Introducere in criminalistica

Introducere in criminalistica

In ultimile decenii, criminalistica mondiala a inregistrat progrese deosebite, vizibile pentru toata lumea. Acest lucru i-a determinat pe unii teoreticieni ai dreptului penal sa afirme ca in domeniul realizarii justitiei, secolul al xx-lea si este de presupus ca si cel ce va urma s-ar caracteriza prin ponderea fara precedent a probatiunii stiintifice. Dezvoltarea stiintelor forensic s-a resimtit si in Romania, insa, in raport cu tarile foarte dezvoltate cotele sunt diminuate. Acelasi lucru se poate spune si despre Polonia care a inregistrat o crestere simtitoare in acest domeniu.

Realizarile criminalisticii vizeaza, indeosebi, metodele si procedeele de investigatie. Aplicarea la domeniul criminalisticii a unor rezultate obtinute de cercetarea fundamentala a permis crearea unor tehnici noi de investigatie si, in acelasi timp, modernizarea, optimizarea unor metode de lucru consacrate.

Este cunoscut, insa, ca progresul oricarei stiinte nu se reduce doar la perfectionarea metodelor de cercetare. Nu se are in vedere numai progresul tehnic. Orice stiinta in plina dezvoltare trebuie sa isi verifice din cand in cand fundamentele teoretice, infrastuctura logica ce ii confera credibilitatea pe plan cognitiv. Acest demers se dovedeste a fi deosebit de important pentru criminalistica daca se are in vedere faptul ca aceasta este o stiinta tanara a carei promotori au luptat din greu pentru recunoastera sa ca disciplina autonoma.

De secole, scrisul, in special cel de mana a reprezentat unul din cele mai importante mijloace de comunicare. Eficienta sa deosebita, relativa simplicitate a insusirii de catre orice persoana, l-au facut treptat indispensabil bunei desfasurari a relatatiilor sociale din intreaga sfera a activitatilor omenesti. Denumit de unii ,,o prelungire a ideilor pe hartie”, notiunea de scris devine corelativa, poate chiar confundabila cu cea de inscris in sensul cel mai larg.

Si in prezent, in pofida aparitiei mijloacelor de scriere mecanice si electronice, scrisul de mana continua sa-si pastreze importanta, lucru evident valabil si pentru actele intocmite in acest mod[1].

Data fiind importanta pe care o prezinta scrisul de mana si implicit inscrisurile, considerate ca fiind de interes, doresc sa mentionez cateva scurte referiri la istoricul acestora.

Aspectul simplu al scrisului si facilitatea lecturii lor in prezent constituie rezultatul unor eforturi indelungate. Drumul pe care ideogramele ii deschid spre noi este lung si presarat de anumite greutati. S-ar putea spune ca scrisul ia infatisarea unui fenomen istoric ale carui faze de dezvoltare se intind de-a lungul mai multor secole in pas cu progresul civilizatiei omenesti.

La inceput, omul a cautat sa descopere un mod adecvat pentru a-si pastra ideile si s-a fixat asupra unor obiective simbolice care ii fixau in minte un anumit fapt. Ulterior s-a recurs la picturi ce desemnau un continut concret al ideii. Un exemplu in aceasta privinta ii constituie picturile rupestre de animatie. Mult mai tarziu s-a inventat ideograma, ce constituie un semn pentru cuvant.

Preluand scrisul, acestia l-au adaptat necesitatilor practice preschimband grafica ermetica traditionala intr-o forma din ce in ce mai simpla. Astfel, treptat scrisul se extinde tot mai mult si devine din ce in mai important in viata societatii umane. Pe o anumita treapta de dezvoltare sociala, scrisul a capatat o importanta deosebita incat numai forma scrisa de exprimare a unei anumite vointe sau de reglementare a unor drepturi social-democratice puteau sa produca efecte deosebite. Actul manuscris incepe sa joace un rol deosebit in viata si activitatea oamenilor devenind incetul cu incetul indispensabil bunei desfasurari a vietii social-economice[2].

O data cu aparitia actelor scrise se inregistreaza si primele actiuni de falsificare a acestora. Aparitia pe scara larga a falsurilor reprezenta un pericol deosebit pentru societate si a determinat luarea unor masuri de contracarare.

Cele mai cunoscute reglementari ce au in vedere contracararea falsurilor au aparut in Roma antica si in timpul lui Iustinian. lata, ce noteaza in acest sens, reputatul profesor de criminalistica, C.Suciu: „Preocuparile de stabilire a unor metode pentru descoperirea infractiunilor si a infractorilor intalnim cu mult inainte, dar ele au avut caracterul unor practici izolate Astfel, inca de pe vremea Romei antice (lex Cornelius de falsis) si in timpul lui Iustinian (Novelele 49 si 73)au aparut primele reglementari cunoscute in controlul actelor presupuse ca falsificate[3].

In cazul unor novele mentionate, pe langa faptul ca este subliniat pericolul pe care ii prezinta cresterea cazurilor de falsificare se vorbeste si despre necesitatea compararii scrisurilor (comparatio literume).

In vederea micsorarii numarului de falsuri se are in vedere identificarea persoanei care a realizat acest lucru. Identificarea scrisului poate fi avuta in vedere, doar tinand cont de reperele identificarii criminalistice in mod general ca element definitoriu al procesului de investigare criminalistica.

Potrivit teoriei generale a identificarii criminalistice, acest proces este posibil datorite perceperii realitatii obiective si sesizarii proprietatii, trasaturilor caracteristice unei persoane sau unui obiect ce se individualizeaza in cadrul mai larg al categoriei de fiinte sau lucruri asemanatoare. Cu alte cuvinte, ne aflam in prezenta recunoasterii de persoane ori obiecte, rezultata dintr-un proces de gandire prin care s-au comparat caracteristicile mai multor obiecte, in vederea stabilirii identitatii lor.

Spre deosebire de alte domenii, identificarea criminalistica reclama recunoasterea unui obiect concret, ce poate avea elemente sau insusiri de natura sa-1 apropie de alte obiecte asemanatoare, de acelasi gen sau specie dar care se deosebeste de toate acestea prin trasaturi ce-1 fac sa fie identic numai cu sine insusi.

Prin identitate se intelege insusirea unei persoane, obiect sau fenomen de a-si manifesta individualitatea in timp si in spatiu, prin caracteristicile fundamentale, neschimbatoare, ce le deosebesc de toate celelalte si le determina sa ramana ele insele pe intreaga durata a existentei lor.

Prin identificare in criminalistica se intelege stabilirea obiectului care are legatura cauzala cu fapta cercetata, in scopul obtinerii de probe judiciare.¹

A stabili identitatea unui obiect inseamna a demonstra nerepetabilitatea acestuia, deosebirea lui de toate celelalte obiecte, inclusiv de cele asemanatoare lui. In criminalistica identitatea se stabileste pe baza proprietatilor, caracteristicilor sau semnalmentelor exterioare ale obiectelor coincid, inseamna ca a fost stabilita identitatea.

In procesul identificarii organele judiciare si expertii criminalisti se folosesc de mai multe obiecte pe care le compara, le examineaza prin aplicarea normelor corespunzatoare naturii lor si scopului nemijlocit. Sub aceasta denumire generala de obiecte ale procesului de identificare se inteleg atat procesele propriu-zise, bine delimitate prin volum si forma, cat si cele mai variate substante, persoanele si chiar fenomenele, supuse examinarii crimininalistice[4].

In procesele identificarii, examinarea se face prin aplicarea analizei si sintezei. Analiza asupra obiectelor permite descoperirea detaliilor acestora, iar cu ajutorul sintezei se stabilesc trasaturi comune, prin care obiectele respective se clasifica. Asa, de pilda printr-un examen analitic facut asupra urmei de cerneala descoperita intr-un colt al hartiei, se descopera detalii ce-i individualizeaza tipul.

Finalitatea identificarii criminalistice consta in stabilirea obiectului care se afla in raport de cauzalitate cu fapta cercetata, dupa urmele creata in procesul de materializare a activitatii infractionale. Aceasta finalitate, in marea majoritate a cazurilor, se realizeaza practic in doua etape: intr-o prima etapa se determina apartenenta le gen, iar in cea de-a doua se stabileste obiectul concret a unui element important ce are in vedere obiectul descoperit la fata locului.

Se intelege ca stabilirea obiectului concret este mult mai valoroasa pentru organul judiciar, dar si determinarea apartenentei la gen are o reala importanta, cel putin din doua motive: in primul rand, ajuta la restrangerea progresiva a sferei obiectelor verificate, implicit usurand sarcina identificarii concrete; in al doilea rand, da posibilitatea elaborarii versiunilor cu privire la obiectele care ar putut crea urmele descoperite la fata locului.

De subliniat faptul ca trecerea de la o sfera mai larga de obiecte la una mai restransa se face pe baza acumularii caracteristicilor identificatoare. Nu trebuie insa neglijata specificitatea anumitor caracteristici ale obiectului examinat. Cu alte cuvinte, se va avea in vedere nu numai calitatea, ci indeosebi calitatea caracteristicilor identificatoare, raritatea acestora.

Fiind al doilea domeniu mare al investigarii criminalistice, documentelor scrise cuprind si un capitol referitor la cercetarea falsurilor in inscrisuri, a altor categorii de falsuri, aria contrafacerilor unor valori, de genul bacnotelor, efectelor bancare, altor categorii de documente. Sub raport tehnic criminalistic falsurile in inscrisuri, in acceptiunea lor cea mai larga, se pot prezenta sub o mare diversitate de forme. Cu toate acestea, dat fiind rolul si pozitia investigatiilor tehnice criminalistice in procesul judiciar, clasificarea acestor categorii de fapte trebuie sa se faca in primul rand pe baza prevederilor legale. Potrivit Codului penal art.288-290 Cp. falsul in inscrisuri poate fi de natura materiala sau intelectuala.

Falsul material, atat cel in inscrisuri oficiale, cat si cel in inscrisuri sub semnatura privata, este consecinta contrafacerii sau alterarii sale in orice mod, de natura sa produca efecte juridice. El poate fi savarsit printr-o modificare fizica a inscrisului preexistent, sau prin alcatuirea in totalitate sau in parte a unui inscris oficial[5].

Falsul intelectual consta in falsificarea unui inscris oficial cu prilejul intocmirii acestuia de catre functionar ori un alt salariat aflat in exercitiul atributiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau imprejurari neadevarate in inscrisul astfel intocmit.

Dupa cum se subliniaza in literatura de specialitate, plecandu-se de la numeroase cazuri intalnite in practica judiciara, spre deosebire de falsul total al unui inscris sau al unei contrafaceri, caracterizat printr-o anumita unitate de structura, atat logica cat si grafica, falsului partial ii lipseste aceasta unitate, in general fiind mai usor de depistat[6].

Procedeele diverse de falsificare fac dificila, in multe cazuri, constatarea acestora de catre organele de urmarire penala sau de catre organele de urmarire penala sau de catre instantele de judecata, mai ales in ipoteza unui fals total. Ca urmare, este necesara recurgerea la cunostintele unui specialist, la metode stiintifico-tehnice adecvate de descoperire, rezultatele cercetarilor criminalistice cu caracter tehnic sau grafic, dupa caz.

Expertizele criminalistice se impun cu atat mai mult in cazurile mai deosebite de falsificare, cum sunt de exemplu falsurile intocmite de un functionar in exercitarea atributiilor sale (falsurile in inscrisuri oficiale).