Genocidul - necesitatea unei jurisdictii penale internationale

Genocidul - Necesitatea unei jurisdictii penale internationale

Progresele notabile pe care dreptul international penal le-a realizat in ultimul secol in domeniul incriminarii celor mai grave fapte penale cu caracter international nu au fost insotite si de realizari corespunzatoare pe planul crearii unor institutii judiciare internationale, care sa puna in aplicare normele de drept material consacrate.

In lipsa unei asemenea jurisdictii penale, sanctionarea infractiunilor internationale continua sa fie realizabila, cu unele exceptii limitate si conjucturale, in cadru national, de catre instantele penale ale fiecarui stat. Conventiile internationale prin care se incrimineaza anumite fapte penale cuprind prevederi potrivit carora statele parti se angajeaza, in conformitate cu principiul aut dedere aut judicare, sa caute pe autorii respectivelor infractiuni si sa-i pedepseasca penal indiferent de cetatenia acestora sau a victimelor lor- ori de locul unde au fost comise faptele sau, in cazul in care nu considera necesar sau posibil sa o faca,  sa-i extradeze unui alt stat interesat, precum si sa coopereze intre elei astfel ca acestia sa nu ramana nepedepsiti, ele exercitand in acest mod o competenta universala cu caracter alternativ.

Conventiile internationale respective nu stabilesc, insa, si reguli de drept judiciar sau procedural, in afara unor dispozitii destul de sumare referitoare- la obligatia respectarii de catre instantele judecatoresti nationale a garantiilor procesuale general recunoscute si comune legislatiei penale a statelor civilizate.

In baza conventiilor internationale care asigura protectia umanitara a victimelor conflictelor armate, statele contractante s-au angajat sa ia toate masurile legislative sau de alta natura necesare pentru reprimarea infractiunilor grave, cu caracter de crime internationale, definite in cuprinsul acestora. 

Astfel, Conventiile de la Geneva din 1949 (art.49 al Conventiei I, art.50 al Conventiei a II-a, art.105-108 si 129 ale Conventiei a IV-a si art.146 al Conventiei a IV-a), Protocolul I aditional la aceste conventii, incheiat in 1977 (art.85, paragraful 1), ca si Conventia de la Geneva din 1954 pentru protectia bunurilor culturale in caz de conflict armat (art.28) impun statelor semnatare, intre altele, trei categorii de obligatii: de a incrimina in legislatia lor nationala faptele grave de Incalcare a regulilor umanitare, de a sanctiona persoanele care comit infractiuni de aceasta natura si dea asigura anumite garantii de ordin procedural pentru
inculpati, referitoare la judecata, dreptul de aparare, caile de recurs sau executarea pedepselor.

Asemenea obligatii sunt asumate de catre statele parti si in cuprinsul conventiilor internationale referitoare la reprimarea altor infractiuni internationale, cum ar fi genocidul (art.V al Conventiei din 1948), terorismul (artl al Conventiei din 1937), traficul de stupefiante (art.36 al Conventiei unice asupra stupefiantelor din 1961) etc.

Potrivit legislatiei interne a statelor, judecarea infractiunilor de drept international penal este incredintata, in general, instantelor militare, acolo unde acestea exista, cand este vorba de crimele contra pacii si securitatii omenirii sau de crimele de razboi, si instantelor civile in cazul celorlalte infractiuni; acestea din urma fiind fie instantele ordinare, fie tribunale specializate (pentru genocid sau pentru terorism, de exemplu).

Sanctionarea potrivit jurisdictiei nationale a infractiunilor incriminate prin conventii internationale constituie o modalitate juridica necesara in actualul stadiu de dezvoltare a relatiilor internationale, dar nu si suficienta. Practica judiciara a dovedit ca lipsa unei jurisdictii internationale permanente si impartiale, competenta sa judece toate infractiunile cu caracter international, astfel cum acestea sunt definite si caracterizate prin conventiile respective, constituie o lacuna majora a dreptului international actual, cu consecinte extrem de defavorabile pentru comunitatea internationala in efortul tot mai organizat al acesteia de a controla fenomenul infractional si a sanctiona pe cei ce incalca legalitatea internationala.

Daca in cazul infractiunilor savarsite de catre persoane particulare acest inconvenient este in parte limitat prin formele de colaborare internationala institutionalizate in cuprinsul conventiilor (asistenta judiciara, extradarea, comisiile rogatorii etc.), in cazul celorlalte crime, care constituie cele mai grave incalcari ale dreptului international, posibilitatea ca faptele sa fie pedepsite de catre tribunalele nationale este redusa, daca nu iluzorie, deoarece asemenea infractiuni sunt cel mai adesea inspirate sau ordonate de catre guvernele statelor, adevaratii lor autori nefiind persoanele particulare.

Este aproape de neconceput ca pentru crimele contra pacii, violarile aduse angajamentelor internationale sau crimele impotriva umanitatii, inclusiv genocidul, statele care patroneaza asemenea fapte, chiar daca din umbra, sa-si dea acordul ca executantii propriilor ordine sa fie adusi in fata propriilor lor tribunale pentru a fi condamnati.

In ce priveste crimele de razboi, s-a constatat ca urmarirea efectiva a autorilor acestora, exceptand situatiile din timpul celui de al doilea razboi mondial, s-a facut pe plan national numai in situatii marginale, cum sunt:         .

a)   in caz de schimbare a regimului politic in interiorul unui stat, care a favorizat o punere sub acuzare generala a detinatorilor puterii in timpul regimului advers (Argentina in 1976-1983, Banglades, in 1971, Angola in 1976, Cambodgia in 1975-1978, Nicaragua in 1971-1981);

b) in cazuri de acte individuale fara interes pentru operatiile militare (S.U.A. in Vietnam in 1965-1971, Olanda in Indonezia in 1949, Belgia in Republica Democrata Congo in 1965);

c)  cand controlul asupra extinderii conflictului armat pe teritoriul national a impus-o (Israelul, in 1956);

d) cand opinia publica, alertata de mass-media, a exercitat presiuni politice asupra guvernului (Afacerea May Lay in S.U.A. in 1968).

Crearea unei jurisdictii penale internationale apare astfel ca indispensabila pentru ca incriminarea infractiunilor internationale sa nu ramana un simplu demers teoretic si pentru a se evita ca sanctionarea celor ce incalca legea internationala sa depinda in cea mai mare parte de guvernele unor state care inspira sau patroneaza asemenea incalcari ori de interese- politice conjuncturale, exterioare actului de justitie. Ea conditioneaza intr-o anumita masura existenta insasi a dreptului international penal si regizarea justitiei penale internationale.