Modele de reactie sociala impotriva criminalitatii

Modele de reactie sociala impotriva criminalitatii

Reactia sociala impotriva criminalitatii este asociata cu denumirea luptei impotriva criminalitatii prin mijloace specifice apararii valorilor sociale, si anume prin mijloace juridice penale.

Ceea ce frapeaza in ansamblul mijloacelor folosite pentru a combate criminali­tatea este faptul ca ele au fost puse in aplicare fara sa existe o veritabila preocupare de cunoastere pe baze stiintifice a izvoarelor acestui fenomen complex[1].

Cuvantul 'reactie' desemneaza atat un mod de a reactiona, de a raspunde la o actiune venita din afara, cat si un mod de a raspunde unei reactiuni ca o contrareactiune necesara.

Pentru a combate un rau este necesar sa se loveasca in izvoarele sale, adica in cauzele acelui rau.

1. Modelul represiv

Foarte mult timp, reactia sociala antiinfractionala a avut un caracter strict represiv. In acest sens, sunt relevante acele reglementari juridice inscriptionate care confirma atat existenta razbunarii private nelimitate, cat si forme ale razbunarii private limitate si ale compozitiei.

Cutumele justitiei private considera ca ofensa adusa unui grup, trebuie sa se repercuteze automat asupra clanului din care face parte, responsabilitatea ripostei apartinand intregului grup. De asemenea, responsabilitatea individuala pentru fapta comisa devine colectiva.

Razbunarea privata limitata restrange riposta de la nivelul grupului, concentrand-o asupra faptuitorului, fiind echivalenta cu raul provocat (legea talionului 'ochi pentru ochi').

Sub imperiul 'razbunarii divine', conducatorul (mai tarziu, judecatorul) putea impune aplicarea legii. In acest sens, edificator a fost 'Codul lui Hammurabi', cod preluat si de alte legislatii penale orientale (egiptene si ebraice).

In Europa, civilizatia antica a avut mari influente asupra sistemelor de justitie penala din Grecia si peninsula romana.

Ultima forma a reactiei represive: a fost represiunea etatizata, ce s-a bazat pe 'ideea retributiva'. Aceasta, conceptie a fost criticata de Platon, care considera ca  reactie la incalcarea legii sa prezinte utilitate Sociala, si anume scopul pedepsei trebuie sa fie prevenirea speciala (ca efect de intimidare al pedepsei) si prevenirea generala (ca exemplu pentru ceilalti).

Despre utilitatea sociala a pedepsei vor aminti in ideile lor filosofii antici: Aristotel, Seneca, precum si cei moderni (iluministii francezi).

Referitor la aceeasi idee se impune si lucrara „Dei delitti e dellepene ', in 1764, avandu-1 ca autor pe Cesare Beccaria, care ataca arbitrariul si coruptia care exista in sistemul judiciar si penitenciar; sens in care sustine ideea tratamentului judiciar egal, in scopul respectarii demnitatii fiintei umane.

Principalele idei exprimate in opera lui Beccaria vizeaza urmatoarele aspecte[2]:

1 - Codificarea riguroasa a delictelor si pedepselor, necesitatea elaborarii unui corp de legi scrise, clare si accesibile;

2 - Justificarea pedepsei prin caracterul ei retributiv, descurajant si, prin urmare, util pentru conservarea ordinii sociale;

3 - Necesitatea aplicarii unor pedepse moderate, dar sigure si prompte;

4 - Desfiintarea pedepsei cu moartea;

5 - Introducerea sistemului acuzator in procedura penala; necesitatea ca judecata si probele sa fie publice;

6 - Desfiintarea torturii ca procedeu de ancheta, ca mijloc de obtinere a probelor;

7 – Necesitatea prevenirii delictelor.

Tratatul lui Beccaria se finalizeaza printr-o sinteza a ideilor sale novatoare, si anume: 'Pentru ca pedeapsa sa nu constituie un act de violenta impotriva cetateanului, ea trebuie sa fie esentialmente publica, prompta, necesara, cea mai slaba dintre pedepsele aplicabile in circumstantele date, proportionala cu delictul si stabilita prin lege'. Principiile stabilite de Beccaria au stat la baza scolii clasice a dreptului penal, cea care a dominat ulterior, timp de un secol, gandirea si practica juridico-penala[3].

Teoria formulata de Cesare Beccaria a fost reluata si intarita de Jeremy Bentham, filosof britanic, in conceptia sa fundamentala, si anume 'ceea ce justifica pedeapsa este utilitatea acesteia sau, mai exact, necesitatea sa '.

J. Bentham considera ca pedeapsa ar avea urmatoarele valente:

• de a preveni savarsirea infractiunilor;

• de a-1 determina pe infractor sa comita o fapta mai putin grava cand prevenirea nu s-ar realiza;

• de a-1 determina pe infractor sa nu foloseasca mai multa forta decat este necesar pentru savarsirea faptei;

• sa mentina fenomenul infractional la un nivel cat mai scazut.

Enrico Ferri mentiona despre scoala clasica de drept penal ca a fundamentat ratiunea; a stabilit limitele dreptului statului de a pedepsi; a obtinut o imblanzire generala a pedepselor, eliminandu-le pe cele infamante.

Aceasta doctrina penala a avut si cateva limite date de concentrarea exclusiva 'asupra delictului si asupra pedepsei ca entitate juridica abstracta, izolata de omul care savarseste un delict si este condamnat, cat si de mediul din care provine si in care se intoarce dupa pedeapsa'[4].

PROIECT: Infractiuni de serviciu sau in legatura cu serviciul PROIECT: Ipoteca mobiliara asupra mobilelor detinute de soti

2. Modelul preventiv

Acest model apartine doctrinei pozitiviste de la sfarsitul secolului al XIX-lea. Fondatorul acesteia a fost juristul si sociologul Enrico Ferri, care contesta sistemul represiv conceput de scoala clasica.

Ideile sustinute de scoala pozitivista erau:

- importanta comportamentului infractional pentru instanta de judecata;

- relevarea factorilor ereditari si de mediu care au determinat evolutia comportamentului infractorului;

- stergerea imaginii clasice a omului rezonabil, stapan pe actele sale si liber intotdeauna sa aleaga intre bine si rau;

- infractorul nu este intotdeauna liber sa aleaga, fiind determinat de legile naturale (descoperite doar de stiinta);

- individualizarea pedepsei sa se realizeze tinandu-se seama de personalitatea infractorului si de conditiile concrete care au determinat producerea activitatii infractionale.

In conformitate cu aceste opinii, pedeapsa constituie un mijloc de aparare sociala cu caracter curativ, prin care se urmareste vindecarea infractorului.

E. Ferri afirma ca infractiunea este mai intai un fenomen natural si social care trebuie prevenit si apoi este o entitate juridica. Prevenirea generala se poate realiza daca exista certitudinea represiunii, si nu severitatea acesteia.

E. Ferri sustine necesitatea luarii unor masuri de ordin social si economic, care sa elimine, eventual sa limiteze, rolul factorilor criminogeni.

Masurile propuse le-a numit 'substitutive penale', sens in care autorul enumera cateva: iluminatul strazilor, descentralizarea administrativa, reducerea consumului de alcool etc. Luand in considerare cunoasterea stiintifica a cauzalitatii fenomenului infractional, doctrina pozitivista propune modelul preventiv ca prima incercare de prevenire a criminalitatii.                                                                         

3. Doctrina apararii sociale

Aceasta doctrina incearca sa imbine cele doua conceptii (ale scolii clasice si scolii pozitiviste), conferind dreptului penal o noua finalitate, respectiv: apararea sociala realizata atat prin prevenire, cat si prin represiune.

Doctrina apararii sociale este explicata de Marc Ancei in lucrarea 'La deferise sociale nouvelle' (Noua Aparare Sociala).

Ideile fundamentale ale acestei doctrine sustineau ca:

- 'apararea sociala' se refera la protejarea societatii impotriva criminalitatii;

- 'protectia' se realizeaza prin masuri penale si extrapenale de natura a neutraliza delincventul (prin aplicarea de metode emotive si educative sau prin eliminare sau segregare);

- 'apararea sociala' sustine acea politica penala care acorda prioritate preve­nirii crimei si tratamentului delincventului (avand drept obiectiv resocializarea infractorului);

- resocializarea este considerata o rezultanta a procesului de umanizare a noilor legislatii penale;

- umanizarea dreptului penal si procesual penal se bazeaza pe cunoasterea stiintifica atat a fenomenului infractional, cat si a personalitatii delincventului.

Aceste obiective ale 'Scolii Apararii Sociale' (de tratare si resocializare a delincventului) se regasesc si in ideile sustinute de orientarea clinica[5].

Criminologia si modelele de politica penala

Teoriile criminologice au influentat in mare masura complexul proces de elaborare si punere in aplicare a unor metode de tratament si reeducare a condamnatului, dar si programele de prevenire a criminalitatii.

Examenul psiho-individual

Prima incercare a avut loc in Argentina, in 1907, prin infiintarea unui cabinet de psihologie clinica si experimentala in cadrul penitenciarului national.

Ulterior, 'castiga teren' aplicarea acestui examen psiho-individual si in Brazilia, Chile, Belgia, Germania, Austria si Franta.

Programele de prevenire

Cel mai cunoscut program de prevenire este 'Proiectul Zonei Chicago' (Chicago Area Project) si a fost inspirat de teoria ecologica a 'Scolii din Chicago'.

In conformitate cu aceasta, rata criminalitatii poate fi redusa ca efect al ameliorarii mediului social (prin imbunatatiri de ordin social, economic si cultural; schimbari atitudinale prin implicarea directa a cetatenilor la reducerea criminalitatii).

Chiar daca a fost contestat si nerezistand in timp (decat intre 1930-1950), Proiectul Zonei Chicago a determinat o scadere considerabila a delincventei in orasul respectiv.

4. Modelul curativ

Acest model de politica penala s-a fundamentat pe rezultatele cercetarii stiintifice in criminologie.

Fundamentarea stiintifica a tendintei non-represive in politica penala a fost stimulata si de evolutia criminologiei in perioada interbelica, mai ales a criminologiei clinice, care situeaza persoana infractorului in centrul preocuparilor, urmarind tra­tamentul si resocializarea acestuia. La datele stiintifice furnizate de criminologia clinica s-au adaugat ideile doctrinei 'apararii sociale' sustinute de Filipe Grammatica si, mai ales, cele ale 'noii aparari sociale', promovate de Marc Ancei[6].

Modelul curativ viza:

- axarea politicii penale pe ideea de resocializare a infractorului;

- adoptarea unor metode de tratament apte sa contribuie la readaptarea sociala a individului;

- adoptarea unor tehnici de individualizare menite sa contribuie la cresterea eficientei tratamentului, atat in momentul individualizarii judiciare a sanctiunii, cat si in perioada executarii acesteia;

- adoptarea unui ansamblu de masuri de ordin social, economic, cultural etc, in scopul facilitarii reinsertiei sociale cat mai adecvate a infractorului, dupa execu­tarea tratamentului.

Programele de tratament au la baza metoda clinica, abordand personalitatea infractorului in unitatea si dinamica acesteia[7].

In S.U.A., ideea de tratament a cunoscut o anumita consacrare juridica in sistemul sentintelor cu durata nedeterminata combinate cu masura eliberarii condi­tionate 'pe cuvant'.

- Alte modalitati de sanctionare non-represiva au vizat executarea sanctiunii cu inchisoarea in semilibertate, avand drept scop facilitarea resocializarii (infractorul este lasat in mediul sau familial si social, pastrandu-si locul de munca, dar isi petrece sfarsitul de saptamana si concediul in penitenciar).

- Reforma sistemului penitenciar a constituit un alt punct de interes, urmarindu-se umanizarea regimului de executare in mediu inchis si realizarea unui tratament adecvat de resocializare a infractorului.

- Ideea tratamentului post-penal, care vizeaza sprijinirea infractorului la iesirea din penitenciar, astfel incat acesta sa evite situatiile criminogene si sa atenueze procesul de stigmatizare.

- Modelul curativ de politica penala constituie un succes important al criminologiei traditionale, iar nereusitele care au aparut pe parcursul transpunerii lui in realitate nu se datoreaza lipsei fundamentului teoretic, ci conditiilor social-economice si culturale specifice fiecarei tari.