Tratatele de la Locarno si admiterea
Germaniei in Societatea Natiunilor
Inca din
decembrie 1922, cancelarul Cuno sugerase ca Germania sa garanteze
frontiera de est a Frantei. Poincare respinsese aceasta oferta.
Ideea a fost reluata de ambasadorul englez la Berlin, lordul Albernon,
care i-a sugerat lui Stresemann sa redacteze un memorandum destinat
guvernelor aliate, memorandum care i-a fost inaintat la 9 februarie 1925. El
propunea ca Germania, Anglia, Franta si Italia sa-si ia,
fata de Statele Unite, angajamentul de a nu se declansa vreun razboi.
Un tratat de arbitraj franco-german trebuia anexat la acest acord, ca sa
permita reglementarea pasnica a tuturor conflictelor. In
sfarsit, Germania garanta frontierele zonei renane - fara a le
mentiona pe cele din est. Proiectul a inceput sa intruneasca mai
multe adeziuni din aprilie 1925 cand Briand a revenit in Franta la Afacerile Externe
(acesta si-a pastrat postul aproape fara intrerupere
pana in ianuarie 1932). In iunie, francezii acceptau sa discute
memorandumul german, cu conditia ca Germania sa intre in Societatea
Natiunilor fara conditii speciale.
In Germania,
atitudinea lui Stresemann era foarte controversata: propunerea
germana insemna o renuntare liber consimtita la Alsacia si Lorena.
Stresemann spera, prin aceasta negociere, sa evite un pact
franco-britanic, sa faciliteze o evacuare anticipata a Renaniei
si, mai ales, "sa internationalizeze" problema renana, ca
sa indeparteze o noua actiune unilaterala a Frantei,
asemanatoare celei din Ruhr. In septembrie, Chamberlain, Briand
si ministrul belgian Vandervelde 1-au invitat pe Stresemann la o
conferinta care se va reuni la Locarno. Italia a
aderat la proiect. Dificultatea era ca se risca impiedicarea Frantei
de a-si ajuta aliatii sai cehi si polonezi. De aceea, s-a
decis ca pactul sa se ocupe de aplicarea articolelor 15 si 16 ale
Pactului Societatii Natiunilor. Daca Germania, atacand
Polonia sau Cehoslovacia, era desemnata ca agresor de Societatea
Natiunilor sau chiar daca aceasta nu putea sa desemneze
agresorul, Franta putea totusi sa intervina.
Conferinta
a avut loc la Locarno
(5 - 16 octombrie 1925). Au participat: Briand, Chamberlain, Stresemann,
Vandervelde si Mussolini. S-a ajuns la un ansamblu de tratate. Cel mai
important a fost acela care stabilea o garantie mutuala a
frontierelor franco-germane si germano-belgiene sub arbitrajul Angliei
si al Italiei. Articolul 2 specifica astfel ca, daca Germania
cotropea zonele demilitarizate, se va putea recurge la arme impotriva ei. La
acest tratat principal erau anexate conventii de arbitraj intre Germania,
pe de o parte, Franta, Belgia, Polonia si Cehoslovacia, pe de
alta parte. Un tratat de alianta franco-poloneza si un
tratat franco-cehoslovac erau, de asemenea, juxtapuse ansamblului de acorduri.
Chamberlain declara ca Anglia isi rezerva libertatea de actiune,
in cazul cand un conflict ar izbucni in estul Europei, dar ca va
interveni, cu siguranta, daca conflictul izbucneste in
vest.
Germania a
decis si intrarea in Liga Natiunilor cu cateva conditii: avand o
armata redusa, ea nu era obligata sa aplice sanctiuni
militare. Ea cerea sa fie proclamata nevinovata de razboiul
din 1914 si recunoscuta "demna" de-a avea colonii; in
sfarsit cerea un loc permanent in Consiliu. La Locarno, s-a ajuns la o
intelegere verbala asupra anumitor puncte. Germania primea
promisiunea unui loc permanent in Consiliu. Fiind membra a Consiliului,
putea sa se opuna unei participari germane la sanctiunile
militare. La 8 februarie 1927, guvernul german cerea admiterea tarii
sale in Societatea Natiunilor. Acordul va esua insa din cauza
opozitiei Braziliei, membra a Consiliului. In septembrie, Adunarea a
ridicat la 15 numarul de membri ai Consiliului, dintre care sase
membri permanenti, printre acestia din urma fiind si
Germania. Admiterea Germaniei in Societatea Natiunilor, urmand la
putin mai mult de un an Acordului de la Locamo, parea sa marcheze debutul unei
ere a apropierii universale. Din 1925 pana in 1929, s-a crezut, peste tot
in lume, in puterea securitatii colective si in viitorul
pacii. Mai mult, la 12 decembrie 1926, Consiliul Societatii
Natiunilor a decis rechemarea comisiei militare de control in Germania,
pentru data de 31 ianuarie 1927. Apropierea franco-germana a luat o forma
concreta prin crearea Antantei Internationale a Otelului (AIO),
in iunie 1926. Responsabil a fost industriasul luxemburghez Emil Mayrish,
a carui intreprindere, ARBED, se gasea incepand din 1919 intre trei
zone economice: Belgia, Franta, Germania. EI a reusit sa
organizeze o negociere intre metalurgistii francezi si germani. AIO
fixa procentajele productiei de otel: 43 18% Germania, 31,18%
Franta, 11,56% Belgia, 8,30% Luxemburg; 5,78 % Saar.
