Mediul scolar si rolul lui in dezvoltarea personalitatii copilului - educatia scolarului, problemele psihopedagogice ale varstei

MEDIUL SCOLAR SI ROLUL LUI IN DEZVOLTAREA PERSONALITATII COPILULUI

1.1 NOTIUNI GENERALE

Inca de la intrare in scoala situeaza una dintre noutatile bruste care jaloneaza biografia fiecarui pui de om, deschizand o faza noua, o varsta noua in desfasurarea copilariei, mutatie comparabila in importanta cu ceea ce a fost soclul nasterii si cu ceea ce va fi revolutia pubertatii. Pentru noul nascut, mediul biologic exterior este acela care, in cateva minute sau cateva ore, se schimba in intregime; pentru adolescent este mediul biologic intern ale carui modificari accelerate au rasunet pana in viata lui psihica pe care o tulbura profund.

Desigur, acest scolar a putut, inca de cativa ani, sa frecventeze gradinita si tocmai aceasta il ajuta sa atenueze socul adevaratului inceput de scoala.Copilul care se desparte pentru prima data de mama lui in pragul gradinitei are desigur inima putin stransa, dar privirea afectuoasa pe care i-o face educatoarea imprastie repede o impresie fugara de parasire. De aceea frecventarea gradinitei este recomandata, printre alte motive si din cauza ca obisnuieste copilul cu o viata de societate in afara caminului. Dar pe langa faptul ca, acest climat se sileste sa copieze pe cel al familiei, ca nu se gasesc in el rigorile disciplinei, ale orarelor, fiecare mic elev, insa inapt pentru viata colectiva, duce in ele o existenta pe contul lui, limitat la el insusi, mai mult pus camarazilor lui decat cu adevarat asociat cu ei.

Aceasta societate scolara contribuie la formarea membrilor care o compun, in masura in care ea difera de societatea familiala si tocmai efortul pe care il face fiecare elev pentru a i se adapta il ridica spre o structura mentala mai apropiata de cea a adultului.

Diferenta cea mai sensibila intre doua medii pentru acela care trece brusc de la unul la altul la aceasta varsta frageda, a carei viata mentala este dominata de dorinte, emotii si sentimente si care este prins in sanul lor, chiar al reprezentarilor intelectuale, de coloratia lor, placuta sau neplacuta, mai mult decat de continutul lor documentar- este o diferenta de climat afectiv, mediul scolar fiind mult mai rece decat acela al caminului matern. Daca profesorul sau profesoara inlocuiesc sau reprezinta pe parinti si sunt susceptibili de a primi prin transfer cate ceva din sentimentele filiale pe care le inspira tata sau mama, raporturile cu ei au insa mai putina intimitate mai mult rezerva distanta. Profesorul incarneaza autoritatea, disciplina; el poate fi iubit, fara indoiala dar fara a i se spune, dupa cum si el se fereste de demonstratiile de tandrete cu care copii sunt obisnuiti acasa; el nu cere sau nu pretinde decat a i se supune, de a fi ascultat, respectat, in timp ce fata de parinti respectul este, din contra, subordonat dragostei si oarecum nascut din ea.

In ceea ce priveste camarazii, din partea lor trebuie sa te astepti si mai putin la grija deosebita, la amabilitatea, si afectiunea lor.

Toti sunt martori, fara bunavointa, avand tendinta spre tachinare, gata sa-si bata joc, ba chiar sa dea si pumni, in special fata de manifestarile de afectivitate copilareasca, desigur dintr-o oarecare ciuda ca nu pot sa-si arate si ei aceasta afectivitate; sa stai imbufnat, sa scancesti, sa cauti alintari sau chiar mai mult "sa perii" sunt actiuni sanctionate fara mila.

Toate aceste atitudini nu sunt tocmai acelea care amintesc in sanul scolii ceva din climatul familial din care copilul este exilat. Pentru acelasi motiv fiul sau fiica institutorului sunt suspecti superiori colegilor lor si aceasta suspiciune nu cedeaza cu timpul decat daca profesorul arata fata de propriul lui copil o severitate mai exigenta de cat fata de ceilalti elevi. Dar camaradul, oricare ar fi el, daca este obiectul favorurilor institutorilor, mai ales daca se complace in acest privilegiu, este proscris de comunitate, a carei gelozie, in fond invidie, dar nemarturisita pentru ca nu este de marturisit, se transforma intr-o aversiune justitiara.

Acestea sunt mijloacele de actiune ale acestui mediu care este egalitar intr-un chip destul de sumar. Cea mai temuta pedeapsa, aplicata in ocazii foarte rare, este punerea in carantina, care scoate pe vinovat din comunitatea morala, scolara, pentru o durata mai lunga sau mai scurta de timp.

La scoala, in permanenta, fiecare scolar este situat in serie cu ceilalti: in clasa, sistematic, prin aprecierea rezultatelor muncii, distribuind laude, incurajarile, indemnurile si blamarile, procedand la clasari periodice; dar si in recreatie, intr-un mod mai putin oficial, dar care il atinge la fel de mult. Varsta scolara are placerea competitiilor, a ispravilor, a recordului, a intrecerii celorlalti, o data cu intrecerea de sine -emulatie.

Prin acest joc, vesnic reinnoit, de referinte, prin aceste ranguri recunoscute, ca si prin aceste prioritati si inferioritati constatate empiric, scoala invata pe fiecare elev sa se situeze in unghiul de perspectiva al altora pentru a judeca propria persoana sa se priveasca obiectiv, ceea ce este totodata o conditie si un efect al cresterii mentale. Societatea scolara, in contrast cu societatea familiala compacta, unificata cu desavarsire prin cimentul afectiv - este complexa, schimbatoare si multipla. Ea pretinde eforturi constante de adaptare fie cu ocazia unei schimbari de profesori, intrecerea de la o clasa la alta, loc la plecarea unor colegi care parasesc scoala sau la venirea altor noi, prin alternanta intre diferitele tehnici intelectuale la care il antreneaza invatamantul, si mai ales prin oscilarea neincetata intre constitutia monarhica a societatii scolare si structura sa egalitara.

Actiunea generala a mediului scolar asupra vietii mentale a copilului si evolutia ei fiind astfel scutita ramane de determinat si de distins influentele psihologice care pot fi atribuite fiecarui tip de structura scolara.

Este adevarat ca nu este nevoie de garantiile statisticii pentru a constata, de exemplu, ca exista diferente intre scolarii citadini si scolarii rurali, nu numai in aparenta lor fizica, dar si in fizionomia lor mentala.

De asemenea, elevii scolilor particulare pentru familiile bogate au o mentalitate destul de diferita de cea a baietilor si fetelor care frecventeaza scoala de stat. In cazurile de acest fel, mediul scolar nu actioneaza prin propria lui putere: el se gaseste inclus intr-un mediu social mai vast, care il patrunde si il marcheaza, care se lasa ghicit in el printr-un fel de transparenta si tocmai trasaturile proprii ale acestui mediu social general se regasesc in generatia de copii a membrilor lui.

Scoala trebuie sa-si fixeze ca scop, nu de a uniformiza inteligentele si sufletele, de a impune tuturor aceeasi dogma de gandire si de comportare, de a fabrica un fel de mecanism uman usor de schimbat intre ele, ci din contra, de a dezvolta resursele personale ale fiecaruia, judecata si simtul lui critic, de a emancipa tinerele fiinte, de a le pregati si antrena pentru autonomie, de a ajuta personalitatile diferite sa se construiasca fiecare in propriul ei sens ceea ce reprezinta conditia unei adevarate armonii sociale.

In ansamblul evolutiei mintale, aceasta etapa apare ca o perioada de stabilitate relativa si de adaptare usor de realizat. Ea nu cunoaste crize profunde ale personalitatii progresele sunt constante. Cateva trasaturi globale o pot defini cu claritate: este varsta ratiunii, varsta cunoasterii, varsta sociala, si varsta activa.

O noua structura mintala se organizeaza datorita unei tendinte de "descentrare" a gandirii care urmeaza dupa stadiul egocentric. Dupa gandirea sincretica urmeaza gandirea relatiilor care furnizeaza copilului o interpretare a lumii exterioare mult mai apropiata de interpretarea noastra. El incepe sa inteleaga cauzele de tip stiintific si foloseste tot mai corect legaturile logice.

La scolar notiunea nu are insa plenitudinea unei abstractiuni si puritatea unui concept. Ea se afla la jumatatea drumului intre experienta sensibila si ideea generala.

Acum se dezvolta atitudinea de munca. Ea presupune ducerea la bun sfarsit a unei sarcini incepute si obtinerea unui rezultat; evolutia sa poate fi insa intarziata din cauza unei stari proaste a sanatatii sau sub influenta unui mediu prea protector care prelungeste atitudinile infantile. Tulburarile de afectivitate devin tot mai rare. Vitalitatea atinge punctul sau de varf, asa cum o demonstreaza si curbele mortalitatii. Adaptarea la mediu se face cu usurinta, caracterul este mai docil. Pana si imaginatia se potoleste, uneori chiar adoarme; gustul pentru fantastic dispare si in cea de-a doua jumatate a acestei etape el cedeaza locul gustului pentru aventura: Jules Verne il va inlocui pe Perrault.

Varsta ratiunii este in acelasi timp varsta cunoasterii; posibilitatile memoriei sporesc rapid; scolarul poate sa invete aproape orice daca gaseste un oarecare interes in asta. El invata pe dinafara din joaca asa cum invata sa mearga, sa iubeasca si cum va invata mai tarziu sa rationeze. Etapa este favorabila invatarii unei limbi straine. De aceea, apar, in functie de copil, tipuri de memorie vizuala, auditiva, chinestezica, tipuri care nu se stabilizeaza decat mai tarziu.

Tot in cursul acestei etape se manifesta primele aptitudini; progresele cunoasterii sunt legate la scolar de dorinta generala de a invata, lui ii place sa aiba un profesor bun care sa predea bine.

Analiza: Efectele consumului de alcool Analiza: Identitatea de secui

Viata sociala a scolarului este foarte intensa. Clasa reprezinta deja un corp social viu. Solidaritatea care ii uneste pe scolari se manifesta in egala masura impotriva profesorilor ca si impotriva noilor veniti sau a prostilor camarazi.

Scolarului ii place actiunea. Activitatea pe care o desfasoara este o dovada a fortei lui sporite, a marii sale vitalitati, a adaptarii la lumea obiectelor. Variata, practica, ea se apropie mult mai mult de activitatea noastra decat jocul unor pusti. Ea se exprima in sute de feluri; prin interesele lui practice: gustul pentru invatare, pentru gradinarit, pentru jocuri tehnice si pentru tot soiul de lucrari manuale.

Varsta acumularii cunostintelor se impaca rau in contextul unei educatii facute acasa. Presupunand ca familia este capabila sa asigure instructia prin forte proprii sau apeland la altii si ca prezenta unor frati si surori de varsta apropiata permite satisfacerea nevoii de viata in grup, frecventarea unei scoli ofera multe alte avantaje printre care si pe acelea de a realiza la un moment favorabil o noua etapa a invatarii psihologice. Problema de epoca s-ar putea pune: preceptorului i se parea lui Rousseau la fel de necesar cum ni se pare noua scoala de neinlocuit. Fara a nega influenta evolutiei ideilor asupra rolului pe care il acordam scolii in prezent, se poate afirma ca scolarul raspunde unei realitati psihologice tot atat de clare ca si bebelusul sau pustiul si ca intr-o psihopedagogie genetica varsta scolara desemneaza o etapa caracteristica a educatiei.

"Learning by doing";a invata actionand, formula lui "Dewoy" poate defini metoda recomandabila la varsta scolara, cu conditia sa i se precizeze sensul si sa se i se limiteze raza de actiune.

O buna educatie scolara este aceea care il face pe scolar sa participe la insusirea cunostintelor prin activitati si studii personale, care ii favorizeaza initiativele si modurile de exprimare, in loc de a-i impune atitudinea imobila si mai mult sau mai putin pasiva de auditor. Unul din marile merite ale miscarii pentru educatia noua este acela de a fi inteles o astfel de necesitate si de a fi reactionat impotriva pericolului unei instructii verbale.

Pericolul cel mai de temut pentru varsta scolara ramane memoria abuziva. Inerenta oricarei forme de invatamant ea este cu atat mai redutabila cu cat capacitatile numerice ale elevilor sunt adesea considerabile, facandu-ne sa alunecam si mai mult pe o panta gresita.

Educatia scolarului poate fi redusa la cateva sarcini esentiale: insusirea notiunilor de baza de care depinde, accesul la gandirea convergenta de tip logic si stiintific; trezirea gustului care anticipeaza educatia estetica favorabila creativitatii si gandirii divergente pe care o stimuleaza; formarea sociala a caracterului este sprijinita de morala regulii.

Daca ne situam in domeniul invatamantului elementar, notiunile fundamentale care regleaza activitatea spirituala a scolarului sunt acelea de numar, de spatiu, de timp si de cauza, ce vor fi completate in etapa urmatoare de notiunea de lege si de mediu.

Orientand intreaga munca de insusire a cunostintelor scolare in functie de notiunile fundamentale, stiinta, departe de a fi o acumulare de fapte incredintate memoriei, constituie o organizare a cunostintelor. Ea asigura un prim mod de inteligenta logica a realului, o aproximare notionala a lumii. Insusirea sa se confunda cu exersarea inteligentei preocupate sa sesizeze raporturile dintre lucruri cu formarea rationamentului, a gandirii. Stiinta astfel organizata, legata, asimilata reprezinta insasi gandirea scolarului.

"Montaigne" spunea ca "intr-un cap bine organizat, bagajul notional al scolarului se confunda cu jocul alert al gandirii sale."

In ansamblu, aceasta etapa a educatiei apare dominata de un fapt capital: scolarizarea elevului asa cum primii sai ani de viata au fost acei ai familiarizarii sale.

Scolarizarea constituie procesul foarte complex prin care copilul devine scolar, ajungand intr-un mediu de viata profund diferit de mediul familial si la care el se adapteaza treptat.

Varsta scolarului se deosebeste net de etapa precedenta. Stilul de viata corespunzator acestei varste poate fi definit prin doua trasaturi esentiale; pe de o parte scolarul se instruieste, adica isi insuseste in mod metodic primele cunostinte, pe de alta parte, traieste si ii place sa traiasca intr-un grup de copii cu care se simte solidar. Suntem departe de "micul faun" si de topaielile sale. Pentru a masura drumul parcurs este suficient sa comparam doua opere de arta - portretul de copil al lui Frane Hals, imagine a unui bebelus vesel, jucaus si grupul de copii iesit de sub dalba lui Lứcca della Roblia.

1.2. EDUCATIA SCOLARULUI

Actiunea educativa a presupus din totdeauna o pozitie de dependenta, chiar de absedienta.

"Educatul" a fost supus unui tir prelungit si focalizat de influente, in scopul "ameliorarii" cunostintelor sale, conduitelor sale, dorintelor sale. Rare-ori a fost intrebat. Din antichitate pana in zilele noastre a fost aruncata o pasarela, timp in care nimeni nu s-a gandit sa afle si parerea celui implicat in acest proces. Secole intregi dialogul utilizat de antici ca metoda de cunoastere a universului celuilalt a fost uitat. Abia in epoca noastra cooperarea educator - educat a devenit o realitate. Elevul este ascultat, intrebat, verificat, evaluat, dirijat in functie de un model proiectat si furnizat de educator si numai de acesta. Educatorul este "creuzetul" in care se plamadeste tot ceea ce este necesar elevului. Educatul a devenit astfel o proiectie a constiintei educatorului. Ce este educatul, ce trebuie sa devina, pe ce cai si prin ce mijloace - a stabilit si adesea inca stabileste doar educatorul. Functia de "supraveghere" a devenit functia principala a educatorului; iar controlul, " ascultarea" - insemn al puterii sale. Sa ne miram atunci ca incurajarea concurentei intre elevi a devenit un "stil de conducere" a procesului instructiv-educativ.

In practica muncii curente a educatorilor a ramas cu indaratnicire metodele care obliga copilul la situatia de "recipient" in care educatorul "toarna ceea ce crede el de cuviinta". A trecut mult timp de cand J.J.Rouseau a lansat teoria "adultului in devenire". Chiar daca entuziasmul si increderea inceputului a fost temperata de groaznicile evenimente prin care secolul nostru a trecut, ideea a dat roade conceptiei despre o "educatie noua", in care cunoasterea copilului a devenit o problema de capetenie, a produs o adevarata "revolutie coperniciana" in educatie. Eduard Claparède si adeptii sai au impus ideea ca nu cunostintele predate sunt mai importante, ci persoana instruita.

Situarea copilului in centrul actiunii educative, astazi, in epoca educatiei permanente ar putea parea redusa. Societatea moderna, intr-o continua "acceleratie" si "schimbare", are rolul sa-si puna in valoare intreaga energie umana; educatia trebuie sa fie deci continua, integrala si globala.

C.Narly spunea: "Educat este omul toata viata, elev insa numai in copilarie si adolescenta". Orientarea spre prima perioada a formarii, spre varsta copilariei, a ramas una dintre achizitiile fundamentale ale stiintelor educatiei.

Pentru a educa este necesar, in primul rand, sa-l cunosti pe cel educat. "A cunoaste in mod precis fiintele asupra carora trebuie sa se exercite actiunea educatorului este prima conditie a succesului pedagogic". (Planchard, 1976).

Psihologia educatorului a devenit o preocupare urmarind doua scopuri complementare: studierea obiectului real si trasarea unui obiect psihologic ideal al celui care va fi supus actiunii educative (Mialaret, 1971). Este evident - crede pedagogul G.Vaideanu - ca "prin natura proceselor, educatia este o activitate psihologica". Invatarea nu este un proces strict individualizat, psihologic. Prin organizare si prin formalitati, relatia educationala are un caracter social. Inca Emile Durleheianu a atras atentia asupra caracterului social al educatiei.

Intr-o structura educationala cooperativa, elevul devine coparticipant (Vlasceanu, 1979), el devine si subiect al educatiei. Vom putea vorbi atunci de o invatare participativa, constienta, interationala, si de asemenea, anticipativa, pentru situatii noi (Malita Sanda, 1981). Dupa ce timp de secole relatia educativa s-a bazat pe transmitere si antrenament individual, pe comanda si executie, introducerea relatiilor de cooperare intimpina rezistenta.

Studiul copilului - spune Henri Walton - este in primul rand studiul fazelor care-l vor transforma in adult. Copilaria nu ar fi decat o suita de stadii a caror ordine de succesiune este relativ constanta si care pot fi usor definite prin unele trasaturi esentiale. Dar care nu au decat un caracter static, stereotip exterior. "Pentru cum le considera, pe fiecare in totalitatea sa, succesiunea stadiilor ne apare ca discontinua; trecerea de la un stadiu la altul nu este o simpla amplificare, ci o restructurare; activitati preponderente in primul stadiu sunt reduse si uneori in aparenta suprimate in cel urmator".

Cercetari recente au stabilit ca etapele de dezvoltare a copilului urmeaza principiul epigenetic, potrivit caruia, aparitia fiecarui stadiu nou este determinata in mod invariabil, in ordinea in care diversele zone ale organismului ating perioadele crizelor de maturizare, dar si de modul in care mediul inconjurator si familia reactioneaza fata de specificul fiecarei etape.

Personalitatea copilului este deci rezultatul intersectiei unor determinisme sociale si individuale aflate in interdependenta si interactiune si exprimandu-se pe multiple planuri: genetic, social, structural, cultural si psihic. Interactiunea conditiilor interne cu cele externe (factori educativi) societatea, va determina, in cazul fiecarui copil, un mod de reactie personal: de receptie, sau respingere a influentelor, de angajare sau rezistenta pasiva. Putem identifica "stiluri personale" de comportament, individualizate uneori inca inainte de varsta scolara. Se descrie astfel un gen de personalitate deschisa, mobila, cu receptivitate pozitiva, dispusa sa intre in interactiune cu elementele mediului; un gen de "personalitate transcenta", in opozitie cu orice noua situatie; stilul "sa vedem ce-i de facut", caracterizat printr-o reactie independenta la nou "stilul copierii stricte a modelului", gen de rigiditate si lipsa de mobilitate. Iata tot atatea motive de intarziere sau de intrare accelerata in "specificul stadiului" de dezvoltare psihologica si sociala. Dar chiar si la copii care parcurg ore in mod normal "drumul" fiecarui stadiu si trecerile de la un stadiu la altul, devenind o buna adaptare din punt de vedere biologic si social, amprenta personala isi pune pecetea asupra stilului propriu si ramane ca potentialitate pentru dezvoltarea ulterioara a viitorului adult. Sarcinile ramase de la fiecare stadiu formeaza substanta vie pentru vise, fantezie, inclinatii si dispozitii pentru tot restul vietii. Pe masura ce copilul depaseste o noua criza de dezvoltare si intra intr-o noua etapa, cea depasita, trece pe planul al doilea, dar nu este niciodata abandonata.

"Parcurgerea" stadiilor nu este un proces prestabilit, usor de planificat si identificat. Astazi se da o lupta in pedagogie - se spune intr-o lucrare recenta despre "Formarea personalitatii umane"- intre educatorii care "se pleaca in fata legilor" maturizarii biologice si cei care sustin ca evolutia individului depinde, in mare parte, mai intai de achizitiile sale de pana la 4 ani si apoi de capacitatile cognitive care se edifica intre 4 si 7 ani. De aici se deduce confruntarea intre doua pedagogii: una ce lasa copilul sa progreseze dupa traiectoria sa naturala si alta o "pedagogie a acumularii dezvoltarii", care crede in posibilitatea unei accelerari si anticipari a acestei evolutii.

Copilul in perioada scolara se caracterizeaza printr-o dezvoltare intensa din punct de vedere fizic si mai ales psihic. Au loc o serie de modificari cantitative, atat de accentuate, incat in perioadele urmatoare nu vor mai putea fi egalate. Rolul jocului este important, in acest context, influenteaza conduita si prefigureaza personalitatea in plina formare si dezvoltare.

Jocul ocupa insa, la aceasta varsta, un loc important, copii antrenandu-se cu atata pasiune in joc incat activitatea ludica devine in acel moment universul sau exclus. Copiii care sunt crescuti in afara mediului de joaca manifesta cerinte psihice toata viata.

Caracterul dominant al activitatii ludice sta la baza conceptiei procesului instructiv-educativ pe coordonatele general ale jocului specific bineinteles varstei. La acest nivel al dezvoltarii stadiale incep sa se constituie mecanismele prielnice ale actelor neludice, jocul combinandu-se cu activitatea de invatare sistematica. Mecanismele respective se afla in fazele initiale de constituire, ritmul evolutiv si al perfectionarii lor depinzand de nivelul la care se ridica jocul insusi.

Indicii psihologici semnificativi de care se tine seama in conceperea procesului instructiv-educativ din scoala, in ansamblul sau, sunt foarte diferiti si numerosi, pentru ca activitatea ludica in sine, la aceasta varsta este foarte complexa si diferita sub aspectul formelor, variantelor si nuantelor specifice. Oricum, se tine seama si de dorinta copiilor de a savarsi actiuni si fapte asemanatoare cu acelora in mijlocul carora traiesc, de caracterul predominant imaginativ al scopurilor care determina actele lor comportamentale, de aprecierea scopului ca mobil psihologic in sine, instabil, avand simpla ratiune de a sustine activitatea, de a fi un pretext al acestuia pastrandu-si continutul initial. Se tine seama de caracterul simbolic al actiunilor faptelor savarsite de copil. Se are in vedere si faptul ca domeniul cel mai placut si cel mai accesibil activitatii copilului este jocul, cu tot ceea ce mintea sa este in stare sa imagineze, pentru ca mediul pe care si-l creeaza astfel sa i se potriveasca in exclusivitate, spre a-i tine treze motivele, interesele, increderea in fortele proprii.

Lectiile desfasurate sub influenta jocului ajuta la formarea, dezvoltarea si restructurarea intregii activitati psihice a elevului. Modul serios de invatare combinat cu elemente de joc constituie indicatori ai dezvoltarii si perfectionarii proceselor de cunoastere. Acum se dezvolta personalitatea scolarului prin crearea progresiva a diverse feluri de contradictii: intre libertatea de actiune si conformarea la schema de joc; intre imitatie si initiativa; intre repetitie si variabilitate; intre dorinta de joc si acumularea de noi cunostinte; intre ceea ce este partial cunoscut si ceea ce se cunoaste bine.

J. Piaget, L.S Vagotski si Elkomin releva insemnatatea intarzierii actiunilor si transformarea lor in procese psihice. Moralitatea "ludica" contribuie la geneza comportamentului socio-moral, la asimilarea unor elemente de disciplina in ansamblul expresiilor comportamentale ale elevilor. Important este si faptul ca jocul le ofera posibilitatea dezvaluirii naturii autentice, a fortelor sale observandu-se o ultima cerinta spre afirmare.

Conceptia moderna asupra scolarilor presupune folosirea din plin a invataturii dirijate si spontane, se considera invatarea drept actiunea principala a dezvoltarii inteligentei elevului si o urmare de baza a procesului de larga socializare a elevului. Invatarea are in acest sens, un continut foarte larg si este strans legata de natura psihica si sociala a personalitatii elevului. In lumina acestei conceptii, invatarea nu este indreptata spre achizitionarea de cunostinte verbale si nu este inteleasa ca o activitate bazata pe operatii abstracte, ci se sprijina pe structura concreta a gandirii scolarului. Abia mai tarziu, cand structura psihicului scolarului trece din planul actiunii in planul vorbirii, invatarea dobandeste caracterul de invatare propriu-zisa si serveste la formarea si sistematizarea cunostintelor elementare in anumite domenii.

Baza invatamantului primar trebuie sa fie constituita de activitatea operational-activa a scolarului, care ii ofera prilejul de initiativa si experienta si care constituie o baza pentru formularea verbala a cunostintelor.

Se stie ca invatarea este uneori obositoare daca nu intelectul cel putin fizic. De aceea introducand cu mult tact, cu pricepere, activitati de joc, cream o legatura, o continuitate cu perioada de varsta anterioara, iar prin reusita actiunii intreprinse, ii dam scolarului satisfactii. Ii captam pentru mai departe intelectual, il invioram. Curiozitatea si gandirea care-l stimuleaza in joc sunt parte integranta din placerea sa de a invata.

Jocul da scolarului "simtul" ideilor importante care treptat constituie "mijloacele" cu ajutorul carora el va cuprinde mai multe concepte complexe cand va dobandi o gandire mai profunda.

Tot jocul este cel care da posibilitatea scolarului de a fi mai degraba un initiator in propria sa lume decat o persoana manipulata si disciplinata; tot jocul determina cresterea increderii in sine, cat si dorinta de autodepasire, lasandu-i la indemana libera optiune, libera directionare, fantezia si imaginatia.

Din punct de vedere educativ, trebuie sa fie asigurata o justa proportionare a jocului cu munca, a elementului distinctiv cu efortul fizic si intelectual. Imbinarea judicioasa a elementelor de joc cu cele de invatare constituie un mijloc important de pregatire psihologica a scolarului in procesul instructiv- educativ.

Rolul dascalului consta in orientarea si conducerea jocului nu numai pentru clasificarea scopurilor urmarite, dar si pentru sporirea efortului constient in directionarea efectelor educative.

1.3. PROBLEMELE PSIHOPEDAGOGICE ALE VARSTEI

La 6-7 ani, orice copil ajunge la scoala, mediu aproape in intregime diferit de cel familial mediu in care copilul este primit, dar nu neaparat dorit sau iubit, mediu creat nu pentru satisfactie vitala si afectiva, ci pentru munca disciplinata, continua, organizata; in locul unui grup restrans copilul intalneste o colectivitate de copii in care fiecare conteaza in primul rand ca individ.

Adaptarea la scoala presupune din partea copilului oarecare maturitate: devine capabil sa se lipseasca de o afectivitate ingusta, pentru a crea noi legaturi intr-adevar, sociale, se poate supune unor reguli - sau macar unui anumit conformism social si mai trebuie sa se desprinda de interesele imediate ale jocului si sa accepte indatoriri.

Dupa un prim contact individual, mai mult sau mai putin posibil sau "fara necazuri", copilul accepta in general scoala. Totusi, se pot produce cazuri de inadaptare durabila, conditiile in care se produc incepand sa fie bine cunoscute de catre psihologi.

Scoala, care este dupa H. Walton, un mediu si nu o colectivitate, poate oferi copilului o colectivitate, prin intermediul clasei care are relatii diferite si indatoriri pe care la presupune colectivul, grupul. Este un loc de munca, in privinta caruia vor fi studiate mai departe problemele pe care le pune invatamantul. Este, in acelasi timp, locul unei intrepatrunderi mentale, la fel de importanta sub toate aspectele; afectiv, moral, intelectual sau de activitate.

Contrar unor tendinte extremiste ale educatiei noi, profesorul a redeverat un personaj esential al pedagogiei, dar cu caracteristici noi, atat ca individ, cat si ca detinator al cunostintelor si al autoritatii. Adult si reprezentant al societatii adultilor, el trebuie sa fie totodata, cel asupra caruia copilul - care vrea sa se dezvolte - isi poate proiecta "un eu ideal". Mai ales caile caracterologiei ale socio-psihologiei sau ale sociologiei copiilor, o adevarata retea de relatii interindividuale si sociale care trebuie evocate aici, ne conduc in mod direct spre o cunoastere mai nuantata a conditiilor de adaptare a copilului la clasa si in mod indirect spre cunoasterea conditiilor unei munci scolare a carei organizare poate dobandi structuri si forme noi.

Ansamblul programelor de invatamant se stabileste tinandu-se seama in acelasi timp de traditiile scolare, de utilitatea sociala, de cerintele diferitelor discipline si de o anumita filozofie generala a gandirii si a persoanei. De aici decurge diversitatea discutiilor suscitate de programe.

Daca avem in vedere invatamantul intre sase si doisprezece ani, ni se pare cert ca el cedeaza mult, cel putin in ceea ce priceste scopurile sale oficiale, unui anumit caracter de suficienta sociala datorita faptului ca a fost, inainte de toate, singurul invatamant primit de marea masa a copiilor natiunii. Sa ne fie ingaduit sa credem ca scolaritatea care ajunge pana la saisprezece ani ii va permite sa scoata mai mult in relief semnificatia sa psihologica.

Printre materiile programelor actuale, unele sunt care formeaza baza oricarei adaptari sociale si a oricarei posibilitati de stiinta si cultura altele deja anticipeaza aceasta cultura. Diversitatea lor are ca postulat o convergenta spre unitate, in intentia, de astfel exprimata a autorilor lui.

M. Debesse evalueaza in termeni de evolutie genetico-logica dezvoltarea materiei programelor scolare. Invatarea aritmeticii are ca scop printr-un joc functional al numaratului, la inceput concret sa ajunga pana la valoarea lui de semn pentru rationamentul si constructia matematica. Asimilarea geografiei conduce copilul de la cunoasterea spatiului lui vizibil la cunoasterea spatiului indepartat, dar concret inca si care ii este mai accesibil decat spatiul geometric abstract. In ceea ce priveste notiunea de cauza, observarea si experimentarea stiintifica ii va preciza caracterul obiectiv, copilul neavand inca acces la "lege", la sensibilitatea logica, dezvoltarea inteligentei formale nefiind inca realizata la varsta scolara.

Acelasi autor, ce respinge ca prematur cateva obiecte de invatamant, cum ar fi istoria si educatia civica, prima din cauza cunoasterii insuficiente la aceasta varsta a "notiunii" de tip obiectiv si amandoua din cauza caracterului inca pur concret al sociabilitatii copilului, ne face poate sa le consideram in scopul unei formari mai putin precise ca cea notionala, dar reala si potrivita cu varsta copilului. De la interesul pentru povesti la acela pentru istorie, prin imbogatirea experientei despre persoane si actiunile lor, copilul mai mult isi inchipuie decat concepe un nou real, "adevarat" totusi, ca sa folosim termenul infantil. Ar fi vorba deci de a defini mai putin niste "materii", cat mai mult niste semnificatii educative cu functii adaptative in mare masura.

In teza sa "Copilul si limba scrisa", M. Thambes nota cu nuante descriptive diverse aspecte ale acestui acces al copilului la limbajul scris.

Metodele functionale, la o varsta cand gandirea formala nu a atins inca deplina sa dezvoltare, cand cauta mai degraba adaptarea psihologica decat logica adulta caci, daca functia gandirii copilului este, ca si cea a adultului, da a stabili o unitate in manifestarile sale, aceasta unitate se obtine dupa moduri care ii sunt proprii si nu dupa coordonari care sunt cu adevarat logice.

Trebuie sa oferim din totdeauna copiilor posibilitatea sa-si cunoasca ei insisi cunostintele, sub controlul si sub ajutorul dascalului.

Educatorul mai mult ghideaza decat preda si-i preocupat ca elevii sai sa aiba acces treptat spre gandirea rationala, le ofera mai intai instrumentele constructive necesare si adecvate varstei lor: obiecte, documente elaborate uneori chiar de ei insusi, instrumente tehnice. Apoi le propune diferite forme de lucru, individuale sau de grup, pentru ca fiecare sa-si gaseasca locul si rolul sau, cu convingerea ca numai contactul cu realitatea, apelul la necesitatea de a construi, asociat cu liberul schimb critic, le vor conduce gandirea spre obiectivitate rationala.

Dinamismul metodelor este mai initial pedagogic. Educatia functionala descrisa consta in faptul ca o diversitate de posibilitati de interes, deci atrage copilul la invatatura convins fiind ca unul va ajunge acolo prin activitatea manuala, un altul prin preocuparea directa da a intelege sau prin dorinta exprimarii prin limbaj sau desen; un altul pentru curiozitatea pentru ceea ce este viu sau prin tehnica.

La aceasta se adauga dinamismul intrepatrunderii mintale. La copii mai mici, chiar excentrismul la copii mari apar aspectele de confruntare si colaborare.

La o operare a metodelor asa numite traditionale M. J. Chateau a stabilit baza unei discutii critice amanuntite a notiunilor admise de pedagogia functionala de la interes la socializare, precum si pe cunostintele psihologice noi, care dezvolta si amplifica teza sa "Jocul la copil". Ar prelua bucuros formula profesorului sau "ceea ce intereseaza nu instruieste". El descopera in cea mai adanca spontaneitate a copilului, aceea pe acre o exprima jocurile sale, dorinta de a se ridica, principiul onoarei "elanul" care devine baza metodelor, sau stapanirea de sine, permitand copilului o sociabilizare cu fortele proprii fara sa reuseasca, dar pe care o accepta si chiar o cauta daca este dirijat.

Notiunea de rezultate asupra careia pedagogul se intreaba adesea cu oarecare anxietate si care nu este pentru el lipsita de analogie ca notiunea de "randament", prezinta un dublu caracter psihopedagogic: acela a unei exprimari posibile in cifre si acela a unei aprecieri mult mai precise.