descoperit ca singurul zbor comercial care facea curse spre Antarctica era operat de o companie americana, care transporta grupuri de 20 - 30 de persoane la baza americana McMurdo Station. Insa aceste zboruri se desfasurau numai in lunile de vara, iar atunci cand - in sfarsit - au ajuns la baza, britanicii au fost tratati cu ostilitate de catre americani!

Un alt fapt interesant este ca, datorita 'lipsei de sateliti' de deasupra Antarcticii, toate rapoartele si prognozele meteo pentru aceasta zona erau realizate de la baza americana McMurdo Station. Acesta este insa un mod clar de ingradire a scurgerilor de informatii si a posibilelor dovezi fotografice pe care un satelit aflat deasupra Polului Sud le-ar putea furniza, asa cum s-a intamplat in cazul deschiderii polare de nord.

Dar monopolul american asupra Antarcticii a mers chiar mult mai departe. A fost semnat un recent acord intre mai multe state interesate, ca sa nu se inceapa nici-o prospectiune geologica sau de alta natura in Antarctica, aceasta incluzand atat mineralele cat si petrolul.

Nenumarate dovezi vin si din Rusia unde se gaseste aproape constant fildes apartinand mamutilor, mai ales in zonele nordice extreme situate dincolo de cercul polar. De sute de ani comerciantii vand astfel de 'relicve' care se pare ca abunda in acele zone. Dar acest fenomen este legat de un altul, poate mai uluitor: mamuti intregi au fost gasiti congelati in blocuri de gheata in Siberia si alte regiuni situate dincolo de cercul polar. Unii dintre ei mai aveau inca in gura smocuri de iarba verde.

Exista astazi dovezi care arata ca acest perete al Pamantului nu este solid si plin de materie asa cum se spune, ci seamana mai degraba cu un parmezan plin de pesteri si tunele subterane care se interconecteaza; unele dintre aceste tunele conduc catre lumea interioara, catre interiorul Pamantului. Nu pot sa ma abtin si ma gandesc acum la celebra poveste a lui Jules Verne intitulata 'O calatorie spre centrul Pamantului' scrisa in 1864. Acolo este descris atat de clar acest lucru, incat parca autorul cunostea in detaliu acele realitati. Trebuie sa amintesc aici si uluitoarea similitudine intre 'povestea' aceluiasi Jules Verne, 'De la Pamant la Luna' (1865) si prima misiune americana spre Luna (Apollo 11 - 1969). Cele doua evenimente seamana atat de mult incat aproape se identifica, desi se afla la o distanta de mai mult de un secol; datele furnizate de autorul francez in povestirea sa, coincid in proportie de 99 % cu cele ale misiunii americane. Ca sa nu mai vorbim de uluitoarea poveste '20.000 de leghe sub mari' in care se prezinta primul submarin, Nautilus. Oare Jules Verne a avut acces la aceste adevaruri? Ipoteza coincidentelor este exclusa.

Dar aceasta nu este totul. Falia tectonica San Andrea din California, SUA, este in centrul atentiei si ne poate oferi cateva informatii uluitoare. Inca din 1950, guvernul american a trimis numeroase misiuni de cercetare a topografiei submarine a coastei de vest a SUA, concentrandu-se asupra Californiei. In timp ce cartografiau zona, echipele au descoperit ca placa continentala californiana este garnisita cu multe caverne si pasaje uriase; unele sunt atat de mari incat un submarin poate naviga prin ele. Dupa un timp, s-a descoperit ca unele dintre ele se intindeau pana sub statele Utah si Nevada! Unul dintre submarinele nucleare care cercetau cavernele a fost avariat puternic si s-a pierdut. Cele mai socante informatii descoperite cu aceasta ocazie: cea mai mare parte din California pur si simplu pluteste pe ocean, sprijinindu-se de cativa 'stalpi' naturali formati de aceste caverne submarine, iar falia San Andreas este rezultatul prabusirii unora dintre acesti stalpi de sustinere, care provoaca si cutremurele in zona.

Pentru cei care inca au ramas adeptii falsurilor repetate de stiinta oficiala, le ofer urmatoarele intrebari:

1. Se poate dovedi ca vreun explorator a atins asa-numitii poli Nord sau Sud?

2. Daca nu exista paralela dincolo de latitudinea 86 (grade), atunci cum poate cineva sa ajunga la pol (care se afla teoretic la latitudinea de 90 grade)?

3. De ce vanturile nordice sunt din ce in ce mai calde pe masura ce se avanseaza in Arctica?

4. De ce, dincolo de latitudinea 83 grade nord, exista mare deschisa (dezghetata) si curenti calzi de aer?

5. Odata atinsa paralela 82, de ce acul busolei devine brusc agitat si inutil?

6. De ce curentii calzi de aer mentionati anterior aduc mai mult praf decat orice alt curent similar de pe Pamant?

7. Daca nu exista rauri care curg din interiorul planetei spre a se varsa in oceanul arctic, de ce la poli exista atatea aisberguri formate din apa dulce?

8. Care este explicatia faptului ca in aceste blocuri de gheata si in apa se gasesc seminte si plante tropicale?

9. De ce milioane de pasari si animale migratoare se indreapta spre nord, dincolo de cercul polar, in timpul iernii?

10. De ce vantul care vine dinspre nordul extrem aduce cu el mai mult polen si petale de flori decat o face orice alt curent de aer de pe Pamant?

11. De ce acest polen adus de vant coloreaza vizibil starturile de zapada pe suprafete intinse?

Dar Pamantul nu este singurul corp ceresc gol in interior. Numeroase fotografii ale altor planete si sateliti naturali (inclusiv Luna) demonstreaza acest lucru prin forma si adancimea craterelor formate la impactul cu diversi meteoriti. Mai mult, unele dintre ele, vizibile ca mici gauri negre, nu sunt decat pasaje si tunele de trecere spre interiorul planetelor respective. O serie intreaga de cercetari s-au facut in acest sens. S-a concluzionat ca modelul matematic care este cel mai credibil pentru a reda structura unei planete este chiar acesta: planetele sunt goale in interior. De altfel, recentele cutremure care au rezultat ca urmare a tragediei din Sud Estul Asiei, cauzate de un cutremur de 9 grade pe scara Richter, demonstreaza ca peretele planetei inca mai vibreaza si produce astfel cutremure si in alte zone.

Leonard Euler, matematicianul de geniu al secolului 18, a demonstrat pe baza unui model matematic ca Pamantul este gol in interior si ca in centrul acestui gol se afla un mic soare. Dr. Edmund Halley, celebrul descoperitor al cometei ce-i poarta numele, si Astronom Regal in Anglia secolului 17, era convins ca Pamantul este gol. La inceputul anilor 1820, americanul John Cleeves Symmes nu a reusit sa obtina de la guvern sprijin pentru expeditia sa spre interiorul Pamantului. El si-a expus ideile despre Pamantul gol, afirmand ca planeta este locuita in interior si ca dispune de doua deschideri aflate la poli.

Recente fotografii ale planetei Marte demonstreaza ca, in timpul verii martiene, una dintre calotele polare se micsoreaza foarte mult, in timp ce cealalta creste (datorita iernii). Unele dintre fotografii arata ca zona glaciara polara (pe timpul verii) se restrange atat de mult incat lasa sa sa vada un perimetru (margine) circular negru, care nu este altceva decat deschiderea polara. Asa cum e de asteptat, soarele interior al planetei Marte asigura acolo o clima mai calda decat exista pe suprafata exterioara a planetei, astfel incat la cele doua deschideri polare se formeaza mase compacte de nori datorita intalnirii intre aerul cald din interior si cel rece din exterior. Asa se explica si variatia mare a suprafetelor glaciare polare ale lui Marte, de-a lungul anului martian (care este de doua ori mai lung decat cel pamantean). Prin urmare, pe timpul verii martiene, calota polara dispare total, iar ceea ce se vede nu este decat o masa compacta de nori care insa nu acopera total deschiderea polara catre interiorul planetei si lasa sa i se vada marginea.

Nu in ultimul rand, Aurora Boreala si Aurora Australa sunt formate datorita interactiunii particulelor fotonice emise de soarele interior cu vantul solar exterior (trimis de Soarele sistemului nostru solar) si care ajunge in zona polara. Aceasta explica si prezenta aurorelor pe alte planete sau sateliti care nu au atmosfera (cum este Luna). Intr-adevar, aurorele polare au fost observate nu numai pe Pamant, dar si pe Marte, Luna, Jupiter.

In cele ce urmeaza vom face o scurta descriere a lumii interioare a planetei, asa cum reiese din marturiile celor care au ajuns acolo.

Oamenii de acolo sunt mandri de mentalitatea si cunostintele lor superioare, mai ales ca ne depasesc in creativitate. Sunt foarte avansati tehnologic si dispun de multe inventii simple si foarte utile. De exemplu, afirma ca vehiculele lor zburatoare (pe care noi le numim OZN-uri) folosesc energie libera (sau gratuita), referindu-se la energia spatiului, care este prezenta pretutindeni (spre deosebire de noi care folosim ca energie combustibili concentrati in anumite zacaminte). Sunt cu mii de ani mai avansati decat noi, atat in stiinta cat si in arta, pictura, sculptura. De asemenea, agricultura, sanatatea si alte asemenea domenii sunt complet diferite de ale noastre, ei obtinand in acest sens rezultate exceptionale.

Locuitorii interiorului planetei afirma ca ei traiesc intr-o deplina armonie unii cu altii, au tot ce le trebuie si nu exista saracie si nici politie sau razboaie. Mai spun ca ei cunosc orice limba de pe Pamant iar secretele oricarui guvern al nostru sunt bine cunoscute de ei. Locuiesc acolo dinainte de Potop si afirma ca biblia noastra a fost profund modificata de catre cei care vor sa-si mentina puterea actuala. Dispun de inalte capacitati telepatice si sunt urmasii civilizatiei Atlantidei. Ne sfatuiesc sa renuntam complet la armele nucleare. Ei sunt capabili sa nu permita sa fie vizitati de catre cei care sunt nesinceri sau vor sa profite de pe urma lor. Cum insa actuala putere de la suprafata se afla in mainile unor guverne militariste si lacome, o intalnire oficiala cu ei in viitorul apropiat este foarte improbabila.

In comparatie cu locuitorii din interiorul Pamantului, noi, cei de la suprafata suntem niste barbari, iar civilizatia noastra este doar o stare de barbarism mecanic. Ne-au avertizat ca pana cand nu vom renunta complet la razboaie, la armele nucleare, la saracie si la exploatarea omului de catre om, pana cand nu vom ajunge la o societate bazata pe echitate, adevar si dreptate, nu vom fi vrednici sa fim contactati de lumea interioara care se afla pe un nivel social, stiintific si moral mult mai inalt decat al nostru.

Daca mai era nevoie pentru inca o proba in demonstrarea structurii de sfera goala a planetei noastre, imaginea alaturata este suficient de relevanta, ea fiind realizata de NASA in 1996 cu ajutorul navetei spatiale. Arata in mod clar deschiderea de la Polul Nord, fiind una dintre putinele fotografii care au 'scapat' cenzurii americane.

Steve Currey, cunoscut explorator american, a anuntat data preconizatei expeditii spre lumea interioara a planetei noastre. Durata expeditiei a fost stabilita la 24 de zile, incepand cu 26 iunie 2007 si pana pe 19 iulie 2007. Pentru aceasta, el a inchiriat spargatorul de gheata rusesc Yamal, care asigura suficient loc pentru primiele 100 de persoane care doresc sa faca aceasta uimitoare calatorie, la pretul mediu de 20.000 USD.

Spargatorul de gheata Yamal este dotat cu doua reactoare nucleare care asigura aburul necesar functionarii celor trei motoare. De indata ce am citit acest anunt pe pagina oficiala a expeditiei ( https://www.voyagehollowearth.com), mi-am pus intrebarea daca aceasta are vreo sansa de reusita. Sa ma explic.

Am vazut deja ca locuitorii taramului interior sunt foarte ingrijorati de faptul ca civilizatia noastra foloseste tehnologie nucleara. Ne sfatuiesc sa renuntam complet la armele nucleare. De asemenea, ei sunt capabili sa nu permita sa fie vizitati. Cu alte cuvinte, ei sunt cei care aleg momentul si persoanele care pot sa ii viziteze.

Motivul pentru care ei considera daunatoare energia nucleara este impactul dezastruos asupra structurii orgonice a planetei. Orgonul este energia vietii, se gaseste pretutindeni si este puternic perturbat de procesele nucleare, asa cum am aratat deja in articolul Dispozitivul orgonic.

Cel mai spectaculos si celebru dezastru produs vreodata de folosirea inconstienta a energiei nucleare este, cu siguranta, producerea cunoscutei gauri in stratul de ozon, care a aparut imediat dupa seria de experimente cu bombe atomice detonate in atmosfera superioara de marile puteri nucleare, dupa cel de-al doilea razboi mondial. Dementa lor insa nu s-a oprit aici, experimentele au continuat in mediul submarin distrugand armonia fiecarui atol folosit ca loc de detonare. Mururoa este cel mai cunoscut.

De aceea, nu a fost un soc faptul ca Steve Currey a decedat in data de 26 iulie 2006 datorita unui cancer la creier cu o evolutie galopanta. Astfel ca s-a contramandat celebra expeditie spre lumea Pamantului interior.

De altfel, expeditia fusese programata initial cu un an inainte, in iunie 2006, insa a fost amanata din considerente financiare. Steve a fost prevenit inca din 22 mai 2006 ca boala sa era incurabila, si totusi a continuat pregatirile.

Familia lui Steve a anuntat ca este foarte putin probabil ca expeditia sa mai aiba loc la data anuntata, iar inscrierile deja facute vor fi anulate si cheltuielile rambursate.

Partenerul lui Steve in aceasta expeditie este Marcelo Martorelli, un sud-american care-i impartaseste viziunile despre lumea interioara. Marcello a fost foarte afectat de moartea prietenului sau, si povesteste ca a fost contactat telepatic de catre anumiti ghizi de lumina, la mijlocul lunii august 2006.

Acestia i-au spus ca plecarea lui Steve din aceasta lume reprezinta un semnal de avertizare care trebuie luat in serios, si ca preconizata expeditie spre interiorul planetei noastre va avea totusi loc, insa in cu totul alte conditii decat cele initiale.

Ghizii i-au revelat faptul ca va fi pus in legatura cu persoanele care merita sa viziteze interiorul planetei, iar el va trebui mai inainte sa-i formeze in mod specific. Calatoria va incepe mai intai cu o munca interioara individuala pentru a fi mai constient si a dobandi o atitudine corespunzatoare. Ghizii au mai spus ca doar ei vor da directiile si ii vor revela cand, unde, cum si ce trebuie sa faca, si cine il va ajuta.

Marcelo este pe deplin hotarat sa faca tot ceea ce trebuie pentru a implini exigentele cerute de acesti ghizi. Este vorba de o transformare interioara necesara, de trezirea constiintei individuale, fara de care expeditia nu poate avea loc. Stie ca doar acesti ghizi sunt cei care vor decide daca suntem pregatiti interior pentru a stabili un contact fizic cu ei.

Acum mai mult ca oricand, trebuie sa ne intoarcem catre noi insine prin interiorizare. Prima calatorie pe care trebuie sa o facem este una interioara, spre inima noastra, pentru a descoperi lumea individuala din fiecare dintre noi.

Disparitia lui Steve a pus in evidenta caracterul initiatic al acestei calatorii. Nu oricine poate participa la aceasta calatorie, ci numai cei pregatiti. Criteriul de baza nu este cel financiar, ci transformarea interioara pe care fiecare o poate realiza pentru el insusi.

Marcelo crede ca doar in acest mod, printr-o calatorie proprie spre interiorul fiintei, care ne pregateste in mod specific, putem ajunge in interiorul planetei. El spune ca astfel se respecta principiul universal 'ceea ce este afara este precum ceea ce este in interior'.

Pentru aceasta este necesar ca fiecare dintre noi sa devenim, zi dupa zi, persoane mai bune, dand dovada de umilinta, intelegand ca ceea ce urmeaza se va realiza in beneficiul intregii umanitati, si nicidecum altfel.

Asadar, propria noastra transformare constienta, urmarita zilnic, este singura garantie ca cei din interior vor veni in intampinarea noastra si ne vor conduce pas cu pas in misterioasa lume interioara.

Marcelo este convins ca acesti ghizi sunt printre noi, mai aproape decat am crede, si ca ne observa atent progresele si evolutia noastra, a fiecaruia. Depinde doar de noi daca vom fi selectati pentru a fi indrumati in aceasta calatorie fizica.

Marcelo Martorelli este argentinian si locuieste la Buenos-Aires. Este fondatorul si directorul unei celebre organizatii non-guvernamentale sud-americane cu vocatie culturala si pacifista, Fundatia P.E.A..

Anomalii de curbura

Imagini ca aceasta nu sunt deloc ca cele obisnuite, in care vedem orizontul la o mare distanta, foarte departe. Datorita faptului ca Terra este mai turtita la poli, ar trebui sa vedem orizontul si mai departe decat in oricare alt loc de pe planeta. Cu toate acestea, dupa cum se poate observa si din imagine, linia orizontului este cu mult mai aproape decat ne-am astepta. In plus, inaltimea de la care este facuta poza ar fi impus o vizibilitate si mai buna decat in mod obisnuit. Ceea ce vedem ne uimeste: este exact pe dos! Adica orizontul este nefiresc de aproape de locul fotografierii. Acest lucru este absolut evident in imaginea de mai jos.

Expeditii la Polul Nord

Atunci cand amiralul Peary, la fel ca si dr. Cook, s-a apropiat de Polul Nord, amandoi au consemnat viteze de inaintare cu mult exagerate ale caravanelor lor care erau trase de cainii Husky. De ce? Pentru ca, pe masura ce inaintau spre Nord, terenul nu numai ca nu devenea mai plat (conform asteptarilor) ci se curba si mai mult, spre intrarea de la punctul nordic al planetei, exact asa cum arata si astfel de fotografii.

Iar distanta parcursa de caravana, desi era mica, parea mult mai mare datorita masuratorilor eronate. Toate masuratorile din apropierea polului au fost deformate de prezenta curburii accentuate din zona intrarii nordice. Si de aici, vitezele de inaintare calculate erau exagerate si mai mari decat realitatea, atat la apropierea, cat si la departarea de zona intrarii nordice.

Amiralul Peary a consemnat parcurgerea a 246 Km in 48 de ore, pe un teren deloc perfect plat, de gheata si zapada, intr-o sanie trasa de caini Husky. Evident ca este greu de crezut. Masuratori similare le-a notat si dr. Cook. Evident, amandoi spuneau adevarul. Pentru ca, apropiindu-se de Polul Nord, masuratorile lor care se bazau pe pozitia stelei Polare erau, evident eronate. De aceea, amandoi au consemnat atingerea Polului Nord, desi nu ajunsesera niciodata acolo.

Acest fenomen este explicat in schita de mai jos. Amandoi observatorii A si B vad steaua Polara exact deasupra capului. Observatorul A o vede pentru ca este exact sub ea, in pozitia axului de rotatie a planetei. Insa, acest punct este cel mai probabil localizat in interiorul deschiderii polare, in gol, si nicidecum pe suprafata Terrei.

Observatorul B vede si el steaua Polara exact deasupra capului, dar asta este rezultatul pozitionarii sale pe suprafata curbata spre interior a deschiderii nordice. In acest fel, curbura nebanuita de exploratori le-a jucat o festa de zile mari, determinandu-i sa interpreteze gresit masuratorile astronomice pe care le-au facut pentru a-si determina pozitia, si sa creada ca au parcurs o distanta mare cu o viteza eronata, dandu-le falsa impresie de a fi ajuns la pol.

Dar ei nu sunt singurii exploratori arctici care au fost inselati. Numeroase consemnari in jurnalele de calatorie ale acestora stau marturie. Fridtjof Nansen, gen. Greely si amiralul Peary dau cateva detalii in acest sens. Constatam ca aceasta anomalie de curbura este documentata atat dinspre partea noilor insule Siberiene, cat si din zona nordica a Canadei.

La pagina 126 a cartii lui Nansen, autorul isi exprima dezamagirea descoperind ca determinarile sale precedente in ceea ce priveste pozitia navei erau gresite, aratand o localizare cu cateva grade mai la nord decat in realitate. Nu e deloc normal sa presupunem ca a existat aceasta eroare de pozitionare tot timpul, care a fost determinata doar in acel moment. Navigatorul expeditiei era Sugurd Scott Hansen, ofiter in marina norvegiana si absolvent al academiei scandinave. Cel mai probabil este ca puternicii curenti marini au impins nava incoace si incolo, pe marginea deschiderii polare, cand spre Nord, si cand spre Sud, inselandu-le sextantul ce furniza masuratori evident gresite.

Pe 6 aprilie, jurnalul de bord consemneaza din nou o anomalie: 'Imi apare din ce in ce mai evident ca nu prea am avansat spre Nord. Am tot calculat pe masura ce ne continuam drumul, dar de fiecare data cu acelasi rezultat probabil ca suntem departe de paralela 86'.

Pe 14 aprilie, dupa inca o saptamana de explorari: 'Am constatat ca ieri eram cu mult mai la Sud decat pozitia preconizata de 86 grade latitudine nordica. Nu-mi pot explica in nici-un fel decat probabil pentru ca suntem impinsi foarte repede spre Nord'.

Intre aceste doua momente de timp, Nansen si Johansen s-au intors. Constatam ca in numai cateva zile, Nansen da vina pentru masuratorile gresite pe banchiza de gheata care ii poarta cand spre Sud, cand spre Nord. O asemenea explicatie este insa aproape improbabila. Mai degraba ei se aflau atunci la o mica distanta de deschiderea polara inspre interiorul Terrei, iar anomalia de curbura l-a pacalit pe dr. Nansen facandu-l sa-si piarda increderea in sextantul sau.

Locotenetul Greely (mai tarziu general) a amintit si el de aceasta anomalie a curburii, dar dintr-o pozitie aflata pe marginea opusa a dechiderii circulare de nord. In timp ce Nansen explorase zona ruseasca aflata la nord de tinutul lui Franz Josef, Greely a ajuns pe marginea deschiderii dinspre Canada si Groenlanda.

Descrierea lui Greely aminteste de o apropiere nefireasca a orizontului, lucru si mai usor de observat pentru ca el a avut la dispozitie balize de teren cu care si-a marcat drumul. Aceasta apropiere brusca a orizontului a fost observata de Greely pe cand se afla la doar cateva sute de kilometri de deschiderea nordica, aproape de varful geografic al Groenlandei.

'Nerabdarea care ne-a facut sa continuam aceasta calatorie a crescut foarte mult acum. Ochii omului nu au vazut niciodata zona in care ne aflam. Simtim cu totii o mare si irezistibila dorinta de a merge si mai departe. Pe masura ce ne apropiem de fiecare denivelare vazuta in departare, hotararea noastra de a vedea ce se afla dincolo este atat de intensa incat poate fi uneori dureroasa. Fiecare punct pe care-l atingem ne dezvaluie o alta zona departata, dar totdeauna ascunsa in spatele unor forme de relief ce fragmenteaza orizontul, creindu-ne o anumita dezamagire'.

Pe masura ce Greely si echipa sa se apropiau foarte mult de marginea dechiderii planetare, cu siguranta au descoperit ca Pamantul are o curbura mult mai mare in acea zona, decat in oricare alt loc de pe glob. Aceeasi ingustare a orizontului, aceeasi apropiere a liniei de vizibilitate se poate vedea in oricare fotografie din zona Polului Nord. Orizontul pare sa fie cu mult mai aproape decat in mod normal.

Amiralul Peary a facut observatii similare: 'Inaltimile intunecate se ghicesc dupa relieful de gheata'. Aceasta este una dintre cele mai pretioase indicatii ale curburii nefiresti de accentuate in apropierea Polului Nord, in care doar varfurile reliefului reusesc sa se ridice deasupra orizontului alb al ghetii.

Datorita anomaliilor de curbura atat in longitudine cat si in latitudine, dr. Nansen si echipajul sau nu au fost in stare sa-si calculeze corect si cu precizie pozitia. El si Johansen nu erau deloc siguri de pozitia lor, atat datorita anomaliei de curbura, cat si datorita indicatiilor nesigure ale compasului cand se aflau in apropierea 'marginii' deschiderii. Ca fapt divers, pe masura ce se indreptau spre sud in directia tinutului Franz Josef, dr. Nansen nu era sigur nici macar pe ce parte a arhipelagului vor ajunge!

Inelul din jurul deschiderii

Exploratori ai Arcticii au reusit sa arunce o privire dincolo de marginea deschiderii polare nordice, spre lumea din interiorul sferei planetare, si s-au intors inapoi aici pentru a ne aduce probe si evidente ale existentei deschiderii polare. In cele ce urmeaza vom detalia pe aceasta tema.

Harta de mai jos ilustreaza pozitia probabila a deschiderii de nord (figurata ca un oval verde).

Putem incepe calatoria noastra virtuala in jurul deschiderii. E suficient sa spunem ca Polul Nord (asa cum a fost el localizat astazi) este vizitat si in prezent, si nu s-a gasit nici-o deschidere nordica, dar credem ca este foarte aproape.

Dupa cum am vazut, fotografiile de la Polul Nord arata o apropiere uluitoare si nefireasca a orizontului. Sa mai amintim si celelalte anomalii polare, cum ar fi o incalzire suspecta a vremii, prezenta mamiferelor in zona, si migratia pasarilor calatoare spre nord.

Ceea ce ne intereseaza la expeditia realizata de dr. Fridtjof Nansen si echipa sa de la bordul navei norvegiene Fram, intre 1893 si 1896, este faptul ca traseul descris este atipic si probabil ca a ajuns foarte aproape de deschiderea polara.

La consultarea hartilor lui Nansen din cartea sa 'Farthest North', vom descoperi un zig-zag ciudat intre martie si aprilie 1894, cand se afla in apropiere de 80 grade latitudine Nordica si 135 longitudine Estica. Cu cateva luni mai inainte, dr. Nansen a trebuit sa-si ajusteze pozitia calculata cu o diferenta de aproape 1 grad in numai zece zile. Este foarte improbabil ca ei sa se fi deplasat atat de repede intr-un timp atat de scurt.

Un lucru e sigur: nu erau deloc niste amatori. Toate ciudateniile traseului lor au fost semnalate constiincios si sincer chiar in jurnalul expeditiei. Daca ne imaginam cadranul unui ceas suprapus peste deschiderea nordica, traseul lor ar fi undeva pe la ora 5, iar insulele rusesti sunt la ora 6, pozitia polului undeva la ora 9 sau 10, insulele canadiene la ora 12, iar stramtoarea Bering la ora 2.

George W. De Long a trecut prin stramtoarea Bering in august 1879, la bordul navei Jeanette. Cateva zile mai tarziu, pe 6 septembrie, nava a fost prinsa si blocata intre gheturi. Pozitia era la 71:35 N, 175:06 E. Doi ani mai tarziu, nava se scufunda la nord de insulele Siberiene (77:15 N). Asadar, nava s-a plimbat prin zona polara fara sa ajunga la deschidere. Asta ne face sa credem ca deschiderea nu ajunge pana la latitudini din zona 70 - 75 N, cel putin cat priveste zona Alaska - Siberia.

Putem incheia calatoria noastra virtuala in jurul deschiderii polare amintind zborul cu dirijabilul al lui Roald Amundsen in mai 1926. El a trecut pe deasupra Polului Nord, apoi s-a indreptat la 170 W spre stramtoarea Bering dintre Alaska si Siberia. El aminteste cateva anomalii polare: incalzirea aerului si a apelor marii, si prezenta pasarilor de uscat prea departe de coasta.

Dar si mai interesant este ca atunci cand dirijabilui lui Amundsen a ajuns in stramtoarea Bering, se afla la peste 150 Km distanta de costa, in interiorul teritoriului rusesc. Asta ne sugereaza ca dirijabilul s-a deplasat de-a lungul unei depresiuni ca o farfurie (zona deschiderii polare), iar curbura neregulata i-a modificat cursul, ajungand in Siberia, pe o tangenta usoara.

Dirijabilul a zburat deasupra norilor, majoritatea timpului ca o patura compacta si continua, ceea ce da posibilitatea ca sa fi ajuns chiar dincolo de marginea deschiderii, fara ca ocupantii sa-si fi dat seama, avand o vizibilitate zero. Aerul cald din interiorul planetei se amesteca cu cel rece din zona polara si astfel se produc ceata si norii.

Este foarte probabil ca deschiderea sa se afle intre zona in care Nansen si echipajul sau au avut acele anomalii (localizata pe partea siberiana), si pana spre partea canadiana, peste bazinul polar de nord.

Pana acum toate probele sunt circumstantiale. Dar haideti sa vedem alte marturii care nu pot fi ignorate. In cartea sa 'Patru ani in nordul alb', amiralul MacMillans aminteste cateva marturii ale altor persoane despre zona polara pe care a strabatut-o.

Capitanul Richardson spune: 'Eschimosii de la Pont Barrow au o traditie conform careia o parte a tribului lor a calatorit departe in nord, pe banchize de gheata, pana la un taram deluros locuit de oameni asemeni lor care vorbeau limba lor si care i-au primit ca oaspeti. Dupa o sedere indelungata, intr-o primavara in care gheata a ramas nemiscata, ei s-au intors fara probleme acasa si au povestit totul'.

In 1850, capitanul Mc Lure, aflandu-se in largul coastelor Alaskai, a scris in jurnalul sau ca 'judecand dupa caracterul ghetii si prezenta unei zone umbroase pe cerul indepartat, trebuie sa existe o zona de uscat undeva mai la nord'.

Marcus Taker, in revista National Geographic din 1894, scria sub titul 'Un taram nedescoperit in largul coastelor Alaskai' ca 'se afirma adesea ca indigenii care ierneaza intre golful Harrison si Camden au vazut pamant la nord, in zilele senine si insorite de primavara'.

Singurul raport ferm de descoperire a zonei de uscat a fost facut de capitanul John Keenan in 1870, cand se afla la comanda vasului Stamboul. El a spus ca dupa ce au vanat cateva balene, vremea a devenit atat de rea incat a trebuit sa mearga spre nord. Dupa cateva zile, ceata s-a risipit si intregul echipaj a vazut foarte clar pamant uscat la nord de ei.

In iunie 1904, dr. R. A. Harris de la U.S. Coast and Geodedic Survey, a publicat in revista National Geographic motivele sale pentru care crede ca exista pamant nedescoperit in zona polara. El aminteste ca s-a descoperit masa lemnoasa siberiana plutind in apele din sudul Groenlandei. De asemenea, s-au facut observatii aspura traseului ghetii polare, al navei Jeanette, si alte observatii despre mareele de pe coasta nordica a Alaskai.

Dar toata aceasta colectie de marturii este doar partea vizibila a aisbergului daca o comparam cu cele ale dr. Cook, amiralului Peary si chiar marturia amiralului MacMillan. Acestia trei au fost foarte activi in zona insulei Ellesmere (cea mai nordica parte a Canadei), aflata langa varful Groenlandei. Zona se afla la doar 6 grade de Pol.

Din diverse zone inalte, ca si de la nivelul ghetii, pe parcursul a zece ani, acesti trei exploratori au observat in departare un peisaj muntos care se desfasura pe o treime de orizont, cam 120 de grade in jurul lor. Peary mentiona prezenta unor varfuri inzapezite in 28 iunie 1906. MacMillan a organizat o expeditie care a facut o incursiune de 200 Km dupa ce a vazut in departare noul pamant, spunand ca a reusit sa distinga dealuri, vai, varfuri muntoase inzapezite, toate astea in aprilie 1914.

Dr. Cook a vazut si el acest pamant. Dupa ce a ajuns la Pol, s-a intors pe o ruta ocolitoare pentru a trece mai aproape de zona noua. Ca si ceilalti exploratori, el a trecut toate acestea in jurnalul sau. In plus, a facut si fotografii. Prin urmare, avem cateva marturii depre observarea vizuala a acestui taram, ba chiar si o colectie de fotografii care ar fi trebuit sa se afle la Biblioteca Congresului SUA, dar care, in mod ironic, nu mai poate fi gasita.

Cu toate acestea, dr. Cook a publicat in cartea sa una dintre aceste fotografii, asa incat avem si o evidenta vizuala. Fotografia a fost scanata cu o rezolutie buna de Jan Lamprecht si re-publicata in cartea sa 'Planete goale', cu titlul 'Desenul 31'. Acolo se vede clar ca noul taram nu poate fi confundat cu banchiza de gheata.

Este insa foarte probabil ca toate observatiile vizuale relatate de Cook, Peary si MacMillan sa fie o reflexie mai indepartata (cu probabil sute de km) a terenului localizat mult dincolo de marginea deschiderii. Anomaliile de curbura sunt 'vinovate' de propagarea la o asa distanta a imaginilor unui pamant aflat cel mai probabil in interiorul planetei, foarte aproape insa de deschiderea nordica.

Foarte interesant de notat aici si mirajul observat de Nansen, un miraj al mini-soarelui interior al Pamantului, conform descrierilor sale. Insemnarile Lui Cook si Peary sustin ideea ca deschiderea nordica nu este departe de Polul Nord, probabil la numai 5 grade, in interiorul zonei marcate pe harta cu un oval verde.

Veti spune, pe buna dreptate, cum de nimeni nu a vazut inca aceasta deschidere? Este foarte probabil ca majoritatea exploratorilor polari sa fi trecut pe marginea ei, fara sa-si dea seama. Si iata cum

Curse aeriene comerciale zboara astazi in zona, si trec pe acolo, dar niciodata direct spre deschiderea nordica. Dar de ce avioanele de azi nu zboara direct spre aceasta deschidere? Aparatele moderne de zbor se ghideaza dupa un sistem ce masoara campul magnetic. Pe masura ce se apropie de zona deschiderii, perturbatiile magnetice si anomaliile sunt tot mai puternice, astfel incat sistemul de navigatie al avionului este inutilizabil.

Desigur, in aceasta situatie se considera ca avionul este deasupra Polului Nord. Insa, cum sistemul de navigatie arata valori total anapoda, cum poate cineva sa fie sigur de pozitia exacta a avionului? Si care pilot ar fi atat de curajos incat sa mai stea pe-acolo sa vada ce se mai intampla?

Manevra standard pe care pilotul trebuie sa o realizeze, atunci cand se apropie de pol, este sa execute o intoarcere cu 90 de grade a traiectoriei pana cand instrumentele isi revin la o functionare normala, si apoi sa revina la directia originala.

In acest fel, orice pilot de avion, in momentul in care se apropie prea mult de aceasta zona cu grave perturbatii magnetice, nu face decat sa se re-orienteze prin a ocoli deschiderea polara, astfel incat va zbura intotdeauna paralel cu marginea acesteia, niciodata direct spre ea. Cu alte cuvinte, tot timpul pe margine, niciodata spre interior.

Dar ce mai spunem de exploratorii arctici? Numeroase echipe s-au apropiat de Polul Nord dinspre unghiuri diferite si chiar s-au intalnit acolo. Cum de nu au ajuns in dechidere?

Datorita formei elipsoidale a deschiderii, se da iluzia ca o persoana care ar calatori spre deschidere avanseaza foarte mult inspre nord datorita anomaliilor de curbura care, in plus, creeaza si iluzia ca traseul a fost in linie dreapta, cand, in realitate, a intervenit o deviere neobservata intrand pe marginea deschiderii si apoi iesind la fel de 'gratios', ca un fel de tangenta. Persoana va spune sincer ca a trecut exact prin mijlocul zonei insa nu a vazut nici-o deschidere, ba chiar a ajuns la locul de sosire planificat.

Deschiderea nici nu poate fi observata asa usor, pentru ca nu exista nici-un unghi drept care sa ne 'sara in ochi'. Terenul este aproape plan, trecerea se face gradual, fara fracturi spectaculoase. Schema alaturata ofera o explicatie grafica. Vizibilitatea se rezuma insa la o distanta analogica de 1 mm in aceasta schema, astfel incat singurul lucru ciudat pe care l-ar observa este apropierea uluitoare a liniei orizontului, datorate curburii spre interior, asa cum stau marturie numeroase fotografii actuale.

Iata ce declara dr. Emil Strainu in toamna anului 2008:

'Trebuie stiut ca in prezent si in perioada urmatoare vom fi marcati de o serie de dezvaluiri despre contactul cu ipoteticele civilizatii extra-Terra. Parerea anumitor consilieri din guverne importante ale lumii, ale unor consilieri stiintifici ce se afla pe langa UNESCO, ONU, Uniunea Europeana si altele spun ca toate aceste informatii [este vorba de deschiderea a noi dosare secrete din domeniul OZN- n.r.] nu fac decat sa pregateasca omenirea pentru o recunoastere care va fi evidenta si care se va produce intr-o perioada de timp foarte scurta. In ultimii doi, trei ani, am vazut filme si poze mult mai 'spectaculoase' decat cele care au fost date public, dar care nu sunt date in circulatie. M-as referi acum la filmul si pozele facute despre intrindul de la Polul Sud care sunt facute din sateliti. Toate statele care au sateliti si au avut ca zona de cercetare Polii, au putut fotografia si filma acest intrand care este o realitate! Faptul ca nu este deocamdata recunoscut, probabil ca serveste unor interese.'

Intrebat daca acolo ar putea fi intrarea intr-o alta lume, Emil Strainu raspunde:

'In primul rand se vorbeste de o asa-zisa lume interioara - atestata ca exista! Sa-i zicem un taram interior. Calcule gasite care apartin expeditiei americanului Richard Byrd, nenumaratele dezvaluiri care s-au facut in urma expeditiilor germane facute acolo, si multe altele confirma faptul ca acolo exista o prezenta. Ar fi vorba tot de o prezenta umana, poate ca e vorba de o anumita parte a civilizatiei de pe Pamant care s-a retras acolo, iar altii spun ca este o prezenta de un alt tip. Este probabil ca acolo sa fie vorba de conservarea unui anumit biotop terestru. Deocamdata exista multe ipoteze.'

Sa vedem dovada!

Daca cercetati imagini de la RadarSat ale zonei Antarcticii, gasiti unele in care se vede destul de clar deschiderea polara de sud catre interiorul planetei Pamant. Rod M. Cluff a studiat cu atentie astfel de imagini, si afirma ca in dreapta zonei umbrite a deschiderii se poate vedea cum exista ceata care se ridica.

Intrebarea care se pune este: De ce oare aceasta ceata s-ar ridica din zona daca acolo nu ar fi chiar deshiderea sudica a planetei? Aceasta este zona pe care trebuie sa o studiem mai atent.

Estimarea coordonatelor zonei este de 84 Sud si 39 Est.

Privind la zona, se constata ca este de forma circulara, iar marginile ei reflecta diferit lumina solara surprinsa de satelit. Exista foarte vizibila o zona de Inalta reflectivitate luminoasa care apare pe imagine (undeva in segmentul stang al marginii) dar se observa si o alta zona de slaba reflectivitate care apare ceva mai putin luminata (aflata in segmentul drept al marginii) unde se poate observa o depresiune care se largeste mult sprea dreapta.

Putem astfel sa spunem ca in imaginea surprinsa de satelit, zona luminoasa a marginii deschiderii polare sudice denota o topografie mai abrupta si mai compacta, in timp ce zona umbrita a marginii aflata spre dreapta ne arata o topografie mai larga, mai intinsa, ca o imensa vale.

Mai interesant este ca imediat sub zona foarte luminata (zona de inalta reflectivitate) imaginea ne ofera o alta zona foarte intunecata (de unde satelitul nu a primit inapoi niciun fel de lumina reflectata), ceea ce inseamna ca acea zona din imagine ar putea sa fie exact spatiul interior aflat sub 'buza' deshiderii sudice!

In concluzie, imaginile arata ca acolo unde soarele bate direct spre marginea interioara, zona este stralucitoare, foarte luminoasa; dar imediat in dreapta zonei luminoase a marginii, avem o zona mai slab luminata, probabil cu o lumina indirecta (care nu provine direct de la soare), asfel ca acolo putem vedea detalii de relief.

De asemenea, in aceleasi imagini se pot vedea si marginile continenului Antarctica, ceea ce adauga un plus de obiectivitate observatiilor noastre.

Dupa cum am afirmat intrun articol anterior, crusta planetara este strabatuta de un numar de tuneluri care fac legatura intre partea exterioara si cea interioara a planetei. O alta serie de imagini interesante este data de celebrul program Google Earth care foloseste imagini captate de diversi sateliti. Sa vedem ce am primit de la un cititor AIM Este vorba de un scurt film care arata ca in zona Antarcticii exista cel putin doua caverne interesante care ar putea duce catre interiorul planetei.

De data aceasta nu este vorba de dechiderea polara de sud, pentru ca zona polului sud este evident 'corectata' digital pentru a nu se vedea nimic interesant. In schimb, imaginile din satelit arata ca cele doua intrari in caverne (sau posibile tuneluri) sunt localizate destul de aproape de coasta continentala iar distanta dintre ele este de numai 8 km.

Dupa cum putem observa si din film, una dintre intrari este foarte mare, avand dimensiuni de circa 100 m / 60 m. Insa cea de-a doua intrare este spectaculoasa, nu prin dimensiune (50 m / 37 m) ci prin faptul ca este partial acoperita cu o constructie (un fel de capac circular), evident de factura artificiala, ne-naturala. Capacul are o raza de 25 m si este ca o calota sferica, fiind posibil sa fie realizat dintrun material metalic, avand o usoara stralucire de reflexie.