La sase decenii de la consumarea ei, colaborarea Hitler-Stalin,
'autentificata' de acordurile dintre cei doi prezinta inca pete albe.
Am constatat-o deja atunci cand arhivele rusesti ne-au relevat contributia de
fond a liderului sovietic la redactarea Pactului din 23 august 1939 (nr.
8/1998), o constatam, o data in plus, cu o noua revelatie oferita de
inepuizabilul fond de documente detinut de Ministerul Afacerilor Externe de la
Moscova.
Dupa venirea lui Hitler la putere, la 30 ianuarie 1933, numerosi comunisti si
antifascisti germani, in marea lor majoritate evrei, si-au parasit tara,
gasindu-si refugiul fie in U.R.S.S. - citadela unei utopii, ce parea a-si fi
depasit definitia -, fie peste Ocean. Stalin i-a primit cu bratele deschise
pentru ca, dupa un timp, sa ii livreze inapoi Gestapoului. O mie de comunisti
si alte 60 de mii de germani care fugisera de nazism au urmat acest traseu
dus-intors.
Gestul Kremlinului poate fi subsumat 'antisemitismului de stat' din
U.R.S.S.-ul epocii lui Stalin. El este un fel de uvertura la momentul
declansarii acestei politici, in august 1942, in plin razboi. Sectia de
propaganda a C.C. al P.C.U.S. (b) semnala atunci ca echipa aflata la conducerea
Teatrului Bolsoi este 'evreiasca in cvasitotalitatea ei' si lansa o
campanie 'pentru puritatea artei rusesti'. O carte aparuta la Paris,
in 1998, in traducere, Prisonniers du
pharaon rouge (Prizonierii faraonului rosu), semnata de Ghennadi
Kostircenko, enumera directiile acestei politici, mentionand cazul Solomon
Mihoels, presedintele Comitetului antifascist evreiesc. Creat in 1941, acest
organism a fost folosit de Stalin - intr-o sinistra operatie de manipulare - la
inceput, pentru a atrage fonduri din strainatate, in speta, S.U.A. Dar odata ce
liderul comunist a aflat chiar de la Mihoels personal, despre proiectul de
creare a unei Republici autonome evreiesti in Crimeea, presedintele Comitetului
avea sa cada victima unui accident de circulatie, inscenat, in ianuarie 1948 de
politia secreta. Cu o singura exceptie, toti conducatorii Comitetului
antifascist evreiesc au fost impuscati. (La Moscova s-a editat de curand o
monografie consacrata lui Solomon Mihoels - 1890-1948.)
In 1949, Pravda infiera
cosmopolitismul criticilor de arta si imediat numerosi intelectuali evrei rusi
erau acuzati de spionaj in folosul Marii Britanii si S.U.A. In ianuarie 1953,
cu doua luni inaintea mortii lui Stalin, cand au fost arestate eminente
personalitati ale lumii medicale, in frunte cu profesorul Egorov, directorul
spitalului de la Kremlin, care nici macar nu era evreu, asa-numitul complot al
'halatelor albe' incununa politica antisemitismului de stat. Evident,
pe fondul unui antisemitism popular traditional, hranit de geloziile
particulare sau de rivalitatile profesionale.
Dar sa revenim la cazul resortisantilor germani, la cei alungati in 1933 de
nazism. O prima marturie a jocului machiavelic al lui Stalin a constituit-o
lucrarea Prisonnière de Staline et
d'Hitler (Prizoniera a lui Stalin si Hitler), aparuta imediat
dupa razboi, a Margaretei Buber-Neumann, sotia lui Heinz Neumann, Nr. 2 in
Partidul Comunist German. Sotii Neumann au fugit din Germania si, odata ajunsi
la Moscova, el a fost executat de NKVD, iar ea trimisa in lagar, la Karaganda.
Dupa semnarea Pactului germano-sovietic, din 1939, d-na Neumann a fost
'livrata' de sovietici inapoi germanilor si deportata de fascisti la
Ravensbrück.
Arkadi Vaksberg, un familiar al arhivelor rusesti, pe baza studierii carora a
semnat volume de mare succes (Hôtel
Lux, Aleksandra Kollontai, Visinski, procurorul lui Stalin, Misterul Gorki), traduse
in afara tarii lui, merge dincolo de destinul familiei Neumann. De altfel el a
afirmat, inca din anul 1994 (in cartea sa Stalin
Against the Jews (Stalin impotriva evreilor), aparuta la New
York, ca primele negocieri intre Berlin si Moscova privind resortisantii
germani au inceput cel putin de la sfarsitul anului 1935, deci cu mult inaintea
semnarii 'pactului diavolului'. Initiativa, afirma recent Vaksberg,
dupa investigatii in arhivele MAE de la Moscova, a apartinut serviciilor
diplomatice ale Reichului la Moscova. Ele au cerut Kremlinului informatii
privindu-i pe cetatenii germani
din U.R.S.S. De fapt, sintagma era un eufemism, pentru ca Hitler era interesat
de fapt, de militantii comunisti .
Intr-o nota din 7 octombrie 1938, semnata de consilierul Schwiner de la
Ambasada germana la Moscova, se spunea limpede ca despre comunisti era vorba. Schwiner ii
scria chiar omologului sau rus, Grigori Venstein, ca Berlinul presupunea ca
erau 'peste 500 persoane'.
Pe 21 noiembrie 1939, Vladimir Potemkin, loctiitor al comisarului poporului
pentru Afaceri Externe, care raporta zilnic superiorilor sai situatia, isi
titra astfel sinteza: Despre chestiunea
cetatenilor germani arestati in U.R.S.S . In acest document, el
relata intalnirea avuta cu insarcinatul cu afaceri von Tippelskirch. 'Nu
exclud posibilitatea ca, in cel mai scurt timp, sa va pot informa despre unele
hotarari cu caracter practic', nota Potemkin. Trecusera numai cinci zile
de la semnarea unui acord secret germano-sovietic ce stipula, in articolul sau
14, ca 'toti cetatenii germani care se gasesc inca pe teritoriul sovietic,
in inchisori sau colonii, sau exilati, trebuie expediati fara intarziere in
Germania'.
Pe 11 ianuarie 1940, Potemkin relata o alta intrevedere cu omologul sau german:
'I-am dat lui Tippelskirch a doua lista cu germani arestati, care urmeaza
a fi expulzati. Sa fie vreo 15 persoane'.
Berlinul considera insa mult prea lent procesul de 'predare'. Pe 9
aprilie 1940, von Schulenburg, ambasadorul Germaniei la Moscova, ridica tonul
in fata ministrului Afacerilor Externe, V.M. Molotov: 'Sunt foarte
intrigat de faptul ca o mare parte a cetatenilor germani ce trebuiau remisi,
conform acordului incheiat, raman inca in Uniunea Sovietica'. 'Voi
face tot ce tine de competenta mea pentru a scurta aceasta intarziere' -
promitea ca un scolar 'Domnul Niet'.
Ceea ce a si facut. Si nu numai cu cei 500 comunisti germani identificati de
Berlin, inca de la inceput, care au fost expulzati, ci cu multi altii, care
fugisera din Germania in U.R.S.S., fara acte si sub nume imprumutate: oameni de
stanga, antifascisti, cea mai mare parte evrei, care - via Polonia - se
refugiasera in Rasarit.
Von Schulenburg a avut, pe 19 mai 1940, o intalnire (in aceeasi problema) si cu
loctiitorul comisarului poporului pentru Afaceri Externe, Vladimir Dekanozov,
ochiul lui Beria in diplomatie. 'Ambasadorul german a reamintit ca - nota
Dekanozov - la inceputul convorbirilor intre guvernul german si sovietic,
ultimul ceruse ca partea germana sa poata primi 20 000 refugiati germani
instalati pe teritoriul U.R.S.S. Dar, in cursul discutiilor, partea sovietica a
crescut cifra pana la 60 000'.
Fara cea mai mica unda de ironie, Dekanozov adauga: 'Guvernul german a
tinut sa sublinieze considerentele umanitare ce l-au facut sa accepte 60 000 de
refugiati'. Si incheia: 'Consilierul Ambasadei germane, Tippelskirch,
a amintit ca Potemkin precizase ca, din cei 60 000, numai o mica parte erau de
origine etnica germana'. Berlinul si Kremlinul actionau deci in totala
coniventa in ce priveste etnia (evreiasca) a germanilor refugiati.
In lunile ce au urmat, colaborarea celor doua guverne a devenit ritmica: pe 27
august 1940, guvernul german emitea un memorandum oficial 'strict
secret', adresat autoritatilor sovietice, in care preciza ca 'acesti
cetateni se gasesc in situatii extrem de defavorabile'. Molotov a trimis
de urgenta documentul 'tovarasului Beria, cu rugamintea de a verifica
aceasta informatie si a raspunde imediat, cu toate masurile necesare, respectiv
eliberarea si expulzarea cetatenilor germani'. Este acelasi Molotov care,
la 3 mai 1939, cand Litvinov era obligat sa demisioneze din functia de ministru
de Externe (Magazin istoric,
nr. 11, 12/1989) si care ii succeda ii marturisise foarte direct acestuia:
'Suntem aici pentru a imprastia sinagoga'.
Evreii din Romania
T. Wexler
Astfel s-a chemat expozitia gazduita intre 28 mai si 1 iunie 1998
de Centrul Cultural al Romaniei din Viena, la organizarea careia si-au adus
contributia Ministerul Afacerilor Externe al Romaniei, Academia Romana,
Fundatia Elias si Federatia Comunitatilor Evreiesti din Romania.
Cele 17 panouri si 20 de vitrine contineau un bogat material documetar-istoric
privind istoria evreilor din Romania, subliniindu-se cu precadere contributia
acestora la dezvoltarea vietii cultural-stiintifice si economce din tara
noastra. Un loc aparte a fost acordat participarii evreilor din Romania la
marile evenimente istorice reprezentate de Revolutia din 1848, Unirea
Principatelor, Razboiul pentru cucerirea independentei sau faurirea statului
national unitar roman.
Deschiderea acestei expozitii a dat o semnificatie mai deosebita aniversarii a
75 ani de la trecerea in eternitate a marelui filantrop si patriot Menahem
Elias. In cadrul festivitatii de inaugurare, etnosociologul H. Culer a
prezentat volumul Contributia evreilor
din Romania la cultura si civilizatie, iar un stand special
amenajat expunea peste 70 titluri editate de Editura Hasefer din Bucuresti in
ultimii ani.
Momentul inaugural, surprins si in fotografia noastra, a fost onorat de
prezenta domnului Ion Neamtu, ambasadorul Romaniei la Viena, a academicianului
Nicolae Cajal, a domnului Alexandru Popescu, directorul Centrului Cultural al
Romaniei la Viena si a parintelui Ioan Dura, parohul bisericii ortodoxe din
capitala Austriei, care au rostit calde cuvinte de apreciere la adresa
organizatorilor expozitiei, considerata o mare reusita.
la 5 noiembrie, URSS a
trimis la Paris, Londra si Tel-Aviv un ultimatum; aluzia la utilizarea
armei nucleare a fost clara (primele bombardamente cu arma atomica:
SUA impotriva Japoniei, 6 si 9 august 1945, Hiroshima si Nagasaki; in
1949 Moscova a detonat prima arma nucleara; in 1952 Londra; China in
1964);
europenii au cedat,
succesul initial a fost transformat intr-un esec diplomatic;
invingatorii razboiului Canalului Suez-ului au fost URSS si
Egiptul;
SUA si-a substituit
influenta cu cea a puterilor europene in Orientul Apropiat; Londra devine
constienta ca, pe viitor, va fi imposibil sa intervina
in vreun conflict, fara ajutorul sau acordul american; Parisul a
hotarat accelerarea unui program atomic propriu, care sa ii asigure o
autonomie strategica (din anul 1960 Franta va detine arma
nucleara).
Criza din Cuba
In ianuarie 1959, Fidel
Castro a preluat puterea in Cuba, trecand la o politica de nationalizare
a pamanturilor si fabricilor, care a tras ostilitatea SUA,
implicata in economia insulei.
