Home - qdidactic.com
Didactica si proiecte didacticeBani si dezvoltarea cariereiStiinta  si proiecte tehniceIstorie si biografiiSanatate si medicinaDezvoltare personala
referate istorieIstoria? O redescoperire conventionala a diverselor cacialmale din trecut! - Octav Bibere





Arheologie Arta cultura Istorie Personalitati Stiinte politice


Istorie


Qdidactic » istorie & biografii » istorie
Politica externa a tarilor antifasciste si ideea crearii sistemului securitatii colective in anii 1933-1935



Politica externa a tarilor antifasciste si ideea crearii sistemului securitatii colective in anii 1933-1935


Aparitia ideei securitatii colective. In conditiile aparitiei in Extremul Orient si in Europa a focarelor de agresie, oamenii de stat realisti au inceput sa inteleaga, ca cresterea de mai departe a fortei puterilor agresive in conditiile cind «tarile iubitoare de pace» sint razletite, prezinta un pericol colosal pentru ultimele si pentru cauza pacii in ansamblu. In asa fel a aparut ideea crearii sistemului securitatii colective. Esenta ei consta in crearea frontului unic al «fortelor iubitoare de pace» pentru rezistenta agresiei fasciste, pentru a o face imposibila.


Recunoasterea diplomatica a URSS de catre SUA In aceste conditii guvernul Statelor Unite a hotarit sa revada politica sa de nerecunoastere a URSS.

In anii crizei economice comertul SUA cu statele occidentale a scazut, iar cumpararea marfurilor americane de URSS a crescut: in 1931 Uniunea Sovietica a cumparat 77,3% din tractoarele americane exportate, 57,3% din strungurile de taiat metale, a fost cel mai mare importator al utilajului miner si petrolier.40 Comenzile sovietice se indeplineau la intreprinderile dislocate in 36 de state.41

Dar acest proces a fost artificial intrerupt de administratia lui Hoover, ce nu putea fi in interesele oamenilor de afaceri americani. Tot odata au crescut brusc comenzile sovietice in alte tari.

In legatura cu venirea in Casa Alba a lui F. D. Roosevelt situatia incepe sa se schimbe spre bine. S-a intarit in senat si curentul pentru recunoasterea URSS.

O activitate negativa a desfasurat departamentul de stat. La 27 iulie 1933 loctiitorul secretarului de stat Phillips i-a prezentat lui Roosevelt un memoriu, in care erau expuse conditiile prealabile ale recunoasterii URSS: refuzul guvernului Sovietic de la «scopurile revolutiei mondiale», recunoasterea datoriilor guvernului tarist si Provizoriu, compensarea proprietatii nationalizate care apartinea americanilor, «invingerea diferentei intre structura economica si sociala a Statelor Unite si Rusiei». In memoriu se accentua ca normalizarii relatiilor impiedica monopolul comertului extern al URSS, caracterul de clasa al statului Sovietic, legislatia sovietica si «sistemul justitiei fata de cetatenii straini».42 In esenta, acest document trebuia sa-l convinga pe Roosevelt in imposibilitatea normalizarii relatiilor sovieto-americane.

Presedintele Roosevelt, insa, vedea lucrurile altfel. Nu se putea sa nu se tina cont de realitati si de cresterea ponderii URSS pe arena internationala. Totodata, Japonia simtitor strimtora SUA in Extremul Orient, ceea  ce a acutizat relatiile nipono-americane. Unii politicieni considerau ca recunoasterea Uniunii Sovietice ar fi fost un factor de retinere in calea agresiei japoneze.

In presa SUA au inceput sa apara articole despre necesitatea recunoasterii URSS cu scopul de a intari influenta slabita a SUA in Extremul Orient. Deosebit de activ in directia aceasta se pronuntau revistele «Nation» si «New Republic». Cunoscutul ziarist W. Lippman scria: «Recunoasterea are multe prioritati. Marea putere Rusia se afla intre doua centre periculoase ale lumii contemporane: Asiei de Rasarit si Europei Centrale».43 Ziarul «New York Times» la 21 octombrie 1933 scria: « Uniunea Sovietica prezinta o bariera contra agresiei Japoniei militariste pe un continent si a Germaniei hitleriste pe altul».44

In situatia creata Roosevelt, apreciind rolul Uniunii Sovietice in dezvoltarea evenimentelor internationale, in coraportul de forte din lume, a ajuns la concluzia ca mai departe este imposibil de ignorat o asa putere ca URSS. Aceste considerente l-au determinat pe Roosevelt inca o data sa examineze cu Hall intrebarea despre recunoasterea URSS. Dar si secretarul de stat si-a schimbat parerea. De aceea, cind presedintele si-a expus gindul despre necesitatea normalizarii relatiilor intre SUA si URSS, seful departamentului afacerilor externe l-a sustinut pe Roosevelt, mentionind: «In principiu Rusia – este o tara pasnica. Lumea paseste intr-o perioada periculoasa atit in Europa, cit si in Asia. Rusia cu timpul va putea acorda un ajutor substantial pentru stabilizarea situatiei, in masura faptului ca pacea tot mai mult va fi sub pericol». Fiind complet de acord cu aceasta apreciere, prezidentul adauga: «doua mari state – America si Rusia – trebuie sa sustina relatii normale. Restabilirea relatiilor diplomatice este convenabila ambelor tari».45

O anumita influenta asupra presedintelui o executau si dispozitiile opiniei publice americane, pe care el, ca conducator responsabil al tarii, nu putea sa nu le ia in seama.46

Tinind cont de complexul de factori cu caracter economic, politic si extern, la 10 octombrie 1933, presedintele Roosevelt s-a adresat cu un mesaj presedintelui CEC al URSS M. I. Calinin. In el se sublinia gatinta de a sfirsi cu situatia anormala, cind cele doua mari puteri pe un parcurs de timp atit de indelungat s-au aflat fara relatii oficiale directe. Prezidentul a propus de indreptat la Washington, pentru ducerea tratativelor personal cu el, un reprezentant al guvernului sovietic.47 Initiativa prezidentului a fost cu satisfactie intimpinata la Kremlin si a fost dat un raspuns absolut pozitiv.48

La 7 noiembrie 1933 comisarul afacerilor externe al URSS M. M. Litvinov a sosit la Washington pentru tratative care au inceput in ziua urmatoare si au durat 10 zile. La inceput ele erau duse din partea americana de Hall, dar dupa plecarea lui la conferinta internationala a tarilor americane, ele au fost prelungite de insasi Roosevelt, ce a si avut o importanta decesiva.49 Intre acesti doi oameni minunati s-au stabilit niste relatii omenesti de stima reciproca, ceea ce are o importanta deosebita in diplomatie. Discutiile lor au dovedit gatinta ambelor parti de a gasi solutii reciproc acceptabile. In mersul tratativelor a fost atinsa intelegerea despre normalizarea relatiilor diplomatice, au fost semnate alte documente importante. S-a ajuns la compromis si pe intrebarea despre fostele datorii: intr-un comunicat comun a fost fixat acordul guvernului Sovietic de a plati SUA 75 mln. in calitate de procent adaugator pentru imprumutul, pe care il vor acorda SUA. Presedintele a promis ca va convinge congresul sa determine suma pretentiilor americane la 150 mln. . Asa cum ambele parti au dat dovada de realism, cointeresare reciproca si bunavointa, pe majoritatea intrebarilor au izbutit sa se inteleaga.

Recunoasterea de catre Statele Unite ale Americii a Uniunii Sovietice de demult corespundea necesitatilor si intereselor ambelor state si popoare. Ea a creat temelia pentru relatii normale intre ele si a jucat un rol important in viata internationala a anilor 30 si in procesul crearii coalitiei antihitleriste in anii celui de-al doilea razboi mondial.

Lupta pentru realizarea ideei securitatii colective. Noi deja am mentionat ca catre acest timp in mintile multor oameni de stat s-a copt ideea securitatii colective in Europa. Ea nu era utopica, fiindca se baza pe coincidenta intereselor partizanilor independentei nationale si securitatii statelor indiferent de sistemul lor social. Printre primii au constientizat acest lucru la Kremlin si in decembrie 1933 au propus crearea sistemului european al securitatii colective. Aceasta propunere prevedea acordul URSS de a intra in Liga Natiilor si in cadrul ei de incheiat o intelegere regionala despre apararea comuna de agresie din partea Germaniei. URSS propunea participarea la acest acord a Belgiei, Frantei, Cehoslovaciei, Poloniei, Lituaniei, Letoniei, Estoniei si Finlandei.51

La 14 decembrie 1933 guvernul URSS i-a adresat guvernului Poloniei un proiect al unei declaratii comune despre fermitatea de a pazi pacea in Europa de Rasarit.52 Dar in acest timp Polonia tot mai mult inclina spre apropiere de Hitler , de aceea la inceputul lui februarie ea si-a declarat refuzul de a participa la careva declaratie comuna cu Uniunea Sovietica, care ar avea ca scop garantarea independentei tarilor baltice.53 Litvinov i-a spus ministrului afacerilor externe al Poloniei, Beck, iar apoi ambasadorului polonez Lukasiewicz, ca Uniunea Sovietica priveste tratatul polono-german, ca la un pas destul de periculos pentru tarile est-europene. 54


Ministrul afacerilor externe al Romaniei, N. Titulescu, a elaborat pe baza ideei securitatii colective planul tratatului intre URSS, Polonia si Romania, care prevedea ca in caz de agresie a unui din aceste state asupra altuia, cel de al treilea i-ar fi acordat ajutor celui supus agresiei.55 La Moscova au primit pozitiv aceasta propunere, dar, cu regret, Titulescu n-a tinut cont ca in propria lui tara erau prea puternice fortele, care nu doreau nici un fel de apropiere de URSS.

Actiunile provocatoare ale militaristilor germani trezeau o ingrijorare crescinda in Franta. Asa politicieni ca E. Herriot, ministrul aviatiei P. Cot, ministrul afacerilor externe J. Paul-Boncour tindeau spre intarirea relatiilor cu Uniunea Sovietica.

In discutiile lui Litvinov cu Paul-Boncaur treptat se cristaliza ideea de a completa tratatul franco-sovietic despre neagresiune din 1932 56 cu obligatii despre ajutor reciproc contra agresorului.57

La 20 aprilie 1934 noul ministru de externe al Frantei, L. Barthou, a declarat ca guvernul lui intentioneaza sa prelungeasca tratativele cu URSS in spiritul pozitiei lui Paul-Boncour.58 L. Barthou si E. Herriot, care iarasi devenise membru al guvernului, erau partasii acelei traditionale politici franceze, ce era ingrijorata de renasterea fortei economice si militare a Germaniei (mai ales dupa stabilirea in ea a dictaturii fasciste) si nu avea incredere in politica britanica a «echilibrului de forte» cu tendinta ei neschimbata de a juca pe contradictiile franco-germane. Considerind absolut necesara promovarea unei politici externe independente, care corespunde intereselor nationale ale Frantei, Barthou, acest mare realist, intelegea ca ea e imposibila fara apropierea de URSS. Dar, adoptind o astfel de hotarire, el nu dorea sa se dezica de la sistemul relatiilor statelor Europei Occidentale, stabilit de tratatul de la Locarno. Deaceea, despre tratativele apropiate cu Moscova, Barthou i-a informat pe ceilalti participanti ai sistemului de la Locarno si in primul rind, Germania.59

Tratativelor franco-sovietice care au decurs in mai-iunie 1934, li se acorda o atentie deosebita, de aceea ele erau duse nemijlocit de ministrii de externe ai celor doua state. Au fost examinate amanuntit propunerile franceze care au oglindit dubla orientare a Frantei: spre apropiere de URSS si pastrarea Sistemului de la Locarno. In locul unui singur tratat al mai multor tari a fost inaintat planul sovieto-francez de incheiere a doua tratate. Se presupunea ca primul tratat, asa numitul Pact rasaritean sau «Locarno de Est», va cuprinde statele Europei rasaritene si Germania . Membrii pactului reciproc isi garanteaza inviolabilitatea hotarelor si se obliga sa acorde ajutor aceluia din ei, care va fi supus navalirii agresorului. Al doilea tratat – intre Franta si URSS – va contine obligatiile ajutorarii reciproce contra agresiei. Uniunea Sovietica isi va asuma astfel de obligatii fata de Franta, cum daca ea ar fi participantul Sistemului de la Locarno, iar Franta – obligatii fata de Uniunea Sovietica, cum daca ar fi membra a Pactului rasaritean. Se prevedea deasemenea intrarea URSS in Liga Natiunilor. 60

Diplomatia sovietica considera rationala participarea Germaniei in Pactul rasaritean intrucit obligatiile impuse de el ar fi legat-o. In Uniunea Sovietica a fost pozitiv intilnita propunerea Frantei de a atrage la participare in «Locarno rasariteana» statele baltice. In proiectul final, in calitate de membri ai Pactului rasaritean au fost numite Polonia, URSS, Germania, Cehoslovacia, Finlanda, Estonia, Lituania, Letonia. 61Romania,respingind propunerile sovietica si franceza, a refuzat sa ia parte la pact.62

Lichidarea orientarii antisovietice a tratatului de la Locarno avea o mare importanta, transformindu-l in general-european. Rolul URSS se schimba in conceptia partasilor acestei idei. Barthou spunea: «Aliatii nostri mici in centrul Europei trebuie sa fie gata sa priveasca Rusia ca pilon contra Germaniei».63

La 27 iunie 1934 guvernul francez a transmis proiectul pactului rasaritean englezilor. Cercurile guvernante ale Angliei au declarat despre gatinta de a sustine ideea incheierii unui astfel de pact cu conditia, ca garantiile, pe care URSS si Franta si le-au acordat reciproc sa fie raspindite si asupra Germaniei. Iar aceasta insemna, ca Germania trebuie sa devina participant al pactului despre ajutor reciproc intre URSS si Franta. In afara de aceasta Londra a cerut acordul Frantei la inarmarea Germaniei.64 Seful Foreign Office, Simon, a caracterizat Pactul rasaritean ca o incercare de «a incercui» Germania si a declarat ca Anglia nu va lua parte la el.65 Solul sovietic la Londra informa CNAE in aceasta privinta: «Guvernul englez de fapt intotdeauna avea o atitudine nebinevoitoare fata de Pactul de est Pactul de est ar fi trebuit mult sa consolideze pozitiile noastre internationale, sa asigure securitatea hotarului nostru apusean si sa ne usureze situatia noastra in Extremul Orient Pactul rasaritean, care inevitabil trebuia sa cimenteze toate legaturile franceze in Est si intr-o masura colosala sa garanteze securitatea insusi a Frantei, ar fi contribuit la cresterea extraordinara a puterniciei internationale franceze. Anume de aceea diplomatia britanica nu putea sa salute calduros Pactul rasaritean».66

Pentru a obtine acordul Angliei cu pactul rasaritean, guvernul sovietic l-a informat pe cel englez pe 16 iulie 1934, ca el nu este impotriva sa includa in intelegerea franco-sovietica de garantii si Germania, si este de acord si cu aceea ca asupra acesteia sa se raspindeasca garantiile atit ale Frantei cit si ale Uniunii Sovietice.67 Barthou la amenintat pe Simon ca Franta poate sa mearga la alianta militara cu URSS si fara pactul rasaritean.68

In curind guvernul englez a anuntat guvernele Italiei, Poloniei si Germaniei, ca el sustine proiectul Pactului rasaritean. Ultimei i se anunta adaugator ca cererea ei la «egalitatea inarmarilor» va fi complet satisfacuta.69

Conducatorii Germaniei hitleriste de odata au inteles ca Pactul de est le poate paraliza tendintele agresive, dar sa iasa direct contra lui nu s-au incumetat, actionind atent, luind la inarmare tactica diplomatiei engleze de expectativa si manevrare, ei au facut o incercare de a impune tarile Europei de Est sa respinga ideea pactului. Diplomatii Cehoslovaciei, Poloniei, Romaniei, Estoniei, Letoniei, Lituaniei erau pe rind invitati la ministerul afacerilor externe al Germaniei unde li se insufla gindul de a se dezice de pact. Despre aceasta ambasadorul francez l-a Berlin la informat pe reprezentantul politic sovietic.70

In memorandumul german, datat cu 8 septembrie si transmis guvernului englez la 10 septembrie, se spunea, ca guvernul german «nu poate lua parte la noile sisteme internationale de securitate de orice caracter atit timp, cit alte state considera posibil sa puna inca la indoiala egalitatea Germaniei in domeniul inarmarilor». Tot aici se sublinia ca Germania nu este cointeresata in garantiile sovietice si franceze si se pronunta contra incheierii unui acord separat intre Franta si URSS.71 In asa fel diplomatia nazista si-a mascat refuzul de a participa la Pactul rasaritean cu niste trimiteri demagogice la situatia inegala a Germaniei in domeniul inarmarilor.

Continuind aceasta linie si pe larg folosind amenintarile, santajul si minciuna, hitleristii duceau o campanie galagioasa in folosul incheierii tratatelor bilaterale. Propuneri de a incheia astfel de tratate Hitler le-a facut Frantei, Poloniei si altor tari vecine cu exceptia Lituaniei.72 Scopul lor era de a separa aceste tari, a nu le permite sa se uneasca, iar pretul garantiilor fasciste comunitatea mondiala in curind l-a aflat. Mai sus noi am citat cuvintele lui Hitler despre costul tratatelor incheiate de el. Fascistii nu fara temei vedeau in securitatea colectiva principala piedica in calea planurilor lor agresive.

Un rol important in lupta contra securitatii colective capeteniile fasciste il acordau Poloniei, si conducerea poloneza de atunci cu placere si-a asumat acest rol. Indeplinind directivele lui Barthou, ambasadorul francez la Varsovia Laroche a dus tratative despre Pactul rasaritean cu Beck, informindu-l despre mersul lor pe ambasadorul sovietic B. A. Antonov-Ovseenco. La17 iulie Laroche i-a povestit acestuia ca ministrul afacerilor externe polonez i-a dat de inteles ca este contra Pactului de est, fiindca «Polonia, la drept vorbind, nu are nevoie de un asa pact»73. In curind guvernul polonez a declarat ca insasi ideea pactului este irealizabila, fiindca Uniunea Sovietica nu este membru al Ligii Natiilor. Guvernului Francez i-a fost declarat ca Polonia poate adera la Pactul rasaritean numai cu conditia, daca la el se va alipi Germania. Plus la toate Polonia a anuntat ca refuza sa-si asume careva obligatii fata de Lituania si Cehoslovacia si ca ea prefera tratatele bilaterale.74

Intrarea URSS in Liga Natiunilor. La 15 septembrie 1934 dupa o intelegere diplomatica prealabila, 30 de membri ai Ligii Natiilor s-au adresat URSS cu invitatia «sa intre in Liga Natiunilor»75. Pina la aceasta, la 9 iunie 1934, au fost stabilite relatii diplomatice intre URSS cu Cehoslovacia si Romania, la 23 iulie 1934 cu Bulgaria si deja mai tirziu, la 17 septembrie, cu Albania.

URSS a fost primita in aceasta organizatie internationala si, ca unei mari puteri, i s-a acordat loc permanent in Consiliul Ligii.

Succesele politicii externe ale URSS erau evidente. O tot mai mare importanta in politica mondiala o capata apropierea Uniunii Sovietice si Frantei, iar aceasta putea sa puna capat planurilor hitleriste de dominatie mondiala. Dar nici englezii nu erau incintati de o astfel de apropiere.

Asasinarea lui Barthou Conducatorii fascisti ai Germaniei au hotarit sa apeleze la metoda lor preferata, pe care pe larg o foloseau in politica – teroarea. Toata Europa a fost cuprinsa de un val de violenta. Nu fara aportul Berlinului multi activisti politici ai statelor europene au fost inlaturati sau omoriti. A fost nimicit premierul roman Duca, inlaturat si nevoit sa paraseasca patria, ministrul afacerilor externe al Romaniei N. Titulescu, om politic eminent, care actiona cu scopul pastrarii independentei si securitatii tarii sale.

Printre cei, care au cazut jertfa teroarei politice fasciste s-a pomenit si L. Barthou, cel mai mare activist politic al Frantei din perioada dintre epocile Clemenceau si de Gaulle. Stiind ca viata-i in pericol, el cu multa barbatie prelungea sa promoveze linia sa.

Dupa razboi a fost dovedit, ca radacinile complotului contra lui Barthou se trag din Berlin si asasinatul a fost sanctionat personal de Hitler. Minutios elaborata, aceasta actiune miseleasca, «spada teutonilor», a fost efectuata la Marsilia ,la 9 octombrie 1934, in timpul ceremoniei intilnirii in port al regelui iugoslav Alexandru

Hitleristii stiau in cine tintesc: a fost nimicit cel mai hotarit si inflacarat partas al ideei securitatii colective din rindul politicienilor occidentali aflati la putere. Asasinarea lui Barthou si schimbarile ce au urmat in componenta cabinetului de ministri au slabit rindurile partasilor politicii externe nationale a Frantei. Postul de ministru al afacerilor externe a trecut la P. Laval – unul din cei mai odiosi tradatori ai tarii sale, care a meritat mai tirziu porecla de «Gropar al Frantei» si «onoarea» urei atotpopulare a francezilor. Asa cum el iubea sa poarte haine negre si numai cravata ii era alba in Franta glumeau: «In viata lui Laval exista numai o pata luminoasa – aceasta este cravata lui!». Laval reprezenta acea parte a elitei politice a tarii, care se afla pe pozitii de extrema dreapta, profascista. Partas al intelegerii antisovietice cu Germania, el si-a pus ca tel de a inmorminta proiectul Pactului rasaritean, de a se dezice de cursul spre apropierea franco-sovietica si sa ajunga la intelegerea cu statele fasciste. Laval a inaintat proiectul pactului de garantii numai pentru trei tari – Franta, Polonia, Germania. Dar forta inertiei «miscarii Barthou» si pozitia opiniei publice franceze nu i-au permis sa realizeze acest plan antinational.

Tratatele despre ajutor reciproc sovieto-francez si sovieto-cehoslovac. URSS continua sa lupte pentru realizarea celor incepute inca de pe timpul lui Barthou si permanent prevenea Occidentul ca politica lui de tolerare a inarmarii Germaniei poate sa se intoarca contra lui insasi. Acest gind a fost clar expus de catre Litvinov lui A. Eden. la 28 martie 1935 in timpul vizitei acestuia la Moscova: «Inaintind pe prim plan la momentul dat expansiunea spre rasarit, Hitler doreste sa prinda la undita statele occidentale si sa obtina de la ele aprobarea inarmarilor sale. Atunci cind inarmarile vor atinge nivelul dorit de Hitler, tunurile vor putea incepe sa impuste complet in alta directie».76 Eden intelegea aceasta, dar nu el era principalul care primea decizii in guvernul englez. Deja mai tirziu in memoriile sale el scria: «Incheierea Pactului rasaritean ar fi putut preintimpina agresiunea contra Cehoslovaciei si evita Münhenul»77. Pentru ingradirea caii fascismului in comun cu URSS se pronuntau deasemenea D. Lloyd George si W. Churchill.

Cind Laval a devenit ministru de externe al Frantei, diplomatia sovietica continua sa duca cu el tratative despre securitatea colectiva. Dar deja in prima convorbire cu reprezentantii sovietici, el, cinic, a declarat ca nu-si va ascunde intentia de a obtine apropierea si intelegerea franco-germana78. El se lauda ca dintre toti politicienii Frantei el cel mai mult a facut pentru apropierea cu nemtii. Dupa razboi «meritele» lui au fost apreciate la buna valoare cu o altfel de cravata, drept ca nu chiar alba – el a fost spinzurat ca tradator.

Dar atunci, in 1934, el deschis i-a declarat reprezentantului politic sovietic, ca intelegerea cu Moscova este numai o cale de ocol spre intelegerea cu Berlinul79. Scopul lui Laval consta in aceea ca, speriindu-l pe Hitler cu apropierea de URSS, sa incheie cu el o cirdasie antisovietica pe conditii convenabile pentru dreapta franceza. Pe de alta parte aceste cercuri nu puteau sa nu se socoata cu popularitatea colosala a ideei securitatii colective in sinul maselor populare ale Frantei.

Primavara anului1935 negocierile pentru incheierea tratatului despre ajutor reciproc au intrat in stadiul final. Partea franceza a propus de introdus in text o reticenta, comform careia indeplinirea obligatiilor din tratat se supunea hotaririi in aceasta privinta a Consiliului Ligii Natiunilor. Aceasta reducea la zero orice obligatii despre ajutor reciproc. Sarind inainte, e necesar de mentionat ca si in timpul tratativelor anglo-franco-sovietice din 1939 diplomatia britanica propunea un mecanism asemanator de ajutor reciproc.

La 15 aprilie, Laval a primit proiectul sovietic si in mersul tratativelor s-a ajuns la un compromis. Tratatul sovieto-francez despre ajutor reciproc contra agresiei a fost semnat la Paris la 2 mai 1935 80 si obliga ambele parti in cazul unei agresii neprovocate sa acorde una alteia ajutor reciproc si sprijin. Obligatiile tratatului aveau un caracter neconditionat.

La 13-15 mai Laval a efectuat o vizita la Moscova, unde a dus tratative cu Stalin si alti conducatori sovietici. Ambele parti si-au declarat gatinta de a continua eforturile in vederea crearii Pactului regional rasaritean, dar cu regret Laval privea la aceste obligatii ca la o «bucatica de hirtie».

La 16 mai 1935 la Praga a fost semnat tratatul sovieto-cehoslovac despre ajutor reciproc si care continea aceleasi obligatii ca si pactul sovieto-francez. Dar aici exista o reticenta, ca ajutorul reciproc al URSS si Cehoslovaciei poate fi acordat cu conditia ajutorului din partea Frantei.81

Tratatele sovieto-francez si sovieto-cehoslovac au avut in acele coditii o mare insemnatate, fiindca puteau sa devina o temelie trainica a sistemului european al securitatii colective. Se cerea numai indeplinirea lor onesta de catre toti participantii. Ele puteau sa evite razboiul, iar in cazul inceputului lui l-ar fi impus pe Hitler sa lupte pe doua fronturi.




La 26 ianuarie 1934 a fost incheiata intelegerea germano-polona

Vezi harta « », T1,

Deasemenea adversar al Germaniei fasciste.







Contact |- ia legatura cu noi -|
Adauga document |- pune-ti documente online -|
Termeni & conditii de utilizare |- politica de cookies si de confidentialitate -|
Copyright © |- 2020 - Toate drepturile rezervate -|

Istorie




Analize pe aceeasi tema


Viitorul civilizatiei taranesti intr-o Europa fara tarani
Dualismul juridic in Dacia – provincie romana - sisteme de drept in Dacia Romana
Latinitate si dacism - religia geto-dacilor, descoperirile arheologice si studiile recente
Semnarea tratatelor de pace cu tarile aliate Germaniei - tratatul de la Saint – Germain
Macarie (sec. xv-xvi)
Ion Voda cel Viteaz (1572-1574) - domnul Moldovei
Statul si dreptul Romaniei intre 1866-1918
Romanitate si dacitate - mituri fondatoare
Basarab I - stapan pe tinutul Campulungului si Argesului
Sustinerea de catre tarile occidentale a contrarevolutiei interne din Rusia si continuarea luptei cu puterea sovietica in anii 1919-1920



Ramai informat
Informatia de care ai nevoie
Acces nelimitat la mii de documente, referate, lucrari. Online e mai simplu.

Contribuie si tu!
Adauga online proiectul sau referatul tau.