Locarno si problema «reviziunii pasnice» a tratatului de la versailles in anii 1925-1927

LOCARNO SI PROBLEMA «REVIZIUNII PASNICE» A TRATATULUI DE LA VERSAILLES IN ANII 1925-1927

Scopurile politicii externe ale Germaniei catre mijlocul anilor 20. Situatia internationala ce sa creat catre sfirsitul a 1924, parea a fi extrem de favorabila pentru inceputul actiunilor active pe plan extern ale Germaniei. Conducatorii ei si-n primul rind Stresemann, corect au apreciat situatia si au fost in stare sa foloseasca aspectele cardinale ale politicii externe a Angliei - antifrancez si antisovietic - ca unealta in lupta Germaniei contra restrictiilor de la Versailles, pentru restabilirea potentialului ei militaro-economic. Speculind pe situatia grea economica a tarii si pe teama puterilor occidentale de comunism, aceste cercuri chiar de la aparitia Republicii de la Weimar in relatiile cu statele invingatoare si-au pus ca scop principal revizuirea cardinala a status-quo-ului stabilit de tratatul de la Versailles.

Acum in centrul programului de politica externa a fost pusa ofensiva nemijlocita asupra Tratatului de la Versailles cu scopul reviziunii lui. Aceasta a fost o lupta in primul rind, prin metode politice, diplomatice, asa numita «revizuirea pasnica», fiindca guvernul german nu putea inca sa-si intareasca cererile cu amenintarea de a folosi forta. «Revizuirea pasnica» a hotaririlor teritoriale ale Tratatului de la Versailles a devenit scopul intregii activitati a ministrului afacerilor externe al Republicii de la Weimar din anii 1923-1929 H. Stresemann, care considera ca Germania trebuie sa «mearga la acorduri internationale pe baza echilibrului de forta existent cu aceea, ca acest echilibru de-l distrus¹¹⁰ El reiesea din aceea, ca izvor al fortei politice si principal mijloc al «revizuirii pasnice» va fi forta economiei germane.

Conditie a realizarii planului «reviziunii pasnice» cercurile conducatoare ale Germaniei considerau «intelegerea reciproca cu Occidentul, inteleasa nu numai ca o normalizare a relatiilor interstatale, dar si ca un acord pe baza anticomunista. Sperante deosebite in Germania erau legate de SUA. Insa-si Stresemann nu odata spunea: «soarta noastra depinde de Statele Unite».¹¹¹

Scopurile principale ale guvernului Germaniei in domeniul politicii externe, care i se pareau realizabile deja in 1925 erau: eliberarea cit mai urgenta de ocupatia trupelor aliate in primul rind a zonei K lnului, apoi si restului teritoriilor ocupate; hotarirea cu caracter de compromis in interesele Germaniei a problemei dezarmarii ei; incetarea supravegherii internationale asupra dezarmarii Germaniei si demilitarizarii regiunii Renane.

Actiunile guvernului german in vederea realizarii programului sau extern. Realizarea in viata a programei sus mentionate s-ar fi ciocnit cu rezistenta Frantei, care ar fi considerat-o ca amenintare a securitatii sale. Deaceea trebuia in primul rind de-i acordat guvernului Francez in schimb garantii simtitoare ale securitatii. In planul «intelegerii reciproce» pentru Germania se reliefa perspectiva compromisului in Vest si anularea hotaririlor de la Versailles in Est.

Aceea cum de realizat aceasta a fost propus de ambasadorul englez la Berlin lordul d Abernon. El l-ea recomandat nemtilor sa-si asume initiativa si sa propuna ideea pactului de garantii. Tot odata el i-a sfatuit sa nu infaptuiasca demarsuri simultane in Paris si Londra, ci sa i se adreseze lui cu propuneri concrete sub forma unui memorandum de incredere.¹¹² D Abernon era cunoscut cu conceptiile sale progermane si reprezenta acele cercuri engleze, care vedeau in Germania contrabalansa tendintelor franceze spre hegemonie in Europa si partener in lupta contra URSS. El impartasea opinia guvernului german despre indurabilitatea hotarelor in Est¹¹³. Mai mult ca atit, sprijinind pozitia Germaniei privitor la hotarele ei rasaritene, conducatorii britanici nu-si faceau iluzii cu privire la scopurile finale ale guvernului german. «La Londra domneste gindul, scria d Abernon, ca propunerea germana despre garantii in Vest este facuta cu un singur tel: de a crea conditii prielnice pentru razboi in Est»¹¹⁴.

La 20 ianuarie 1925 memorandumul german a fost transmis guvernului britanic. In corespundere cu sfaturile lui D Abernon si se propunea proiectul pactului de garantii. In el se spunea ca statele «ce au interese pe Rin - Anglia, Franta, Italia si Germania, cu garantia SUA, pot sa-si asume obligatia de a nu purta razboi unul contra altuia a respecta status-quo-ul teritorial pe Rin. Statele contractante trebuiau sa incheie intre ele Pactul renan de garantii, sa semneze tratate de arbitraj despre reglamentarea pasnica a litigiilor si sa confirme principiile Tratatului de la Versailles despre demilitarizarea zonei Renane. Toate acestea in prealabil au fost coordonate cu Anglia.

La 28 ianuarie Herriot a luat cuvintul in parlament, exprimindu-se contra pactului, declarind, ca Franta nu se poate dezice de la ocupatia militara a Regiunii renane. Aprobarea deputatilor a capatat si declaratia prim ministrului despre aceea, ca dezarmarea Germaniei este o fictiune absoluta.

Stresemann considera necesar pentru «calmarea» Frantei de propus un pact de garantii, echivalent conditiilor de securitate, elaborate in Versailles in 1919. La 9 februarie el a transmis guvernului francez textul memorandumului despre incheierea Pactului renan. Propuneri analoge au fost transmise guvernelor belgian si italian.

Atitudinea Frantei fata de planurile germane Mai tirziu Herriot isi amintea despre acest memorandum: «Acum e clar ca acest text a fost pus in baza intelegerilor de la Locarno; pentru noi el prezenta un mare interes, intrucit, formal, garanta status-quoul pe Rein (si prin urmare intoarcerea Alsaciei Frantei) si parea foarte comod in calitate de prim aport in chestiunea protocolului». ¹¹⁵

Initial Franta n-a acceptat aceste propuneri, fiindca dorea ca Germania sa dea garantii nu numai in ce priveste hotarele sale apusene ci si privitor la cele rasaritene. Ea era cointeresata in pastrarea legaturilor sale de alianta cu Polonia si Cehoslovacia.

Pozitia guvernului englez. In sinul guvernului de la Londra in acel timp se discutau planuri de creare a blocului occidental de orientare antisovietica cu atragerea in el a Germaniei. La 20 februarie ministrul afacerilor externe O. Chamberlain intr-o notita secreta scria ca Rusia sovietica «atirna, ca un nor de furtuna, asupra orizontului rasaritean al Europei, fara sa se supuna evidentei, dar mai intii de toate, in mod separat Rusia nu numai ca nu este un factor de stabilitate, ea mai degraba - este unul din cele mai periculoase momente, ce cauzeaza neincrederea noastra; de aceia e necesar sa determinam politica securitatii contrar Rusiei si chiar, poate, anume din pricina Rusiei»¹¹⁶. Anglia miza, pe de o parte sa izoleze Uniunea Sovietica, iar pe de alta - sa obtina izolarea Frantei, sa rupa legaturile ei cu aliatii sai din estul Europei, sa contrapuna Frantei Germania si sa-si pastreze rolul de arbitru in contradictiile franco-germane. In asa conditii Franta obiectiv trebuia sa-si orienteze politica sa externa si sistemul de asigurare a securitatii spre Anglia, devenind un client dependent de ea. Chiar si Germania, indepartindu-se de URSS, ar fi fost nevoita sa caute sprijin exceptional la Anglia. In acest context e destul de semnificativa urmatoarea inscriere a ambasadorului englez in Berlin lordul d Abernon: «Cistigul direct al Angliei e greu de observat, dar cistigul indirect - de a o face arbitru intre Franta si Germania - ne ofera posibilitati gigantice. Aceasta ne transforma intru-n factor decesiv in politica europeana. A doua urmare a pactului - aceasta e inlaturarea pericolului pentru Germania de a nimeri in miinile Rusiei».¹¹⁷

Aceste cuvinte nu numai ca indata lamuresc toata logica politicii externe engleze in anii 20, in genere, si in cazul cu Pactul de la Locarno in particular, dar si intredeschid multe in intelegerea pasilor politicienilor englezi in anii 30, inclusiv pina la Münhen si chiar pina la 1 septembrie 1939. Anume aceasta politica a generat semintele instabilitatii, ce au explodat Europa peste un deceniu si jumatate.

Opinia guvernului sovietic fata de ideia «pactului de garantii». Trebuie de mentionat ca in URSS corect au prins firul acestei politici. La 30 iunie 1925 Gh. V. Cicerin scria in «Izvestia»: «Toata campania pactului de garantii a fost inceputa de Anglia in legatura cu dorinta de a izola URSS, a rupe de la ea Germania, a crea contra ei un front comun, a capata posibilitatea intr-un moment prielnic sa reinceapa contra ei sistemul de blocada».¹¹⁸

Pregatirea pactului de garantii si intrarii Germaniei in Liga Natiunilor nu putea sa nu ridice din partea URSS intrebarea despre dezvoltarea de mai departe a relatiilor sovieto-germane. In Moscova se temeau ca cercurile diriguitoare germane vor neglija «linia Rapallo» in relatiile dintre URSS si Germania. Dar in martie-aprilie 1925 ambasadorul german la Moscova a incredintat guvernul Sovietic ca Germania «nu poate si nu doreste sa jertfeasca relatiile sale cu Rusia in numele Ligii Natiunilor», ca ea «nu va permite sa fie atrasa in blocul statelor, indreptat contra Rusiei», ca in calitate de membru al Ligii Natiilor Germania «se va opune tuturor tendintelor antiruse».¹¹⁹

Germania era cointeresata in legaturi economico-comerciale cu URSS. La 30 septembrie 1925 la Berlin a sosit CNAE Cicerin. Aici el a avut tratative cu reihcancelarul Luther si Stresemann, in mersul carora a fost incredintat, ca guvernul german nu va merge in Liga Natiilor pe baza antisovietica.

Tot odata guvernul german a incercat sa preseze Franta cu «cartea ruseasca». Stresemann a amenintat Occidentul ca daca pozitia guvernului francez nu se va schimba, Germania va merge la o noua apropiere cu Uniunea Sovietica, cu care Germania nu are frictiuni¹²⁰. Aceasta intr-o anumita masura avea importanta, fiindca «sindromul Rapallo» n-a fost uitat de cercurile guvernatoare ale tarilor occidentale.

Elaborarea pozitiei comune a statelor occidentale fata de ideea pactului Elaborarea punctului de vedere comun franco-englez asupra propunerii germane s-a lungit pe citeva luni. In zadar cauta guvernul francez sustinere la aliatul sau englez in intrebarea despre inviolabilitatea hotarelor aliatilor est-europeni ai Frantei. O. Chamberlain scria la 18 martie ambasadorului englez la Berlin: «Noi nu ne asumam nici un fel de noi obligatii fata de oricare hotare, cu exceptia granitiei intre Germania, pe de o parte, si Franta si Belgia - pe de alta».¹²¹ Refuzul Angliei de la garantarea hotarelor polono-german si cehoslovaco-german puneau Franta si aliatii sai est-europeni intr-o situatie complicata.

Numai pe 16 iunie 1925 la Berlin a fost primit raspunsul din Paris care in cuviinta schema tratatului de garantie de fapt in acea varianta, in care el era propus de Anglia si Germania - fara garantarea hotarului de rasarit german. Franta a mers la cedari, cazind de acord sa lase deschisa intrebarea despre garantarea granitelor aliatilor sai - Polonia si Cehoslovacia, dar a cerut confirmarea refuzului de la revizuirea in viitor a tratatelor de pace. Guvernul francez a mers la aceasta, fiindca era nevoit sa se socoata cu realitatile obiective, pe care le reflecta proiectul german: refuzul Londrei de la alianta franco-anglo-belgiana; acordul guvernului englez de a garanta numai hotarul Frantei cu Germania; schimbarea insasi a politicii guvernului francez fata de Germania, schimbare determinata de obligatiile «planului Dawes» si altele.

O mare inraurire asupra pozitiei guvernului francez au executat-o SUA. Personal presedintele Coolidge si secretarul de stat au declarat despre sustinerea ideei garantarii hotarelor apusene ale Germaniei. In iulie 1925 la Berlin au avut loc tratative intre reprezentantii cercurilor de afaceri ale SUA, Angliei si Germaniei, in timpul carora americanii insistau asupra adoptarii pactului de garantii. Dupa aceasta delegatii englezi si americani au facut o vizita la Paris si au infaptuit in acest sens presiuni asupra guvernului francez.

In acelasii timp era necesar de tinut cont de atitudinea fata de aceasta intrebare a altor tari. In Polonia refuzul presupus al Angliei de la garantarea hotarului german de est a trezit o ingrijorare deosebita. Italia si Cehoslovacia au cerut ca in pactul de garantii sa fie declarat despre recunoasterea de catre Germania a interzicerii «ansliusului» Austriei. Dar aceste temeri au fost ignorate.

Inceputul lucrarilor conferintei de la Locarno La 5 octombrie 1925 in orasul elvetian Locarno si-a inceput, in sfarsit, lucrarile conferinta atat de mult timp pregatita. Aici au sosit delegatiile Angliei, Frantei, Belgiei, care erau conduse de ministrii afacerilor externe. Delegatia Germaniei era condusa de Luther si Stresirmann. Mussolini a sosit numai la semnarea intelegerilor. Peste cateva zile dupa inceputul lucrarilor conferintei au venit ministrii de externe ai Poloniei si Cehoslovaciei - Sksinski si Benes.

Delegatia franceza in frunte cu Briand s-a pomenit in fata frontului comun al Angliei si Germaniei. Indeosebi aceasta se referea la intrebarea despre garantiile hotarelor de rasarit ale Germaniei, ce direct atingea interesele Poloniei si Cehoslovaciei. Delegatia germana nici intr-un fel de circumstante nu era de acord cu garantarea acestor hotare de catre statele apusene. O. Chamberlain deasemenea a confirmat ca «Guvernul Maiestatii sale nu-si poate asuma o careva obligatie noua privitor la garantarea hotarelor rasaritene ale Germaniei».¹²²

Au fost semnate tratate de arbitraj ale Germaniei cu Polonia si Cehoslovacia, in care era vorba despre reglamentarea litigiilor juridice si politice, dar nu se contineau nici un fel de obligatii fata de garantia inviolabilitatii hotarelor intre aceste tari din partea altor state¹²³. Aceste tratate nu erau legate cu principalul din documentele semnate la conferinta - Pactul renan de garantii, conform caruia Anglia si Italia garantau granitele germano-franceza si germano-belgiana.¹²⁴ Anume astfel de tratate corespundeau intereselor politicii revizioniste a guvernului german. «In ele nu se contine careva recunoastere deschisa sau ascunsa a hotarelor noastre rasaritene, scria stats-secretarul MAE al Germaniei Schubert. Unul din telurile intregii politici a pacturilor, si anume deosebirea intre granitele apusene si rasaritene, in asa fel este obtinut»¹²⁵. Iata care a fost scopul politicii germane - de a obtine diferentierea de facto si de jure intre hotarele din vest si est.

Au fost semnate separat tratate de garantie a Frantei cu Polonia si Cehoslovacia, care in genere nu intrau in sistemul intelegerilor de la Locarno. Conform acestor tratate guvernul francez putea sa acorde ajutor tarilor date numai cu consimtamintul Consiliului Ligii Natiunilor, ce practic le devaloriza, fiindca nu putea de fapt sa faca acest lucru fara voia Angliei, care juca rolul principal in acest consiliu. N-a fost acceptata nici cererea Frantei despre acordarea ei a dreptului neconditionat la introducerea armatelor in Regiunea renana demilitarizata in cazul razboiului germano-polonez. Aceasta intrebare deasemenea trebuia hotarita de consiliul Ligii Natiilor. Cicerin mentiona in legatura cu aceasta: «Franta a cedat pe toata linia, hotarul germano-polon nu se garanteaza, iar Franta fara Consiliul Ligii Natiilor nu poate decide sa-i ajute Poloniei Aceasta este tradarea ei de Franta».¹²⁶

Toti participantii la conferinta s-au pronuntat pentru admiterea Germaniei in Liga Natiilor. Stresemann repeta ca Germania nu recunoaste vina pentru dezlantuirea primului razboi mondial. In vederea faptului, ca intrebarea despre reprezentanta Germaniei in organele Ligii a fost hotarita inca mai inainte (Germania se prezenta ca un partener egal cu alte mari puteri), discutiei a fost supusa numai aplicarea fata de Germania, ca stat dezarmat, a articolului 16, care prevedea aplicarea sanctiunilor.

De la Germania cereau obligatia de a participa la toate sanctiunile militare si economice ale tarilor membre a Ligii Natiilor, contra «agresorului». De la ea cereau acordul pentru trecerea prin teritoriul sau a trupelor puterilor occidentale pentru actiuni militare contra URSS. Germania a fost pusa in fata alegerii: ori pastrarea relatiilor normale cu URSS, pe baza tratatului de la Rapallo, ori includerea ei in frontul antisovietic al statelor occidentale.

Delegatia germana a respins participarea directa sau indirecta a Germaniei la sanctiuni, motivind cu aceia, ca in cazul trecerii trupelor straine prin teritoriul Germaniei pot aparea «greutati gigantice interne si externe». Cauza acestei pozitii era tendinta de a obtine inarmarea Germaniei si in acelasii timp sa nu rupa cu «linia Rapallo» fata de URSS. In fine aliatii au mers la cedari Germaniei in talmacirea articolului 16, asa cum n-au riscat sa legalizeze inarmarea ei.

Urmarile Pactului de la Locarno Incheierea Pactului de garantii de la Locarno a constituit primul pas substantial al Germaniei pe calea reviziunii Versailles-ului. De facto Germania si-a recapatat statutul de mare putere. Stresemann considera ca la Locarno «a fost aruncata in aer piatra de temelie a intregului sistem de la Versailles».¹²⁷

In Locarno au fost satisfacute multe cerinte germane privitor la scoaterea ingradirilor pentru dezvoltarea flotei aeriene civile si Germania a capatat posibilitatea sa produca avioane. In rezultatul Pactului de la Locarno restrictiile in vederea inarmarii Germaniei au inceput sa slabeasca si sa se ignoreze.

Incheierea pactului de garantii de la Locarno a intarit schimbarile ce se profilau in coraportul de forte in procesul dezvoltarii relatiilor internationale din Europa Occidentala. Germania a fost din nou inclusa in «concertul european» al marilor puteri in dauna Frantei, subminind dominatia ei pe continent. Aceasta corespundea intereselor Angliei, care devenea nu pur si simplu principalul garant, dar si de fapt, ce era pentru ea mai important, arbitru principal in Europa Occidentala. Tensionarea ce aparu la hotarele rasaritene ale Germaniei nu venea in contradictie intereselor guvernului englez, fiindca-i pricinuia dauna influentei franceze. Ea deasemenea complet corespundea tendintelor revizioniste si revansarde ale cercurilor guvernate germane.

In URSS Sistemul de la Locarno era privit ca indreptat contra Moscovei.¹²⁸ Partial aceasta corespundea realitatii si in aceasta consta cea mai slaba parte a sistemului dat, caci de asigurat securitatea in Europa fara Rusia si cu atit mai mult contra ei este imposibil. Obiectiv Pactul de la Locarno ascundea in sine embrionul noilor contradictii. A crescut si cursul actiunilor «reviziunii pasnice».

Politica Germaniei in vederea reviziunii hotarelor rasaritene. Anii 1925-1927 - au constituit perioada sondarii intensive de cercurile guvernate germane a atitudinii tarilor occidentale fata de proiectele reviziunii granitelor rasaritene.

In cadrul «reviziunii pasnice» se ducea razboiul vamal contra Poloniei, pentru a o impinge spre o catastrofa economica, pentru ca in schimbul ajutorului sa capete acordul spre refacerea hotarelor¹²⁹. Nemtii faceau tot posibilul de a nu admite credite straine Poloniei. Insa asa cum Occidentul era in acel timp cointeresat in Polonia ca intr-un bastion antisovietic, el nu mergea pina la sfirsit in intimpinarea revendicarilor germane: neacordind Poloniei un ajutor financiar solid, el in acelasi timp nu mergea la intoarcerea Germaniei fostelor ei paminturi rasaritene. Nemtii elaborau planuri de cedare polonezilor a Lituaniei in schimbul Danzigului si «coridorului polonez»¹³⁰.

Unele grupari propuneau in alianta cu Occidentul la inceput de distrus URSS, iar apoi de napustit contra Poloniei si in asa fel de rezolvat «problema teritoriilor». Aceasta din urma marturiseste despre inceputul crizei treptate de incredere in doctrina «reviziunii pasnice». Chiar Stresemann nu excludea «solutionarea intrebarii» granitelor rasaritene pe calea armata¹³¹. Dar pina ce imperialismul german «pasnic» pregatea revizuirea Tratatului de la Versailles.