Aplicarea legii penale in spatiu si timp

Aplicarea legii penale in spatiu si timp

1. Aplicarea legii penale in spatiu

Problemele privitoare la aplicarea legii penale in spatiu sunt generate de legatura care exista intre legea penala si teritoriul national. In principiu, legea penala a unui stat se aplica pe teritoriul acelui stat, insa exista numeroase situatii in care infractiunea apare ca fiind comisa in parte pe teritoriul tarii, in parte in afara acestui teritoriu; sau situatii in care, desi infractiunea s-a comis in intregime in afara teritoriului tarii, ea sa aduca totusi atingere intereselor statului; ori, in fine, situatii in care statele s-au obligat sa colaboreze in lupta contra criminalitatii. Problemele privitoare la aplicarea legii penale in spatiu sunt reglementate prin dispozitiile inscrise in Titlul I, Capitolul II, Sectiunea I, intitulata"Aplicarea legii penale in spatiu". Problemele privitoare la aplicarea legii penale in spatiu se solutioneaza, tinand seama de urmatoarele principii: principiul teritorialitatii (art. 3 C. pen.); principiul personalitatii (art. 4 C. pen); principiul realitatii (art. 5 C. pen.); principiul universalitatii (art. 6 C. pen.); principiul prioritatii conventiilor internationale (art. 7 C. pen.).

Tot in legatura cu aplicarea legii penale in spatiu, Codul penal cuprinde si o norma cu valoare de principiu, inscrisa in art. 9, intitulata "Extradarea". Conditiile de fond si de forma ale extradarii sunt prevazute in Legea nr. 302/2004.

Intrebari:

- Restitutio in integrum (repunerea in situatia anterioara) - este ordinul prin care pretorul desfiinta actul juridic pagubitor pentru reclamant, acesta redobandind dreptul subiectiv pe care il pierduse prin intermediul actului respectiv (repunere in drept). Urma apoi ca reclamantul sa introduca o noua actiune in justitie pentru redobandirea dreptului in sens material (repunerea in starea de fapt anterioara).

b) Faza "in iudicio" (in fata judecatorului). Acum partile se puteau exprima in limbajul comun si aveau dreptul sa recurga la serviciile unui avocat (patronus causarum). Sarcina probei ii revenea reclamantului care trebuia sa-si dovedeasca pretentiile. In aceasta faza nu era obligatorie prezenta ambelor parti. Dupa ce asculta partile, pledoariile avocatilor si avand in vedere probele administrate, judecatorul pronunta o hotarare de condamnare sau de absolvire pe baza liberei sale convingeri.

Judecatorul era o persoana particulara aleasa de catre parti si confirmata de magistrat. Nu existau judecatori de profesie, deci oricine putea fi ales. Procesul se judeca de regula de un singur judecator, dar existau si tribunale colective. Acestea erau:

- nepermanente - formate dintr-un numar nepereche de judecatori si care judecau procesele dintre cetateni si peregrini;

- permanente - formate dintr-un numar pereche de judecatori si care erau doua:  unul format din 10 judecatori, barbati, care judecau procesele referitoare la libertate; unul format din 100 de judecatori, de asemenea barbati, care judecau procesele cu privire la proprietate si mostenire.

Legisactiunile de judecata:

a) Sacramentum este actiunea prin care se judecau procesele privitoare la proprietate (sacramentum in rem) sau la creante avand ca obiect anumite sume de bani sau anumite lucruri (sacramentum in personam). Ambele parti revendicau dreptul de proprietate asupra unui bun dupa care, cel care a revendicat primul provoca pe celalalt la un sacramentum (pariu constand intr-o suma de bani), cuantumul acestuia variind in functie de valoarea obiectului revendicat. Judecatorul dadea castig de cauza celui care era indicat ca a depus banii in mod just.

b) Judicis arbitrive postulatio (cerere de judecator sau arbitru), imbraca forma unei dezbateri contradictorii in fata magistratului urmata de cererea de a numi un judecator sau un arbitru. Aceasta actiune era folosita in scopul valorificarii creantelor izvorate din sponsio (contract solemn), in scopul iesirii din indiviziune, precum si in scopul valorificarii drepturilor al caror obiect trebuia sa fie evaluat de catre judecator.

c) Condictio este o simplificare a lui sacramentum in personam si se aplica in doua cazuri: in materie de certa pecunia, o suma de bani determinata, si in materie de certa res, un lucru determinat.

Legisactiunile de executare erau:

a) Manus iniectio. In dreptul roman vechi, sentinta de condamnare era pronuntata de un simplu particular, astfel ca era necesar un nou proces pentru ca magistratul sa dispuna executarea sentintei. Astfel, daca dupa 30 de zile de la pronuntarea sentintei debitorul nu platea datoria, creditorul il aducea in fata magistratului care incuviinta cererea ca datornicul sa fie dus in inchisoarea personala a creditorului. Aici, debitorul era tinut 60 de zile, timp in care era scos la trei targuri succesive, in speranta ca cineva ii va plati datoria. In caz contrar, debitorul putea fi vandut ca sclav in strainatate sau omorat. Daca intervenea o terta persoana (vindex) care contesta in nume propriu dreptul creditorului, aceasta contestatie era verificata, iar in caz de respingere, vindex era obligat la dublul datoriei. De asemenea, debitorul mai avea posibilitatea de a incheia o conventie cu creditorul, prin care se obliga sa munceasca un anumit numar de zile in contul datoriei.

b) Pignoris capio (luarea de gaj) nu era subsecventa unui proces si nu presupunea prezenta magistratului. Creditorul, dupa ce pronunta formulele solemne in fata martorilor, lua un bun al debitorului in scopul de a-l determina pe acesta la plata datoriei, dar nu avea dreptul de a vinde sau de a-si insusi bunul respectiv. Totusi, daca d

Care sunt principiile care guverneaza aplicarea legii penale in spatiu?

Aplicarea legii penale in spatiu este guvernata de urmatoarele principii:

a. principiul neretroactivitatii;

b. principiul teritorialitatii;

c. principiul personalitatii,

d. principiul realitatii;

e. principiul universalitatii.

Raspuns corect: b, c, d, e.