Home - qdidactic.com
Didactica si proiecte didacticeBani si dezvoltarea cariereiStiinta  si proiecte tehniceIstorie si biografiiSanatate si medicinaDezvoltare personala
referate sanatateSanatatea depinde de echilibrul dintre alimentatie si activitatea fizica - Hipocrate





Medicina Medicina veterinara Muzica Psihologie Retete Sport




Psihologie


Qdidactic » sanatate & sport » psihologie
Copilul abuzat: propria perspectiva



Copilul abuzat: propria perspectiva


Copilul abuzat: propria perspectiva

Unii copii sunt foarte fericiti sa scape din propriile camine. Unii vor continua sa se planga in legatura cu tratamentul la care au fost supusi si in final sa se adapteze cu usurinta in mediul oferit de asistentii maternali. Multi altii, chiar dintre cei care au fost foarte grav abuzati isi apara parintii, isi ascund ranile, pazesc secretul familiei si incearca sa evite indepartarea din caminul lor. Acest capitol incearca sa priveasca abuzul prin prisma copilului si sa descifreze paradoxul victimei care se opune "salvarii".

Copilul ca membru al familie

Familia este o unitate importanta in majoritatea societatilor. Familia joaca un rol important in politica si in schimbul de proprietati. In general copii din majoritatea culturilor sunt astfel educati incat sa aiba un mare respect pentru familiile lor.

"Sangele apa nu se face"

Exista o puternica credinta in importanta legaturilor de sange. "Sangele apa nu se face" este larg raspandit. In decursul timpului, membrii mai slabi dintr-o familie s-au bazat pe cei mai puternici pentru a supravietui. In majoritatea tarilor referirea la conditiile demografice si economice inseamna ca parintii care imbatranesc depind de proprii lor copii pentru sprijin material. Prin urmare, generatia mai in varsta are interesul de a sublinia importanta loialitatii fata de familie si obligativitatea care decurge din legaturile de sange.

In toate societatile, cei mai putin puternici sunt vulnerabili in fata abuzului. Nu este surprinzator faptul ca adultii tematori fata de noua generatie tanara i puternica au cautat sa se protejeze scotand in evidenta cerinta "de a onora" parintii si persoanele in varsta din societate. Acest lucru se poate vedea si din poruncile biblice. Cele 10 porunci care stau la baza religiilor iudaice, crestine si musulmane includ fraza "Onoreaza-i pe tatal si pe mama ta"( Orchard and Fuller, 1966, p.63). Coranul spune "onoreaza pe mama care te-a nascut" (Dawood, 1990, p.60). Confucius, de asemenea, sublinia nevoia de a-ti respecta parintii si pe cei mai in varsta. Intr-un poem sanscrit intitulat The Bhagavad Gita scris cu 500 de ani i.Hr. de asemenea este subliniata nevoia de respect pentru cei in varsta (Mascaro, 1962, p.48).

O modalitate de transmitere a mesajelor pentru copii este prin povesti si poezii pentru copii. Un studiu care s-a facut referitor la basmele larg raspandite in toata lumea arata ca in cazurile in care un copil este rau tratat, acest lucru se intampla numai din partea unor nemembri ai familiei sau a unui parinte vitreg. Poeziile pentru copii descriu deseori un copil care este batut, dar de cele mai multe ori el merita acest lucru. Uneori in povesti, parintii sunt partial responsabili pentru suferinta copiilor dar ei nu pot interveni in nici un fel. De exemplu, in versiunile povestilor Hansel si Gretel, parintii isi abandoneaza copii in padure pentru ca, fiind foarte saraci nu mai suporta sa-si vada copii murind de foame. Copii afla din aceste povesti ca ei pot fi tratati rau de diferiti oameni care nu sunt parte a familiei lor, dar daca sufera din cauza parintilor este fie pentru ca ei merita sa fie pedepsiti, fie pentru ca parintele actioneaza pentru binele lui.



Aceste implicatii au relevanta pentru copilul adoptat, fie prin adoptie, fie cel care are un parinte vitreg. In ciuda faptului ca aceste relatii nu sunt bazate pe legaturi de sange, credinta in puterea lor este foarte mare. Copii care au pierdut un parinte natural pot simti uneori ca au fost abandonati de acesta. Din acest motiv, grija pe care parintele substitut i-o arata nu este de la sine inteleasa si ei incearca sa fie foarte buni si sa se comporte foarte bine pentru ca sa nu fie din nou abandonati. Credinta lor este ca ei sunt de vina pentru ca cei care ii are in grija ii trateaza rau si din acest motiv nu incearca sa scape de abuz.

Aschia nu sare departe de trunchi

In conexiune cu ideea legaturii de sange este si credinta larg raspandita in trasaturile mostenite. Expresii de tipul "aschia nu sare departe de trunchi" reflecta aceasta credinta. Copiii nu doresc sa creada despre parintii lor ca sunt slabi, cruzi sau rai, pentru ca aceste caracteristici s-ar reflecta asupra lor insisi.

Joycelyn Peters (1966), referindu-se la copiii cu dificultati in familie scrie: "Intr-o familie foarte unita, suferinta si lipsurile ii vor lega si mai strans pe membrii familiei. Dezaprobarea fata de un parinte inseamna dezaprobarea copilului fata de el insusi"(p.74).

Discutiile intre copii se refera de multe ori la cat de puternic, de curajos sau de destept este parintele lui, in comparatie cu al celorlalti. Aceasta dorinta a copilului de a avea un parinte cu calitati este reflectata si de subiectul unor basme in care copiii buni care au parinti rai, afla la sfarsitul povestii ca de fapt sunt copiii altora, care se dovedesc a fi oameni buni.

O confirmare a teoriei lui J.Peters , este povestea unei fetite abuzate "Sarah" care a ajuns sa-si antipatizeze tatal inca de mica. Aceasta a dus, inevitabil, la o parere proasta despre propria persoana. Pierderea stimei de sine a facut-o sa accepte abuzul fizic, sexual si emotional, deoarece a simtit ca nu avea nici un drept sa reziste.

Atasamentul (Capacitatea de a se atasa)

Legatura stransa si atasamentul sunt asociate cu viata de familie. Aceasta legatura stransa incepe in perioada sarcinii si ajunge la apogeu in primele ore si zile de dupa nastere. Atasamentul se refera la relatia reciproca intre parinte si copil, in special in primul an de viata. S-a constatat ca la numai cateva zile de viata, bebelusul prefera figura mamei sale, altor figuri (Carpenter, 1974), prefera vocea mamei sale altor voci (Mills si Melhnish, 1974) si pot deosebi laptele mamei lor de laptele altor femei (MacFarlane, 1977). Prin urmare, pare posibil pentru un copil sa dezvolte un atasament puternic pentru parinte, chiar si atunci cand din partea parintelui acesta este slab.

Uneori abuzul unui copil nu incepe pana in momentul in care el si-a dezvoltat un anumit atasament fata de parinti. Mai mult, se poate forma o legatura puternica fata de acei membrii din familie care nu-l abuzeaza. Copilul abuzat nu va dori sa plece de acasa datorita sentimentelor pentru celalalt parinte, pentru frati sau chiar pentru un animal de casa.

In natura, animalele pot supravietui in absenta parintilor biologici, fiind in grija unor parinti de substitut. In mod similar, copiii se pot atasa de alte persoane in grija carora se afla. Aceasta abilitate de a-si redirectiona atasamentul sta la baza adoptiilor de succes. In acelasi timp, copilul se poate atasa de un parinte vitreg, asistent maternal sau parinte adoptiv, fara ca acestia sa-i impartaseasca sentimentele. Copiii care au fost abandonati de parintii naturali, vor fi cu atat mai disperati de a se agata de parintii de substitut.

Exista copii abuzati care traiesc intr-o izolare atat de mare, incat ei nu au alternativa la parintele care-l abuzeaza. Ei nu-si pot redirectiona atasamentul atasamentul pentru ca nu au un substitut disponibil. Singura lor optiune este sa continue sa incerce sa fie pe placul parintelui abuziv.

Copilul ca victima

Au existat prizonieri in lagarele de concentrare care, in ciuda suferintei, au manifestat loialitate si afectiune fata de cei care i-au persecutat. Daca vom examina circumstantele in care s-au produs aceste lucruri, vom putea intelege de ce multi copii abuzati manifesta un atasament puternic fata de parintii care ii abuzeaza. Persoanele care negociaza eliberarea de ostatici recunosc faptul ca ostaticii se manifesta ostil fata de ei si isi apara rapitorii. Oricat de absurd ar parea, au existat cazuri in care victimele s-au oferit sa fie scuturi umane pentru a-si proteja rapitorii (Strenz, 1980, p.147).

Acest fenomen paradoxal a fost denumit "sindromul Stockholm". Numele deriva de la evenimentele care au avut loc in Suedia in august 1973 cand patru angajati ai Bancii Svergis Kredit au fost tinuti ostatici timp de 131 de ore de catre Jan - Erik Olsson si Clark Olofsson. S-a constatat ca ostaticii si-au aparat rapitorii, nemanifestand nici o reactie adversa fata de ei. Unul dintre ei chiar s-a indragostit de unul dintre rapitori si chiar si-a manifestat dorinta de a se casatori cu acesta.

Exista un numar de similitudini intre victimele unor rapiri, sau prizonierii din lagarele de concentrare si copiii abuzati. Toti sunt inocenti, victime abuzate emotional si/ sau psihic de catre agresori care doresc sa aiba controlul total al victimelor lor.

Sarah Davidson, o casnica israeliana se afla la bordul avionului Air France se afla la bordul avionului Air France deturnat in Uganda in 1976. ea a tinut un jurnal in care si-a notat reactiile fata de modul in care pasagerii erau de acord cu sugestiile unuia dintre rapitori, aplaudand fiecare discurs al acestuia. Reflectand asupra a ceea ce s-a intamplat, ea scria: "Ani de zile nu am putut intelege Holocaustul. Am citit despre acest subiect, am vazut filme si am auzit marturii ingrozitoare, dar nu am putut intelege linistea cu care evreii intrau in lagarele de concentrare. A trebuit sa trec prin cosmarul din avion pentru a intelege. Ofiterul german adopta o atitudine amabila. El era dusmanul cu maniere placute, lasand impresia ca avea intentii bune."(Dobson and Payne, 1977, p.226 - 227)..

In "Arhipelagul Gulag", Soljenitin (1974) face o lista cu diferite metode de a slabi rezistenta prizonierilor. Multe din acestea amintesc de comportamentul parintilor abuzivi. Metodele psihologice includ folosirea perioadei din timpul noptii, atunci cand victimele sunt mai putin constiente. Marie, o victima a abuzului sexual isi aminteste ca era trezita de tatal ei la 1 noaptea pentru a o interoga in legatura cu pantofii ei murdari. In situatiile de tortura, se folosesc umilinta si limbajul murdar; ambele fac parte din relatarea lui Sarah referitoare la comportamentul tatalui ei descris in capitolul urmator.

Frica blocata si negarea

In timpul unui dezastru, cand este o posibilitate de scapare, indivizii se pot panica, tipa, alerga. Totusi, in majoritatea situatiilor, rapitorii se asigura ca victimele nu au nici o posibilitate de scapare. Aceasta rezulta ceea ce Martin Symonds (1980) a numit "blocarea fricii" sau "spaima blocata".


"La suprafata aceasta apare ca fiind un comportament cooperant si prietenos care creeaza confuzie victimei, aceasta concentrandu-se exclusiv asupra teroristului si a propriei supravietuiri. Aceasta reactie este accentuata de intuitia criminalului de a domina complet victima. Teroristul creeaza un mediu ostil si impiedica orice incercare de a i se reduce dominatia, victima se simte izolata de ceilalti, lipsita de putere" (p.131 - 132). Toate aceste sentimente sunt traite si de copilul abuzat.

Negarea este o alta emotie timpurie. Este mai confortabil sa crezi ca agresorul nu intentioneaza sa-ti faca rau decat sa accepti ca ar putea chiar sa te ucida. Un ostatic aflat pe un avion deturnat in 1976 si-a exprimat convingerea  ca bombele agresorilor erau false chiar si dupa ce ele au ucis sau ranit sau ranit patru ofiteri. Chodoff (1981), care a studiat cazurile unor supravietuitori ai lagarelor de concentrare nota: "Se pare ca izolarea si negarea sunt doua caracteristici ale celor aflati in lagarele de concentrare" (p.4). aceasta izolare se regaseste si in cazul copilului abuzat.

Frica si furia

Frica si furia pot fi reprimate sau pot fi directionate nu spre agresor ci spre autoritatile care vin in ajutor. Exista un sentiment de solidaritate intre victima si agresor fata de  lumea din afara. Amenintarea "din interior" este transferata spre o amenintare externa. Acest lucru nu dispare dupa ce victima a fost salvata; victimele cu sindromul Stockholm pot ramane ostile fata de politie. "Sunt victime care isi viziteaza rapitorii, altii le platesc apararea (Streutz, 1980, p.149).

Speranta si recunostinta

Exista o tendinta a victimelor de a cauta dovezi ca agresorii le vor binele. Faptul ca acestia le ofera hrana sau ii lasa sa stea confortabil sunt, in ochii lor, dovezi ca agresorii le vor binele. Ostatecii, ca si copiii abuzati au in comun faptul ca, desi se afla sub controlul unor oameni care ii ameninta, se agata totusi de acestia pentru a putea supravietui.

Mai mult, unii ostatici considera ca isi datoreaza viata agresorilor lor. Charles Bahn (1981) explica faptul ca "ostaticii, care se tem ca vor fi omorati, odata ce acest lucru nu se intampla, incep sa aiba un sentiment de recunostinta fata de agresori" (p.152)

In mod similar, prizonierii din lagarele de concentrare pot crede ca vor supravietui daca paznicii lor sunt in interior grijulii si interesati in bunastarea celor inchisi. Astfel prizonierii vor atribui o importanta deosebita oricarui gest de bunatate. Soljenitin (1974) descrie o experienta avuta intr-un lagar de concentrare rusesc: " Dimineata paznicul a intrat fara ofiterul de serviciu si i-a salutat cu buna-vointa. Era mai pretios decat buna dimineata . recunoscatori pentru caldura din voce si caldura  apei de spalat vase, ei s-au dus sa se culce pana la pranz" (p.541 - 542).

Ca si in cazul ostaticilor si prizonierii din lagar pot fi recunoscatori daca li se cruta viata. Soljenitin (1974) descrie cum un prizonier a fost dus de doua ori in padure pentru o presupusa executie. Plutonul de executie a indreptat armele spre el, dar apoi l-a returnat inchisorii. El traieste si e sanatos si nu are nici o urma de ostilitate pentru aceasta intamplare. (p.448)

Cand adultii reactioneaza cu asa o lipsa de resentiment, nu trebuie sa ne surprinda faptul ca unii copii se simt recunoscatori fata de parintii care, desi le ameninta viata, in final ii lasa sa traiasca. Toti copii, dar in special cei abuzati traiesc cu ideea ca parintii ii pot ucide. Dorothy Bloch (1979) dupa ani de lucru cu copii si de studiu a temerilor si fanteziilor lor a ajuns la urmatoarea concluzie. Copii sunt in general predispusi spre un sentiment de teama si intensitatea acestui sentiment depinde de incidenta evenimentelor traumatice din viata lor si de gradul de violenta sau de dragoste pe care le-au simtit . Si de ce nu s-ar simti amenintati? Ganditi-va la cum arata un copil. Este cineva mai predispus la a fi ucis? (p.3).

Disperare si acceptare

Din moment ce prizonierii ii considera pe agresori ca fiind buni si meritand recunostinta lor, ei vor ajunge curand la concluzia ca ei sufera din propria vina, ca merita asta. Aceasta face ca furia lor sa se indrepte spre propria persoana si sa duca la un sentiment coplesitor de depresie si disperare.

Psihiatrul de copii Bruno Bettelheim (1979), care a fost el insusi victima intr-un lagar de concentrare, a putut observa stadiile prin care treceau prizonierii in procesul de adaptare. In prima faza, acestia erau redusi la stadiul de dependenta al unui copil; acest lucru era indus prin regulile impuse in lagar. Prizonierii deveneau tot mai cooperanti pe masura ce depindeau tot mai mult de bunavointa celor care ii controlau. Ulterior , prizonierii mergeau mai departe si ajungeau sa accepte valorile gardienilor lor. Unii dintre prizonieri incercau chiar sa copieze atitudinea gardienilor in relatia cu ceilalti prizonieri.

Un alt studiu referitor la comportamentul prizonierilor din lagare, observa ca dupa raspunsul initial de soc si teroare, se instala apatia. Aceasta "era o forma de protectie din punct de vedere psihologic si poate fi considerata ca o hibernare emotionala tranzitorie" (Chodoff, 1981, p.4). O apatie similara ii cuprinde si pe unii copii abuzati, asa incat ei nu mai cauta sa scape si pur si simplu isi accepta situatia.

Soljenitin foloseste termenul de "contrast psihologic" pentru a descrie tactica de "baiat bun, baiat rau", folosita in multe interogatorii: "O buna parte din interogatoriu se desfasura intr-o atmosfera prietenoasa. Apoi pe neasteptate, interogatoriul devenea extrem de violent si amenintator. Existau doua tipuri de interogatorii si ele se schimbau (Soljenitin, 1974, p.104).

Acest lucru aminteste din nou de experienta copilului abuzat. Cel care ii abuzeaza poate fi violent si dur intr-un moment, pentru ca apoi, poate fi cuprins de remuscari, sa devina atent si iubitor.

Confuzia, intimidarea, insotite de promisiuni si joaca cu sentimentele pentru persoanele iubite, sunt consemnate de Soljenitin ca fiind alte metode de tortura psihologica. Metodele fizice includeau: arsul cu tigara, bataile, inchiderea intr-o camera plina de gandaci, privarea de somn. Toate aceste metode sunt cunoscute si in cazul copiilor abuzati. Prin urmare, nu este de mirare ca, la fel ca si in cazul prizonierilor torturati, copiii abuzati vor pune tot mai putina rezistenta in fata agresorilor lor.

Radacinile rezistentei

Exista printre victimele din lagarele de concentrare, ale luarii de ostatici sau printre copiii abuzati si persoane care opun rezistenta. Acestia au fie un sistem de valori puternic ori un model de comportament alternativ de care se agata cu putere. Soljenitin insusi a condamnat tratamentul la care a fost supus. Chodoff (1981) in studiul despre supravietuitorii Holocaustului observa ca persoanele apartinand unor anumite grupuri politice si religioase se constituiau in exceptii fata de reactia generala de negare si izolare. In mod similar, copiii care sunt tratati prost de un parinte vitreg, se vor plange si vor rezista, pentru ca ei stiu ca exista si forme alternative de comportament parental.



Strentz (1980) nota ca sindromul Stockholm lipseste atunci cand agresorii nu se arata amabili cu victimele: "Acele victime care au avut numai contacte negative cu agresorii, care au fost abuzate fizic de acestia, este evident ca au cerut pedeapsa maxima"(p.143).

Se pare ca atunci cand copii traiesc langa doi parinti care ii abuzeaza in mod constant, ei nu vor avea acelasi sentiment de loialitate pentru acestia. Acelasi lucru se intampla si daca unul dintre parinti este abuziv, iar celalalt indiferent fata de situatia copilului abuzat. Dorothy Bloch (1979) nota ca "in astfel de cazuri copiii ajung sa considere ca parintele abuziv nu merita sa traiasca, iar parintele indiferent pare in cel mai bun caz pasiv si neutru" (p.237).

Victima copil

Multi ostatici, fie rapiti sau cei din lagarele de concentrare sunt adulti si prin urmare au experiente de viata anterioare care sa-i ajute sa depaseasca experienta traumatizanta la care sunt supusi. Copii abuzati nu au aceste avantaje. Ei sunt prizonierii unor emotii coplesitoare din care nu au iesire.

Multe dintre aceste emotii ii fac pe acesti copii sa creada ca ei gresesc si adultii care ii abuzeaza au dreptate. Este interesant de notat procesul dezvoltarii emotionale identificat de Erickson (1965). El arata ca o persoana normala trece prin 8 stadii pozitive care au ca rezultat dobandirea unui sentiment de incredere, autonomie, initiativa, harnicie, identitate, intimitate, capacitate de generalizare si integritate. Alternativa la aceasta dezvoltare rezulta in dobandirea unui sentiment de lipsa de incredere, rusine, vina, inferioritate, confuzie, izolare, stagnare si disperare.

Frica si neincrederea

Aceste doua sentimente sunt strans legate. Copii abuzati nu pot avea incredere in cei care trebuie sa-i protejeze si sa-i ingrijeasca. In starea de nesiguranta in care se afla, multi dintre ei sunt cuprinsi de frica. In unele cazuri frica este foarte directa. Unii copii nu vorbesc despre violenta parintilor de teama unor alte batai. Altii (vezi Angelou, 1984) au fost supusi la amenintari. In special parintii care isi abuzeaza sexual copii joaca pe cartea amenintarilor. Deseori copiilor nu le este atat de teama pentru propria persoana cat pentru alte persoane pe care ei le iubesc. Una dintre victime, Marie a pastrat tacerea in legatura cu comportamentul tatalui ei pentru ca se gandea ce se va intampla cu mama si cu fratii ei daca ea va fi indepartata din casa. Alti copii se simt obligati sa suporte abuzul in speranta ca astfel isi vor proteja fratii si surorile mai mici. Alti copii accepta abuzul pentru a-si apara un animal de casa (vezi Fraiser, 1989).

Teama de alternative este un alt tip de frica pe care il au copii abuzati. Multi copii considera ca daca parintele lor ii trateaza intr-un anumit fel, acest lucru se intampla deoarece toti parintii se comporta astfel. Sara (cap.II) considera ca toti tatii si dirigintii isi bat copii. Ea a refuzat sa fie plasata in grija unui asistent maternal pentru ca ea considera ca si acolo va fi tratata la fel. Multe familii abuzive sunt izolate si prin urmare, copii nu au posibilitatea de a observa ce se intampla in alte familii.

Teama de a fi ucis este un concept mai complex. Dorothy Bloch ajunge la concluzia ca unii copii se tem ca vor fi ucisi de parinti. Grecii antici recunosteau ca parintii sunt capabili sa-si ucida copii. Aceasta teama a copiilor abuzati este cu atat mai intensa cu cat ei au fost batuti si amenintati. Singura speranta de supravietuire este ca sentimentul de dragoste sa fie mai puternic decat agresiunea la parintele abuziv. De aceea el incearca sa se faca cat mai pretuit de parinte. Acest lucru poate fi obtinut prin acceptarea abuzului fara sa creeze probleme.

Unii copii abuzati cred ca vor supravietui daca isi gasesc un rol in familie. Dorothy Bloch nota ca: "Nu e neaparat nevoie ca tinta abuzului sa fie copilul. E suficient ca parintii sa comita acte de violenta unul asupra celuilalt sau asupra altui copil sau chiar asupra unui animal . In cazul in care parintii nu intervin suficient pentru a-si proteja copilul, el poate sa creada ca ei il doresc mort" (p.6-7).

Copii neglijati simt de asemenea frica de moarte. Copii mici pot muri din cauza infometarii sau a malnutritiei sau a conditiilor precare de trai. Copii care sunt ignorati sunt in pericol, prin urmare ei se pot comporta rau numai pentru a atrage atentia. Daca primesc o bataie sau sunt certati atunci stiu ca cineva ii baga in seama.

In final victimele pot deveni paralizate de frica. Erin Pizzey citeaza urmatorul exemplu: "Inca de cand era mic James isi privea mama cum era arsa pe fata cu tigara, cum era taiata pe picioare cu cutitul si cum sora lui era batuta inainte de a-i veni si lui randul la bataie". James are 9 ani si de 3 ani se afla internat in spital suferind de depresie. James nu e un copil prost, este doar paralizat de frica si din acest motiv nu poate sa scrie sau sa citeasca". (Pizzey, 1974) Aceasta paralizie va avea ca rezultat incapacitatea copilului de a rezista in fata abuzului sau de a cere ajutor. Unii vor deveni atat de tacuti, aproape muti incat vor fi incapabili sa strige dupa ajutor.

Indoiala, rusinea, vinovatia

Copii abuzati isi pierd increderea nu doar in alte persoane, ci in propriile lor abilitati si capacitati. Ei incearca sa castige dragostea parintiilor lor, dar atat timp cat abuzurile continua, lor lo se pare ca nu reusesc acest lucru. Acesti copii au indoieli in legatura cu propria lor persoana, cu siguranta mediului in care traiesc si cu posibilitatea de a fi salvati de alte persoane, dar se indoiesc si de capacitatea parintilor substitut de a-i iubi.

Rusinea este un alt sentiment trait de copii abuzati. Mai intai este rusinea asociata cu ideea de a fi rau si nevoia de a fi pedepsit. Bataile, certurile, trimisul la culcare fara cina sunt toate modalitati obisnuite de pedeapsa. In logica unui astfel de copil, daca sunt batuti, daca se tipa in permanenta la ei, toate acestea se intampla pentru ca ei sunt rai. Comportamentul rau si pedeapsa sunt o sursa de rusine si prin urmare, rusinea e un sentiment dominant pentru multi copii abuzati.

Copii care sunt intimidati si nefericiti au si probleme cu urinatul. De multe ori copii nu ajung la toaleta in timp util. Din acest motiv se vor rusina pentru ca sunt uzi si murdari. In plus, li se spune de multe ori ca sunt lenesi murdari si dezgustatori pentru ca li se intampla acest lucru.

Exista si alte practici abuzive car pot induce sentimentul de rusine. Copii afla foarte devreme ca nu trebuie sa fie goi sau sa se joace cu anumite parti ale corpului. Un copil care este batut la fundul gol se va simti umilit ca si un copil care este fortat sa aiba activitati sexuale.

Copii abuzati sexual se considera deseori vinovati pentru abuz. Uneori, copiilor le plac aceste activitati sexuale sau accepta avansurile pentru ca se simt siguri. Alteori cedeaza in fata cadourilor. Restul familiei, pentru a pastra integritatea agresorului, deseori invinuiesc victima. Uneori chiar materialele destinate prevenirii abuzului sexual duc la cresterea sentimentului de vina pentru ca in aceste afise copiilor li se cere sa spuna nu avansurilor sexuale. Daca ei nu fac asta se simt vinovati pentru ca nu au respectat instructiunile. Copii se simt de asemenea responsabili pentru ceilalti. Daca ei spun cuiva despre abuz, parintii lor pot fi trimisi in judecata si familia se va rupe. Motivul pentru care copii retracteaza anumite dezvaluiri pe care le fac la un moment dat  il reprezinta sentimentul de vina care ii apasa. Multi copii care sunt dati in grija unor asistenti maternali nu se pot bucura de libertatea pe care o au pentru ca ei considera ca au obtinut-o cu pretul ruperii familiei lor. Copiilor li se poate induce sentimentul de vina si atunci cand parintii sunt intr-un anumit moment abuziv si in celalalt sunt blanzi si iubitori: "Cand parintele este bun cu copilul, acesta de simte vinovat pentru sentimentul de ura pe care il are fata de parinte atunci cand acesta este rau. Situatia este complicata si de sentimentele puternice de mila fata de parinte atunci cand acesta apare neajutorat in fata copilului. Cand parintele este rau, copilul devine plin de ura si dispret pentru parinte si pentru el insusi pentru ca s-a lasat prostit in a-l compatimi" (Pizzey, 1974).

In final copii pot fi acuzati ca au provocat abuzul. Exista inca multe persoane care cred in sindromul "Lolita", adica in adolescente care seduc barbatii "inocenti". In ceea ce priveste abuzul fizic se considera ca acesti copii au meritat pedeapsa pentru ca i-au provocat pe parinti asa masura incat acestia si-au pierdut controlul. Un copil mic car plange continuu e considerat a fi provocator. In toate aceste cazuri, copilul este vazut ca agent al abuzului, ca persoana care trebuie invinuita, iar simpatia este de partea adultului.

Spre disperare

Al cincilea stadiu este cel al identitatii vs.  confuzia de rol. Un aspect recunoscut al abuzului asupra copilului este adoptarea unui rol nepotrivit. Copii pot accepta rolul de "tap ispasitor" sau de victima pentru a valora ceva in ochii parintilor. Mai mult decat atat, ei se agata cu disperare de acest rol temandu-se ca le va fi refuzat. Aceasta explica de ce copii abuzati se opun schimbarii si salvarii. Ei nu cunosc nici un alt rol si daca vor fi indepartati din familia lor vor incerca sa obtina acelasi rol si in familia substitut.

Confuzia de rol apare si atunci cand copilul devine responsabil pentru alti membri ai familiei sau cand isi asuma o functie parentala. Summit (1983), discutand modul in care copii se adapteaza abuzului sexual scrie: "Copilul si nu parintele trebuie sa-si mobilizeze altruismul si autocontrolul pentru a asigura supravietuirea celorlalti". Aceasta insemna ca acest copil se simte obligat sa pastreze secretul familiei cu orice cost, pentru a asigura stabilitatea acesteia.

Sentimentul de izolare, al saselea stadiu al lui Erickson se desprinde din multe relatari ale copiilor abuzati. Ei se simt deseori diferiti de colegii lor de clasa. Deseori se rusineaza de familiile sau conditia lor. In plus, parintii abuzivi au tendinta de a descuraja prieteniile cu alti copii. Copii abuzati nu pot avea relatii apropiate cu nimeni din afara familiei lor datorita sentimentului de vina si rusine.

Copii care sunt lipsiti de incredere si izolati se vor indrepta spre stagnare si disperare si nu spre schimbare si speranta pentru viitor. Ei rezista in fata posibilitatii de a scapa din familia lor pentru ca in disperarea lor se indoiesc ca situatia se va schimba vreodata pentru ei. Chiar si atunci cand se afla in mijlocul unei familii de substitut iubitoare, se tem in permanenta ca lucrurile se vor deteriora si incearca sa-si provoace parintii substitut ii a-i abuza si a-i respinge din nou.

Obisnuinta cu raul

"Obisnuinta cu raul" este asociata cu disperarea. Acesta este un termen folosit de psihologul Martin Seligman (1975). Experimentele lui au aratat in cazul animalelor, dar posibil si la oameni,  incercarile esuate de a scapa duc la incapacitatea de a face acest lucru chiar atunci cand au ocazia. Unele victime ale abuzului cauta ajutor in mod indirect. Daca adultii nu reusesc sa inteleaga mesajele copiilor in mod repetat, acestia vor renunta. Alti copii cer ajutorul in mod direct, dar deseori ei nu sunt crezuti. Copii sunt astfel pusi intr-o situatie mai rea pentru ca acum renunta si la speranta de a mai fi salvati. In consecinta, atunci cand ajutorul vine intr-un final, ei il vor respinge.

Teoreticienii behavioristi spun ca educarea copilului este o simpla problema de conditionare. Atunci cand sunt buni primesc o recompensa, atunci cand sunt rai, sunt pedepsiti. Dar in viata lucrurile nu sunt chiar atat de simple. Copii abuzati pot accepta durerea si suferinta, mai degraba decat sa piarda ceva mai putin tangibil. Un copil abuzat, Helen, a acceptat abuzul temandu-se ca va pierde atentia fratelui ei. A preferat sa sufere de foame si lipsa de confort pentru a castiga dragostea mamei ei. Cei din afara unei astfel de familii nu inteleg de ce copii prefera sa ramana in caminele lor chiar daca acolo sunt batuti, molestati sau infometati. Dar pentru copil astfel de lucruri precum securitatea intr-un mediul familiar sau sansa de a castiga dragostea parintelui sunt mai importante decat evitarea durerii si lipsa confortului.

Unii copii abuzati fizic si emotional sunt impiedicati in a-si explora propria lume si a-si satisface curiozitatea pentru ca daca ei trec de niste limite foarte precise, vor fi pedepsiti. Prin urmare ei nu mai incearca nimic diferit si in final nu mai cauta nici o schimbare in viata lor.

In unele cazuri, in special in acelea de neglijenta sau abuz fizic, copii renunta la schimbare din cauza unor leziuni cerebrale. De multe ori retardul nu este foarte evident. Comportamentul abuziv poate duce la regres intelectual sau, in cazul copiilor foarte mici, la stoparea dezvoltarii. Persoanele abuzate raman dependente emotional, infantile si agatandu-se de parintii lor. Daca totusi reusesc sa plece de acasa vor deveni dependenti de parteneri, care ii vor agata precum parintii. De asemenea, ei vor cere propriilor lor copii sa raspunda nevoilor lor emotionale si se vor simti frustrati daca acestia nu o vor face. Prin urmare, o anumita proportie a copiilor abuzati (dar nu toti, vezi: Hertzberger, 1993)  devin urmatoarea generatie de parinti abuzivi.








Contact |- ia legatura cu noi -| contact
Adauga document |- pune-ti documente online -| adauga-document
Termeni & conditii de utilizare |- politica de cookies si de confidentialitate -| termeni
Copyright © |- 2024 - Toate drepturile rezervate -| copyright

sanatate

Psihologie



Criminalistica

Referate pe aceeasi tema


Psihologia muncii - intrebari cu raspunsuri multiple
Consilierea din perspectiva consilierului
Abuzul asupra copilului - neglijarea fizica, neglijarea emotionala - abuzul
Relatiile psihologiei sociale cu alte discipline stiintifice
Inductia legilor si disocierea factorilor
Gandirea ca proces psihic intelectual
Abordarea plana si abordarea structural-dinamica a psihicului
Paranoia
Logica computationala



Ramai informat
Informatia de care ai nevoie
Acces nelimitat la mii de documente, referate, lucrari. Online e mai simplu.

Contribuie si tu!
Adauga online proiectul sau referatul tau.