Structura imaginii de sine (I.D.S.)

Structura imaginii de sine (I.D.S.)

In problematica care urmeaza sa o analizam un lucru foarte important, de care trebuie sa tinem seama si fara de care nu poate fi inceputa prezentarea este cel potrivit caruia "obiectul psihic", spre deosebire de obiectul studiat de fizica, nu poate fi demontat in vederea determinarii partilor componente, acestea

putand fi cel mult deduse cu ajutorul a diferite metode indirecte. Ca urmare, in continuare vom face referire tocmai la aceste metode, cu precadere la cea elaborata de la care s-a plecat de J. Piaget, care furnizeaza informatii deosebit de utile in rezolvarea problemei care ne preocupa. Aceasta metoda consta in observarea atenta a copilului, inca din primii ani de viata.

J. Piaget impreuna cu colaboratorii sai au argumentat ca "structurile intelectuale nu sunt statice si se pot constitui numai intr-o succesiune, ca fiecarui stadiu ii corespunde anumite posibilitati de manifestare".[1]

Constituirea I.D.S. a facut obiectul a numeroase studii: unele dintre ele se pronunta asupra etapelor ce pot fi parcurse. Un astfel de studiu l-au efectuat Ursula Schiopu si Emil Verza in lucrarea lor "Psihologia varstelor" aratand in ce modalitati are loc constituirea I.D.S. incepand cu primele luni de viata ale copilului, cand are loc recunoasterea de sine a copilului in oglinda si pana la cativa ani. Constituirea I.D.S. incepe asadar prin operarea unei distinctii intre propriul corp si tot ceea ce nu este propriul corp. Asadar aceasta incepe cu miscarea care provoaca simultan modificarea ordinii lucrurilor din jur si suma de senzatii prin intermediul carora, treptat, membrele si corpul in intregime ajung sa fie percepute ca proprii. "Corpul reprezinta deci forma originara a sinelul realizat" [2]. Prin urmarirea modului in care copilul ajunge sa structureze perceptia propriului corp, pot fi obtinute de asemenea indicatii cu privire la constituirea imaginii despre sine.

Evolutia I.D.S. a carei constituire incepe din primele luni de viata prin delimitarea unui sine in raport cu o lume de lucruri, cuprinde si o faza de elaborare a schemei corporale. Un argument pentru ideea ca schema corporala este o parte a imaginii despre sine vedem in faptul ca divizarea corpului in segmente componente si mai ales amplasarea si recunoasterea acestora sub anumite denumiri implica cu necesitate o anumita distantare de propriul corp, o privire asupra lui din afara. Ori, o asemenea optica constituie "substratul specific al imaginii despre sine" ^[3]

In lucrarea sa "Autocunoastere si creatie" V. Ceausu ne spune ca schema corporala are un inteles acceptabil numai in masura in care componentele sale statice, asupra carora se pune de obicei accentul (capul, mainile, picioarele etc.), sunt considerate impreuna cu rolul lor functional, respectiv cu calitatea lor de instrumente ale interactiunii cu mediul. Denumirea folosita pentru a subsuma cele doua aspecte este cea de " reprezentari corporal-dinamice."[4]

Realizand o sintetizare a observatiilor si experimentelor care se refera la varsta prescolara a copilului, V. Ceausu, considera ca in "structura" IDS intra doua categorii de elemente : reprezentarile corporal-dinamice si reprezentarile asupra propriilor posibilitati de actiune, fara de a se putea vorbi despre o granita precisa intre cele doua reprezentari. De asemenea, acesta apreciaza ca, pe masura avansarii in varsta, in cadrul celei de-a doua categorii, se dezvolta o subdiviziune cu tendintele de autonomie ingloband reprezentarile asupra rolului (statutului) social.

In continuare ne referim la cele doua genuri de reprezentari tocmai din cauza faptului ca sunt relevante pentru obiectivele analizei noastre, precizand in acelasi timp ca autorul analizeaza separat reprezentarile corporal-dinamice si reprezentarile asupra propriilor posibilitati de actiune numai din considerente de ordin metodologic.

1.- Reprezentarile corporal-dinamice

Dupa cum sunt prezentate de V. Ceausu, reprezentarile corporal dinamice cuprind reprezentarile referitoare la caracteristicile fizice vizibile - conformatia generala, dimensiunile corporale, particularitati ale infatisarii, respectiv ale dezvoltarii diverselor parti ale corpului. In constituirea acestor reprezentari un rol important il joaca interactiunea cu indivizii care alcatuiesc mediul social, in special cei de varsta asemanatoare. Numai in cadrul acesteia este posibila comparatia, care, la randul ei, conditioneaza autodefinirea. Autoperceptia, realizata, prin activitate senzationala, conduce intr-adevar la autodefinire, dar pe un drum care include, ca punct obligatoriu, comparatia cu altii. Ca rezultat al comparatiei, individul incepe prin a-si atribui o serie de insusiri fizice, "mai inalt", "mai slab", "mai scund", "mai gras", "mai vanjos". In stransa legatura cu acestea se constituie apoi insusirile referitoare la mobilitate si la forta: "mai iute", "mai puternic", sau dimpotriva "mai lent". Acestea sunt probabil semne sub care, asociate numelui, se recunoaste individul. In "Autocunoastere si creatie" V. Ceausu considera ca un lucru deosebit de important in viata fiecarui individ este urmatorul : "procesul constituirii reprezentarilor corporal-dinamice nu se incheie practic niciodata pe parcursul vietii".[5]

Confruntarea cu lumea obiectelor materiale din jurul sau si interactiunea cu ambianta sociala sunt cele doua cai principale prin care copilul devine in mare masura constient de caracteristicile sale corporale, ca si de forta sa. Interactiunea cu ambianta sociala este considerata de autor ca fiind la fel de bogata in date cu privire la sine, ca si confruntarea directa cu lumea materiala. In mod practic, toate formele de interactiune cu mediul social nu numai ca permit, ci chiar impun comparatia cu semenii.

In acest fel nu este gresit sa se spuna ca edificarea imaginii despre sine trece prin perceptia celorlalti. Facand o referire la aceasta interactiune a individului cu mediul social precizam ca principalele sure de informatii cu

privire la caracteristicile corporal-dinamice le constituie intrecerea, jocul si cu deosebire, jocul implicand intrecerea. Odata cu avansarea in varsta, reprezentarile corporal-dinamice sufera anumite modificari.

Totusi, intre dezvoltarea biologica in general (ingloband aspectele fizice) reprezentarile corporal-dinamice nu exista un paralelism strict, cele din urma depinzand de asemenea si de nivelul performantelor obtinute in diverse imprejurari implicand "comparatie cu ceilalti".

In lucrarea citate se sustine ca la aceeasi treapta de varsta dezvoltarea fizica si cea a resurselor energetice prezinta mari variatii. De aceea, (auto) amplasarea individului determinat intr-un context de semeni presupune raportarea nu numai la varsta ci si la posibilitatile celorlalti. Aceasta dubla raportare se realizeaza prin intermediul "performanta", al nivelului atins sub un anumit aspect in intrecerea, organizata sau nu, cu ceilalti.

Performanta joaca un rol insemnat , chiar hotararilor, in elaborarea "continutului" I.D.S. sub aspectul reprezentarilor corporal-dinamice. Atingerea unor, performante de nivel superior imprima conduitei caracteristici de siguranta de sine. Individul constient de posibilitatile sale, concretizate prin performanta, isi aroga dreptul de a exercita o anumita dominatie in avantajul sau asupra grupului din care provine.

2. Reprezentarile asupra propriilor posibilitati de actiune

Cum a reiesit si din analiza precedenta intre diversele componente ale imaginii de sine nu pot fi facute decat delimitarii artificiale cu caracter metodologic. Astfel, reprezentarile corporal-dinamice nu pot fi concepute si analizate independent de cele privind posibilitatile de actiune (ele se intrepatrund).

Prin confruntarea aprecierilor auzite si a performantelor obiective obtinute copilul ajunge sa-si contureze o imagine despre propriile posibilitati de actiune care, chiar daca nu reflecta in mod fidel realitatea (caracteristica pe care o va pastra si in stadiul de adult), constituie un factor de reglare a conduitei sale. In acest fel, din acest moment se disting formele specifice ale mecanismelor de afirmare de sine, ca si ale celor de aparare.

In continuare se contureaza conditii pentru a intra in perioada scolarizarii cu cea mai lunga durata, despre care se poate spune ca joaca rolul hotarator in elaborarea a ceea ce are mai specific imaginea de sine a individului. In aceasta perioada individul se autoidentifica isi constituie IDS cu ajutorul notelor ce obiectiveaza performantele sale scolare. In urma evaluarilor realizate de dascali si a studiilor efectuate in domeniu a reiesit o caracteristica a acestei perioade de varsta: supraevaluarea propriilor posibilitati de actiune, conduce pe de o parte la o distantare fata de performantele obiectivate ( acestea ne fiind acceptate drept o masura autentica a propriilor posibilitati ), iar pe de alta parte, la amplasarea in viitor a confirmarilor "reale". Asadar copilul nu preia doar aprecierile despre sine, el efectueazaevaluari si obtine noi imagini despre sine.

Succesele si insuccesele, sperantele implinite si cele satisfacute pot sa contribuie la sporirea discernamantului sau la reducerea lui. Putem sustine ca in aceasta perioada se diferentiaza capacitatile oamenilor de a produce imagini realiste sau nerealiste tonice sau pesimiste, care plaseaza oamenii pe pozitii diferite in organizarile sociale. Intamplarile prin care trece tanarul impreuna cu actiunile pe care le intreprinde constituie tot atatea prilejuri de confruntare cu sine si de verificare a justetei reprezentarilor sale. Totusi rezultatele depind de posibilitatile sale de procesare a informatiilor. Consecintele derivate ale actiunilor produc capacitati informationale prin care se manifesta succesiv identitatea individului in raporturile atat cu sine cat si cu ceilalti. Prin urmare activitatea constituie singurul mijloc de a obtine o constientizare a sinelui. Se poate spune ca prin intermediul actiunii subiectul se distanteaza de sine ( ceea ce-i permite sa devina constient de sine), prin intermediul actiunii devenind insa implicit propria opera. Deci prin activitate subiectul se creeaza pe sine,contopindu-se cu opera. Pe baza celor aratate autorul lucrarii care constituie baza acestei analize conchide ca atributul identitatii ( in raport atat cu sine, cat si cu ceilalti) se castiga numai in masura in care individul actioneaza, amplasandu-se implicit intr-un proces de autorealizare.

Tot aici se semnaleaza ca activitatea nu poate fi niciodata conceputa drept un proces al individului izolat, ci ea este totdeauna interactiune, o rezultanta in care intr-un fel sau altul sunt implicati si ceilalti. Autorul mai sublineaza ca intre reprezentarile asupra propriilor posibilitati de actiune si activitatea ca atare exista relatii de influentare reciproca. Pe de o parte, ele se constituie ca rezultate ale activitatii, reprezentand una dintre modalitatile individului de "a lua cunostinta" despre ele insusi, iar pe de alta parte, activitatea insasi este abordata cu anumite reprezentari asupra propriilor posibilitati.

In mod obisnuit, aceasta relatie are un efect de reglare reciproca, contribuind la integrarea individului in ansamblul activitatilor sociale.