Home - qdidactic.com
Didactica si proiecte didacticeBani si dezvoltarea cariereiStiinta  si proiecte tehniceIstorie si biografiiSanatate si medicinaDezvoltare personala
referate istorieIstoria? O redescoperire conventionala a diverselor cacialmale din trecut! - Octav Bibere





Arheologie Arta cultura Istorie Personalitati Stiinte politice


Istorie


Qdidactic » istorie & biografii » istorie
Rusia este de neconceput fara Imperiu - rusii - popor al Imperiului



Rusia este de neconceput fara Imperiu - rusii - popor al Imperiului



1. Lipsa “statului-natiune” la rusi


Rusia n-a fost niciodata analoga “statelor-natiuni” caracteristice pentru Europa vremurilor noi, iar modelul acestora a fost proiectat in intregime in Asia si in lumea a Treia, in epoca coloniala si post-coloniala.

“Statul-natiune” se bazeaza pe unitatea administrativa si centralismul birocratic, care alcatuiesc unitatea politica, creata de stat, si care se afla in stricta dependenta fata de el. Fara indoiala ca pentru prima data modelul de “stat-natiune” s-a constituit in Franta absolutista, iar mai tarziu a fost consolidat de modelul revolutionar iacobin.

La inceputuri “statul-natiune” era de natura laica foarte accentuata si reprezenta, in primul rand, o unitate politica. Intr-o asemenea conceptie, termenul de “natiune” era inteles ca o “totalitate a cetatenilor” si nu ca “popor” sau “popoare” in sens organic, “holistic”. Un asemenea tip de stat este bazat pe nivelarea etnica, confesionala si sociala a populatiei, pe consolidarea in intreaga societate a normelor juridice si procesuale similare care nu tin seama de particularitatile regionale, religioase si rasiale. Nominal, “statul-natiune” poate fi si monarhic, si democratic si socialist. Elementul fundamental il constituie nu specificul lui politic ci intelegerea statului ca instanta administrativ-centralizata, situata deasupra tuturor deosebirilor social-etnice si cultural-religioase. Trebuie de remarcat ca “natiunea” in cazul dat are un sens exclusiv politic care se deosebeste radical de cel pe care il atribuie acestei notiuni nationalistii.

Din punct de vedere istoric “statul-natiune” a aparut in Europa in perioada destramarii definitive a unitatii imperiale, in urma lichidarii ultimelor ramasite ale sistemului imperial care s-au pastrat in forma structurilor feudale regionale. In esenta sa “statul-natiune” comporta dominarea valorilor profane, burgheze, care reduc deosebirile calitativ-sociale la o structura cantitativ administrativa simplificata.

De regula, “statul-natiune” este condus de o “idee dumnezeiasca” (ca teocratia sau Imperiul Sfant), nu de o “personalitate eroica aristocrata” (ca sistemul feudal), ci de “dictatura legii” (“normocratia”), care ofera o putere uriasa juristilor si birocratiei judiciare. De fapt, “statul-natiune” este cel mai comod pentru a fi condus si este o realitate politica mult mai reglementata cantitativ intrucat toti factorii necantitativi, “irationali” sunt redusi in el la minim.

In istoria rusa “statul-natiune” n-a mai aparut. Atunci cand in Europa, incepand cu sec. al XVIII-lea, prinde radacini tocmai acest model, Rusia i se impotrivea cu inversunare pe orice cale. Regimul tarist cauta sa pastreze intacta la maximum structura imperiala, cu toate ca se faceau in permanenta unele cedari modelului european. Cu toate reformele pro-europene ale lui Petru I, Imperiul Rus pastra atat elementele teocratice cat si principiul aristocratic, iar trecerea ierarhilor si a reprezentantilor nobilimii in categoria birocratilor de stat n-a fost pusa niciodata in practica pana la capat (spre deosebire de tarile Europei de Vest). Stihia nationala se impotrivea unei asemenea renasteri a Imperiului in “stat-natiune”, ceea ce provoca, cu regularitate, valurile reactiei spontane sau constiente atat din partea poporului cat si din partea elitei. Chiar in timpul unuia si aceluiasi stat, in Rusia, deseori se schimbau starile de spirit reformatoare si reactionare si, deseori treceau de la reformele liberale la proiectele mistice de restaurare (aceasta s-a intamplat mai ales in timpul domniei lui Alexantiu I, fondatorul Sfintei Aliante).

Abia la inceputul sec. XX Rusia a inceput sa realizeze temeinic, dupa modelul european, “statul-natiune”. Totusi, si de data aceasta procesul a fost intrerupt de avantul revolutionar care a inglobat in sine (fie si inconstient) un profund protest national, indreptat impotriva unei asemenea organizari statale, unde nu ar fi existat loc pentru manifestarea misiunii spirituale a poporului. Dincolo de retorica modernista a bolsevismului, rusii au intuit vag idealurile lor escatologice - triumful Ideii, Dreptatii, Adevarului. Statul sovietic era perceput de catre popor ca o construire a “Noului Imperiu”, “imparatia Luminii”, a “lacasului spiritului”, si nu ca pe crearea unei structuri mai rationale de administrare si conducere a unitatilor cantitative. Tragismul si fanatismul cataclismelor bolsevice a fost provocat tocmai de caracterul “idealist” al scopului, si nicidecum de incapacitatea unei organizari mai “umane” si mai putin risipitoare a resurselor umane.

URSS n-a devenit un “stat-natiune”, ea a fost continuatoarea, prin excelenta, a traditiilor nationale imperiale, exprimate in forme externe extravagante, opuse modelului tarist de mai tarziu, care a alunecat spre burghezia obisnuita, catre “dictatura legii”. Imperiul Sovietic, ca orice structura politica, a cunoscut trei etape: “etapa revolutionara” de construire a unui sistem unic (Lenin - tineretea), etapa stabila de consolidare si de extindere a statului (Stalin - maturitatea) si etapa destramarii si ramolirii (Brejnev - batranetea). Anume perioada brejnevista tarzie a dat nastere structurii politico-administrative care aminteste cel mai mult de centralismul birocratic caracteristic “statului-natiune”. Ciclul vital al intregii formatiuni sovietice s-a sfarsit odata cu perestroica. Odata cu aceasta s-a sfarsit si etapa urmatoare a istoriei nationale a poporului rus.

E important de remarcat ca in istoria rusa exista o asemenea legitate: cand se ajunge la transformarea Rusiei in “stat-natiune” urmeaza o catastrofa, iar natiunea gaseste in noul nivel al spiralei modalitatea urmatoare (uneori destul de extravaganta) de a scapa de o transformare, s-ar parea, iminenta. Rusii vor sa scape cu orice pret de o asemenea intorsatura a evenimentelor, deoarece vointa lor politica este incompatibila cu normativele limitate ale unei existente rationale si cantitative medii, in limitele mecanismului birocratic eficient. Rusii sunt gata sa accepte cele mai incredibile jertfe si privatiuni, numai de s-ar realiza si s-ar dezvolta ideea nationala, marele vis al rusilor.

Iar natiunea vede hotarele acestui vis, cel putin, in Imperiu.


2. Rusii - popor al Imperiului


Nefiind un stat monoetnic sau stat-natiune, Rusia a fost aproape de la inceput, un stat imperial. Incepand cu unificarea triburilor slave si ugro-finice de catre Rurih si pana la dimensiunile gigantice ale URSS si a teritoriilor aflate sub influenta ei, poporul rus mergea ferm spre o integrare politica si spatiala, spre construirea imperiului si spre o expansiune civilizatoare. Trebuie mentionat faptul ca expansiunea rusa a avut tocmai acest sens civilizator si nicidecum n-a fost o goana utilitara dupa colonii sau o lupta banala pentru un “spatiu vital”. Nu lipsa acestui “spatiu vital” si nici necesitatea economica impingea poporul rus ca sa-si largeasca si mai mult hotarele sale la Est, la Sud, la Nord, la Vest. Lipsa de pamant n-a fost niciodata adevarata cauza a construirii imperiului rus. Rusii se extindeau ca purtatori ai unei misiuni deosebite a carei proiectare geopolitica consta in constientizarea profunda a necesitatii de a uni teritoriile gigantice ale continentului eurasiatic.

Integritatea politica a spatiului eurasiatic are, pentru istoria rusa, o importanta absolut specifica. Se poate spune ca rusii simt o responsabilitate pentru acest spatiu, pentru starea lui, pentru conexiunea lui, pentru integritatea si independenta lui. Mackinder avea dreptate cand spunea ca Rusia este principala putere terestra a contemporaneitatii pe suprafata uscatului, care mosteneste misiunea geopolitica a Romei, a Imperiului lui Alexandru cel Mare, a lui Ginghis-Han etc. Aceasta este “axa geografica a istoriei” care nu poate sa nu-si indeplineasca menirea ei geopolitica independent de factorii externi si efemeri.

Poporul rus e atat de legat de realitatea geopolitica, incat insusi spatiul, constientizarea lui, perceperea lui spirituala, a format psihologia poporului, devenind una din determinantele principale a identitatii si esentei lui.

Spatiul real, terestru, nu este o categorie pur cantitativa. Clima, peisajul, geologia locului, drumurile de apa si masivele muntoase participa activ la formarea modelului etnic si, mai pe larg, a celui civilizational. Din punctul de vedere al geopoliticii, civilizatia si specificul ei sunt strict determinate de geografie si, la nevoie, se subordoneaza unor legi calitative specifice. Rusii sunt un popor al uscatului, un popor continental, un popor eurasiatic nordic, totodata specificul cultural al natiunii este astfel incat “sufletul” ei este maximum inclinat spre “deschidere”, spre indeplinirea functiei de “integrare”, spre un proces subtil si profund de elaborare a unei comunitati continentale, eurasiatice deosebite.

Factorul cultural este o completare fireasca a predestinarii geopolitice a Rusiei. Misiunea geopolitica este constientizata la nivel cultural si invers, cultura da sens, perfecteaza si activeaza impulsul geopolitic. Spatiul si cultura sunt doua componente de baza ale poporului rus, mai ales ca popor fauritor de imperiu. Nu sangele, nu rasa, nu controlul administrativ, si nici macar religia au facut din ramura slavilor de est o comunitate deosebita, incomparabila - poporul rus. Au creat aceasta comunitate tocmai intinderile nemarginite eurasiatice si deschiderea culturala, sufleteasca fara limita. Sub semnul “spatiului si al culturii” a fost reconsiderat sensul aspectelor etnic, politic, etic si religios. Rusii s-au constituit, s-au dezvoltat si maturizat ca natiune in Imperiu, in eroismul construirii lui, in faptele pentru apararea lui, in marsurile pentru extinderea lui. A renunta la functia de fauritor al imperiului inseamna sfarsitul existentei poporului rus ca realitate istorica, ca fenomen civilizator, inseamna o sinucidere nationala.

Spre deosebire de Roma (prima Roma), Moscova, Rusia au in impulsul lor imperial un sens profund teleologic, escatologic. Hegel a dezvoltat o conceptie foarte interesanta: Ideea Absoluta, intr-o situatie escatologica, trebuie sa se manifeste intr-un aspect “constientizat” definitiv sub forma statului prusac. Cu toate acestea, Prusia si chiar Germania, luate separat, la nivel planetar, sunt insuficiente, din punct de vedere geopolitic, pentru a lua in serios aceasta conceptie. Rusia insa este a treia Roma, si din punct de vedere religios, cultural, spatial si strategic, ea corespunde unei asemenea conceptii teleologice despre esenta istoriei si tinde sa indeplineasca tocmai aceasta misiune. Ideea Absoluta a lui Hegel, in cazul Rusiei, este radacina spirituala a construirii imperiale rusesti care graviteaza spre asimilarea civilizata a continentului Eurasiatic. E absurd sa se aplice “statului-natiune” criteriile hegeliene atat de serioase, intrucat aceasta presupune sa aibe alaturi alte “state-natiuni” care au scopurile, miturile si intereselor lor. E destul de absurd ca unei asemenea structuri relative sa i se atribuie calitatea de importanta absoluta. Dar in cazul Imperiului gigantic, bazat pe principii specifice, de multe ori paradoxale, iar pe undeva si neclare, este cu totul altceva, si nu intamplator Imperiile antice se numeau “Imperii Sfinte”: calitatea “sfinteniei” li se atribuia prin indeplinirea unei misiuni spirituale deosebite, care contura prototipul “Imperiului Sfarsitului”, Imparatia continentala a Ideii Absolute.

Pas cu pas, Imperiul Rus se indreapta catre acest scop. La fiecare etapa de extindere a statului lor, rusii urcau treapta urmatoarea a universalismului mesianic - la inceput unindu-i strans pe slavii de rasarit, apoi asimiland suvoiul stepelor turcesti si ale Siberiei, mai apoi, extinzandu-se spre Sud, in pustiuri si munti si, formand in sfarsit un bloc politic gigantic, care controla in perioada sovietica pur si simplu o jumatate de glob. Daca ne-am da seama ca poporul rus reprezinta, in esenta lui, acest proces de construire a imperiului, un vector geopolitic volitiv de creare a “statului Ideii Absolute”, atunci ar deveni clar ca existenta poporului rus depinde direct de continuarea acestui proces, de dezvoltarea si intensificarea lui. Daca vom reduce sau vom inabusi acest vector, ii vom lovi pe rusi drept in inima, ii vom lipsi de identitatea nationala, ii vom transforma intr-un rudiment istoric, vom intrerupe procesul teleologic, escatologic, planetar.


Capcana “puterii regionale”


Poporul rus a fost (si este) prin misiunea lui geopolitica si civilizatoare, o piedica serioasa in calea raspandirii, pretutindeni pe planeta, a modelului liberal de tip occidental. Atat regimul tarist cat si cel sovietic, supunandu-se logicii nationale implacabile, au impiedicat expansiunea cultural-politica a Occidentului spre Rasarit, in adancul continentului eurasiatic indeosebi. Seriozitatea rezistentei geopolitice se reflecta intotdeauna in faptul ca Rusia federaliza in interiorul si in jurul ei diferite tari si popoare intr-un bloc imperial strategic foarte puternic. Rusia a participat la politica mondiala in calitate de Imperiu continental, aparandu-si interesele nationale si civilizatoare.

In prezent, dupa destramarea URSS, Occidentul se straduie sa-i impuna Rusiei o alta functie geopolitica, sa transforme Rusia intr-o astfel de structura politica care ar fi incapabila sa participe direct in politica mondiala si sa aiba o ampla misiune civilizatoare. In raportul prezentat congresului american, in 1992, Pol Volfovitz sustinea ca “scopul strategic principal al SUA este de a nu permite crearea pe teritoriul fostei URSS a unei formatiuni strategice independente si de proportii, capabila sa promoveze o politica independenta de SUA”. Pornind de la o asemenea necesitate vitala a Occidentului, Rusiei i s-a propus rolul de “putere regionala”.


“Puterea regionala” este o categorie geopolitica actuala care caracterizeaza un stat mare si destul de dezvoltat ale carui interese politice, insa, sunt limitate doar de regiunile invecinate nemijlocit cu teritoriile lui sau care intra in componenta lui. India, Iranul, Turcia, Pakistanul, China etc., de exemplu, sunt considerate puteri regionale. Specificul puterii regionale consta in faptul ca ea are o mai mare pondere politica decat un stat obisnuit, dar o pondere mai mica fata de superputere sau Imperiu. Cu alte cuvinte, puterea regionala nu are o influenta directa asupra civilizatiei planetare si proceselor geopolitice globale, subordonandu-se in linii strategice de baza, balantei fortelor unor Imperii mai puternice. In acelasi timp, puterea regionala are o anumita libertate fata de vecinii sai nemijlociti (mai slabi) si poate exercita asupra lor o presiune politica si economica (evident ca doar in acele cazuri cand aceasta nu contrazice interesele superputerilor).

Statutul de “putere regionala”, impus astazi Rusiei de catre Occident, este sinonim cu sinuciderea pentru poporul rus. Intentia occidentalilor este ca in mod artificial, sub presiuni din exterior, sa intoarca inapoi vectorul istoriei nationale a rusilor, sa intrerupa procesul logic de formare geopolitica a rusilor ca Imperiu. Rusia, ca putere regionala, va reprezenta renuntarea la acel impuls interior de profunzime al natiunii care sta la baza identitatii ei supreme. Pentru rusi, pierderea dimensiunilor imperiale inseamna sfarsitul si esecul participarii lor la civilizatie, zdrobirea sistemului spiritual si cultural de valori, caderea aspiratiilor lor universale si mesianice, devalorizarea si discreditarea intregii ideologii nationale, care a insufletit multe generatii ale poporului rus si care a dat puteri si energie pentru faptele de eroism, pentru noi fauriri, pentru invingerea nenorocirilor.

Daca luam in considerare specificul autoidentificarii imperiale nationale a rusilor devine foarte limpede ca acceptarea de catre Rusia a statutului de “putere regionala” nu poate deveni ultima linie de aparare. Lovitura data constiintei nationale a rusilor va fi in acest caz atat de puternica incat intr-o asemenea situatie ea nu se va limita doar la Federatia Rusa sau la alte spatii teritoriale analoge. Pierzandu-si misiunea lor, rusii nu vor gasi forta pentru a consolida noua lor identitate “redusa” la un “stat regional”, deoarece afirmarea acestei identitati este imposibila in acea stare afectiva care apare logic la pierderea dimensiunilor imperiale a natiunii. Prin urmare, procesele de dezintegrare vor continua, mai curand, in “statul regional”, si rusii, napastuiti de soarta, nu vor putea sa se opuna valului crescand al separatismului regional si religios.

Chiar si pentru afirmarea “statutului regional” al Rusiei postimperiale va fi nevoie sa fie trezit un puternic val de nationalism, un nationalism absolut nou, artificial, intemeiat pe energii si idei, care nu au nimic comun cu tendinta rusa imperiala traditionala, singura adevarata si indreptatita. Aceasta poate fi comparata cu nationalismul mic, “laic”, al turcilor tineri, care au creat pe ruinele Imperiului Otoman, cu ajutorul “revolutiei nationale”, o Turcie moderna, o “putere regionala”. Nationalismul turcilor tineri n-a avut nimic comun insa cu nationalismul geopolitic si religios al Imperiului Otoman, iar actuala Turcie, din punct de vedere spiritual, etnic si cultural, este cu totul alta realitate decat Imperiul Turc de la inceput de secol.

De acelasi pericol, daca nu mai rau, este amenintata si Rusia, dar mai curand tentativele de a se intari ca “putere regionala”, care a renuntat la misiunea ei civilizatoare si la valorile universale, vor trezi la viata politicienii de tipul “rusilor tineri” (prin analogie cu turcii tineri), care, foarte probabil, vor profesa o ideologie sectanta speciala, care nu are nimic comun cu linia magistrala a ideii nationale ruse.

Un asemenea nationalism rus “neimperial”, modern si artificial, va face jocul geopolitic al Occidentului care ii va impune Rusiei statutul “regional” si va duce la o stabilitate interna iluzorie si de scurta durata si, concomitent, va genera viitoare conflicte etnice si religioase in interiorul Rusiei. Iar daca in Turcia exista doua sau trei comunitati etnice mai mari, capabile sa se opuna centralismului turcilor tineri, atunci in Federatia Rusa locuiesc sute de popoare care s-au acomodat de minune la modul imperial, dar care nicidecum nu se incadreaza in limitele “nationalismului rus mic”. Concluzia este evidenta - Rusia va fi atrasa, treptat, intr-un lant interminabil de conflicte si razboaie interne si, in cele din urma, se va destrama.

Acesta va fi un rezultat legitim al pierderii de catre rusi a misiunii lor imperiale, deoarece acest proces nu se poate limita la o reducere relativa de teritorii si care, in mod necesar, trebuie sa ajunga la limita sa logica - la lichidarea definitiva a natiunii ruse, ca subiect istoric, geopolitic si civilizator.


4. Critica statalitatii sovietice


Ultima forma de organizare imperiala a poporului rus a fost URSS si arealul geopolitic dependent de ea (tarile tratatului de la Varsovia). In perioada sovietica sfera de influenta a rusilor s-a largit din punct de vedere geografic pana la limite candva de neconceput. Cucerirea pamanturilor si campaniile militare au inclus in zona geopolitica a rusilor teritorii imense.

In sens spatial o asemenea expansiune s-ar parea ca trebuie sa reprezinte forma superioara a statalitatii ruse. Este imposibil de negat faptul ca constructia axiala a Imperiului sovietic a fost tocmai poporul rus care a intruchipat universalismul sau specific (cel putin, partial) in modelul ideologic si social-politic sovietic.

La prima vedere s-ar parea ca in conditiile actuale perspectiva unei dezvoltari adevarate a nationalismului rus ar trebui sa coincida cu restaurarea URSS si reconstruirea modelului sovietic si a statalitatii sovietice. Partial este adevarat si logic, iar in cazul de fata miscarea neocomunista care lupta pentru refacerea URSS este mult mai aproape de intelegerea intereselor geopolitice ale poporului rus, ea vede mai clar si mai precis esenta tendintelor lui strategice si civilizatoare decat unele cercuri neonationaliste care inclina spre modelul “rus tanar” (prin analogie cu cel turcesc), a unui nationalism “mic”, “redus”, “etnic”. Fara indoiala, restaurationismul geopolitic al neocomunistilor este indreptatit, iar nationalismul lor este mai limitat si mai “national” decat proiectele romantice si iresponsabile ca forma (si subversive prin rezultate) a aripii filoslave, pravoslavnic monarhiste sau rasiste, a patriotilor. Daca s-ar face o alegere intre refacerea URSS si construirea unui stat velikorus monoetnic sau chiar monocultural, atunci ar fi mai logic si mai corect sa se aleaga proiectul URSS care ar fi in interesele poporului rus.

Totusi, cauzele destramarii URSS si prabusirii Imperiului Sovietic necesita o analiza obiectiva, care, in nici un caz, nu poate fi redusa la o constatare a influentei externe (dusmanoase) si interne (subversive), adica la “teoria complotului”. Presiunea externa a Vestului liberal-democratic asupra URSS a fost intr-adevar enorma, iar activitatea “elementelor subversive” in interiorul tarii a fost extrem de eficienta si organizata. Ambii factori au devenit hotaratori doar in situatia cand existenta Imperiului Sovietic a intrat intr-o etapa de criza interna care are cauze serioase si firesti, ce isi au radacinile chiar in specificul oranduirii sovietice si al sistemului sovietic. Fara intelegerea cauzelor interne ale destramarii si analizei lor, orice incercari de a restaura URSS (si cu atat mai mult crearea Noului Imperiu) vor deveni zadarnice si fara perspectiva. Mai mult decat atat, orice conservatorism pur inertial in aceasta problema poate doar sa inrautateasca starea lucrurilor.

Vom evidentia cativa factori care au adus URSS la prabusirea geopolitica si social-economica.

- In primul rand, elementele profund nationale, traditionale, spirituale, pe intreg parcursul existentei la nivel ideologic a regimului socialist, n-au fost introduse in complexul general al ideologiei comuniste. Fiind in multe privinte national-comunista de facto, ea nu a devenit niciodata de jure, ceea ce a impiedicat dezvoltarea organica a societatii ruso-sovietice, a dat nastere unui standard dublu si contradictiilor ideologice, a sublimat claritatea si intelegerea in realizarea proiectelor geopolitice si social-politice. Ateismul, materialismul, progresismul, “etica iluminista” etc., erau straine bolsevismului rus si poporului rus in ansamblu. In practica, aceste principii imprumutate de la marxism (chiar si in marxism ele sunt niste elemente destul de arbitrare - un oarecare tribut adus umanitarismului pozitivist demodat in stilul lui Feurbach) au fost percepute de catre comunistii rusi ca niste aspiratii national-mistice, uneori neortodoxe escatologice si nicidecum ca niste roade rationaliste ale culturii vest-europene. Totodata ideologia national-bolsevismului, care putea sa gaseasca termeni cu mult mai adecvati, mai rusesti, pentru noua oranduire social-politica, n-a fost formulata asa. Asadar, mai devreme sau mai tarziu, aceasta constructie contradictorie din punct de vedere ideologic, mediocra si neadecvata, trebuia sa se rasfranga in mod negativ. Aceasta s-a resimtit indeosebi in perioada sovietica tarzie, cand dogmatismul absurd si demagogia comunista au inabusit definitiv orice fel de viata ideologica in societate. Aceasta “stagnare” a ideologiei conducatoare si aceasta renuntare indarjita de a introduce in ea componente organice, nationale si firesti pentru poporul rus, s-au contopit in prabusirea intregului sistem sovietic. Responsabili de aceasta sunt nu numai “agentii de influenta” si “antisovieticii”, ci in primul rand, ideologii sovietici de centru, aripa “progresista”, dar si cea “conservatoare”. Imperiul Sovietic a fost distrus din punct de vedere ideologic de fapt de catre comunisti. A reface Imperiul in aceeasi forma si cu aceeasi ideologie nu este numai imposibil ci si absurd, intrucat chiar ipotetic, vor fi reproduse aceleasi premise care au dus la destramarea statului.

- In al doilea rand, URSS, la nivel geopolitic si strategic, a fost incapabila sa concureze intr-o perspectiva indelungata, pentru a opune rezistenta blocului occidental atlantic. Din punct de vedere strategic granitele terestre sunt cu mult mai vulnerabile decat cele maritime, la toate nivelele (numarul trupelor de graniceri, costul tehnicii militare, folosirea si amplasarea armamentului strategic etc.). Dupa cel de-al doilea razboi mondial URSS s-a pomenit intr-o situatie inegala in comparatie cu blocul capitalist al Vestului, grupat in jurul SUA. SUA aveau o gigantica baza insulara (continentul american) care se afla sub un control total, inconjurata din toate partile de mari si oceane, care puteau fi usor aparate. Totodata SUA tinea sub control aproape toate zonele de tarm din Sudul si Vestul Eurasiei, creand un pericol imens pentru URSS si ramanand practic, inaccesibile pentru potentialele actiuni destabilizatoare ale URSS. Impartirea Europei in cea de Est (sovietica) si cea de Vest (americana) a complicat doar pozitia geopolitica a URSS la Vest, sporind lungimea hotarelor terestre si situand foarte aproape dusmanul strategic potential, totodata, in situatia unei dusmanii pasive a insesi popoarelor europene care s-au trezit ostatici in duelul geopolitic, sensul caruia le era neclar. Acelasi lucru s-a intamplat si in directia sudica - in Asia si in Extremul Orient, unde URSS avea vecini nemijlociti sau controlati de Occident (Pakistanul, Afganistanul, Iranul antekhomeinyst) sau statele destul de ostile de orientare nesovietica-socialista (China). In situatia data URSS putea sa obtina o stabilitate relativa numai in doua cazuri: fie inaintand fulgerator catre ocean la Vest (spre Atlantic) si la Sud (spre Oceanul Indian), fie creand in Europa si Asia blocuri politice neutre care nu s-ar afla sub controlul nici uneia din supraputeri. Aceasta conceptie (a Germaniei neutre) a incercat s-o propuna inca Stalin, iar dupa moartea lui, Beria. URSS (impreuna cu tratatul de la Varsovia), din punct de vedere geopolitic, a fost prea mare si in acelasi timp prea mica. Pastrarea status quo-ului era in favoarea SUA si a atlantismului deoarece potentele militare, industriale si strategice ale URSS se istoveau, iar puterea SUA, a insulei aparate, crestea tot mai mult. Mai devreme sau mai tarziu blocul de Est trebuia sa cada. Prin urmare, refacerea URSS si a Blocului de la Varsovia nu numai ca este aproape imposibila, dar si inutila, pentru ca chiar si in cazul unei reusite (practic improbabila) aceasta ar duce la renasterea unui model geopolitic de la inceput condamnat.

- In al treilea rand, structura administrativa a URSS s-a bazat pe intelegerea laica pur functionala si cantitativa a diviziunii statale interne. Centralismul economic si birocratic nu lua in considerare nici un fel de particularitati regionale, cu atat mai mult etnice si religioase ale teritoriilor interne. Principiul nivelarii si a structuralizarii economice excesive a societatii a dus la crearea unor sisteme atat de dure, care reprimau, iar in cel mai bun caz “conservau” formele naturale ale vietii nationale a diferitelor popoare, inclusiv (in cea mai mare parte) a insusi poporului rus. Principiul teritorial actiona chiar si atunci cand era vorba, nominal, de republicile unionale, de autonomii sau districte. Totodata, procesul nivelarii regional-etnice devenea tot mai evident pe masura “imbatranirii” intregului sistem politic sovietic, care in ultima etapa a existentei sale tindea tot mai mult catre tipul de “stat-natiune” sovietic si nu catre Imperiu. Nationalismul, care in primele etape a contribuit la crearea URSS, a devenit, la sfarsit, un factor pur negativ, deoarece centralizarea si unificarea excesive au dat nastere la proteste si nemultumiri firesti. Atrofia inceputului imperial, anchilozarea centralismului birocratic, tendinta spre o rationalizare maxima si o productivitate pur economica au creat, treptat, din URSS un monstru politic care si-a pierdut viata si e perceput ca un totalitarism impus cu forta de catre centru. Unele teze comuniste ale unui “internationalism” in sensul strict al cuvantului sunt responsabile de aceasta. Prin urmare, si acest aspect al modelului sovietic care nu opereaza cu un etnos, o cultura, o religie concrete, ci cu o “populatie” si un “teritoriu” abstracte, nu trebuie sa renasca in nici un caz. Dimpotriva, trebuie sa scapam cat mai repede de consecintele unei asemenea abordari cantitative ale carei repercusiuni sunt atat de tragice in problema Ceceniei, Crimeii, Kazahstanului, conflictului din Karabah, Abhaziei, Transnistriei etc.

- In al patrulea rand, sistemul economic al URSS s-a bazat pe un ciclu socialist atat de “lung”, incat randamentul societatii fata de omul concret a incetat sa se resimta. Socializarea maxima si controlul detaliat al statului asupra tuturor proceselor economice, pana la cele mai marunte si delegarea functiilor de redistribuire doar instantei centralizate, de la varf, au generat in societate un climat de instrainare sociala, apatie, dezinteres. Socialismul si toate avantajele lui au devenit neclare, neobservabile, treceau pe planul secund in fata constructiei gigantice a masinii birocratice de stat. Omul si colectivul concret dispareau in fata abstractizarii “societatii” si ciclul repartitiei socialiste pierdea legatura cu realitatea, se transforma intr-o logica inexplicabila, instrainata si aparent arbitrara a masinii neinsufletite. Nu socialismul este raspunzator de aceasta stare a lucrurilor, ci acea versiune a lui care s-a constituit istoriceste in URSS, indeosebi in ultimele lui etape, cu toate ca originile unei asemenea degenerari trebuie cautate in doctrina, in teorie. Socialismul totalitar de stat a lipsit economia de flexibilitate, pe oameni - de entuziasm si de sentimentul participarii la procesul creator, a contribuit la altoirea unei atitudini parazitare fata de societate care s-a absolutizat astazi intr-o structura mafiota liberala. De acest exces postsovietic sunt responsabili de asemenea comunistii care s-au dovedit a fi incapabili sa reformeze socialismul aplicabil la stihia nationala si sa mentina in el o viata onorabila.

Aceste patru aspecte de baza ale fostului model sovietic sunt factorii principali care au dus la prabusirea statalitatii sovietice, si anume ei sunt responsabili de caderea Imperiului sovietic. Este absolut real ca in cazul refacerii ipotetice a URSS sa se traga niste concluzii radicale si sa se distruga din radacina acele cauze care au condamnat istoriceste marele popor la o catastrofa de stat.

Cu toate acestea, daca refacerea URSS va avea loc sub drapelul unei ideologii care ar renunta la materialism, ateism, totalitarism, socialism de stat, la spatiul geopolitic sovietic, la structura administrativa, internationalism, centralism etc., atunci mai are rost sa vorbim de URSS sau despre “statul sovietic”, despre “comunism”, “restaurare” etc.? Nu ar fi mai corect sa numim aceasta crearea “Noului Imperiu


5. Critica statalitatii tariste


Astazi, pot fi auzite tot mai des chemari la intoarcerea spre modelul tarist, monarhist. Este destul de firesc fiindca discreditarea sovietismului ii obliga pe rusi sa apeleze la acele forme statale care au existat pana la perioada comunista a istoriei ruse. Acest model are unele aspecte pozitive si unele negative. Independent de greutatea neverosimila a restaurarii sistemului statal anterior celui comunist, acest proiect se discuta din ce in ce mai serios.

Luand in considerare logica dezvoltarii geopolitice a natiunii ruse are sens sa discutam despre perioadele tarzii ale carmuirii Romanovilor, cand Rusia ajunge in hotarele unui teritoriu imperial de proportii maxime.

Aspectul cel mai pozitiv in acest proiect este baza ideologica a Rusiei tariste, unde (fie si nominal) se declara fidelitate spiritului national (Narodnicismul), adevarului religios (Ortodoxia) si structurii politice sacrale traditionale (Autocratia). Totusi, dupa cum observau pe buna dreptate eurasiaticii rusi, formula lui Uvarov (Ortodoxia, Autocratia, Narodnicismul) era in ultimele perioade ale Rusiei tariste mai mult o lozinca idealista decat un continut real al vietii politice si al structurii sociale. Ortodoxia rusa, zguduita de reformele lui Petru cel Mare, se afla, in aceasta perioada, destul de departe de idealul “Sfintei Rusii”, in realitate fiind supusa controlului de stat si pierzandu-si in multe privinte autoritatea sacrala si armonia simfoniei ortodoxe. Pierzandu-si independenta spirituala, Biserica Rusa a fost nevoita sa accepte compromisul cu puterea laica, intruchipata in Sinodul supus tarului, prin aceasta fiindu-i limitata libertatea unei confesiuni veritabile a Adevarurilor nepamantesti.

Autocratia, la randul ei, isi pierdea tot mai mult sensul sacral, implicandu-se in rezolvarea unor probleme pur politice, uitand, din cand in cand, de misiunea sa suprema si de menirea sa religioasa. Desi desacralizarea puterii tariste, pana la abdicarea ultimului imparat, n-a atins niciodata in Rusia nivelul unei parodii desarte, in care s-au transformat monarhiile europene - in primul rand cea franceza si cea engleza - totusi influenta Europei in aceasta directie a fost enorma.

In sfarsit, “Narodnicismul” vestitei lozinci era mai curand pur declarativ, iar poporul s-a aflat intr-o profunda instrainare fata de viata politica ce s-a manifestat, spre exemplu, prin indiferenta generala fata de revolutiile din Februarie si, mai tarziu, cea din Octombrie, care au distrus radical modelul monarhic.

Apelul direct, in conditiile noastre, la restaurarea acestei triade va duce, mai degraba, la restabilirea acelui compromis epuizat, in cea mai mare parte demagogic, care se ascundea dincolo de aceste trei principii in epoca tarzie a Romanovilor (epoca in care de fapt au fost formulate). Mai mult chiar, avand in vedere lipsa pretendentilor cu drepturi egale la tronul rus, pozitia instabila si incerta a actualei Biserici Ortodoxe, de asemenea si sensul abstract al termenului “narodnicism” (prin care adesea se intelege doar stilul superficial, folcloric sau in general imitarea poporului de catre intelectualii visatori) nu e greu de prevazut ca revenirea la ideologia Uvarovista va deveni o parodie si mai mare decat regimul tarist prerevolutionar.

Modelul tarist mai are pe langa toate acestea si un inconvenient geopolitic foarte serios care de asemenea a dus Imperiul Rus la catastrofa, la fel si URSS cu 70 de ani mai tarziu.

Revenirea la geopolitica tarista si, prin urmare, la cea “slavofila” ascunde in sine un pericol groaznic. Problema e ca in ultima jumatate de secol de domnie a Romanovilor politica interna a casei domnitoare era determinata nu de traditiile eurasiatice ale lui Alexandru I si de perspectivele Sfintei Aliante continentale (fondata pe baza aliantei dintre Rusia si statele Europei Centrale) ci de proiectele pro-engleze si pro-franceze de dragul carora Rusia s-a antrenat in niste conflicte sinucigase de partea adversarilor sai geopolitici reali si impotriva aliatilor sai geopolitici reali. Sustinerea revendicarilor sarbesti, mitul iresponsabil despre “Bosfor si Dardanele”, implicarea in intrigile europene antigermane ale masonilor francezi - toate acestea au silit Rusia sa indeplineasca un rol politic nu numai impropriu ei, ci distrugator pentru ea.

Incercand sa se stabileasca pe o temelie slavofila in Europa de Est si antrenandu-se intr-un conflict permanent cu tarile Europei centrale (aliatii naturali ai Rusiei), regimul tarist submina metodic temelia statului rus, conducand Rusia spre o sinucidere geopolitica. Acelasi scop l-au avut razboaiele cu turcii si razboiul cu Japonia. E paradoxal, dar se pare ca Rusia tindea sa slujeasca, cat mai bine posibil, interesele atlantice ale Frantei progresiste si ale Angliei colonial-capitaliste in loc sa-si indeplineasca misiunea ei eurasiatica fireasca si sa caute alianta cu toate regimurile (si politic si spiritual) conservatoare si imperiale similare. Utopia geopolitica slavofila a costat mult Rusia (Tarul, Biserica si Imperiul), si numai venirea bolsevicilor orientati eurasiatic a salvat atunci tara si poporul de o degradare totala, de la transformarea ei intr-o “putere regionala”.

Incercarea de mai tarziu de a urma, in conditiile noastre, o asemenea orientare “slavofila” a Romanovilor, nu poate sa nu duca la un rezultat similar. Chiar si apelul la o Rusie prerevolutionara poarta in sine motive politice potential sinucigase, cu mult mai periculoase pentru poporul rus decat proiectele restaurarii sovietice.

Mai exista un factor care este extrem de periculos in cazul tendintelor monarhice. Este vorba de acea forma capitalista a economiei caracteristica Rusiei de la hotarul sec.XIX-XX. Desi aceasta n-a fost decat o varianta a capitalismului national, incadrat in limitele statale, sociale si culturale, si nu de piata libera “salbatica”, efectul instrainarii economice, caracteristic oricarui capitalism, a fost extrem de puternic. Burghezul rus a ocupat locul aristocratiei de stat si militare, a clerului, stramtorandu-i pe cinovnici si slujbasi. Acest tip al burghezului rus (destul de diferit de reprezentantii negustorimii traditionale, precapitaliste, feudale) era opus de fapt normelor culturale, sociale si etnice care constituiau esenta sistemului de valori nationale rusesti. Insusindu-si lectiile liberalismului economic englez, simtind gustul speculatiilor financiare si de bursa, folosind cu abilitate ineficienta economica incatusata inca de codul moral al aristocratiei ruse, burghezul rus a iesit in prim-planul vietii politice rusesti, inscriindu-se de minune in tabloul general al unui pseudopatriarhat monarhic ordinar care si-a pierdut continutul vital, sacru. Tocmai capitalistii rusi (mai ales cei de orientare nationalista a “sutelor negre” ) au fost primii propagatori ai influentelor engleza si franceza in Rusia, au fost agentii naturali ai modelului comercial atlantic, care s-a dezvoltat si s-a format in societatile anglo-saxona si franceza.

Oranduirea de stat a Romanovilor de mai tarziu este o imbinare a fatadei monarhice desacralizate, a geopoliticii slavofile sinucigase si a capitalismului de piata orientat catre atlantic. In toate cazurile retorica nationala a fost doar un paravan, o figura de stil, dincolo de care se aflau tendintele social-politice care nu numai ca erau departe de interesele adevarate ale poporului rus, dar erau diametral opuse acestor interese.

Inca un element al acestui model este destul de indoielnic - principiul impartirii administrative pe gubernii a Imperiului Rus. Desi in practica aceasta nu impiedica dezvoltarea libera a popoarelor care intrau in componenta Imperiului Rus si, in mod normal, rusii doar ajutau etnicii sa-si formeze si sa-si dezvolte cultura specifica, in schimb nerecunoasterea juridica a autonomiilor etnoculturale si religioase, un oarecare centralism de stat nivelator si dur, nu au fost cele mai bune metode de a atrage natiunile la o construire continentala, de comun acord, libera, a imperiului. Elementele “statului-natiune” s-au manifestat in ultimele perioade ale Romanovilor la fel ca in ultimele decenii in URSS, iar efectul a fost similar - instrainarea etnosurilor de Moscova (Sankt-Petersburg) si de rusi, pornirile separatiste, rabufnirea “micului nationalism” etc. Ca reactie de raspuns a urmat degenerarea marii vointe mesianice rusesti intr-un national-sovinism banal.

In Rusia monarhica era pozitiva latura cultural-religioasa, devotamentul fata de traditiile sacrale, amintirea despre idealul Rusiei Sfinte, a Imparatiei Sfinte, despre Moscova - a Treia Roma. Biserica Ortodoxa ca bastion al Adevarului dogmatic, simfonia Autocratiei, constientizarea misiunii istorice a poporului rus credincios, sunt simbolurile spirituale esentiale ale adevaratului Imperiu Rus ce au o valoare arhetipala, nemuritoare care, insa, trebuie purificata de formalism, demagogie si fariseism.

Geopolitica nefireasca, tendintele catre capitalizare, subestimarea factorului etnic si religios al popoarelor mici din interiorul imperiului, orientarea antigermana, antijaponeza si antiotomana a Imperiului Romanovilor tarzii - toate acestea trebuie intelese ca o politica fara iesire ce nu are nimic comun cu interesele adevarate ale poporului rus, ceea ce a si fost demonstrat de esecul istoric al acestui model.


6. Catre un nou Imperiu Eurasiatic


Pe baza consideratiilor anterioare se pot trage anumite concluzii cu privire la perspectivele Imperiului iminent ca singura forma demna si fireasca de existenta a poporului rus si singura posibilitate de a duce la bun sfarsit misiunea lui istorica si civilizatoare.

1. Imperiul iminent nu trebuie sa fie o “putere regionala” sau “stat-natiune”. Este evident. Trebuie insa de subliniat, in mod deosebit, ca un asemenea Imperiu nu va putea niciodata sa fie o continuare, o evolutie a puterii regionale sau a statului-natiune, deoarece o asemenea etapa intermediara va aduce un prejudiciu iremediabil tendintei imperiale nationale, va atrage poporul rus intr-un labirint de contradictii geopolitice si sociale de nerezolvat, iar aceasta, la randul ei, va face imposibila construirea planica, succesiva si logica a imperiului.

2. Noul Imperiu trebuie sa fie construit de la bun inceput ca Imperiu, iar la baza proiectului sau sa se afle de pe acum principiile de valoare si dezvoltate strict imperiale. Acest proces nu poate fi atribuit unei perspective indepartate, sperand la conditii favorabile in viitor. Asemenea conditii nu vor exista niciodata pentru crearea marelui Imperiu Rus chiar daca astazi poporul si fortele politice care tind sa se manifeste in numele lui nu-si vor intari constient si clar orientarea lor statala si geopolitica fundamentala. Imperiul nu e pur si simplu un stat foarte mare. El este cu totul altceva. Este un bloc strategic si geopolitic care depaseste parametrii unui stat obisnuit, este un superstat. De fapt, un stat obisnuit nu a ajuns niciodata Imperiu. Imperiile s-au construit dintr-odata, ca expresie a unei vointe civilizatoare deosebite, ca un suprascop, ca un impuls gigantic organizator de lume.

De aceea astazi trebuie sa spunem raspicat: nu Statul Rus, ci Imperiul Rus. Nu calea evolutiei social-politice ci calea Revolutiei geopolitice.

Contururile geopolitic si ideologic ale Noului Imperiu al rusilor trebuie sa fie precizate pe baza depasirii acelor momente, care au dus la prabusirea istorica a formelor imperiale precedente. Prin urmare, Noul Imperiu trebuie:

- sa nu fie materialist, ateist, economico-centralist;

- sa aiba fie frontiere maritime, fie blocuri prietene, pe teritorii continentale invecinate;

- sa dispuna de o structura etnoreligioasa flexibila si diferentiata a organizarii politico-administrative interne, adica sa tina cont de particularitatile locale, etnice, religioase, culturale etc. ale regiunilor, acordand acestor elemente un statut juridic;

- sa faca in asa fel ca participarea statului la conducerea economiei sa fie flexibila si sa abordeze doar sferele strategice, sa reduca radical ciclul social, sa obtina participarea organica a poporului rus in problemele impartirii;

(Aceste patru puncte rezulta din analiza cauzelor prabusirii Imperiului Sovietic.)

- sa umple formula religioasa monarhica cu un continut cu adevarat sacru care s-a pierdut sub influenta Vestului monden asupra dinastiei Romanovilor, sa infaptuiasca “revolutia conservatoare” ortodoxa pentru a reveni la izvoarele conceptiei cu adevarat crestine;

- sa transforme termenul “popor” din formula lui Uvarov intr-un aspect de baza al structurii social-politice, sa faca din Popor o categorie politica si juridica principala, fundamentala, sa opuna conceptia organica a Poporului normelor cantitative ale jurisprudentei liberale si socialiste, sa elaboreze teoria “drepturilor poporului”;

- sa se indrepte nu spre geopolitica slavofila ci spre proiectele eurasiatice care resping politica antigermana a Rusiei la Vest si cea antijaponeza la Est, sa puna capat directiei atlantice, camuflata in “nationalismul rus”;

- sa se opuna proceselor de privatizare si de capitalizare, Jocului ..(vezi pag. 93) si speculatiilor financiare in Imperiu, sa se orienteze spre controlul corporativ, colectiv si de stat al poporului asupra realitatii economice, sa respinga himera dubioasa a “capitalismului national”;

- sa treaca de la principiul gubernial la crearea regiunilor etnoreligioase cu un grad maximal de autonomie culturala, lingvistica, economica si juridica, limitandu-le doar in ce priveste o suveranitate politica, strategica, geopolitica si ideologica. (Aceste cinci puncte rezulta din critica modelului tarist.)

Constructorii Noului Imperiu trebuie sa se opuna activ tendintelor “rusilor tineri” in problema nationalismului rus care se grabesc sa-i atribuie Rusiei statutul de “stat-natiune”, sa se opuna, de asemenea, tuturor fortelor politice nostalgice ale caror proiecte geopolitice contin apelul la acele elemente care au adus deja Imperiul la o catastrofa.

Existenta poporului rus ca o comunitate istorica organica este de neconceput fara o organizare imperiala, continentala. Rusii vor ramane un popor doar in limitele Noului Imperiu.

Acest Imperiu, de data aceasta conform logicii geopolitice, trebuie sa fie superior din punct de vedere strategic si spatial fata de varianta precedenta (URSS). Prin urmare, Noul Imperiu trebuie sa fie eurasiatic, continental, iar in perspectiva - Mondial.

Lupta rusilor pentru dominatie mondiala nu s-a sfarsit.








Contact |- ia legatura cu noi -|
Adauga document |- pune-ti documente online -|
Termeni & conditii de utilizare |- politica de cookies si de confidentialitate -|
Copyright © |- 2020 - Toate drepturile rezervate -|

Istorie




Referate pe aceeasi tema


Comisia Europeana (Comisia Comunitatilor Europene)
Uniunea Europeana - devenire si transformare - tratatele fundamentale
Semnarea tratatelor de pace cu tarile aliate Germaniei - tratatul de la Saint – Germain
Sinteza spirituala: crestinismul la daco-romani
Puterea in slujba ortodoxiei - reprimarea ereziilor
Inceputul interventiei militare straine si izolarea diplomatica a Rusiei sovietice
Dualismul juridic in Dacia – provincie romana - sisteme de drept in Dacia Romana
Litovoi (inainte de 1247-1277) = Carmuitor intelept si ostean viteaz
Revolutia franceza si Napoleon
Gloria si decaderea Romei - centrul acestui imperiu a fost Roma



Ramai informat
Informatia de care ai nevoie
Acces nelimitat la mii de documente, referate, lucrari. Online e mai simplu.

Contribuie si tu!
Adauga online proiectul sau referatul tau.