Originea Macedoniei si a organismului statal macedonean

Originea Macedoniei si a organismului statal macedonean

Multa vreme, pana aproape in a doua generatie a epocii helenistice, grecii ii considerau barbari pe macedoneni si nu voiau sa recunoasc faptul ca erau inruditi. Triburile macedonene sunt triburi grecesti care au avut o evolutie diferita spre sttul teritorial si nu spre polis, precum cele din Hellada propriu-zisa. Evolutia generala si aspectul statului macedonean pana la Filip erau la fel ca cea a popoarelor din jur: thraci si illyri.

Pentru a se legitima si a dobandi prestanta in lumea greaca, regii macedoneni au acreditat ideea unei origini vechi grecesti,respectiv a originii argiene. Vecinatatea evolutiei si stralucirii lumii grecesti n-au ramas fara influenta in Macedonia. Aceste influente nu s-au limitat doar la importul marfurilor grecesti si la exporturile macedonene de lemn, ci s-au resimtit ti in organizarea militara si structurile statului macedonean, cum ar fi baterea monedei. Totusi, macedonenii raman mai departe o entiate straina grecilor

Tukydides, referindu-se la Archelaos (423-399 i.Hr.), regele macedonenilor, spunea ca acesta a facut mai multe pentru dezvoltarea macedonenilor decat cei opt predecesori ai sai la un loc: constructii de cetati, drumuri, organizarea armatei.

Spre deosebire de Hellada, in Macedonia monarhia nu a disparut ci, dimpotriva, a continuat sa existe si si-a intarit pozitia. Nu poate fi vorba totusi de o monarhie absolutista de tip orienal, intrucat monarhia era limitata de existenta adunarii armatei poporului. In documentele emise si care angajau regatul macedonean, regele nu apare singur, ci sunt mentionati si macedonenii.

Textele aquitane din sec. al VIII-lea ii atribuie titlul de princeps - recunoscut si de papalitate - lui Eudes si succesorilor sai, Hunauld si Gaifier. Chiar si Carolingienii au trebuit sa il recunoasca uneori. Scopul lor era insa acela de a face ca "principatele' sa dispara pentru a ramane doar puterea centrala. Un text spune despre Carol Martel ca s-a apucat sa distruga forta "tiranilor' din regatul sau. "Tiranii' nu erau altii decat "principii' cvasi-independenti dintre care ultimul, Tassilo al III-lea al Bavariei, a cazut abia in timpul lui Carol cel Mare, in 788!

Carol Martel

Pepin al II-lea nu a putut parasi Austrasia: el a trebuit sa faca fata atacurilor din nord ale frizonilor si din rasarit ale saxonilor. Utrecht-ul a fost cucerit de franci pe la 625, in timpul lui Dagobert si al lui Pepin I, fiind recucerit de catre frizoni in jur de 650. Pepin al II-lea a reusit apoi sa il smulga din mainile adversarilor in 695-696, acestia recuperandu-1 din nou putin dupa moartea sa. In schimb Frisia Citerior cu capitala la Duurstede a fost cucerita si pastrata; ea a beneficiat de o evanghelizare intensiva, condusa de Sfantul Willibrord. Alaturi de Duurstede si Tiel pe Waal, ea a reprezentat poarta economica spre Anglia a Austrasiei. Neplacerile infruntate atunci de Pepin al II-lea din partea saxonilor nu sunt cu nimic mai prejos, ei cucprind de la franci una din regiunile originii lor, pe cea a bructerilor din jurul Dortmund-ului de astazi.

In Austrasia, puterea lui Pepin al II-lea se baza pe posesiunile si clientela Amulfinilor din jurul Metz-ului si Verdun-ului, pe care le mostenise de la tatal sau Ansegisel, fiul Sfantului Arnulf, si pe posesiunile Pippinizilor din regiunea mosana din jurul oraselor Liège, Malmédy, Nivelles si Andennes, mostenite de la mama sa Begga, fiica lui Pepin I. Prin casatoria sa cu Plectruda, fiica senesalului Hugobert, a primit si domeniile celei mai importante familii din regiunea Trierului, familie deosebit de influenta si in regiunea de la nord de Köln. Acolo, pe o insula de pe Rin. Pepin al II-lea a intemeiat abatia Kaiserswerth.

In familia Plectrudei se intalneau nume cu rezonanta pentru francii renani: ducele Theotharius si fiul sau Theothardus aminteau de Theotrada, care prin casatoria sa cu un duce din Turingia si-a inrudit familia cu dinastia din aceasta tara. Arnulfinii erau constienti ca ascendenta Plectrudei era mai nobila decat a lor, fiul lui Grimoald al II-lea fiind botezat Theodoald. Dupa moartea lui Drogon in 708, a lui Grimoald, asasinat in 714 la Liège de un frizon pagan, si dupa moartea tot in 714 a lui Pepin al II-lea, Theodoald a ramas mostenitorul nesigur al tuturor acestor pamanturi si al functiei de majordom al palatului din Neustria. Plectruda era gata sa apere mostenirea atat impotriva celor din Neustria cat si impotriva unui fiu avut de Pepin al II-lea cu o anume Alphaida: Carol, trimis de altfel si la inchisoare.

Cei din Neustria nici nu se gandeau sa recunoasca puterea tanarului Theodoald, trupele Plectrudei fiind invinse pe 26 Sep. 715, la Saint-Jean-de-Cuise, in apropiere de Compiègne. Ei s-au aliat apoi cu saxonii si frizonii, si impreuna cu Rainfroi, noul majordom al palatului, au profitat de moartea lui Dagobert al III-lea pentru a-1 inscauna ca rege pe Chilperic al II-lea, fiul lui Childeric al II-lea. In cele din urma, ei au obligat-o pe Plectruda sa le dea o parte din tezaur, cea care corespundea zonei neustro-burgunde a regatului. Tot atunci a scapat din inchisoare si Carol - viitorul Carol Martel - el reusind sa-si stranga partizanii si sa mearga impotriva frizonilor, demonstrandu-le astfel celor din Austrasia ca exista in sfarsit cineva capabil sa ii apere.

In 716, in apropiere de Ambleve, in Ardeni, Carol a reusit sa ia prin surprindere si sa invinga armata Neustriei. Exista un docu-ment impresionant care il arata pe Chilperic al Il-lea daruind pe 28 februarie 717 abariei Saint-Denis padurea Rouvray, de pe malul

* Fiul lui Pepin al II-lea (n.tr.)

drept al Senei, pentru a se ruga "pentru stabilitatea regatului si salvarea patriei'. Toate acestea au avut loc inainte de batalia castigata de Carol pe 28 martie 717, in apropiere de Vincy, la sud de Cambrai. Obligata sa se retraga, Plectruda a fost nevoita sa ii cedeze lui Carol si Koln-ul, si tezaurul. in 718, stapan incontestabil al Austrasiei, invingatorul i-a atacat pe saxoni la ei acasa, pana pe Weser, demonstrand astfel inca o data curajul si puterea sa. El a profitat apoi de moartea lui Radbod, regele frizonilor, pentru a recuceri in 719 Utrecht-ul, devenit apoi centrul evanghelizarii con-duse de Willibrord. Tot intre Senlis si Soissons, la N6ry, la mar-ginea unui mare domeniu fiscal, Carol a obtinut pe 14 octombrie 719 victoria decisiva asupra neustrienilor. Acestia se asigurara de alianta ducelui Eudes al Aquitaniei, care insa l-a trimis dupa in-frangere lui Carol pe regele Chilperic al II-lea in schimbul recu-noasterii pozitiei sale de duce si "principe' al Aquitaniei, adica de conducator ereditar si autonom. Dar Carol dorea sa castige incre-derea celor din Neustria si ca urmare l-a recunoscut pe Chilperic. in 712, dupa ce a murit, acesta a fost inlocuit de fiul lui Dagobert al IIl-lea, Thierry al IV-lea.

Ar fi o greseala daca, dupa victoria sa din 719, l-am considera pe Carol - nume nou ce se aseamana cu anglo-saxonul cearl si ger-manul Kerl, adica "soldat viteaz', "tanar solid' - stapanul necon-testat al intregului regnum Francorum. El nu a reusit sa scape de Rainfroi si de fidelii sai, fiind chiar obligat sa le cedeze un fel de principat in jurul orasului Angers. in 724 a fost nevoit sa lupte impotriva lor, iar principatul a fost recuperat abia dupa 731, anul rnortii majordomului palatului din Neustria.

Carol nu era insa decat la inceputul recuceririi regatului, in perioada cand, fara a-si face prea multe scrupule, isi aseza pionii in pozitiile cucerite. In 723 a incarcerat pe doi dintre fiii fratelui sau vitreg Drogon, unul dintre ei murind in inchisoare. Dupa 719, el i-a incredintat lui Milon - fiul unui fost episcop de Trier, dar care dupa spusa unui contemporan "era cleric doar prin tonsura' - epis-copatele de Reims si de Trier, cel din urma fiind orasul metropolitan al Belgicei. Pentru a-1 putea supraveghea mal hlne pe Hiiinfroi si regiunea Anjou, a numit conte in Mans am om de-al »ftu din Austrasia, pe Roger - succedat apoi de fiul sau Hfcrvrf .- lur cpiscop, pe Jousseaume, fratele lui Herv6. DeocamclnlB cl R irchuit sa accepte autonomia lui Eudes in Aquitania, ca sl p« (W . "princi-pilor-episcopi' din Bourgogne. Cel mai puternir (llnln' Bl, Savary, episcop de Orl6ans si Auxerre, a profitat de luplplf .llnlre Au-strasia si Neustria pentru a-si crea, de pe la 71'i. un biiii |)io|>riu. El a cucerit regiunile Nevers, Tonnerre, Avallon si th)v«'». ilni n murit lovit de fulger pe cand ataca Lugdunensis.

Puterea seculara a episcopilor era o realitatr |)i)llllrfl ilc care se plangea un rege inca din secolul al VI-lea. 1'iolliAiul dp acest sistem in folosul episcopilor alesi dintre fidelii sfti, Cniol n inteles dezavantajele situatiei si a incercat, asa cum mciiM' mllnioara si Ebroin, sa o remedieze, restabilind drepturile st.milul. "Uuce al francilor', el este mai mult decat un general vicloiloii, este si un om politic, un organizator si un intemeietor de inslilutii.

Prin generalizarea unui procedeu aplicat in.iinlc intr-un mod dezorganizat, Carol a pus bazele viitorului sistem "fciulnl': asigu-rarea fidelitatii si a serviciilor militare ale unui nobil snu cel putin ale unui om liber, prin cedarea dreptului de folosire a unui "pa-mant'. Recompensa anticipata constituia baza materialfi a "vasa-lului' care, prin intermediul "binefacerii' sau "beneficiului', putea sa isi intrerina "familia' si sa suporte cumpararea si intretinerea unui cal de lupta si a armamentului greu. Proprietatea pamantului ramanea celui ce il "oferise'. Procedeul nu este deci nimic altceva decat un mod de a pune in valoare pamanturile marilor propri-etari, mai ales ale celor ecleziastici, prin atribuirea unui drept de folosinta "precaria' - de-a lungul a una, doua sau trei generatii -in schimbul platii unui cens anual. Censul platit de cel ce exploata pamantul a fost inlocuit de prestaria niilitara a unui razboinic. Episcopii, de exemplu Savary si Milon, au aplicat metoda pe pamanturile bisericilor lor si si-au creat escorte militare din ce in ce mai putemice. Carol a procedat la fel, beneficiind in numele statului de pamanturile bisericilor. in povestirile aparute dupa moartea sa, clericii il arata ispasindu-si pacatul in infem.

Statul roman inzestrase din plin bisericile cu bogarii, dar nu renuntase niciodata la obligatiile avute de ele- asemeni tuturor proprietarilor - fata de stat. Principiul a fost restabilit de Carolingieni in spiritul epocii lor. Pepin al III-lea si Carol cel Mare, fiul si nepotul lui Carol Manel, au instaurat putina ordine; ei au recunoscut unele drepturi atat bisericii "spoliate' cat si statului:

precaria vcrbo regis, "precaria' acordata de biserica in urma unui ordin regal, era un pamant pentru care beneficiarul trebuia sa presteze serviciu militar in slujba regelui si sa plateasca un cens bisericii.

Soldati de meserie, mai numerosi, mai bine inannati si mai experimentati, ei au devenit nucleul annatei carolingiene, inlo-cuind infanteria compusa din razboinici de ocazie. Schimbarea, inceputa doar in timpul lui Carol Martel, a avut multiple conse-cinte sociale. Nascuta in cadrul luptei pentru putere din interiorul statului franc, inovatia nu a avut nici o legatura cu necesitatile pe care le-a presupus mai tarziu lupta impotriva arabilor, dar a contribuit la inmultirea sanselor de victorie.

Spiritul organizator si cuceritor al lui Carol se resimte si in regi-unile orientale ale regatului. El a coordonat ridicarea unor noi in-tarituri, cu ziduri din piatra si porti protejate de tumuri, cum sunt de exemplu cele de la Christenberg in Hessen. Constructiile defen-sive presupun organizarea unor gamizoane si a unui sistem de schimbare a trupelor ce aparau frontiera amenintata de catre sa-xoni. Tot acum, dupa modelul drumurilor romane din Galia, pe malul drept al Rinului sunt deschise noi drumuri, la intervale regulate fiind amplasate "statii' pentru schimbarea cailor. Ele erau deservite de colonii statului, instalati acolo in schimbul obligati-vitatii prestarii serviciului militar pe domeniile regale si pe paman-turile confiscate, mai ales pe cele din Franconia. Colonizata cu siguranta in timpul lui Carol, regiunea a permis restabilirea lega-turilor cu Turingia, a carei dinastie ducala a fost integrata inainte de disparitie in cadrul sistemului pippinid. Acecml regiune a permis invaluirea dinspre sud a saxonilor, atat dr prilculosi pe Rin, si amenintarea dinspre nord a alamanilor si a bnvnrllor daca ar fi incercat sa se revolte impotriva autoritatii criiliiilr. Carol a reusit sa impuna in cele doua ducate o redactare nouft n It'gilor, in care sa se tina cont de interesele regelui- deci ale slnliilui repre-zentat de Carol - si de cele ale Bisericii. Bavariei i-a lost confiscata o regiune importanta de la nord de Regensburg, Norilgau, iar Alamania a fost supusa in 730, dupa rebeliunea conilnsil de ducele sau, Lantfrid. in regiunile mai bine controlate, actiunca inisionara a anglo-saxonului Winfrid - caruia papa ii conferise o dm.l cu dem-nitatea episcopala si numele de Bonifacius - este spri|iiiitS si de ducele francilor si de cel al bavarilor. in ciuda nesiguriintci pozi-tiilor dobandite, consolidarea statului si in panea sa rasariteana nu poate fi negata. Ea a precedat acriunile intreprinse de Carol in ace-lasi scop in ultima parte a vietii sale, in partea apuseana si in cea sudica a regatului.

in 721, la Toulouse, Eudes de Aquitania a rezistat victorios in fata atacului arab, dar in 725 Autun-ul a fost jefuit de musulmani. in 732, Aquitania parea pierduta. Eudes a incheiac aliante cu conducatorii arabi ostili propriei lor puteri centrale, aliante utile pentni apararea crestina. Pedeapsa a venit sub forma unui atac condus personal de Abd al Rahman, conducatorul militar al Spaniei musulmane. Eudes a facut apel la ajutorul lui Carol, care a strans o armata pentru a apara orasul sfant al regatului, Tours, telul declarat al atacului arab. inaintarea araba a fost oprita pe 25 octonnbrie 732 la Moussais, intre Poitiers si Tours, intr-o lupta crancena ce a curmat viata conducatorului arab.

Armata franca nu a incercat sa exploateze o victorie ramasa pur defensiva. Carol s-a ferit de o inaintare temerara, nedorind sa se expuna atacului cavaleriei dusmane, care, de-a lungul unei retra-geri indelungate, a putut sa jefuiasca in liniste Aquitania. El avea ceva mai bun de facut decat sa salveze o Aquitanie ce se pretindea a fi autonoma. El a profitat de marea sa armata pentru a-1 priva de putere pe episcopul de Tours si pentru a se napusti asupra episcopilor Eucherius din Orl6ans si Ainmar din Auxerre, succesorii lui Savary. Momentul indelung asteptat venise' Cei doi episcopi au fost prinsi si exilati in bisericile din nord-est. Eucherius a murit venerat ca un sfant in 738, la Saint-Trond. Proprietatile celor doua episcopate au fost intrebuintate pentru crearea unor comitate france. Ca urmare, la Auxerre intalnim o dinastie franca venita din Bavaria, membrii familiei slujindu-i pe Carolingieni si in Bavaria occidentala si in Suabia orientala, si in Bourgogne!

Care a fost meritul istoric al lui Carol "Martel', salvatorul Occi-dentului de la Poitiers? Irnportanta evenimentului nu trebuie nici neglijata si nici exagerata. Un conternporan crestin care traia la Cordoba, sub stapanire musulmana, atribuia succesul europenilor, Europenses, identificand astfel penmi prima data Europa cu lumea carolingiana pe cale de a se naste. Dupa 717, anul rezistentei eroice a Constantinopolului asediat de arabi, 732 a fost considerat peste tot - si cu siguranta si la Roma - un moment de cotitura ce a fixat limitele expansiunii arabe. Cu siguranta insa, nici padurile Galiei de nord si nici cele din Masivul Central nu erau amenintate de o cucerire durabila, pe care arabii nu puteau si nici nu doreau sa o riste. Abia in 735, 736, 737 si 739, prin interventiile neobosite din sudul Galiei, Carol si ai sai au obtinut succese cu adevarat decisive. in Aquitania au luptat impotriva aquitanilor a caror putere se diminuase dupa moartea lui Eudes (735), in Provence au luptat impotriva unui sef local aliat arabilor, si la fel in Septimania, regiune vizigota devenita la randul sau araba.

Jafurile france erau la fel de nemiloase ca si cele arabe. Sudul nu a fost eliberat de arabi decat cu conditia de a i se supune lui Carol, care nu era omul sa faca daruri si nici cel care sa lupte pentru altii. El a smuls Avignon-ul arabilor si, apeland la ajutorul longobarzilor, in 739 a recucerit Provence. Mai mult timp romana decat toate celelalte regiuni ale Galiei, in timpul Merovingienilor ea si-a pastrat intact caracterul sau "roman', dar a fost grav lovita de represiunile brutale ale lui Carol "ciocanul', porecla ale carei prime atestari dateaza abia din secolul urmator si a carei semni-ficatie este cat se poate de explicita.

Exista si o alta fata a medaliei: curajul de a traversa o Burgun-die ostila pentru a ajunge in regiunile mediteraneene si pentru a-i ataca pe arabi in inima Septimaniei, intr-o zona pe care francii nu au cucerit-o niciodata. Cea mai eroica batalie a avut loc in 737 la sud-vest de Narbonna "in Gotia, intr-un loc numit Birra', o con-fruntare in care ambele parti au suferit pierderi deosebite. Episodul a intrat in legenda, fiind cantat in asa-numitele "chansons de geste', in ciclul "Guillaume d'Orange'. Guillaume nu era de altfel decat o ruda a Carolingienilor, cunoscut m

Adunarea poporului nu si-a incetat existenta odata cu venirea lui Filip al II -lea si Alexandru cel Mare, ea pastrandu-si atributiile si functionand in timpul campaniilor lui Alexandru. Ea va avea un rol semnificativ in timpul luptelor dintre diadochii si epigonii lui Alexandru, adunarea macedonenilor fiind cea care legitima sau alegea regii respectivi. Ea era izvorul si consacrarea autoritatii monarhului.

Modul de articulare si functionare a monarhiei macedonene este semnificativ si profitabil pentru comparatii cu monarhia si institutiile getilor si dacilor, in conditiile in care pentru aceasta sursele literare sunt sarace. Regula succesiunii la tronul Macedoniei se intemeia pe principiul agnatic, adica regele era urmat la tron nu de fiul sau, ci de fratele sau nepotul sau. Aceasta regula nu era insa intotdeauna respectata.

Pana la urcarea pe tronul Macedoniei a lui Filip al II -lea, regatul macedonean era o putere marginala, aproape nesemnificativa, in confruntarile din regiune fiind silita sa faca mereu fata atacurilor neincetate ale vecinilor razboinici: thracii si illyrii.